Cosmogonia biblica

De unde este freamatul ce ne cuprinde cand privim noaptea, deasupra capului, bolta instelata? Ce sunt aceste stele asezate in grupuri de constelatii, navigand pe cai trasate cu precizia unor ecuatii matematice? Cine le-a asezat in spatiu si care le este mesajul misterios? Exista un mesaj al numerelor. Nu cumva exista si unul purtat spre noi de ordinea si numele constelatiilor?

Scopul cu care a creat Dumnezeu corpurile ceresti ne este enuntat chiar in pasajul in care ele sunt mentionate pentru prima data, Geneza 1:14-19. Acolo ni se spune ca, in afara de a marca alternarea zi/noapte, corpurile ceresti au menirea de a fi „semne care sa arate vremile, zilele si anii”.

Luminatorii trebuie sa fie niste SEMNE

In original, pentru semne este folosit oth, un derivat al lui atah, care inseamna a veni. „Semnele” vorbesc deci despre ceva sau Cineva care va veni. Cei care inteleg mesajul lor sunt anuntati si avertizati de ele, in timp ce ceilalti „se tem de ele” (Ieremia 10:2).

Biblia ne spune ca stelele cerului sunt numarate de Dumnezeu si ca fiecaruia i s-a dat un nume (Ps. 147:4). Multe din numele acestor stele s-au pierdut in decursul istoriei. In prezent exista aproximativ doar 100 de nume stravechi pe care le putem culege din documente scrise in limbile arabica si ebraica. Astronomii de astazi folosesc numirile stravechi fara sa se mai gandeasca la semnificatiile lor. Numele stelelor sunt pomenite, pe ici pe colo, in pasajele Bibliei, desi uneori, traducerea lor cam lasa de dorit (in Iov 9:9, ash este Arcturus – Ursa Mare, \esil este Orion, \imah sunt Pleiadele). In Iov 38:31-33 ni se vorbeste despre Gainusa, Orionul, Ursa Mare si … semnele Zodiacului! Despre acelasi Zodiac, despre Orion si despre Closca cu pui ni se vorbeste si in 2 Imparati 23:5; Isaia 13:10 si in Amos 5:8.

Ce este „Zodiacul”?

Prin Zodiac se intelege o succesiune de douasprezece semne (figuri) desenate pe bolta cerului. Ele sunt ca un fel de inel prin care trece soarele in drumul sau aparent din timpul celor douasprezece luni ale anului. Comentatorii stravechi sunt de parere ca prima referinta la semnele Zodiacului se gaseste in visul pe care l-a avut Iosif (Soarele, luna si unsprezece stele se inchinau inaintea lui; Iosif fiind cel de al doisprezecelea semn Zodiacal).

Este important sa spunem ca profilurile figurilor ceresti sunt trasate arbitrar si ca numele lor vine spre noi din protoistoria omenirii. Iosif Flavius, un istoric evreu din primul secol, noteaza traditia evreiasca care sustine ca aceste semne ale Zodiacului, ca elemente de astronomie Biblica, ne-au fost lasate de Adam, Set si Enoh. Prima evidenta Biblica despre asa ceva o gasim in Geneza 11:4, unde ni se spune ca oamenii s-au apucat sa zideasca un turn „cu cerul in varf” (gresit tradus: „care sa atinga cerul”). Prin expresia „cu cerul in varf” ni se sugereaza ca la etajul de sus al turnului Babel erau desenate semnele ceresti ale Zodiacului. Acelasi Zodiac fusese desenat si in Templele Denderei si Esnehei din Egipt.

Tablitele de lut descoperite in sapaturile arheologice din Babilon, amintesc despre aceste semne ale Zodiacului, adaugand ca insemnatatea lor primordiala se pierduse sau fusese denaturata intre timp. Aceasta denaturare sau degradare a adevarului istoric primitiv a dus si la caricaturala mitologie greaca.

Trebuie sa ne amintim ca Biblia scrisa nu a aparut decat pe vremea lui Moise, cam prin anul 1.450 inainte de Christos. Pana atunci, revelatia divina a fost transmisa si prin alte cai, printre care, unii comentatori cred, a fost si aceasta cale a semneleor Zodiacale. Existenta unor personaje ca Melhisedec, imparatul Salemului, Ietro, preot al Dumnezeului cel viu in Madian si Balaam, profet al Domnului in tara Mesopotamiei, ne obliga sa credem ca Dumnezeu a avut reprezentanti Sai in popoarele lumii cu care a comunicat pe cai speciale, in afara Scripturilor evreiesti. Un alt exemplu al acestei realitati il gasim in cartea Iov: toate personajele sunt contemporane cu patriarhii biblici, Il cunosc pe Dumnezeu, traiesc sub calauzirea si judecata lui Dumnezeu, iar Elihu este chiar un exponent evident al Duhului Sfant.

De unde au venit semnele „zodiacului”?

Lucru uimitor este ca figurile zodiacale nu sunt imediat evidente in constelatiile vizibile, ci au fost desenate arbitrar pe bolta astronomica, de parca cineva a vrut sa aseze fresca unui mesaj in infinitul spatiului sideral, departe de orice posibilitate de contaminare prin amestecul mainii omenesti.

Dupa ce au aparut Scripturile scrise, oracolele cronicilor sfinte (Rom. 3:2) au inlocuit mesajul stelar. Insemnatatea semnelor zodiacale s-a estompat, a fost uitata sau, si mai tragic, a fost inlocuita cu o alta insemnatate, demonica in natura si distrugatoare in intentie. Mitologiile si religiile lumii sunt astfel bazate pe cioburi de adevar, ramase dintr-un mesaj pervertit de-a lungul veacurilor.

Un psalm cu mesaj stelar

Despre frumusetea si farmecul revelatiei stelare ni se vorbeste sugestiv in Psalmul 19. Cele doua jumatati ale psalmului (1-6 si 7-14) aseaza intr-un fel de paralela cronologica doua carti de revelatie divina: bolta cerului si Scriptura. Trecerea abrupta de la un subiect la altul din mijlocul psalmului i-a lasat perplecsi pe comentatorii din toate timpurile.

Intre cele doua jumatati exista o simetrie care le da valoare egala:

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu si intinderea lor vesteste lucrarea mainilor Lui. O zi istoriseste … o noapte da de stire alteia … ” si

„Legea Domnului este desavarsita si invioreaza sufletul, marturia Domnului este adevarata si da intelepciune celui nestiutor … ”

Prima parte a psalmului nu ne vorbeste despre minunatia creatiei cosmice, ci despre mesajul ei. Intr-o foarte clara aluzie ni se spune despre drumul soarelui care „rasare la un capat al cerurilor si isi ispraveste drumul la celalalt capat”. Este evident ca nu este vorba despre miscarea solara iluzorie din timpul zilei, ci de parcurgerea unui drum zodiacal cu semnificatie de mesaj profetic. Miscarea de pe bolta cereasca are ceva de spus: „Si aceasta fara vorbe, fara cuvinte, al caror sunet sa fie auzit, dar rasunetul lor strabate tot pamantul si glasul lor merge pana la marginile lumii.”

Ce vestesc cerurile ? Raspunsul se gaseste in Gen. 3:15. Esenta revelatiei primordiale este Protoevanghelia. Acolo ni se vesteste venirea lui Christos si rascumpararea rasei umane cazute sub sfera de influenta a lui Satan.

Semnele zodiacului vestesc „lucrarea mainilor Lui”, adica venirea Celui care, dupa ce va suferi, va zdrobi capul sarpelui cel vechi, Satan.

Mesajul „zodiacului”

Dar cum sa deschidem aceasta carte a cerului? Zodiacul este un inel de semne simbolice. Unde ii este inceputul? De-a lungul procesiunii „echinoxurilor”, soarele isi modifica gradual pozitia, in asa fel incat la fiecare 2.000 de ani, el isi incepe drumul din alt semn al zodiacului. Cei din vechime stiau asta si anticipand ca, peste timp, oamenii nu vor mai sti unde este inceputul cartii de revelatie stelara ei au inventat si construit „Sfinxul”! El este un semn de aducere aminte: cap de femeie si corp de leu. Cartea cerului incepe cu zodia Fecioarei si se va incheia cu zodia „Leului”. Numirea de „Sfinx” este un derivat al verbului grec sfingo, care inseamna a pune impreuna, a lega. Creatura curiosa din desertul Egiptului leaga cele doua capete ale ciclului zodiacal.

Exista un total de douasprezece semne zodiacale. Gematria ne spune ca 12 este cifra care defineste guvernarea perfecta si exact aceasta este menirea „luminatorilor” asezati de Dumnezeu pe bolta: „sa stapaneasca ziua si noaptea” (Gen. 1:18), „Cunosti tu legile cerului? Sau tu ii oranduiesti stapanirea pe pamant?” (Iov. 38:33)

Cronica stelara este impartita in trei carti, fiecare cu cate patru capitole (semne). In cazul acesta, cifra 12 este rezultatul lui 3×4, sau a adevarului divin care se reveleaza pamantului (vezi anexa despre „Cifrul spiritual al cifrelor”).

Cartea intai. Rascumparatorul

FECIOARA (VIRGO). Profetia despre samanta femeii.
BALANtA (LIBRA). Lucrarea rascumparatorului (harul).
SCORPIONUL (SCORPIO). Lupta Rascumparatorului.
SAGETATORUL (SAGITTARIUS). Implinirea profetiei.

Cartea a doua. Cei rascumparati

CAPRICORNUL (CAPRICORNUS). Profetia eliberarii.
VARSATORUL(AQUARIUS). Rezultatul revarsat peste multi.
PESTII (PISCES). Rezultatul impartasit multora.
BERBECELE (ARIES). Implinirea eliberarii promise.

Cartea a treia. Rascumparatorul (Cea de a doua venire)

TAURUL (TAURUS). Profetia judecatii viitoare.
GEMENII (GEMINI). Domnia slavita a Rascumparatorului.
RACUL (CANCER). Siguranta celor rascumparati.
LEUL (LEO). Implinirea profetiei despre biruinta.

Fiecare capitol (semn zodiacal) al celor trei carti este alcatuit astronomic din trei constelatii. Exista astfel un total de 36 (3×12) constelatii implicate in ciclul zodiacal. Impreuna cu numarul semnelor zodiacale, obtinem totalul de 36 12=48 (4×12) de elemente ale revelatiei stelare. Un studiu al tuturor acestor elemente ar fi impresionant, dar depaseste scopul si spatiul pe care-l avem.

Este interesant sa adaugam doar ca Apocalipsa ne descrie o scena a sfarsitului, in care, in limbajul fapturilor ceresti, se vesteste ca: „Leul din semintia lui Iuda … a biruit ca sa deschida cartea si sa-i rupa pecetile” (Apoc. 5:5).

Este „zodiacul” crestin?

Aproape in toate ziarele de astazi apar horoscoape si se consulta semnele Zodiacului. Care trebuie sa fie atitudinea noastra fata de aceasta realitate?

Explicatiile de mai sus s-au vrut o lamurire si o avertizare. Sigur, Dumnezeu ne-a lasat in paginile Bibliei franturi de informatii si aluzii la realitatea si revelatia „luminatorilor ceresti”. La fel de sigur insa, revelatia scrisa a inlocuit-o pe cea stelara. Lumina clara a revelatiei scrise a facut sa paleasca lumina difuza a zodiilor. Pentru „vremea” de acum, Dumnezeu interzice ghicirea in stele si astrologia. Revelatia stelara este astazi denaturata si demonizata. A starui in ea, inseamna a trai constient impotriva unei porunci dumnezeiesti: „Sa nu fie la tine nimeni care sa-si treaca pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care sa aiba mestesugul de ghicitor, de cititor in stele, de vestitor al viitorului, de vrajitor, de descantator, nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti. Caci oricine face aceste lucruri este o uraciune inaintea Domnului.” (Deuteronom 18:10-12).

Sectele sau cultele religioase false

Confuzia religioasa care domneste in zilele noastre este mai mare ca oricand! O explicatie o constituie inmultirea falsurilor spirituale la o rata alarmanta. Unul din semnele vremurilor este aceasta proliferare de secte, de miscari religioase false si de profeti falsi (Matei 24), dar care totusi, cu nici un chip, nu poate fi confundata cu fenomenul diversitatii religioase si varietatii de miscari care exista in lume. Tot mai multi oamenii se intreaba, „Cum pot sa deosebesc falsul de original?”, „Cine sunt adevaratii crestini?”, „Care biserica este buna?”

Aceasta confuzie poate fi risipita de indata ce se efectueaza o observare constanta a practicilor, doctrinelor si atitudinilor. Insa, confuzia poate disparea total de indata ce aplicam testul Scripturii in analizarea doctrinelor si afirmatiilor acestor grupuri, deoarece Scriptura este insuflata de Dumnezeu si ea este criteriul final in chestiuni de credinta. Ea il prezinta pe adevaratul Mesia in termeni care nu pot fi confundati sau gresit interpretati.

De aceea, in urma unor astfel de analize, pentru care le suntem datori unor apologeti de seama ai Bisericii, s-au descoperit caracteristici care se intalnesc la fiecare grup. Nu toate grupurile sunt caracterizate de aceste trasaturi comune, dar au unele care se gasesc si la celelalte. Folosindu-le veti putea sa determinati daca mesagerii unui grup sau ai altuia fac parte din acest fenomen al sfarsitului la care am facut referire. Datorita parametrilor descrisi in Biblie, ai unui adevarat grup de crestini, nu mai trebuie sa va lasati amagiti de oricine a venit sau vine in numele lui Cristos!

I. CE ESTE O SECTA?

Definitie:

O secta este un cult religios fals, un grup de oameni stransi in jurul unei interpretari specifice a Scripturii. Acest grup depinde de interpretarea data de catre un om, un lider proeminent, sau o organizatie autoritara, invatatura care nu se conforma principiului literar, istoric si lingvistic al Bibliei. Ea pretinde sa se armonizeze cu crestinismul biblic, dar neaga doctrinele fundamentale ale Trinitatii, dumnezeirii lui Isus Cristos, personalitatii Duhului Sfant, jertfei de ispasire a lui Isus, mantuirii prin har si prin credinta, invierii trupesti a lui Isus si autoritatii finale a Scripturii.

Termenul ?cult? (folosit uneori in loc de ?secta?) are in prezent aproximativ trei utilizari:

1) desemneaza un alt mod de inchinare; cuvantul deriva din latinescul „cultus”, care inseamna mod de inchinare, ritual, liturghie, venerare. De exemplu, „Cultul (modul de inchinare) crestin ortodox? al Bisericii Ortodoxe Romane este diferit de „Cultul” (modul de inchinare) crestinilor dupa Evanghelie?;

2) cuvantul este un termen peiorativ, depreciativ pentru o miscare religioasa care nu face parte din ceea ce se crede a fi „biserica de stat” si „singura pastratoare” a traditiei crestine. Aceasta utilizare este o confuzie a termenului si o utilizare rautacioasa inspirata de interese partizane si de nerecunoasterea Scripturilor ca unic etalon de credinta. Este o utilizare la care recurg unii ziaristi, politicieni, oameni religiosi, sociologi, etc. Confuzia este inevitabila la aceia care nu au nici o pozitie religioasa;

3) termenul indica o miscare deviata de la crestinismul biblic, negand doctrinele fundamentale ale acestuia. Aceasta utilizare este determinata de criterii teologice si acestea sunt cele ce trebuie sa determine categorisirea.

II. CARE ESTE ORIGINEA SECTELOR? DE UNDE AU APARUT?

Citind pasajele urmatoare veti avea o descoperire socanta! 1 Ioan 2:18,19; 2 Petru 2:1-2; 1 Timotei 4:1. Din mijlocul nostru! Sectele sunt „politele neplatite ale Bisericii!”. Cauze: analfabetismul biblic, indiferenta fata de doctrina, lipsa de discernamant doctrinar, etc.

III. CARE ESTE SECRETUL SUCCESULUI LOR?

„Multi ii urmeaza”, ne spune Biblia (1 Ioan 4:5; 2 Timotei 4:3; 2 Timotei 4:4). Sectele sunt energizate de o imitatie a originalului Isus, a Cristosului biblic (2 Corinteni 11:3-4, 13-15; Galateni 1:6-10. „Cristosul” sectelor este ?un alt Cristos?, aducatorul unei ?alte Evanghelii? si dadatorul unui ?alt duh?!

IV. CUM SE DEMASCA SISTEMELE RELIGIOASE FALSE? CUM SE DEPISTEAZA, DESCOPERA FALSURILE SPIRITUALE?

Raspuns:

a) Aplicand testul Scripturii. Care este acesta? 1 Ioan 4:2,3; 2:22,23 sau Efeseni 5:13. Aceste doctrine trebuie privite din „lumina” invataturilor Bibliei, atunci sunt date la iveala, demascate, descoperite. Scriptura reprezinta criteriul obiectiv al acestui test.

b) Prin comparatie cu Cristosul biblic. Puneti aceeasi intrebare pe care a pus-o Isus in Matei 16:13,14,15. Cine zic acesti oameni ca este Isus? Sa intrebam cine zic acesti „profeti”, aceste organizatii cultice si biserici pseudo-crestine, ca este Cristosul. Daca descrierea lor a Domnului Isus nu se potriveste cu cea a Bibliei, atunci ei nu-L predica pe adevaratul Isus Cristos, ci un „altul”, despre care apostolul Pavel ne-a avertizat: „In adevar, daca vine cineva sa va propovaduiasca un alt Isus pe care noi nu l-am propovaduit sau daca este vorba sa primiti un alt duh pe care nu l-ati primit sau o alta Evanghelie pe care n-ati primit-o, oh, cum il ingaduiti de bine! ” (2 Corinteni 11:4). Asemenea credinciosilor din Corint, si dvs. trebuie sa fiti constient ca exista un alt Isus, unul fals, care este „Cristosul sectelor”, o versiune falsificata a Cristosului descris in Biblie, care a umblat pe acest pamant acum 2000 de ani, care a murit pe cruce pentru pacatele noastre si care a fost propovaduit de apostoli ca fiind Mantuitorul nostru. Daca treceti crezurile oricui prin filtrul Cuvantului lui Dumnezeu, veti fi la adapost de aceste versiuni falsificate ale Mantuitorului!

V. CARE SUNT ELEMENTELE COMUNE ALE SECTELOR?

1) Invataturi biblice incomplete, inconsecvente

De regula, sectele se concentreaza doar asupra unor anumite adevaruri biblice in loc de a studia intreg sfatul (Cuvantul) lui Dumnezeu. Din pacate, aceasta trasatura se observa si la biserici crestine respectabile. Adeseori, ele acorda mai multa atentie invataturilor liderilor sau fondatorilor propriei organizatii, decat Scripturilor. Invatatura sectelor este uneori un amestec de texte biblice care nu au nici o legatura imediata. Deductiilor le sunt aplicate ideile preconcepute ale miscarii. Pe calapodul doctrinelor specifice acestea sunt fortate sa se potriveasca! Chiar daca nu ies in fata cu multe din aceste doctrine sectare, urmariti-le tehnica de studiere a Bibliei si veti observa folosirea unor texte a caror concluzie directa si evidenta o evita.

2) Minimalizarea, deformarea sau negarea dumnezeirii Domnului Isus Cristos

In ciuda afirmatiilor clare ale Scripturii, aceste grupuri insista sa demonstreze ca Isus nu este Dumnezeu. Folosesc trucuri necinstite, cum ar fi introducerea de cuvinte, neaflate in original, in textul biblic sau deductii nefondate si nesprijite de intreaga marturie a Scripturii, pentru a ocoli invatatura categorica a Bibliei asupra acestui subiect.

3) Descoperiri misterioase (revelatii) cunoscute doar lor

Invataturile grupului nu se pot intelege fara ajutorul lor. Pana ce nu sunt cunoscute regulile lor speciale, pe care doar ei le cunosc, nu se poate afla adevarul! Astfel, omul devine un sclav doctrinar al sistemului si orice investigatie a invataturilor este dispretuita sau chiar pedepsita cu excomunicarea (excluderea).
4) Flexibilitatea doctrinelor

Uneori sectele fac schimbari majore ale invataturilor, datorita unor situatii specifice. Ele incearca cu disperare sa ascunda aceste schimbari doctrinare de orice investigatie istorica. Multe din aceste organizatii dobandesc un avantaj zdrobitor activand in tari unde trecutul lor este complet necunoscut. Exploateaza ignoranta fata de ei a cetatenilor unor tari unde informatiile cu privire la trecutul lor rusinos nu ajung sau nu exista deloc.

5) Increderea in alte texte (scrieri) sacre decat Biblia

La secte, alte carti castiga intaietate fata de Sfanta Scriptura si o interpreteaza. Biblia este eclipsata de „revelatiile” mai noi, care de obicei provin de la liderii sau fondatorii grupului.

6) Mantuirea prin fapte

Sectele s-ar putea sa sustina mantuirea prin har si prin credinta, dar sa pretinda fapte omenesti, pentru a adauga la jertfa primita de Dumnezeu a Domnului Isus. Aceasta conceptie reprezinta ilustrarea esentiala a falsului crestinism. Reprezinta pervertirea harului minunat al lui Dumnezeu si darul fara plata al mantuirii prin moartea si invierea lui Isus.

7) Denuntarea tuturor celorlalte organizatii religioase

Miscarile religioase false se prezinta drept detinatoarele exclusive ale adevarului. Refuza sa accepte ca o alta organizatie religioasa poate sa cunoasca (detina) adevarul.

8) Conduceri autoritare

Conducatorii sau fondatorii acestor miscari pretind (in mod direct sau indirect) inchipuite calitati mesianice ca dovezi al autoritatii lor. Ei tind sa pretinda supunere absoluta. Liderul cultului este plasat pe piedestalul divinitatii. Odata ajunsi sub influenta sectei, putini membrii mai indraznesc sa o puna la indoiala. Uneori persoanele care-si aroga astfel de pozitie sunt inlocuite de organizatii sau de conducerile lor, a caror autoritate si calauzire divina in decizii, nu poate fi de asemenea chestionata.

9) Exploatarea financiara

In loc de a apela la harul lui Dumnezeu ca mijloc de colectare de fonduri, cultele pretind membrilor lor sa „dea” un anumit procent, sau sa „daruiasca” din bunurile lor personale. La fel de mult timp se dedica banilor cat lucrarii spirituale! In cazurile mai bizare insa, membrilor (sau chiar posibililor membrii), li se cere sa-si incredinteze toate averile organizatiei. Membrii devin sclavii organizatiei si depind de ea pentru orice.

„Fiii lui Dumnezeu” din Geneza 6

„Fiii lui Dumnezeu” din Geneza 6

Cand au inceput oamenii sa se inmulteasca pe fata pamantului si li s-au nascut fete, fiii lui Dumnezeu au vazut ca fetele oamenilor erau frumoase si din toate si-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales” – Gen. 6:1-2

Cine sunt „fiii lui Dumnezeu”

Pentru a fi numit in categoria „fiilor lui Dumnezeu” trebuie sa fii un produs nemijlocit al creatiei divine. „Ce este nascut din carne este carne”. Dumnezeu este Duh si doar „ce este nascut din Duh este duh” (Ioan 3:6).

Fiind creat direct de Dumnezeu, Adam are dreptul sa fie numit „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38). Tot asa acum, cei ce sunt „in Christos”, facuti partasi naturii divine printr-o „noua creatie” si ajunsi sa fie „nascuti din nou”, „de sus” sau „din Dumnezeu” (2 Cor. 5:17; Efes. 2:10), au dreptul sa apartina acestei categorii privilegiate de „copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:13; Rom. 8:14-15; 1 Ioan 3:1).

Pentru toti ceilalti oameni care au trait vreodata pe pamant, necreati direct de Dumnezeu, ci doar nascuti dintr-o alta fiinta umana, este valabila terminologia folosita in Faptele Apostolilor 17:28: „Suntem din neamul lui …” , unde cuvantul grec este genos (genos), cu semnificatie de rudenie sau „gen” originat de Dumnezeu.

Fiind creati direct de Dumnezeu, ingerii au si ei dreptul sa fie numiti „fii ai lui Dumnezeu” (Iov. 1:6; 2:1; 38:7; Psalm 29:1; 89:6; Daniel 3:25) si „duhuri” (Psalm 104:4; Evrei 1:7,14)

Aceasta scurta lamurire ne ajuta sa interpretam corect unul din pasajele adeseori controversate si rau intelese: Geneza 6:1-7. Fiintele care sunt numite aici fii de Dumnezeu au fost interpretate uneori ca descendenti din neamul lui Set, singura semintie despre care se presupune ca a ramas credincioasa standardelor de morala divina. O astfel de interpretare, desi atragatoare, nu este sprijinita de evidentele textului Scripturii. Unul dintre cele mai renumite manuscrise grecesti ale traducerilor originalului ebraic, Septuaginta, pune chiar termenul de „ingerii” acolo unde la noi gasim expresia „fiii lui Dumnezeu” !

Incidentul descris in Geneza 6 reprezinta fara indoiala un act de neascultare al ingerilor. Avem de a face cu o categorie de ingeri impotrivitori fata de Dumnezeu, care au incercat sa-I saboteze planurile. Faptul ca o astfel de „cadere” a existat in experienta unora din fapturile ingeresti create de Dumnezeu ni se spune lamurit si in versetul 6 al epistolei lui Iuda: „El (Dumnezeu) a pastrat pentru judecata zilei celei mari, pusi in lanturi vesnice, in intunerec, pe ingerii care nu si-au pastrat vrednicia, ci si-au parasit locuinta.” Termenul oiaeterion (oi\eterion), „locuinta”, mai apare in Noul Testament doar o singura data in 2 Corinteni 5:2 si defineste un trup spiritual (posibil pentru noi doar dupa inviere): „Si gemem in cortul acesta, plini de dorinta sa ne imbracam peste el cu locasul (oiaeterion) nostru ceresc.”

O alta referinta despre „invazia” ingerilor in lumea muritorilor umani ne este data in 1 Petru 3:20 si 2 Petru 2:4. Fara indoiala, pescarul Petru a invatat despre aceste realitati din sfera cereasca de la Domnul Isus insusi: „Domnul Isus a inviat in duh, in care S-a dus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare, care fusesera razvratite odinioara, cand indelunga rabdare a lui Dumnezeu era in asteptare, in zilele lui Noe, cand se facea corabia, in care au scapat un numar mic de suflete, si anume opt.” „Caci daca n-a crutat Dumnezeu pe ingerii care au pacatuit, ci i-a aruncat in Adanc, unde stau inconjurati de intunerec, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata, …”

Rezultatul incrucisarii dintre „fiii lui Dumnezeu” si fetele oamenilor a dat nastere pe pamant la un fel de supra-rasa umana, numita in textul ebraic gibor si tradus la noi prin „viteji”, „oameni cu nume” (Gen. 6:4). Desi putem pune in seama acestor fapturi progresul tehnologic extraordinar ilustrat de marturiile unor vestigii de dinainte de potop, influenta genetica si morala asupra rasei umane a fost devastatoare. Un produs secundar a fost aparitia „uriasilor”, adevarate ilustratii de alterare genetica folosite de Satan pentru a-i descuraja sau chiar nimici pe purtatorii planului mesianic.

Scopul acestei contaminari dracesti a fost sa blocheze intruparea Mantuitorului promis in „samanta femeii” (Gen. 3:15). Scriptura ne spune ca, sub influenta ingerilor cazuti: „rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau” (Gen. 6:5). Mai mult, intregul ecosistem planetar a fost alterat: „Pamantul era stricat inaintea lui Dumnezeu, pamantul era plin de silnicie, … caci orice faptura isi stricase calea pe pamant” (Gen. 6:11-12).

Solutia lui Dumnezeu a fost o nimicire totala prin potop si o re-incepere a rasei umane, prin familia lui Noe (Gen.6:9). Prin potop, Dumnezeu a distrus (de facto) ceea ce fusese deja distrus (de jure). In original se foloseste acelasi cuvant (sachat) si in Gen. 6:17 si in Gen. 6:11,12.

Relatarea din Geneza 6 nu este decat prima dintr-o serie intreaga de incercari disperate ale Diavolului de a bloca „intruparea” mantuitoare a lui Christos.

1. Cand Dumnezeu a ales sa zdrobeasca capul sarpelui printr-un descendent din „samanta femeii” Satan a vrut sa infecteze intreaga rasa. Cand Dumnezeu a ales familia lui Avraam ca instrument al binecuvantarii lumii, Satan s-a napustit asupra acestei familii.

2. Cand Canaanul a fost ales ca leagan al dezvoltarii poporului ales, „uriasii” au impanzit tara. De doua ori, (Gen. 12:10-20 si Gen. 20:1-18) Satan a incercat sa alunge familia lui Avraam din Canaan prin intermediul secetei.

3. A treia oara, seceta i-a dus pe urmasii lui Avraam iarasi in Egipt, iar Satan a incercat sa-i nimiceasca prin uciderea tuturor pruncilor de parte barbateasca (Exod 1:10,15-16).

4. Cand, dintre toti urmasii lui Avraam, Dumnezeu l-a ales pe David ca semintie regala din care sa se nasca Mesia, Satan s-a aruncat furibund asupra acestei familii. Incercarea lui era gata, gata sa izbuteasca pe vremea lui Ioram, Ioahaz, Atalia si Ioas (2 Cronici 21-23). Printr-un joc politic de culise, Satan a cautat sa suprime toti membrii familiei davidice. Cand a ajuns la tron, obsedat cu posibilitatea unei lovituri de palat, Ioram „a omorat cu sabia pe toti fratii sai” (2 Cron. 21:4). Satan a lucrat apoi prin dusmani din afara Israelului. O ceata de egipteni si arabi s-a suit apoi impotriva lui Ioram „si i-au luat fii, nevestele, asa incat nu i-a mai ramas alt fiu decat Ahazia, cel mai tanar dintre ei” (2 Cron. 21:17). Acest Ahazia s-a nascut dintr-o casatorie a lui Iotam cu Atalia, o stranepoata de a lui Ahab, imparatul regatului de nord. Si prin aceasta mezalianta politica Satan a cautat sa produca decadenta si distrugere in regatul lui Iuda (2 Cron. 21:3-4). Alianta dintre Iuda si Israel l-a tarat pe Ahazia in razboi si i-a provocat in final moartea (2 Cron. 22:4-9). Cautand sa foloseasca momentul, prin Atalia, Satan a omorat atunci „tot neamul imparatesc al casei lui Iuda” (2 Cron. 22:10). Intreaga promisiune mesianica era in prag sa se prabuseasca. „Dar Domnul n-a voit sa piarda casa lui David, din pricina legamantului pe care-l facuse cu David” (2 Cron. 21:7). „S-a intamplat ca, pe cand Atalia ii omora pe toti cei din neamul imparatesc, Iosebead, fata lui Ioram, nevasta preotului Iehoiada, si sora lui Ahazia, a luat pe Ioas, fiul lui Ahazia, care era doar un prunc in scutece, si l-a ascuns cu doica lui in odaia paturilor” (2 Cron. 22:11-12). Timp de sase ani (simbol numeric al puterii imperfecte a omului), pe tronul din Ierusalim a domnit Atalia, iar in poporul Domnului se intarea pe zi ce trece convingerea ca Dumnezeu nu putuse sa-si tina legamantul facut cu David. Intreg planul mesianic parea ratat. Dupa acesti sase ani, preotul Iehoiada „s-a imbarbatat”, a mobilizat preotii si Levitii si l-au pus pe tron pe Ioas, asezandu-i pe cap cununa imparateasca. Cu un imparat in varsta de sapte ani si cu Atalia pedepsita exemplar, Dumnezeu a rasturnat din nou atacul Diavolului si … planul mesianic a mers mai departe (2 Cron. 23).

5. Un alt moment de cumpana a fost in timpul lui Ezechia. Imparatul n-avea nici un fiu mostenitor cand a fost de doua ori in pericol de moarte; o data atacat de imparatul Asiriei si a doua oara de chiar solul mortii (Is. 36; 38). El s-a rugat insa Domnului si a supravietuit celor doua atacuri (Ps. 136).

6. Altadata, in robia Babiloniana, Haman, folosit de Satan, a incercat din nou sa-i omoare pe toti copiii lui Israel. Dumnezeu a intervenit insa inca o data in chip magistral, iar din planurile exterminatoare nu a ramas in picioare decat spanzuratoarea pe care a fost atarnat insusi … Haman.

7. Cand, la plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu a venit in lume, Maria a riscat sa fie omorata cu pietre ca fecioarele vinovate cu copii din flori (Deut. 24:1). Dumnezeu a intervenit din nou, vorbindu-i lui Iosif in vis si primejdia a fost inlaturata. A urmat apoi, furia draceasca a lui Irod si uciderea pruncilor. Mantuitorul a fost ascuns de Dumnezeu pentru o vreme in Egipt.

8. Cu prilejul ispitirilor, Diavolul L-a indemnat pe Isus la un soi de sinucidere, spunandu-I sa se arunce jos de pe streasina Templului. In Nazaret, Satan i-a intaratat pe locuitori sa-L arunce pe Domnul Isus in prapastie de pe spranceana muntelui pe care era zidita cetatea lor (Luca 4:29).

9. Mai tarziu, Satan a starnit in doua randuri furtuni pe mare ca sa scufunde corabia in care calatorea Domnul.

10. In final, Satan a crezut ca biruie, atarnandu-L pe Fiul lui Dumnezeu pe cruce. Moartea Lui a fost pecetluita de piatra mormantului. A urmat insa invierea glorioasa si lumea vazuta, ca si „duhurile din inchisoare”, au aflat ca „biruinta este a Domnului”.

In acest lung sir de atacuri demonice, unirea fiiilor lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, redata in capitolul 6 din Geneza, a fost doar primul episod dintr-o inclestare al carei punct culminant s-a savarsit la Calvar si al carei deznodamant il asteptam sa se intample.

Ca si Ioas altadata, Domnul Isus este acum „intronat” in Casa Domnului, „sta” si „asteapta” ca vrajmasii Lui sa-I fie facuti asternut al picioarelor Lui (Evrei 10:12-13), iar anturajul Sau a iesit preoteste pe strazi, ca altadata Iehoiada, sa-I anunte biruinta (2 Cron 23:3,13a).

Uriasii Bibliei

Uriasii Bibliei

Cand au inceput oamenii sa se inmulteasca pe fata pamantului si li s-au nascut fete, fiii lui Dumnezeu au vazut ca fetele oamenilor erau frumoase si din toate si-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales” – Gen. 6:1-2

Una din aparitiile insolite de pe paginile Bibliei sunt uriasii. Cine au fost si de unde au aparut ei? Prima referinta o gasim in Geneza 6:4:

„Uriasii erau pe pamant in vremea aceea, si chiar si dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor.”

Ce sunt „uriasii” ?

Cuvantul folosit in originalul ebraic este Nefilim, un derivat al verbului nafal, care inseamna a cadea, cadere. Uriasii sunt deci cei „cazuti”, sau am zice noi astazi „cei decazuti” , „cei degenerati”. Ce fel de fapturi au fost ei putem afla doar din relatarile aluzive din Scriptura. Este evident ca „uriasii” au fost mari in dimensiuni si la fel de mari in rautate. Ei au fost un fel de supra-oameni, niste anomalii genetice si morale, care au trebuit sterse de pe fata pamantului pentru prezervarea sanatatii planetei si pentru perpetuarea planului mesianic (Gen. 3:15). Acesta a fost motivatia potopului (2 Petru 2:5), dupa profetia rostita mai dinainte de Enoh (Iuda 14).

Ceea ce este surprinzator este faptul ca citim iarasi despre existenta uriasilor si dupa potop. Iata ce gasim in Numeri 13:33:

„Apoi am mai vazut in ea (tara Canaan) pe uriasi, copiii lui Anac, care se trag din neamul uriasilor; inaintea noastra si fata de ei parca eram niste lacuste.”

De unde au aparut „uriasii” ?

Intrebarea fireasca este: de unde au aparut acesti uriasi daca toate fiintele decazute au fost distruse de apele potopului. Singurul raspuns este ca a mai avut loc o alta imixtiune a ingerilor („in vremurile acelea si dupa aceea”- scrie Gen. 6:4) in treburile umane cu scopul de a-i impiedica pe Avraam si ai sai sa ocupe Canaanul. In Geneza 12:6 ni se spune ca in timp ce Avraam se indrepta spre tara promisa: „Canaanitii erau atunci in tara”, iar in Geneza 14:5 ii gasim implicati in conflicte tribale locale. Aici, ei sunt numiti „Refaimi” stabiliti la Asterot-Carnaim si „Emimi” stabiliti la Save-Chiriataim. In Geneza 15:18-21, „Refaimitii” sunt enumerati intre popoarele Canaanului. Toate aceste popoare au fost judecate de Dumnezeu si trebuiau distruse cu desavarsire de copiii lui Israel (Deut. 20:17; Iosua 3:10). Majoritatea au sfarsit-o asa, iar altii au scapat probabil in tarile din jur, urmele lor facand si astazi un subiect de studiu controversat pentru antropologi.

In Geneza 35:27 gasim scris despre Hebron, care mai inainte se numise Chiriat-Arba (fortareata lui Arba), iar Arba fusese tatal lui Anac (Iosua 15:13; 21:11). Tot asa si in Num. 13:22: ” … au mers pana la Hebron, unde se aflau Ahiman, Sesai, Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu sapte ani inainte de cetatea toan din Egipt.” (Acest toan a fost capitala Egiptului pe vremea robiei si a exodului)

Este evident ca acesti umanoizi de statura inalta erau o spaima si o pacoste pentru neamurile din jur. Renumele si ispravile lor ajunsese in cele patru colturi ale lumii:

” … niste neamuri mai mari si mai puternice decat tine, … cetati mari si intarite pana la cer, … un popor mare si inalt la statura, copiii lui Anac, … despre care ai auzit zicandu-se: Cine va putea sa stea impotriva copiilor lui Anac?” (Deut. 9:1-3)

Nu este de mirare ca iscoadele trimise in Canaan s-au intors speriate inapoi: „Dar poporul care locuieste tara este puternic, cetatile sunt intarite si foarte mari. Ba inca am vazut acolo si pe fiii lui Anac. … toti aceia pe care i-am vazut acolo sunt oameni de statura inalta. … Inaintea lor si fata de ei parca eram niste lacuste” (Num. 13:28,32,33; Deut. 1:28).

Sub conducerea lui Iosua, evreii au cucerit totusi Canaanul. Statura uriasa si puterea „Anachimilor” a fost strivita sub tavalugul Dumnezeului ostirilor: „Iosua a pornit si a nimicit pe Anachimi din muntele Hebronului, din Debir, din Anab, din tot muntele lui Iuda si din tot muntele lui Israel; Iosua i-a nimicit cu desavarsire, impreuna cu cetatile lor. N-au ramas deloc Anachimi in tara copiilor lui Israel; n-au ramas decat la Gaza, la Gat si la Azdod” (Iosua 11:21-22; 15:8; 17:15; 18:16).

Despre unul din neamul Refaimitilor gasim scris si in Deuteronom 3:1-11: „Numai Og, imparatul Basanului, mai ramasese din neamul Refaimitilor. Patul lui, un pat de fier, este la Raba, cetatea fiilor lui Amon. Lungimea lui este de noua coti si latimea de patru coti, dupa cotul unui om (4,3×1,6m).”

Cei din ostirea lui Saul s-au speriat la vederea unui astfel de om. Puteti citi descrierea lui Goliat din Gat in 1 Samuel 17:4-7. Camasa de zale cantarea 5.000 de sicli (aproximativ 72 \g), iar sulita era de 600 de sicli (aproximativ 7,5 \g). Toata familia acestui Goliat a fost omorata de mana lui David si de mana slujitorilor lui: Isbi-benon, Saf, Lahmi sau Goliat din Gat, fiu al celui ucis de David, Lafni, si unul nenumit, dar grozav la infatisare, „un om de statura inalta, care avea sase degete la fiecare mana si la fiecare picior, douzeci si patru de toate” (2 Sam. 21:15-22; 1 Cron. 20:4-8).

Ce stim despre acesti „uriasi” ?

Ca nume, uriasii s-au numit Anachimi, descendenti din tatal lor Anac (Num. 13:22) si Refaimiti, de la Rafa, un alt intemeietor de neam. O alta referinta despre ei se afla in Deut. 2:10-11: „Mai inainte locuiau aici Emimii; un popor mare, mult la numar si de statura inalta, ca Anachimii. Ei treceau drept Refaimiti, ca si Anachimii; dar Moabitii ii numeau Emimi.” „tara aceasta trecea deasemenea ca o tara a lui Refaim; mai inainte locuiau in ea Refaimitii; si Amoritii ii numeau Zamzumimi: un popor mare, mult la numar si de statura inalta, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoritilor, care i-au izgonit si s-au asezat in locul lor.”

Ca destin, Septuaginta, traducerea originalului ebraic in limba greaca, inlocuieste termenul „refaimiti” cu numirea de „cei morti” si una din explicatii este aceea ca fapturile acestea stranii nu vor avea posibilitatea invierii, ca toti componentii rasei umane, ci vor intra in pedeapsa vesnica direct din „Seol” (locuinta mortilor). Texte in care este facuta aceasta substituire sunt: Iov 26:5; Psalm 88:10; Prov. 2:18; 9:18; Isaia 14:9; 26:14. In ultimele doua, Refaimitii sunt descrisi ca o veritabila aristocratie a celor morti.

Exista alte relatari istorice despre „uriasi” ?

Cercetatorul pasionat de istorie si de arheologie, va putea vedea in combinatia dintre forta bruta a „Refaimitilor” si „inteligenta supra-umana” a „gibbror”-ilor (viteji, oameni cu nume din Gen. 6) una din explicatiile posibile ale constructiilor impresionante din Egipt si din alte parti ale lumii. Aceste amintiri din proto-istoria omenirii, transmise si deformate de traditia orala a popoarelor a dat probabil nastere mai tarziu „semizeilor” din mitologia greaca. Unul dintre aceste personaje mitice, Hercules, este prezentat chiar ca un fiu al lui Zeus cu una din fetele muritorilor de rand. Concluzia logica este ca „Tabletele Creatiei” gasite in Babilon, „Cartea mortii” din Egipt, mitologia greaca si cosmogoniile pagane, puse de unii pe picior de egalitate cu Biblia sau citate de altii in sprijinul textului sacru, nu sunt la urma urmei altceva decat fragmente de adevar primar denaturat si corupt de mintea perversa a oamenilor si folosite de Satan pentru a nega chiar sursa din care de fapt provin: Biblia.

Grija de frati – Iertati-va unii pe altii

Grija de frati

„Iertati-va unii pe altii”

Cind copiii nostrii erau mici, am avut in casa un pisoi pe care-l numisem: Flafi. El era blind si linistit. Flafi era bucuria intregii case. Pustiul nostru de doi ani il mingiia toata ziua; il tragea de urechi, de coada si-l plimba prin toate camerele. Nu exista nici o jucarie mai fascinanta pentru copii, decit un motan infoiat care „toarce” de indata ce te apropii de el. Chiar si mie imi placea „motorasul” cu blana pufoasa. Ce mai, toti ai casei erau indragostiti de el. Totul a fost frumos si bine pina intr-o zi nefasta cind Flafi a avut o experienta neplacuta cu noi pentru care nu a mai putut sa ne ierte.

S-a intimplat atunci cind turnam ciment in curte. Nu stiu cum, Flafi si-a murdarit labutele in cimentul moale. Sotia mea a fost de parere ca nu se cade ca un pisoi de casa sa umble cu labutele murdare, asa ca ne-am grabit sa-l ducem spre cada si sa-i facem o baie. Am vazut repede ca Flafi nu era prea incintat cu aceasta idee. S-a zbatut din rasputeri si a scheunat jalnic. Cum nu era decit o pisica, nu l-am prea luat in seama si am continuat cu opera noastra de caritate. Eram siguri ca va supravietui supliciului si ca va uita repede toata intimplarea.

N-a fost insa sa fie asa. Flafi nu a mai fost niciodata ca mai inainte. Instinctul lui de conservare l-a marcat cu un resentiment categoric fata de noi. Pur si simplu nu a mai putut sa ne ierte. L-am mingiiat, i-am dat sa manince mincarea lui favorita, l-am scarpinat dupa urechi, i-am rasfatat parul si inainte si inapoi, dar degeaba: Flafi nu mai vroia sa „toarca”. Ne-am speriat ca si-a ruinat corzile vocale cu ocazia „concertului” din cada.

Schimbarea lui s-a manifestat si in alt fel. Nu mai permitea nimanui sa se mai joace cu el ca mai inainte. Cind ne apropiam de el, se ridica si pleca sa se aseze in alta parte. Experienta neplacuta cu nedorita imbaiere l-a transformat intr-un motan artagos si iritabil. Nu mai era nici un farmec sa-l avem in casa.

Viata ar fi putut sa fie asa de frumoasa si pentru el si pentru noi, daca ar fi uitat totul si s-ar fi comportat la fel ca mai inainte. Macar de si-ar fi putut da seama ca facusem totul de dragul lui. Dar n-a priceput. Era doar o pisica fara minte. Daca n-a putut sa ierte, cu atit mai rau pentru el. Lasa-l sa sufere! Nu exista un rai al pisicilor in care sa riste sa nu ajunga. Daca nu vrea sa „toarca” aici, asta n-are nici o influenta asupra vesniciei.

Totusi, era ceva trist in toata aceasta experienta a noastra cu Flafi. Ea mi-a amintit de felul in care se complac sa traiasca anumiti crestini firesti care nu pot nici ei sa ierte. si ei si-au pierdut capacitatea sau placerea de a „toarce”. Nu mai simt placerea sa fie in compania altora. Sint suspiciosi si nesiguri. A fost suficienta o singura experienta neplacuta cu cineva din adunare pentru ca melodia din inima lor sa inceteze. Nu mai pot cinta Domnului cu bucurie. Sint posomoriti si cirtitori. Viata lor si a celor din jurul lor este asemanatoare unui armistitiu tensionat umbrit de banuiala reizbucnirii conflictelor.

Flafi n-a mai iesit niciodata din starea lui rea. L-am lasat in voia lui si a trait pe linga casa noastra trist pina la sfirsitul vietii lui. Asa cum am spus, nu era decit o pisica fara speranta vesniciei.

Dar tu si cu mine sintem altfel! Noi sintem creiati de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa. Noi vom trai vesnic, nu vom sfirsi totul la moarte asemenea unei pisici prapadite. Capacitatea ta de a ierta are o mare importanta asupra calitatii vietii pe care o duci aici pe pamint si mai ales asupra vietii pe care o vei duce in vesnicie.

Reflectind asupra vietii, apostolul Iacov scrie: „Caci ce este viata voastra? Nu sinteti decit un abur care se arata putintel si apoi piere” (Iacov 4:14). Asta inseamna ca pina si cea mai lunga viata de pe pamint este scurta. In comparatie cu vesnicia, ea aproape ca nici nu poate fi luata in seama. Viata seamana cu aburul care se ridica din ceainicul pe care l-a asezat bunica pe plita: se ridica putin in atmosfera si apoi se risipeste disparind cu totul. Asa este si viata – prea scurta ca sa o irosesti bombanind si cirtind. Iadul este un loc prea groaznic si existenta in el prea indelungata pentru ca sa riscam sa ajungem in el datorita unei neintelepte si stupide lipse de iertare.

Biblia ii cheama insistent pe cei credinciosi sa se ierte grabnic unii pe altii. Este imposibil sa fii un crestin fara sa fi gustat dulceata iertarii daruita noua de Dumnezeu prin Christos, iar cine a fost iertat simte datoria de a ierta si el pe ceilalti. Dumnezeu ne-a iertat greselile noastre cit un munte, iar noi sintem chemati sa iertam „gramajoarele” de greseli pe care ni le fac ceilalti. Biblia spune: „Fiti buni unii cu altii, milosi, si iertati-va unul pe altul cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Christos” (Efes. 4:32). „Ingaduiti-va unii pe altii si, daca unul are pricina sa se plinga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Christos, asa iertati-va si voi” (Col. 3:13).

Dictionarele biblice ne spun ca, in Scriptura, a ierta inseamna: a uita, a nu lua in seama, a omite, a trece cu vederea. In Epistolele Noului Testament, a ierta inseamna: „a acorda un favor, a gratia”. Exista o singura exceptie de la aceasta regula: textul din Luca 6:37 unde ni se spune: „Iertati si vi se va ierta”. Termenul folosit acolo de Domnul Isus este mult mai puternic. El se poate traduce prin: „dati libertate, dezrobiti, rupeti lanturile”.

In viata de toate zilele, a ierta inseamna a renunta la invinuirea pe care o faci altora. De exemplu: tu mi-ai gresit cu ceva, poate ca m-ai jignit sau mi-ai luat ceva care era al meu. Te pot considera un hot si un om rau, dar daca te iert, astfel de calificative nu-si mai au rostul. Dumnezeu a trecut cu vederea felul nostru de a fi pentru ca vinovatia noastra a fost platita cu virf si indesat de jertfa depusa de Christos la Golgota. Noi sintem si astazi tot cei care am fost si mai inainte, dar Dumnezeu ne vede acum altfel: Ii sintem dragi si ne iubeste cu o dragoste care ne vede desavirsiti in procesul de mintuire.

A ierta mai inseamna si a renunta la despagubire. Pretentii ca acestea: „trebuie mai intii sa-ti para rau, sa plingi, sa vii la mine in genunchi, etc.” si „da-mi mai intii inapoi cei cinci mii de lei si apoi mai vorbim noi” sau „Schimba-ti mai intii purtarea!” nu au ce cauta in procesul iertarii. Cine iarta nu are asemenea pretentii.

Pe de alta parte, iertarea nu este sinonima cu toleranta. Ea nu inseamna sa te faci ca nu vezi sau a prefera sa privesti in alta parte. Ea este mai mult decit politetea, decit tactul sau diplomatia. Iertarea nu inseamna neglijenta. A ierta inseamna a fi gata sa suferi paguba de dragul ridicarii celui ce greseste. Iertarea nu este un cec alb pentru continuarea in nelegiuire. (Nicolae Iorga spunea despre justitie ca „O iertare acordata prea usor este mama unei noi faradelegi”.) Iertarea nu trebuie sa fie de suprafata, exterioara. Ea se revarsa ca un balsam asupra caracterului celuilalt incercind sa-l vindece de rautate.

Cel mai mare specialist in problema iertarii este Domnul Isus. El a parasit cerul si a venit la noi ca sa ne ierte. Cind unul dintre ucenici l-a intrebat daca trebuie sa-l ierte pe cel gresit de sapte ori pe zi, Domnul a raspuns: „De saptezeci de ori cite sapte” (Mat. 18:21, 22). Ca sa ilustreze mai bine ce vrea sa spuna cu aceasta, Domnul a mers mai departe si i-a dat pilda robului nemilostiv. Ea spune ca un rob a ajuns sa-i fie dator imparatului cu echivalentul a doua milioane de lei (la valoarea dinainte de 1989). Pentru ca nu putea plati nicicum aceasta suma, imparatul ar fi trebuit sa dispuna ca sa fie vindut robul, nevasta lui, copiii lui si tot ce avea. Imparatului i s-a facut insa mila de tinguielile robului si i-a dat drumul, iertindu-i datoria. Pina aici vedem partea de har a iertarii. Domnul Isus continua insa pilda spunind ca exista si o alta fateta a problemei. Iesind de la imparat, robul iertat a intilnit pe un alt om care-i datora lui o suma echivalenta cu doua zeci de lei. Neinduplecat de tinguirile datornicului, robul l-a aruncat in temnita, pina va plati datoria. Cind tovarasii robului au vazut cele intimplate, s-au intristat foarte mult. Ei s-au dus de au spus imparatului toate cele petrecute. Atunci stapinul a chemat la el pe robul acela si i-a zis: „Rob viclean! Eu ti-am iertat toata datoria, fiindca m-ai rugat. Oare nu se cadea sa ai si tu mila de tovarasul tau, cum am avut si eu mila de tine?” si stapinul s-a miniat si l-a dat pe mina chinuitoruilor, pina va plati tot ce datora. „Tot asa va face si Tatal Meu cel ceresc, daca fiecare din voi nu iarta din toata inima pe fratele sau” (Mat. 18:35). Iertarea divina are puteri terapeutice. Ea urmareste sa ne transforme caracterul. Pavel intreaba retoric: Ce urmeaza de aici? Sa pacatuim mereu ca sa se inmulteasca harul? Nicidecum!” („Doamne fereste!” – in original)

Cine patrunde adincimea pildei date de Christos va intelege ca Dumnezeu ne judeca, nu atit faptele, cit caracterul nostru. Cine nu a fost schimbat de iertarea data de Dumnezeu este un om care ramine sub amenintarea pedepsei eterne. „Cui i se iarta mult, iubeste mult” a spus Domnul. Iertarea divina are puteri terapeutice si urmareste transformarea noastra in imitatori ai lucrarii lui Christos.

Cine este iertat de Dumnezeu pentru sumedenia lui de pacate ar trebui sa stie ca se asteapta de la el sa fie iertator cu ceilalti. Uneori trecem cu vederea acest lucru si lasam ca lucruri mici sa ne transforme in judecatori lipsiti de mila. Solomon spunea: „Prindeti vulpile mici care strica viile in floare” (Cin. Cintarilor 2:15). Putin aluat dospeste toata plamadeala si prea ades, fleacuri mici ne fac viata amara. Curatati cu linguruta iertarii mustele moarte care pot strica usor vinul bucuriilor noastre.

Cinci puncte ale iertarii

1) Necesitatea iertarii vine din faptul ca ne-am rupt relatia naturala cu Creatorul nostru. Fiul risipitor a hotarit sa plece de acasa. Acesta este motivul pentru care a ajuns sa aibe nevoie de iertare. Nu pentru ca a cheltuit averea cu prieteni usuratici si cu femei stricate, nu pentru ca a ajuns la porci, ci pentru ca a plecat de acasa. Toata omenirea este infectata de vinovatia acestei indepartari de Dumnezeu. Ne-am nascut cu toti in aceasta stare. O „avem in singe”, cum se spune. Ea este sursa tuturor celorlalte greseli ale noastre. Iata de ce trebuie sa incepem prin a ne intoarce acasa la Dumnezeu. Inima Lui de Tata ne asteapta. Bratele intinse la Golgota o arata cu prisosinta.

2) Iertarea este costisitoare. In Geneza 5:15-21 gasim redat dialogul dintre Iosif si fratii sai. Constiinta lor era apasata greu de faptul ca in tinerete se purtasera asa de urit cu Iosif si-i facusera atit de mult rau. Acum, dupa moartea tatalui lor, ei se tem ca Iosif se va razbuna si vor sa se asigure ca, macar de dragul celui mort, Iosif nu le va face rau.

Realitatea este ca Iosif avea de ce sa se razbune pe ei. Probabil ca in urechile lor mai rasunau inca tipetele lui cind il coborisera in groapa sau plinsetul lui cind il vindusera ca rob madianitilor. Acum Iosif ii avea in mina. Oare ce va face cu ei ?

Caracterul frumos al lui Iosif se vede din faptul ca el a ales sa nu se razbune. El i-a iertat si i-a asigurat ca nu li se va intimpla nimic rau din partea sa. Prin iertarea acordata, Iosif a restabilit relatiile fratesti din cadrul familiei. El a preferat sa fie pagubit fara sa-si ceara plata, luind asupra lui durerea, chinurile robiei, agonia dorului de casa si anii pierduti intre zidurile reci ale temnitei. Drept rasplata pentru nelegiuirea lor, el este gata acum sa continue sa le dea mincare si adapost.

La fel se intimpla ori de cite ori iertam si noi pe cineva. Calomniatorul raspindeste cu nerusinare o minciuna. Lumea o crede, reputatia iti este distrusa si viata intra in agonia rusinii. Ca sa-l ierti, tu trebuie sa fii gata sa platesti oalele sparte. Tu ramii cu paguba si el pleaca de parca n-ar fi facut nimic. Cel care iarta „plateste”. Asa a facut si Domnul Isus cind a acceptat sa poarte cununa de spini, crucea si rusinea instrainarii de Tatal. Pacatele mele au stat in ziua aceea asupra Lui si prin ranile Lui eu am fost tamaduit. Da, iertarea este costisitoare. Trebuie sa marturisesc ca nu am putere sa iert asa cum se cuvine. Trebuie sa ma rog Domnului sa ma faca in stare de asa ceva prin puterea prezentei Duhului Sfint in mine.

3) Ca sa fim iertati, trebuie sa -i iertam si noi pe altii. Domnul Isus a spus-o clar: „Daca iertati oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va va ierta greselile voastre. Dar daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” (Mat. 6:13, 14).

4) Iertarea restaureaza relatiile. Cind Fiul risipitor s-a intors acasa, Tatal sau a fost gata sa-l ierte si sa-l reaseze in drepturile lui de fiu.

Cind nu exista iertare, relatiile sint rupte. Ca cei doi negustori care se banuiau unul pe celalalt de necinste. Ei se evitau unul pe altul nu numai in afaceri, dar, chiar si in locurile publice, preferau sa stea cit mai departe unul de celalat. Lipsa de iertare face mizerabila si viata celui neiertat si viata celui ce nu poate ierta. Nu-l poti tine pe cineva in noroi, decit daca te cobori si tu alaturi de el in mocirla.

(Imi aduc aminte de un caz petrecut intr-una din Bisericile din provincie. Doua surori nu vorbeau de ani de zile una cu alta, pentru ca in tinerete una dintre ele ii furase celeilalte iubitul. Cea „pagubita” nu se mai casatorise niciodata si traia o viata total lipsita de orice fel de bucurie. Fratele Marcu Nichifor s-a apropiat de ea si i-a spus: „Vezi tu ce nepriceputa ai fost. Te-ai nenorocit singura ascultind de soapta Satanei: „N-o ierta, n-o ierta!” Acum ea este bine mersi, doarme linistita noaptea, iar tu te-ai uscat ani de zile pe picioare, ai facut ulcer si n-ai dormit noptile. Spune-mi, nu este caragios: Tu cu paguba si tot tu si cu suferinta! Daca ai fi fost mai inteleapta, ai fi iertat de mult, intelegind ca ce vine cu adevarat de la Dumnezeu, nu putem pierde niciodata. Hai sa ne rugam acum ca Domnul sa te dezlege de aceasta neputinta care ti-a amarit viata”.

Au facut asa si, minune, dupa ani de zile inima acelei femei s-a umplut de lumina. Dumnezeu a rupt lantul Satanei si pentru prima data dupa multa vreme, femeia a zimbit, s-a dus la cealalta femeie, a iertat-o si … a inceput sa doarma noaptea ca un nou nascut.

Altadata eram la Chicago si sora Ana Raslau, punind telefonul inapoi in furca, a venit la mine cu lacrimi in ochi sa-mi povesteasca cum a folosit-o Dumnezeu ca sa impace doua surori care s-au dusmanit vreme indelungata, facindu-si viata amara una alteia. Ochii sorei erau luminati de bucuria unei mari biruinte. Se restabilise legatura dintre doua fiinte din familia lui Dumnezeu si era mare sarbatoare in toata „casa Domnului”.

Intr-o alta bisericuta de la tara, presbiterul a rugat doua surori care se certasera in sat sa ramina la urma ca sa stea putin de vorba. Omul era mai in virsta si ajunsese sa fie respectat de toata comunitatea. El si-a dat seama ca in joc nu era numai prestigiul celor doua femei, ci si imaginea „pocaitilor” in ochii satenilor si o data cu ea simpatia sau antipatia lor fata de Evanghelie. Dupa ce a staruit de ele in fel si chip ca sa se impace si sa stearga rusinea, mosul, vazind ca nu ajunge la nici un rezultat, le-a spus suspinind: „No, voi va puteti duce acasa, ca acum eu am sa stau aici in genunche pina ce Domnul va va muia inimile”. Pe cind vorbea, el s-a plecat in genunchi si pe obraji au inceput sa-i curga la vale doua lacrimi mari. Rusinate, femeile s-au repezit sa-l ridice de jos spunind: „Nu, bade Ioane, nu fa una ca asta. Dumneata nu ai nici o vina”. Mosul nu s-a lasat insa ridicat de jos si le-a spus blind: „D-apoi Isus a stat pe cruce pentru voi si voi tot nu vreti sa-i faceti vrerea. Ce va mai inmilati acum de mine. si El a suferit fara sa fie vinovat. A murit in locul vostru ca sa va ierte si amu voi nu puteti sa va iertati una pe cealalta”.

Mai de rusine, mai de mila batrinului sau poate straluminate de un gind venit de sus, femeile s-au uitat una la alta si le-a fost mai mare rusinea. Cu rusinea aceea a inceput ceasul pocaintei lor adevarate. Cum satul nu era mare, ce s-a intimplat in adunare s-a aflat repede si oamenii au dat buzna sa vada femeile impacate si pe mosul cu o inima atit de iubitoare de Domnul.)

5) Traieste intr-un spirit al iertarii. Adevarata iertare nu se da dupa ce cel gresit si-a cerut iertare, ci chiar mai inainte ca el sa ne fi gresit. Obisnuieste-te sa fi gata sa ierti. Iata ce spune Biblia despre Dumnezeu: „Caci stiam ca esti un Dumnezeu milos si plin de indurare, indelung rabdator, si bogat in bunatate si ca Te caiesti de rau” (Iona 4:2). Fii asemenea lui Dumnezeu si umpleti inima de iertare. Daca te gindesti bine, este imposibil sa nu recunosti ca si tu vei gresi altora. La fel de rezonabil este si sa crezi ca va fi cu neputinta ca altii sa nu-ti greseasca tie, asa ca este foarte bine sa te inarmezi dinainte cu o mare doza de iertare.

De fapt, Dumnezeu nu ne iarta in momentul in care gresim. El ne-a iertat acum doua mii de ani, la crucea de la Calvar. Christos a purtat deja pedeapsa pentru toate pacatele noastre trecute, prezente si viitoare. Tatal isi asteapta acum pe fiii risipitori sa-si vina in fire si sa se intoarca acasa. Anticipind greselile noastre, Dumnezeu este deja gata sa ne ofere iertarea.

Imi amintesc de o istorie cu doi frati de corp care erau de profesie constructori de case. Intr-o zi tocmai aveau de terminat acoperisul unei case si s-au luat la intrecere care termina primul partea lui. Unul a fost mai rapid cu citeva minute si celalalt s-a suparat foc, ca a fost facut de rusine. Inima lui mindra n-a putut inghiti infringerea.

Haideti sa nu ne asemanam cu el si sa fim intotdeauna pregatiti sa iesim mai umiliti din confruntarile pe care le vom avea cu cei din jurul nostru. Daca ne vom inarma cu o inima gata sa ierte, nu vom avea ocazia sa ne facem de rusine in vazul tuturor stind ca barza infoiata pe virful acoperisului. Sa nu uitam ca Dumnezeu „ne-a scos de sub puterea intunerecului si ne-a stramutat in imparatia Fiului dragostei Lui, in care avem rascumpararea, prin singele Lui, iertarea pacatelor” (Col. 1:13-14). In Psalmul 103:3, David aseaza iertarea pe primul loc in lista binecuvintarilor primite de la Dumnezeu: ” … si nu uita niciuna din binefacerile Lui! El iti iarta toate faradelegile tale, …” Dumnezeu iarta! si El asteapta de la noi sa ne facem parte unul altuia din aceasta iertare.

Introducere in teologie – Prolegomena (II)

PROLEGOMENA (partea II-a)

7. SURSA BIBLICA A TEOLOGIEI

Teologul evanghelic accepta, umil si plin de credinta, toate afirmatiile clarei ale Scripturii. Desi este adevarat ca darul maret dat de Dumnezeu oamenilor este Isus Hristos si ca menirea primordiala a Cuvintului lui Dumnezeu este aceea de a depune marturie despre Hristos, in Biblie mai exista si alte afirmatii despre adevar care sint toate foarte folositoare pentru invatatura. Este adevarat ca uneori oamenii au batjocorit continutul de informatii al Bibliei, fortind prin interpretari gresite textul Scripturii si rastalmacind metafore ca: ferestrele cerului, cele patru vinturi, etc. Iata ce declara Menno Simon despre autoritatea Scripturii:

“Nadajduim ca nici un om cu mintea intreaga nu va fi atit de ignorant incit sa nu-si dea seama ca Vechiul si Noul Testament au fost scrise spre invatatura, mustrarea si indreptarea noastra; si ca ele sint sceptrul si legalitatea careia trebuie sa i se supuna in ascultare orice casa, adunare, Biserica sau Imparatie a Domnului (2 Timotei 3:16). Orice lucru contrar Scripturii, fie ca este vorba despre doctrina, credinta, simboluri, inchinare sau comportament, trebuie confruntat cu aceasta legalitate si demolat cu acest sceptru, fara sa ne uitam la fata omului si fiind hotariti sa mergem pina la o nimicire totala”. (Complete Works (Elkhart, Ind. John F. Funk and Brother, 1871) I, pp.53,54)

Menno adauga si acest indemn:

“Va rog, plin de smerenie si teama sfinta, sa examinati aceste invataturi ale mele si sa le judecati prin Duhul si Cuvintul lui Hristos care este in voi. Comparati-le cu invatatura si practica apostolilor …: Trag nadejde ca, prin harul lui Dumnezeu, veti intelege deplin ca ce propovaduim noi este tocmai acea invatatura infailibila si de nezdruncinat a Scripturii” (Idem, I. p.77).

Este bine stiut ca, in ultimul secol, teologia modernista a ajuns sa puna la indoiala infailibilitatea Scripturilor; ei nu mai cred in minunile Domnului, nu mai accepta nasterea Domnului Isus din fecioara, neaga divinitatea unica a lui Isus Hristos, reduc problema ispasirii la o simpla influentare morala, resping invatatura biblica despre invierea in trup, inlocuind-o cu invatatura greceasca a nemuririi sufletului, nu cred in revenirea personala a Domnului Isus si-i neaga Bibliei statutul de autoritate deplina si desavirsita. (Vezi John Horsch, Modern Religious Liberalism (Scottdale, Pa. Mennonite Publishing House, 19240; J. Gresham, Christianity and Liberalism (New York; The Macmillan Co. 1942), p. 270.)

Acesti modernisti nu mai cred ca toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete (2 Timotei 3:16) si ca “nici o proorocie nu se tilcuieste singura. Caci nici o proorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, minati de Duhul Sfint” (2 Petru 1:20-21).

Si Catolicii si Protestantii sint de acord in privinta inspiratiei desavirsite a Scripturilor. Iata cum este exprimat acest punct de vedere intr-o definitie catolica:

“Inspiratia este o influenta directa a harului divin asupra mintii, asupra vointei si asupra tuturor celorlalte facultati ale scriitorului uman, care are ca rezultat faptul ca el concepe mintal, doreste si in final chiar scrie in modul cel mai corect exact ceea ce Dumnezeu intentioneaza ca el sa scrie si nimic altceva, asa ca putem spune pe drept cuvint ca Dumnezeu insusi este autorul tuturor celor scrise” (Donald Attwater, General Editor, A Catholic Dictionary (New York: The Macmillan Co. 1942), p.270).

Acelasi teolog continua:

“Inspiratia nu variaza in intensitate sau calitate, ea este aceiasi in toate cartile Bibliei si la fel in orice fragment al lor, garantindu-ne intreaga lor infailibilitate si autoritatea lor dumnezeiasca. Din cauza ca inspiratia nu este un proces mecanic sau o putere strivitoare, ci doar o influenta care se manifesta in launtrul mintii si vointei scriitorului uman, stilul personal, vocabularul personal si toate trasaturile personalitatii lui omenesti ramin intacte si usor de identificat in cartea produsa, desi continutul ei este in intregime lucrarea lui Dumnezeu Insusi, iar omul este doar un instrument in mina Lui desavirsita.” (Idem, pp.270,271.)

Cel ce vrea sa stie mai mult despre inspiratie poate citi excelentul eseu scris de John Murray de la Seminarul Teologic Westminster si intitulat: “The Attestation of Scripture”. (In The Infallible Word, pp.1-52)

Fiind si o carte scrisa de oameni, Biblia prezinta elemente pur omenesti ca de exemplu exagerarea constienta facuta de oamenii din poporul Israel in fata deslantuirii grozavelor plagi care s-au abatut asupra Egiptului (Exod. 9:6,7) sau prezenta emotiilor pur omenesti de: dezgust, descurajare, nadejde, aspiratie, bucurie si necaz. Biblia cuprinde o inregistrare a istoriei asa cum a fost ea vazuta prin ochii omenesti.

De exemplu, istorisirile paralele ale evanghelistilor pot fi numai cu greu armonizate una cu cealalta din cauza ca autorii lor le-au scris intr-o deplina libertate fara sa fie preocupati daca vor spune la fel ca cei ce vor povesti aceleasi evenimente. Stilul si vocabularul folosit se deosebeste foarte mult de la un scriitor la altul. Mai mult, personalitatea si experienta personala a fiecaruia este evidenta in felul in care sint scrise cartile Bibliei.

Credinta in inspiratia deplina a Scripturilor nu presupune in nici un fel convingerea ca autorii scrierilor au fost coplesiti de un fel de extaz religios care le-ar fi paralizat capacitatile mintale personale. Si inca ceva, limbajul scrierilor sfinte nu este unul stiintific sau macar teologic, ci este acela al vietii de fiecare zi. (vezi Gods Word Written, Herald Press, 1966, 1968.)

Cind “evanghelicii” sustin ca teologia trebuie sa fie in intregime intemeiata pe surse biblice, ei inteleg prin aceasta ca este de datoria oricarui teolog sa-si intemeieze afirmatiile pe Cuvintul lui Dumnezeu, pe intreg Cuvintul lui Dumnezeu si numai pe Cuvintul lui Dumnezeu.

Aceasta pozitie este in contradictie cu pozitia celorlalte doua curente teologice de interpretare : Scoala Rationalista si Scoala Catolica.

Mai exista si o alta pozitie a Scolii de interpretare mistica de care ne vom ocupa intr-unul din capitolele urmatoare.

Rationalistii stabilesc dinainte ceea ce cred ei ca este in limitele posibilului si apoi se folosesc de propriul lor intelect ca de un arbitru final al adevarului, dind la o parte autoritatea Cuvintului lui Dumnezeu revelat. Ei au fost foarte mult influentati de unele scoli de gindire filosofica, mai ales din timpul lui Immanuel Kant, din cea de a doua jumatate a secolului optsprezece. Noi spunem impreuna cu Luther ca:

“Nu trebuie sa criticam, sa cintarim sau sa judecam Scripturile cu propria noastra inteligenta, ci rivnitori si intr-o atmosfera de rugaciune, noi trebuie sa meditam asupra celor scrise cautind sa patrundem sensul adinc al celor scrise … Duhul Sfint trebuie sa fie in aceasta invatatorul si calauza noastra desavirsita de la care nu trebuie sa ne sfiim sa luam intelepciune. Ori de cite ori ma aflu asaltat de ispite, eu ma refugiez imediat in continutul unui verset din Biblie, ca acela care spune de exemplu ca Hristos Isus a murit pentru mine, si imi extrag de acolo puterea si nadejdea necesara pentru a depasi momentul de criza”. (Thomas S. Kepler, The Table Talk of Martin Luther (New York& Cleveland; The World Publishing co., 1952), p.6.)

Luther a mai spus:

“Mi-am bazat predicarea pe fiecare litera din cuvintul lui Dumnezeu; cui ii place sa ma urmeze, cui nu, sa ramina in urma”. (Idem, p.8.)

Conrad Grebel, intemeietorul miscarii “Fratilor elvetieni”, a scris in 1524: “Nu scoala, ci harul lui Dumnezeu mi-a dat puterea sa ma incred in Cuvintul lui Dumnezeu”. (Harold S. Bender, Conrad Grebel, c. 1498- 1526, Goshen, Ind. The Menonite Historical Society, 1950, p.iv)

Pacostea teologiei de astazi este ca ea a intrat sub influenta unor teorii abstracte pline de speculatii si sisteme filosofice, in loc sa stea in lumina curata a afirmatiilor clare prezentate de Dumnezeu in Cuvintul Sau.
Biserica Catolica nu respecta Biblia ca pe singura ei autoritate in probleme de credinta si practica. Pozitia ei a fost formulata in felul urmator: “ Sfinta Scriptura este de folos ca sa invete, ca sa mustre, ca sa indrepte, ca sa dea intelepciune in neprihanire, dar simpla ei citire nu garanteaza ajungerea la mintuire si ea nu este singura autoritate in probleme de credinta crestina. Autoritatea suprema ramine un atribut al Bisericii vii, iar sfinta traditie trebuie asezata alaturi de Scriptura si considerata la fel de inspirata. O dogma catolica deci, nu are neaparata trebuinta de un suport biblic care sa-i garanteze autoritatea; dogmele sint vrednice de crezare nu pentru ca ar fi luate din Scriptura, ci pentru faptul ca sint invatate de catre Biserica …” (A Catholic Dictionary, p.479)

In ce priveste acest corp de invatatura extrabiblic, pe care catolicii il numesc “traditie”, iata cum a fost el definit: Traditia este “totalitatea invataturilor care nu au fost incredintate sfintelor Scripturi (desi s-ar fi putut sa fi aparut in anumite carti neinspirate), ci ne-au fost transmise din generatie in generatie prin intermediul unor parinti autorizati ai Bisericii.” (Idem, p.528.)

Catolicii si Protestantii au pareri diferite nu numai in ceea ce priveste traditia extrabiblica, ci si in alte invataturi. Catolicii neaga de exemplu validitatea interpretarii personale a Scripturii, sustinind dimpotriva ca: “Numai Biserica poate arata sensul si intelesul unui anumit pasaj din Biblie”. (Idem, p.483.) Cu alte cuvinte, credinciosii catolici nu sint incurajati sa citeasca si sa caute sa inteleaga singuri Biblia bazindu-se pe ajutorul si iluminarea Duhului Sfint. In catolicism, dreptul de a interpreta Scriptura nu este al credinciosului individual, ci al Bisericii prin activitatea ierarhiei ei. Protestantii s-au ridicat impotriva acestei restrictii si au sustinut ca autoritatea suprema in probleme de credinta si viata este Cuvintul lui Dumnezeu, asa cum este el descoperit si lamurit de Duhul Sfint fiecarei constiinte in parte. Catolicii pretind ca autoritatea suprema trebuie sa ramina Biserica, nu credinciosii individuali; clerul ei, nu multimea fara pregatire.

Un al treilea punct in care Romano-Catolicii difera de Protestanti este componenta Bibliei insasi. Catolicii au adaugat Vechiului Testament un numar de carti pe care ei le numesc deoterocanonice. Aceste carti sint: Tobias, Judith, Cartea intelepciunii, Eclesiastul, Baruc, I si II Macabei, Estera 10:4 pina la sfirsit, Daniel 3:24 pina la 4:3, precum si capitolele 13 si 14. Catolicii sustin ca autoritatea acestor adaugiri este la fel de mare ca a tuturor celorlalte carti ale Bibliei, desi ei admit ca “ele nu au fost incluse in Biblia evreiasca a iudeilor”. (Idem. p.153.)

Protestantii au refuzat aceste carti si fragmente de carti extracanonice pe baza faptului ca ele nu au fost prezente in Biblia folosita de Hristos si de apostoli. Ele contin de altfel invataturi care nu sint in armonie cu restul Scripturii si nu sint citate nicaieri in continutul consacrat al Noului Testament, nu exista nici macar o urma a lor.
Exista si un al patrulea punct in care Catolicii si Protestantii nu sint de aceiasi parere.

Protestantii cred ca Dumnezeu a inchis canonul cartilor sfinte la numarul celor cuprinse in Noul Testament si ca de atunci nu a mai existat nici un alt fel de revelatie personala care sa fi avut ca scop suplementarea sau adaugirea invataturii sfinte.

De exemplu, inchinaciunea catre inima sfinta a lui Isus care consta in adorarea inimii de carne a Mintuitorului isi trage popularitatea dintr-o revelatie personala pe care ar fi primit-o sfinta Margareta Maria Alacoque in anii 1673 – 1675. (Idem, p.467) Protestantii nu neaga faptul ca Dumnezeu poate da unora calauziri individuale prin intermediul vedeniilor sau a descoperirilor personale, dar se impotrivesc ideii ca o astfel de comunicare personala si individuala ar putea avea insemnatate pentru toata multimea credinciosilor si ar trebui adaugata la continutul Scripturii ca o practica recomandabila si necesara.

8. CRESTINISMUL SI MISTICISMUL

Din cauza ca misticismul nu este o miscare unitara este foarte dificil sa fir definit intr-un fel care sa-i multumeasca pe toti cei ce fac parte din aceasta grupare.

Misticismul este un termen care se poate aplica si unei religii pagine din afara curentului de invatatura crestina si in acelasi timp si unei denaturari eretice a crestinismului, care continua insa sa se manifeste in interiorul lumii asa zise crestine. Tot asa, termenul poate fi folosit si atunci cind ne referim la un anumit fel de crestinism care nu este fundamental gresit, dar pune un accent neobisnuit de mare pe anumite forme de pietate si de inchinaciune.

Esenta misticismului este o nebalansata aplecare inspre continutul unei relatii de partasie si de comuniune tainica cu Dumnezeu sau cu Hristos care sa mearga dincolo de umblarea obisnuita a celui credincios cu Domnul, asa cum este ea reglementata de continutul Cuvintului lui Dumnezeu si de interpretarea pe care i-o da Duhul Sfint.

Misticismul veritabil, in aspectele generale ale acestei miscari, implica se pare trei stagii de ascensiune in spiritualitate: purificarea, iluminarea si unirea extatica. (Vezi Theologica Germanica, la capitolul despre extaz in miscarea mistica, New York: Pantheon, 1949, pp.9-109)

Multi mistici, crestini si necrestini deasemenea, marturisesc ca au trait astfel de clipe de extaz in care au experimentat o neingradita, directa si coplesitoare prezenta a dumnezeirii. Ei au inclinat dupa aceea sa practice si sa propovaduiasca anumite lucruri care au fost contrare invataturii din Cuvintul lui Dumnezeu, deschizind oamenilor o cale speciala de contact cu divinitatea, fara sa mai tina seama de totala depravare a fiintei umane si de nevoia ei dupa un Mintuitor personal.

Experientele de extaz nu sint rele prin ele insele. Multi dintre crestinii evanghelici, protestanti si chiar unii dintre Catolici au marturisit si ei ca au trait momente de deosebita inaltare sufleteasca in care au experimentat o minunata simtire a prezentei lui Dumnezeu.

Charles G. Finney era un tinar avocat in data de 10 Octombrie 1821 cind si-a predat viata in miinile lui Hristos si cind L-a acceptat drept Mintuitor personal. In seara aceleiasi zile, el a trait citeva ore de partasie deosebita cu Domnul Isus Hristos, de parca ar fi stat fata in fata personal cu Mintuitorul. Felul in care parea ca-L priveste Isus l-a facut pe Finney sa plinga cu hohote, asa cum plinge un copil. Duhul Sfint s-a pogorit peste el cu o asemenea putere de parca “valuri de iubire lichida” (Richard E. Day, Man of Like Passions (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1942), p.45) l-ar fi inundat.

Si alti sfinti din Biserica Domnului au avut trairi asemanatoare. Charles G. Finney nu a devenit insa un mistic; el n-a alunecat inspre o viata de preocupari pioase deosebite si nici nu a pretins ca alti crestini trebuie sa caute sa aiba si ei trairi extatice asemanatoare cu a sa. Dimpotriva! Finney a devenit un om cu o teologie foarte sanatoasa, accentuind severitatea legii lui Dumnezeu, necesitatea pocaintei de pacate si datoria de a-L asculta si de a-L sluji pe Hristos Domnul. Misticii propriu-zisi au pus un accent prea mare pe anumite tipuri de pietate si sa aseze trairile emotionale deasupra Scripturilor.

Noi nu vrem sa negam faptul ca Dumnezeu poate hotari sa dea unora dintre copiii Sai trairi extatice si nici sa bagatelizam importanta unei religii a inimii, dar vrem sa punem in discutie care este pentru crestin autoritatea suprema in probleme de credinta si de practica. Este aceasta autoritate doar simtirea interioara intima primita in timpuri de extaz sau este ea doar invatatura clara si limpede a Cuvintului lui Dumnezeu? Iata ce scria, plin de seriozitate, Simon Menno:

“Fratilor, va spun adevarul si nu mint: nu sint nici Enoh, nici Ilie; nu am vedenii, nu sint profet si nici nu va pot spune cuvinte care sa nu fi fost deja spuse in desavirsitul Cuvint al lui Dumnezeu (si oricine ar vrea sa va invete altfel s-ar rataci curind si v-ar insela amarnic). Sint incredintat ca bunul Dumnezeu ma va pastra in Cuvintul Sau in asa fel incit sa nu pot scrie sau spune decit ceea ce ni s-a spus deja prin Moise, prin profeti, prin evanghelisti si prin celelalte scrieri apostolice; sa le caut si sa le explic sensul, intentia si scopul urmarit de Hristos. Judecati si voi care aveti o minte duhovniceasca. Repet, nu mi s-a aratat nimeni si nu m-a inspirat nici un inger, si nici nu doresc sa mi se arate, ca sa nu fiu dus in ratacire. Cuvintul lui Hristos, asa cum este el, imi este tot ce am nevoie si tot ceea ce imi este de folos.” (Complete Works, II, p.248.)

9. TEOLOGIA SI FILOSOFIA

Unii teologi au subapreciat Biblia considerind-o doar o culegere de texte improvizate pentru a sustine un anumit sistem omenesc de filosofie. Altii au cazut in alta extrema, privind la Biblie doar ca la o culegere de literatura evreiasca si minimalizindu-i bagajul de continut doctrinal.

Teologii evenghelici cred ca Biblia este mult mai mult decit un simplu cuvint al oamenilor. In esenta ei, Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu trimis catre oameni. Chiar daca nu apartii celor care vad in Scriptura inspiratia lui Dumnezeu, esti obligat sa vezi chiar si la o citire superficiala ca Biblia propune un punct de vedere foarte clar asupra multora din intrebarile care au framintat mintile oamenilor inca din zorile istoriei. (Complete Works, II, p.248.)

1. Biblia sustine ca exista un Dumnezeu viu si atotputernic, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, Sfintul lui Israel si Tatal Domnului nostru Isus Hristos.

2. Scripturile confirma deasemenea existenta unei puteri spirituale limitate care i se opune lui Dumnezeu. Aceasta entitate este numita Satana (impotrivitorul, adversarul) si Diavolul (pirisul). Biserica crestina de astazi are nevoie sa redevina constienta de prezenta si lucrarea nefasta a Diavolului in lumea de acum; bineinteles ca aceasta nu este o pledoarie pentru o intoarcere la caraghioslicurile Evului Mediu, cu strania lui demonologie si cu “vinatoarea de vrajitoare” careia i-au cazut victime o multime de oameni nevinovati.

3. Biblia ne invata ca universul nu este infinit si nici vesnic, ci ca el a avut un inceput, cind a fost creat de Dumnezeu printr-un decret divin (“fiat” – sa fie!).

4. Biblia marturiseste ca Dumnezeu este in acelasi timp si “transcendent” (dincolo de creatie si separat de ea) si “imanent” (prezent in tot ceea ce se intimpla in creatie). Dumnezeu este slavit in Sine insusi mai presus de toata creatia, dar este si implicat in farimintarile ei in calitate de Suveran si Sustinator al ei. Providenta divina (grija dumnezeiasca) se indreapta permanent asupra tuturor lucrurilor create de El.

5. Scriptura ne spune ca Dumnezeu l-a creat pe om cu o capacitate mintala capabila sa gindeasca si sa fie educata de El si i-a dat porunca sa stapineasca pamintul si sa-l ingrijeasca.

6. Conform Bibliei, omul a fost facut de Dumnezeu asemanator Lui in capacitatile morale, mintale si spirituale, dar ca omul a cazut in ispita Satanei si a atras asupra intregii rase infectia “pacatului si a mortii”. Din momentul caderii, omenirea este iremediabil pierduta si alienata fata de Dumnezeu si ar ramine vesnic asa, daca Dumnezeu nu ar fi avut initiativa lucrarii de mintuire.

7. Biblia ne arata cum Dumnezeu a intervenit mereu de-a lungul istoriei umane pentru a desavirsi aceasta lucrare de mintuire, care a culminat apoi in ispasirea facuta de intrupatul Fiu al lui Dumnezeu, pe Crucea din dealul Golgotei.

8. Biblia ne arata din plin cum Dumnezeu i-a chemat mereu pe oameni la Sine si i-a indemnat sa se pocaiasca de pacatele lor, sa creada in El, sa puna capat impotrivirii lor si sa-L asculte din toata inima.

9. Biblia marturiseste ca aceia care I se predau lui Hristos prin pocainta si credinta sincera sint reinoiti din punct de vedere spiritual si intra intr-un proces treptat care are ca scop transformarea lor in asemanarea cu Isus Hristos.

10. Dumnezeu aude rugaciunile copiilor Sai si-i asculta. Rugaciunea este calea hotarita de Dumnezeu pentru intrarea in partasie cu El si pentru obtinerea binecuvintarilor. Rugaciunea pentru cei bolnavi poate include uneori si o ungere simbolica cu untdelemn (Iacov 5:14).

11. Biblia ne spune ca Dumnezeu are un scop clar si prestabilit cu rasa umana aici pe pamint, si anume, transformarea pamintului intr-o imparatie a Sa, anticipata acum de existenta si activitatea Bisericii.

12. Semnele distinctive ale crestinismului adevarat sint: o separare spirituala de orice este rau (ceea ce duce la o viata de sfintenie personala, la o traire in smerenie si umilinta, la o slujire a binelui si la o etica plina de bunavointa fata de altii), si o pasiune launtrica necurmata pentru aducerea altor oameni la Hristos.

13. Conform Scripturii, drama prezenta in istoria omenirii nu este fara sfirsit, ci doar temporara. Confruntarea poporului lui Dumnezeu cu fortele raului se va termina in final cu o interventie coplesitoare a lui Dumnezeu, cind Hristos va veni personal ca sa puna capat oricarei impotriviri, sa-i invieze pe cei morti, sa-i duca pe sfinti in slava care le-a fost pregatita, iar pe cei ce au trait in nelegiuire sa-i judece si sa-i pedepseasca.

Pentru cel ce este gata sa o creada sincer si umil, Biblia pune la dispozitie raspunsuri la intrebari majore ca cele despre fiinta si natura lui Dumnezeu, originea materiei, energiei si vietii, natura si destinul omului, inceputul si sfirsitul tuturor lucrurilor. Ea nu va raspunde insa niciodata la intrebarile speculative si nerodnice ale filosofiei, printre care am putea aminti: care este componenta ultima a materiei, care este relatia dintre trupul omenesc si gindirea umana, care sint limitele si caile cunoasterii, etc. Biblia nu raspunde nici celor curiosi care ar vrea sa afle in ea o detaliere amanuntita a planului lui Dumnezeu in istoria lumii.

Revelatia divina din Biblie este gata sa ne puna la dispozitie raspunsuri suficiente ca sa ne duca la mintuire, dar nu intentioneaza nici pe departe sa fie un tratat de filosofie pura sau de stiinta. Orice incercare de a o transforma in asa ceva, va sfirsi intotdeauna printr-o desfigurare a Scripturii intr-o incercare disperata de a-L face pe Dumnezeu sa ne spuna mai mult decit a vrut El sa ne descopere in Cuvintul Sau. Pe de alta parte, filosofii care intorc spatele revelatiei, gresesc si ei amarnic atunci cind nu vor sa tina seama de informatiile despre Dumnezeu, lume si viata pe care ni le pune la indemina Biblia.

Oamenii au nevoie si de teologie si de lucrarea ratiunii daca vor sa inteleaga bine cine sint ei si pe ce lume se afla. Si bigotismul ingust al celor care au intors spatele stintei si goliciunea morala a celor care au intors spatele crestinismului, au adus lumii numai suferinte, privatiuni si drame sfisietoare. Ce bine ar fi daca ne-am putea da seama ca si revelatia si ratiunea sint cadouri din partea aceluiasi Dumnezeu care ne vrea fericiti si in viata de acum si in cea viitoare.

10. CRESTINISMUL SI CELELALTE RELIGII

Crestinismul este o religie exclusivista. Domnul Isus a spus ca El este Calea, Adevarul si Viata si ca nimeni nu vine la Tatal decit prin El. Biblia ne spune ca toti oamenii care se afla astazi in viata descind din aceia care au avut la inceput o cunoastere clara despre Dumnezeu. Aceasta inseamna ca Biblia ne prezinta o origine comuna a rasei umane, iar aceasta origine a fost intr-o atmosfera de contact direct, nemijlocit si vital cu Dumnezeu. Paginismul este prin urmare o degenerare regretabila si vinovata a nivelului de cunoastere a lui Dumnezeu, Tatal (Rom. 1:20-32) .

Exista astazi in lume si o parere contrara care spune ca religia a suportat si ea un proces de evolutie progresiva de la animismul originar (in care oamenii credeau ca in spatele tuturor manifestarilor se afla cite un dumnezeu), la monoteismul contemporan (unificarea tuturor zeitatilor intr-un singur Dumnezeu). Aceasta teorie sustine ca si religiile sint la urma urmei un produs al mintii omului aflat in dezvoltare. Biblia ne spune insa ca omul a avut o cunoastere divina initiala si ca a pierdut-o apoi, indepartindu-se din ce in ce mai mult de Dumnezeu si ajungind la practici cu atit mai primitive si mai repulsive, cu cit indepartarea aceasta a ajuns mai mare. Din punct de vedere crestin, religiile lumii sint rezultatul unei indepartari vinovate fata de Dumnezeu. Biblia ne spune ca omul a ajuns astazi pacatos in natura sa si ca nu mai poate veni la Dumnezeu decit prin intermediul unui mijlocitor oferit in persoana Domnului Isus Hristos. Aceasta pozitie a crestinului s-ar putea sa fie jignitoare pentru cei care stau in afara crestinismului, dar nu avem ce face; ea este izvorita din mesajul clar si categoric al Bibliei ( Cf. Schmidt-Rose: The origin and Growth of Religion, Dial Press, 1935).

Daca Domnul Isus Hristos este singura cale de intoarcere a oamenilor la Dumnezeu, se pune intrebarea: Atunci de ce le-a mai dat Dumnezeu evreilor Legea lui Moise?

Raspunsul la aceasta intrebare ar putea suna cam asa:
(1) ca sa-i faca constienti de starea lor de pacat;
(2) ca sa le dea posibilitatea sa-si exprime simbolic pocainta; si
(3) ca sa-i pregateasca pentru viitoarea rascumparare prin Mesia.

Cu alte cuvinte, institutiile legii mozaice au avut un caracter didactic, simbolic si tipologic. Numai harul l-a determinat pe Dumnezeu sa-i primeasca la Sine pe cei care veneau la El pe baza jertfelor prevazute de legea mozaica: “Caci este cu neputinta ca singele taurilor si al tapilor sa stearga pacatele”.

Daca se intreaba cineva: Cum de erau atunci iertati israelitii care au venit la Dumnezeu mai inainte ca sa se fi jertfit Isus Hristos? le putem raspunde ca aceasta s-a putut realiza doar printr-o aplicare “retroactiva” a harului. (Evrei 9:15)

Daca ne este ingaduit sa folosim o ilustratie contemporana, a fost de parca, in harul Sau, Dumnezeu a ales sa achite plata unui cec mai inainte ca Domnul Isus sa fi depozitat pretul necesar rascumpararii noastre. In ziua de astazi insa, nici ceremoniile mozaice si nici formele vreunei alte religii nu-i mai pot mintui pe oameni. Acest adevar a fost proclamat cu tarie de apostolii Domnului. Biserica crestina nu poate participa acum la nici un fel de tripla alianta asa-zis mintuitoare (Protestantismul, Catolicismul si Iudaismul). Numai Domnul Isus mintuieste. (Fapte 4:12) El este singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni.

Ceea ce face crestinismul superior oricarei alte religii este Domnul Isus Hristos. Crestinismul nu este mai bun datorita unei etici superioare sau datorita unui sistem filosofic mai distilat. Singura superioaritate
a credintei crestine este persoana lui Isus Hristos. El este singurul in stare sa-i mintuiasca pe cei pacatosi. Numai El este Dumnezeu adevarat intrupat in istorie si numai El ii poate scapa pe oameni de grozava pedeapsa a vinovatiei. Iata ce i-a spus ingerul lui Iosif: “Ea va naste un Fiu, si-I vei pune numele Isus, pentru ca El (numai El) (Accentuarea din originalul grec)va mintui pe poporul Lui de pacatele sale”. (Mat.1:21)

S-ar putea ca alte religii sa contina si ele mari doze de adevar, un sistem filosofic elaborat si norme superioare de etica, dar ele nu vor fi niciodata in stare sa le ofere oamenilor lucrarea de rascumparare. Aceasta este cauza pentru care ele pot si trebuie pe drept cuvint sa fie numite: “false”. Ele nu pot da celor ce adera la ele tocmai siguranta mintuirii eterne pe care pretind ca o ofera. Iata de ce, in peisajul multicolor al religiilor lumii, crestinismul nu se va multumi sa stea linistit, ci va accentua si va intretine mereu nevoia de misiune si de proclamare a Evangheliei mintuitoare pina la marginile pamintului.

11. EVANGHELIA SI LEGEA

Biserica Protestanta le este indatorata luteranilor pentru evidentierea acestui contrast care se gaseste in Biblie. In discutia de fata prin lege se va intelege voia revelata a Lui Dumnezeu care pretinde omului o ascultare absoluta fata de normele de dreptate stabilite de Dumnezeu. Mereu si mereu Scripturile subliniaza ca in fata legii Lui Dumnezeu toti oamenii sint pacatosi.

Legea – de orice fel ar fi ea – nu este in stare sa salveze pe nimeni. (Rom. 3:19-31) Cu toate acestea legea este importanta. Ea le demonstreaza oamenilor ca au nevoie de un Mintuitor. Apostolul Pavel marturiseste ca el n-ar fi cunoscut ce este pacatul, daca n-ar fi fost legea care sa-i spuna : “Sa nu poftesti!” (Rom.7:7)

Chiar si dupa ce o persoana este mintuita, legea isi pastreaza valoarea, caci ea ii slujeste copilului lui Dumnezeu drept indreptar etic. Prin Evanghelie vom intelege vestea buna ca Hristos a murit pentru cei pacatosi, asa incit cei condamnati de legea lui Dumnezeu pot fi salvati acum prin credinta in Domnul Isus Hristos. Cu alte cuvinte, numai Evanghelia este aceea care ii poate mingiia pe oameni si le poate aduce mintuirea.

Unii oameni cred ca in Vechiul Testament se gaseste numai legea, iar in Noul Testament se gaseste numai evanghelia. Este adevarat ca Vechiul Testament se preocupa mai mult de legea lui Dumnezeu, cautind sa-l faca pe om sa-si recunoasca pacatosenia si nevoia lui de salvare. Dar Vechiul Testament este si locul in care este anuntata venirea evangheliei lui Hristos. Pe de alta parte, in Evanghelia Noului Testament sint citate o sumedenie de pasaje din Vechiul Testament care sint folosite ca temelie peste care este cladita mintuirea. Calea de mintuire recomandata in Vechiul Testament era mai mult sau mai putin aceeasi ca si astazi, si anume : Justificarea prin credinta. (Rom.4:1-25)

Noul Testament are si el in continut legea. Ba mai mult, astazi, legea morala este si mai pretentioasa decit in vremurile vechi. (Mat.5:17- 48) Totusi, in ansamblul lui, Noul Testamenet se ocupa mai mult cu prezentarea Evangheliei mintuitoare a lui Hristos.

Am putea spune deci ca Vechiul Testament contine pe linga lege si mintuirea prin credinta, iar Noul Testament contine pe linga mintuirea prin credinta si prezenta legii. Diferenta mare este ca Noul Testament se concentreaza asupra prezentarii intruparii si patimilor Domnului Isus Hristos.

Ar mai exista si o alta impartire fragmentara a continutului celor doua testamente: impartirea dispensationalista. Aceasta se bazeaza pe observatia ca istoria omenirii, asa cum este ea redata in Biblie, se poate imparti in sapte dispensatii diferite in care revelatia si pretentiile lui Dumnezeu au fost diferite. (The Scofield Reference Bible New York: Oxford University Press, 1909, 1945); Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology (Dallas, Tex.: Dallas Seminary Press, 1947, 1948), I-VIII.)

12. RELATIA CRESTINULUI CU VECHIUL TESTAMENT

Tot asa cum am aratat ca legea si harul se gasesc si in Vechiul Testament si in Noul Testament, trebuie sa subliniem acum faptul ca un crestin nu se poate restringe numai la Noul Testament, ci trebuie sa-l citeasca si pe cel Vechi. Apostolul Pavel ne-a invatat ca: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavirsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna”.

Revelatia lui Dumnezeu pe care o avem in Noul Testament nu este rupta de aceea primita prin Vechiul Testament, ci deriva din ea, ca o continuare fireasca. Pretutindeni in Noul Testament ni se aminteste ca Vechiului Testament a fost cu adevarat Cuvintul lui Dumnezeu.

Exista sute de citate clare care aduc textul Vechiul Testament in cel Nou. Westcott si Hort sint de parere ca exista nu mai putin de 1.076 cazuri in care textul Vechiului Testament este citat in scrierile Noului Testament. Profesorul H.S. Miller scrie si el ca: “Este adevarat ca Vechiul Testament este citat, direct sau aluziv, de aproximativ 1.000 de ori … si chiar de mai multe ori, daca s-ar numara totul in intregime”. (H.S. Miller, General Biblical Introduction (Houghton, N.Y.: The Word-Rearer Press, 1947, p.49)

Exista o continuitate nu numai in ceea ce priveste continutul celor doua testamente, ci si in caracteristicile poporului lui Dumnezeu din ele. Aproximativ cu doua mii de ani inainte de Hristos, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam si l-a ales pentru a-l transforma intr-un popor numeros prin care sa daruiasca lumii cele doua mari binecuvintari ele Sale: Scripturile si pe Mesia.

Din nefericire, atunci cind Isus Hristos a venit ca Mesia, sa rascumpere pe poporul Domnului, Evreii, ca neam, nu L-au recunoscut si nu L-au primit. Din aceasta cauza, ei au fost inlaturati vremelnic din planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel aseamana aceasta realitate cu taierea unor ramuri dintr-un copac. (Rom. 11:17) Minoritatea de Evrei care s-au pocait totusi si au crezut, L-au primit pe Domnul Isus si au intrat in Biserica alaturi de Neamurile care au primit mesajul Evangheliei. Aceste doua categorii de credinciosi sint astazi mostenitorii promisiunilor si binecuvintarilor lui Dumnezeu. (Efes. 2:11-22; Gal. 6:16) Cu alte cuvinte, credinciosii dintre Neamuri au fost altoiti in maslinul din care fusesera taiati ca ramuri Evreii necredinciosi. (Rom. 11:17-19)

Necredinciosii, fie ei dintre Evrei, fie ei dintre Neamuri, sint pierduti in pacat si in asteptarea pedepsei. Noul Testament prezinta Biserica drept o continuare spirituala a Israelului. Crestinii sint numiti “copii ai lui Avraam”. (Gal. 3:29) Ei nu mai apartin astazi unui Ierusalim pamintesc, ci unui Ierusalim care este in ceruri si de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului cel viu. (Evrei 12:22) Tot asa se spune despre cei credinciosi ca au mostenit fagaduintele facute patriarhilor. (Gal. 3:29) In fapt, crestinii au mostenit chintesenta tuturor promisiunilor facute in vechime si anume: pe Domnul Isus Hristos, neprihanirea noastra. (Gal. 3:14)

Adunarea celor credinciosi dintre Evrei si dintre Neamuri intr-un singur trup spiritual (Biserica) este numita de Pavel o “taina”, adica un adevar care nu a fost revelat clar oamenilor in vechime, dar care a fost descoperit acum copiilor lui Dumnnezeu. (Efes. 3:1-6)

In Noul Testament dispar toate deosebirile dintre Evrei si Neamuri. (Gal. 3:28) Asemenea tuturor Neamurilor, ca sa capete mintuirea si Evreii trebuie sa-L accepte pe Hristos. (Rom. 1:16) Bineinteles ca toti credinciosii trebuie sa depaseasca standardul etic al Vechiului Testament si sa traiasca acum la inaltimea invataturilor date de Hristos. Ceea ce ne-a spus Hriostos insa nu este o contrazicere a invataturii Vechiului Testament, ci mai degraba o completare si o adincire a lor. Hristos a venit, nu sa desfiinteze, ci sa implineasca. (Mat. 5:17-48)
Si El a facut aceasta dind la o parte tot ceea ce fusese revelatie trecatoare partiala si pastrind, si chiar extinzind, acele portiuni din revelata straveche care contineau legea morala. (George B. Stevens, The Theology of the New Testament, New York: Charles Scriber, 1927, pp.17-26.)

In celebra Sa predica de pe munte, Domnul Isus ne da o serie de ilustratii despre relatia Sa cu invatatura Vechiului Testament. (Mat. 5:21-48) El spune nu numai ca orice ucidere este vinovata, ci si ca orice minie este nedemna de un cetatean al Imparatiei lui Hristos. Nu numai curvia este rea, dar chiar si privirea pofticioasa este condamnabila. Nu numai divortul usuratic este rau, ci orice forma de divort este interzis, cu exceptia pacatului curviei. Nu numai juramintul fals este vinovat, dar chiar juramintul ca atare este o practica ce trebuie evitata. Nu numai razbunarea este rea, dar chiar si dorinta de a-ti apara pricina la tribunal este vinovata. Nu numai iubirea aproapelui este recomandabila, dar si iubirea dusmanilor trebuie sa-i caracterizeze pe cei ce sint copii ai Domnului. Vechiul Testament parea ca da un acord tacit poligamiei, Hristos ii cheama pe oameni inapoi la tiparul standard original, stabilit de Dumnezeu pentru o insotire unica pe toata durata vietii.

Din toate aceste exemple reiese foarte clar ca cel ce vrea sa faca astazi voia Domnului trebuie sa studieze cu mare atentie toata Biblia, comparind cu grija Vechiul Testament cu Noul Testament si, in caz de contrazicere, preferind intotdeauna invatatura Noului Testament ca norma finala de etica si teologie. Cititorul Bibliei va constata ca majoritatea continutului Vechiului Testament corespunde si astazi normelor mai inalte ale Noului Testament. In putine cazuri insa, ceea ce era trecator, ceremonial si simbolic trebuie lepadat si trecut astazi cu vederea.

Aducerea de jertfe, clasificarea mincarilor in curate si necurate, zilele de sarbatoare, sabatul, zilele de ispasire, etc. trebuie privite acum doar ca rinduieli pur evreiesti care nu mai au nici un fel de obligativitate pentru crestinii eliberati de Evanghelie. (Col. 2:14-23; Rom. 14:1-6; Gal. 4:9, 10; 4:21-5:1.) Fara nici o indoiala, cea mai importanta lucrare ceremoniala din intreaga lege evreiasca a fost taierea imprejur. Ea a constituit semnul exterior al legamintului incheiat de Dumnezeu cu Avraam. (Gen. 17:9- 14)

Noul Testament declara raspicat ca si aceasta ceremonie a fost inlaturata prin Hristos. (Gal. 5:2-11) Cazul acestei ceremonii evreiesti ne arata insa si felul minunat in care apostolii Domnului au stiut sa interpreteze adevarurile ceremoniale pentru a extrage un adevar spiritual mai profund din Vechiul Testament pentru a-l folosi apoi ca baza pentru o noua invatatura. Ei au observat ca pina si Moise le poruncise Evreilor sa nu se multumesca cu semnul exterior, ci sa-si taie imprejur inima, adica simtirea launtrica. (Deut. 10:16) El le-a profetit de altfel ca Dumnezeu va face aceasta taiere imprejur a inimii pentru ei si pentru copiii lor, asa ca vor ajunge sa-L iubeasca pe Domnul Dumnezeul lor din toata inima si din tot sufletul. (Deut. 30:6)

Putem deci spune ca atunci cind apostolul ii descrie pe crestini ca oameni cu inima taiata imprejur, facuta nu de mina omeneasca, ci cu taierea imprejur a lui Hristos (Col. 2:11), el preia de fapt o invatatura din Vechiul Testament. Cei ce au scris Noul Testament nu s-au sfiit sa ne dea clar si plini de autoritate revelatia cea noua primita prin Hristos. Totusi, in aproximativ o mie de cazuri, ei si-au ilustrat aceasta invatatura cu exemple si texte preluate din cuprinsul Vechiului Testament.

Acele portiuni din Vechiul Testament care proclama adevaruri ale lui Dumnezeu cu valoare vesnica si cu aplicabilitate permanenta pentru oameni sint numite adeseori: legea morala a lui Dumnezeu. Aceasta lege morala este valabila si astazi si este reafirmata de Noul Testament ca indreptarul desavirsit dat de Dumnezeu oamenilor. Domnul Isus Insusi a rezumat intreaga lege a lui Dumnezeu la o simpla variatie pe tema iubirii de Dumnezeu si de semeni. (Mat. 22:34-40) Este evident ca aceste doua principii ale iubirii, care au fost enuntate si de Moise si care alcatuiesc temelia celor zece porunci, sint si fundalul pe care evolueaza toate celelalte invataturi ale Scripturii. Crestinii sint indemnati si ei sa implineasca prevederile divinei legi morale, de data aceasta nu pentru a-si capata mintuirea, ci tocmai ca sa exprime dobindirea ei printr-o umblare in iubire.

Noul Testament proclama emfatic ca mintuirea nu se poate capata printr-o ascultare de prevederile legii, oricare ar fi ea (Rom. 3:20, 21, 22, 26, 28), caci Hristos este sfirsitul legii si neprihanirea tuturor celor ce cred. (Rom. 10:4) Aceasta nu inseamna ca Hristos a desfintat legea divina, ci doar ca El a pus capat caii de capatare a neprihanirii prin faptele legii. Astazi nu se mai ajunge in cer prin neprihanirea data de lege, ci prin unirea credinciosilor cu Domnul Isus, care le daruieste neprihanirea Lui divina si-i transforma dupa chipul si asemanarea Fiului lui Dumnezeu. (Rom. 5:17; 2 Cor. 3:18)

Noul Testament, si in special epistola catre Evrei, ne arata ca Vechiul Testament, ca sistem religios, este depasit si a fost inlaturat, in locul lui fiind pus Legamintul cel Nou, care-i este superior. (Evrei 8:6,7) Aceasta este o implinire a profetiei din Ieremia 31, care anunta stabilirea unui legamint nou. Daca s-a schimbat legamintul, s-a schimbat si preotia. (Evrei 7:11, 12) Crestinii nu mai sint sub preotia lui Aaron, ci sub preotia lui Isus Hristos. Vechiul Testament presupunea o sumedenie de jertfe, in Noul Legamint singura jertfa necesara si suficienta este Isus Hristos Insusi. (Evrei 7:27) Schimbarea legamintului a produs inevitabil si o schimbare a legii. (Evrei 7:12) Noul Legamint ne-a adus si promisiuni mai bune. Autorul epistolei catre Evrei scrie:

“Dar acum Hristos a capatat o slujba cu atit mai inalta cu cit legamintul al carui mijlocitor este El, e mai bun, caci este asezat pe fagaduinte mai bune. In adevar, daca legamintul dintii ar fi fost fara cusur, n-ar mai fi fost vorba sa fie inlocuit cu un al doilea. Caci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: “Iata, vin zile, zice Domnul, cind voi face cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda un legamint nou; nu ca legamintul pe care l-am facut cu parintii lor, in ziua cind i-am apucat de mina, ca sa-i scot din tara Egiptului. Pentru ca n-au ramas in legamintul Meu, si nici Mie nu Mi-a pasat de ei, zice Domnul. Dar iata legamintul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, dupa acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele in mintea lor si le voi scrie in inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, si ei vor fi poporul Meu”. (Evrei 8:6-12)

Vechiul Testament este o sursa bogata de ilustratii pentru zidirea sufleteasca a credinciosului crestin. El contine nenumarate exemple de credinciosie, de rasplatire a neprihanirii, de avertizare impotriva apostaziei, de binecuvintare a celor care au cautat pacea, curatia, si care au stat tari inaintea ispitelor, etc. Nicholls, a cules mai mult de douazeci si sase de proverbe care-si pot gasi ilustrarea in Biblie; si aceasta este numai inceputul a ceea ce s-ar putea face. (Angus-Green, The Bible Hand-Book, New York: Ravell, c. 1905, pp.587- 89.) Pavel ne spune si el ca cele petrecute in Vechiul Testament sint menite sa ne serveasca noua drept pilde. (1 Cor. 10:11)

Cunoasterea Vechiului Testament este absolut necesara pentru cel ce vrea sa inteleaga Noul Testament. Acesta din urma face dese referiri la istoria creatiei, la caderea omului, la intreaga istorie a planului de rascumparare, la legea lui Moise, la profeti, etc. Vechiul Testament mai are si o deosebita valoare devotionala. Aici am putea mentiona nu numai Psalmii, ci si rugaciunile marilor oameni ai lui Dumnezeu, ca Avraam, Iacov, Solomon, etc., impreuna cu exemplele de vietuire evlavioasa ale patriarhilor, preotilor si celorlalti eroi ai credintei.

Se ridica intrebarea; Daca ceremoniile Vechiului Testament n-au avut valoare prin ele insele, atunci de ce au mai fost instituite? Chiar daca nu sintem in stare sa raspundem complet la aceasta intrebare, am putea sugera ca ele au fost necesare ca sa sublinieze necesitatea trairii unei vieti sfinte separate de pacat. Animalele curate si necurate, diferitele zile de sarbatoare, reglementarile sanitare si toate celelalte prescriptii ale legii au fost necesare pentru a face ca religia sa patrunda in fiecare domeniu al vietii de fiecare zi. Acest aspect a fost in contrast deplin cu religiile pagine practicate de Canaaniti. Religia lor nu avea nici un fel de prevederi morale. (George E. Wright and Floyd V. Filson, The Westminster Historical Atlas to the Bible (PhiladelphiaL The Westminster Press, 1945), p.36.)

Sistemul evreiesc de jertfe le arata oamenilor ca pacatul este un lucru grozav si costisitor, care duce la moarte, si in acelasi timp ii pregatea pe Israeliti pentru acceptarea Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Institutia preotiei ilustra adevarul ca orice om are nevoie de un mijlocitor si mediator in relatia cu Dumnezeu, prevestind lucrarea care avea sa fie savirsita de Domnul Isus Hristos. Ligheanul spalarii a fost un simbol al curatirii; altarul arderilor de tot, al consacrarii; sfesnicul, al iluminarii divine; masa punerii piinilor inaintea Domnului, al partasiei cu Dumnezeu. Locul prea sfint le arata oamenilor ca pacatele lor ii opresc sa intre in prezenta lui Dumnezeu fara un mijlocitor; legea le atragea atentia oamenilor ca nu sint autonomi din punct de vedere moral, ci sint raspunzatori in fata lui Dumnezeu; iar capacul ispasirii le vestea ca Dumnezeu va purta grija de ispasirea pacatelor intregii lumi. (Vezi Harold S. Bender, Old Testamental Law and History (Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House,1936), pp43-47.)

Cu toate ca Vechiul Testament n-a fost revelatia finala si perfecta a lui Dumnezeu, nu inseamna ca el nu a fost o parte a revelatiei divine. Fara aceasta revelatie ne-ar fi cu neputinta sa intelegem revelatia Noului Testament. Orice s-ar spune despre Vechiul Testament, nu trebuie sa uitam ca Domnul Isus si apostolii l-au numit legea, profetii si psalmii si l-au respectat ca pe o descoperire a Domnului, (Rom. 3:2) un mesaj cu autoritate divina despre natura si intentiile lui Dumnezeu, care desi nu mai este obligatoriu pentru copiii lui Dumnezeu, ii influenteaza si le reglementeaza conduita conform cu felul in care este el interpretat si aplicat de catre Hristos si de catre apostoli.

13. UNITATEA BIBLIEI

Scopul central al Cuvintului lui Dumnezeu este sa-i conduca pe oameni la credinta mintuitoare in Isus Hristos si sa le inlesneasca astfel ajungerea la darul vietii vesnice care se capata prin unirea cu Domnul Isus. Biblia ar putea fi numita deci: “cartea mintuirii; nu pentru ca prin ea insasi sau prin sistemul de idei continut in ea, Biblia ar darui mintuirea, ci pentru ca ea ii indeamna pe oameni sa-si puna toata nadejdea in Acela care s-a facut om, a murit si a inviat apoi din morti pentru ca sa ne poata darui tuturor iertarea si viata vesnica. Domnul Isus i-a mustrat pe fariseii care iubeau Scripturile, dar nu-L primeau pe El: “Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine. Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata” (Ioan 5:39, 40; 20:31) Daca cineva L-ar scote din Biblie pe Domnul Isus siu salvarea oferita de El, Scriptura ar deveni imediat o carte a disperarii care ne-ar arata mereu numai standardul inalt al perceptelor divine si continua si vinovata noastra neputinta de a le indeplini.

De la un capat al Bibliei la altul, singura posibilitate pentru ca omul sa primeasca mintuirea lui Dumnezeu este aceiasi: credinta. Despre ea se vorbeste nu numai in renumitul capitol 11 din epistola catre Evrei, ci si pretutindeni in textul celor doua Testamente. Dumnezeu l-a primit pe Abel si a privit cu placere spre jertfa lui pentru ca el a adus-o prin credinta. Prin credinta a fost stramutat noh la cer si n-a mai ajuns sa guste moartea. Tot credinta a fost aceea care l-a facut pe Noe sa inceapa constructia corabiei in care si-a scapat familia. Cartea Genezei ne spune ca Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si asta i-a fost socotita drept neprihanire. (Gen. 15:6; Rom. 4:3.) Psalmii sint texte atit de pline de credinta si de inchinaciune incit au ramas si astazi textele preferate de credinciosii din toate colturile lumii. Profetii Vechiului Testament, mai ales Isaia si Amos, au condamnat cu toata vigoarea tendinta poporului de a substitui ceremonialele religioase in locul credintei, sfinteniei si ascultarii. (Isaia 1:11-20; 58:4-9; Amos 5:21-24) Ioan Botezatorul i-a avertizat pe evrei impotriva nadejdii inselatoare in apartenenta lor la familia israelitilor si i-a indemnat la o viata de ascultare adevarata. (Mat. 3:7-10) Cind Iudeii s-au apropiat de Domnul Isus ca sa-L intrebe ce fel de fapte sa faca pentru a fi placuti lui Dumnezeu, El le-a raspuns: “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta; sa credeti in Acela, pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29) Apostolul Pavel declara ca intreg scopul legii a fost sa faca sa taca orice gura inaintea Domnului si sa-i convinga pe toti oamenii de vinovatie: “Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului. (Rom. 3:20)

Una dintre cele mai frumoase sectiuni care vorbeste despre zadarnicia stradaniilor omenesti pentru capatarea mintuirii si despre care este calea pregatita de Dumnezeu pentru ajungerea acestei mintuiri este capitolul 3 din epistola catre Romani:

“Dar acum s-a aratat o alta neprihanire, pe care o da Dumnezeu, fara lege – despre ea marturisesc Legea si proorocii – si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nici deosebire. Caci toti au pacatuit si sint lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sint socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rinduit mai dinainte sa fie, prin credinta in singele Lui, o jertfa de ispasire, ca sa-Si arate neprihanirea Lui; caci trecuse cu vederea pacatele dinainte, in vremea indelungei rabdari a lui Dumnezeu; pentru ca, in vremea de acum, sa-Si arate neprihanirea Lui in asa fel incit, sa fie neprihanit, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus”. (Rom. 3:21-26)

Pentru cel cu credinta umila si simpla, s-ar putea spune ca Biblia nu numai ca este cartea mintuirii, dar si cartea lui Isus Hristos. In discutia pe care a avut-o cu cei doi ucenici aflati in drum spre Emaus, este scris ca Domnul Isus: “A inceput de la Moise si de la toti proorocii, si le-a tilcuit, in toate Scripturile, ce era cu privire la El”. (Luca 24:27.) Iar celor doisprezece ucenici le-a spus: “Iata ce va spuneam cind inca eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre mine in Legea lui Moise, in Prooroci si in Psalmi. Atunci le-a deschis mintea, ca sa inteleaga Scripturile. Si le-a zis :”Asa este scris, si asa trebuia sa patimeasca Hristos, si sa invieze a treia zi dintre cei morti. Si sa se propovaduiasca tuturor neamurilor, in Numele Lui, pocainta si iertarea pacatelor, incepind din Ierusalim.” (Luca 24:44-47) In ultima instanta deci, tinta intregului cuvint a lui Dumnnezeu este aceea de a-L prezenta pe Domnul Isus Hristos, mai intii prin tipuri si profetii, iar apoi prin implinirea lor. Stiind aceasta, nu ne mai miram ca in cartea Apocalipsei Ioan ne prezinta o scena cereasca in care:

“…cele patru fapturi vii si cei douazeci si patru de batrini s-au aruncat la pamint inaintea Mielului, avind fiecare cite o alauta si potire de aur, pline cu tamiie, care sint rugaciunile sfintilor. Si cintau o cintare noua, si ziceau :
“Vrednic esti tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile: caci ai fost junghiat, si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu singele tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o imparatie si preoti pentru Dumnezeul nostru si ei vor imparati pe pamint!”

M-am uitat, si imprejurul scaunului de domnie, in jurul fapturilor vii si in jurul batrinilor am auzit glasul multor ingeri. Numarul lor era de zece mii de ori zece mii si mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: “Vrednic este Mielul care a fost junghiat, sa primeasa puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda!” (Apoc. 5:8-12)

14. AUTENTICITATEA CUVINTULUI LUI DUMNEZEU

Crestinii sint intrebati adeseori de unde stiu ei ca Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu? Sigur ca am putea raspunde ca, asemenea naturalismului si ateismului, crestinismul este si el un sistem bazat pe credinta si am putea intoarce intrebarea in felul urmator: De unde stie ateul ca nu exista Dumnezeu si de ce crede el ca Biblia nu este Cuvintul lui Dumnezeu. Nu vom face asa ceva, pentru ca o asemenea discutie n-ar duce nicaieri. Este rezonabil sa credem ca un crestin trebuie sa fie gata sa dea socoteala de motivele pe care isi intemeiaza el credinta. (O. Hallesby, Why I Am a Christian (Minneapolis, Minn.: Augsburg Publishing House, 1930); si C.S. Lewis, The Case for Christianity (New York: Macmillan, 1943).)

Este logic ca persoana care a imbratisat crestinismul sa se astepte sa gaseasca in Cuvintul lui Dumnezeu lucruri conforme cu gindirea sanatoasa, o demnitatea in concordanta cu demnitatea divina, o armonie interna desavirsita a textului, un standard etic superior pentru viata personala si sociala, o nota de autoritate subinteleasa si promisiuni verificabile in viata si experienta de fiacere zi. Crestinii de pretutindeni pretind ca Biblia trece cu usurinta toate testele de mai sus.

In ultimele secole, Apologetii protestanti au citat ca argumente care dovedesc ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, urmatoarele: Armonia ei interioara , lipsa ei de greselile si prejudecatile vremurilor in care a fost scrisa, stilul minunat, influenta inalatoare exercitata asupra societatii in care a patruns, capacitatea ei de a supravietui oricarei persecutii si adevarurile ei fundamentale (ca acela despre creatia lumii) care trebuie sa la fi fost date autorilor de Dumnezeu printr-o revelatie divina.

Ceea ce trec prea adesea cu vederea apologetii crestini este ca toate aceste argumente pe care le ingramadesc ei in suportul credintei lor teiste in Cuvintul lui Dumnezeu li se pat atit de puternice si convingatare tocmai pentru simplul fapt ca ei insisi impartasesc aceasta credinta crestina. Cu alte cuvinte, credinciosul crestin ca Dumnezeu exista si a ajuns sa experimenteze si ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, asa ca orice argument care sustine ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu i se va parea imediat coplesitor de puternic. Pentru necredinciosul care a refuzat credinta in Dumnezeu insa, towte aceste argumente, oricit de logice ar fi ele, nu sint suficiente ca sa-l convinga. Aceasta pentru ca el a refuzat cu buna stiinta insasi posibilitatea ca revelatia divina sa existe caci a negat cu buna stiinta orice fel de credinta in Dumnezeu.Autorul acestei carti este in deplin acord cu urmatoarea afirmatie luata din marturisirea de credinta Westminster:

“Autoritatea Sfintei Scripturi nu depinde de marturia vreunui om sau a vreunei Biserici, ci de marturia lui Dumnezeu Insusi … si trebuie luata in consideratie tocmai fiindca este Cuvintul lui Dumnezeu.
S-ar putea sa fim impresionati de seriozitatea cu care o anumita Biserica priveste Sfinta Scriptura si s-ar putea sa ne puna pe ginduri evidentele supranaturale sau maiestatea stilului, sau extraordinara potrivire a partilor, sau unitatea de scop ( care este accea de a-I da slava lui Dumnezeu), sau simplitatea maiestuoasa cu care este prezentata calea spre mintuire, sau alte si alte incomparabile sublimuri ale Bibliei. Toate acestea la un loc s-ar putea sa ne puna pe ginduri, dar, intotdeauna, dovada suprema si asigurarea c Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu nu ne va fi data decit ca un rezultat launtric al lucrarii Duhului Sfint, care va adeveri in inimile noastre ceea ce sustine Biblia si anume ca ea este incontestabil Cuvintul sfint al lui Dumnezeu.
… Noi credem si marturisim ca iluminarea launtrica a Duhului Sfint al lui Dumnezeu este singura in stare sa ne faca sa pricepem lucruri de natura celor care ne sint revelate in Cuvint …” (Philip Schaff, The Creeds of Christendom (New York: Harper & Bros., 1877, 1919), III.)

Credinta pura in Biblie ca si Cuvint al lui Dumnezeu nu este asadar o problema simpla si amorala a filosofiei. Biblia poate fi primita ca si Cuvint inspirat numai de acela in a carui inima se afla convingerea ca Dumnezeu exista si ca El a ales sa ni se descopere prin Cuvint.

Cei care au imbratisat credinta crestina sint convinsi ca prin chiar natura lor, oamenii pastreaza in ei sentimentul prezentei lui Dumnezeu si sint inclinati sa creada ca El exista atunci cind admira minunatia creatiei sale. Instinctul omenesc este de a se pleca inaintea imensitatii ciu sentimentul ca “undeva” , “cineva” care a creat toate acestea trebuie sa existe. Mai mult, Duhul Sfint lucreaza si in cel necredincios, cautind sa-l convinga de propria-i necesitate de a scapa din pacat si impingindu-l spre convingerea ca ceea ce este scris in Cuvintul lui Dumnezeu este demn de crezare. Adevarul scis in Biblie este o sabie cu doua taisuri pe care o foloseste Duhul Sfint pentru a reteza necredinta si ingimfarea oamenilor si pentru a-i convinge de vinovatie si pentru a-i constringe sa se prabuseasca la picioarele crucii Domnului Isus Hristos. Mesajul Cuvintului lui Dumnezeu este insistent si dinamic, fie ca ascultatorul isi da sau nu-si da seama de ceea ce Biblia spune despre ea insasi. Iata de ce, in marturisirea noastra crestina trebuie sa continuam sa accentuam pacatosenia naturii umane si necesitatea rascumpararii in acelasi timp in care cautam sa-i indreptam pe oameni spre Isus Hristos, cel care ne poate mintui de pacate.

CITEVA SCURTE ENCICLOPEDII DENOMINATIONALE

Anabaptist – Menonite
Harold S. Bender si C. Henry mith: The Mennonite Encyclopedia, 4 volume. (Hillsboro, Kansas; Newton, Kansas; Scottdale, Pennsilvania; 1955 – 1959).

Baptiste
William Cathcart: The Baptist Encyclopedia, 2 volume (Philadelphia: Louis H. Everts, 1881).

Presbiteriene
Alfred Nevin: Encyclopedia of Presbiterian Church in the United States of America, Philadelphia: Presbyterian Encyclopedia Publishing Co., No. 1334 Chesnut St., 1884).

Metodiste
Mattew Simpson: Cyclopedia of Methodism (Philadelphia: Everts & Stewart, 1878).

Luterane
Henry E. Jacobs si John A. W. Haas : The Lutheran Cyclopedia (New York: Charles Scribners Sons, 1899) Erwin L. Licker : Lutheran Cyclopedia (Saint Louis, Missouri: Concordia Publishing House, 1954)

Episcopaliene
A. A. Benton: The Church Cyclopedia (New York: M. H. Mallory @ Co., 1883)

Romano Catolice
Donald Attwater: A Catholic Dictionary (New York: the Macmillan Company, 1942)
Pietro Parente, Antonio Piolanti, Salvatore Garofalo: Dictionary of Dogmatic Theology (Milwaukee: The Bruce Publishing Company, 1951)
Henry Denzinger: The Sources of Catholic Dogma (from the 30,th Latin ED, St. Louis and London: B. Herder, 1957)

Introducere in teologie – Dumnezeu Creatorul

Introducere in Teologie

I. DUMNEZEU CREATORUL

1. DEFINITII ALE LUI DUMNEZEU

Prin “Dumnezeu” intelegem acea fiinta eterna care a creat toate lucrurile vazute si nevazute. El singur este cu desavirsire sfint si bun, a fost dintotdeauna in existenta si vesnic va fi, o singura persoana in intreita fiinta: Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Marele teolog baptist A. H. Strong ne-a lasat urmatoarea definitie pentru Dumnezeu:

“Dumnezeu este spiritul infinit si perfect in care isi au sursa, suportul si scopul toate lucrurile”.(Augustus Hopkins Strong, Systematic Theology, Philadelphia: The Judson Press, 1907, p.52)

Catechismul Westminster ne propune definitia:

“Un Spirit infinit, etern si neschimbator in fiinta, intelepciunea, puterea, dreptatea, bunatatea si adevarul Sau” (p.52)

Ambele definitii de mai sus scot in relief un anumit numar de caracteristici ale dumnezeirii. Mai intii, Dumnezeu este descris ca spirit, ceea ce inseamna ca El nu este restrins la un trup sau o forma materiala, cu greutate, marime sau alte caracteristici fizice. Ca spirit, Dumnezeu nu are carne si oase asemenea oamenilor.

In al doilea rind, Dumnezeu este o persoana; adica El poseda caracteristici ca acestea: intelepciune, vointa, simtire, capacitatea de a planui, etc. Dumnezeu a facut intr-adevar planuri in Sine Insusi si le duce la indeplinire sigur si fara greseala.

In al treilea rind, Dumnezeu este infinit; ceea ce inseamna ca El nu este limitat decit de bunatatea Sa, iar aceasta bunatate a Sa este ceea ce ne intereseaza pe noi, caci sintem cu totii pacatosi si vinovati inaintea Lui. Din pacate, de-a lungul istoriei, oamenii au neglijat sa tina seama de bunatatea lui Dumnezeu si s-au apropiat mereu de domeniul supranaturalului cu teama, imaginindu-si-L pe Dumnezeu ca pe o fiinta teribil de periculoasa, care trebuie temuta, nu iubita. Adevarul este exact contrariul. Biblia ni-L prezinta mereu pe Dumnezeu in bunatatea Sa si in pornirea Sa binevoitoare fata de aceia care accepta sa-si puna toata nadejdea in El. Fara nici o indoiala, primele doua atribute ale lui Dumnezeu in ordinea marimii, asa cum sint ele prezentate in Biblie, sint: dragostea si sfintenia. Prin dragostea Sa intelegem atitudinea Lui binevoitoare fata de creatura Sa, iar prin sfintenie intelegem separarea Lui completa de orice lucru nedesavirsit si rau.

2. NUME BIBLICE SI DESCRIERI ALE LUI DUMNEZEU

In Vechiul Testament, Dumnezeu este identificat prin citeva nume diferite, dintre care amintim aici: El, Eloah, si mai ales Elohim. Semnificatia exacta a acestor nume nu poate fi precizata astazi cu certitudine. Dintre cele trei, cel de al doilea este cel mai rar folosit, aparind numai de 57 de ori in intreg Vechiul Testament.(Unele dintre aceste date au fost extrase din The Enghishmans Hebrew and Chaldee Concordance, London: Longman, Green, Brown, and Longmans, 1843).

„EL” este folosit de aproximativ 217 ori si ingemineaza probabil notiunea de putere, forta. Eloah este un termen oarecum mai poetic. Elohim apare de peste 2.570 de ori in Vechiul Testament si este inteles de cei mai multi comentatori biblici ca un plural de majestate al dumnezeirii. Altii vad in aceasta forma de plural o indicatie a trinitatii lui Dumnezeu, caci desi este un plural masculin, acest nume apare intotdeauna in Scriptura insotit de un verb la singular.

Un alt termen folosit in mod curent ca nume al lui Dumnezeu este „Elion”, care apare de aproximativ 30 de ori in textul Vechiului Testament, fiind tradus de cele mai multe ori prin: “Cel Preainalt”. Numirea

„El Sadai” este folosita cam de 49 de ori in Vechiul Testament, si este tradusa de obicei prin: “Cel Atotputernic”. Este posibil insa ca sensul primordial al acestui nume sa fi fost: “Stapinul milos”. Cu alte cuvinte, El nu este numai puternic (stapin), ci Ii si place sa-Si foloseasca puterea pentru protectia si binele nostru.

De departe, cel mai des intilnit nume al lui Dumnezeu in Vechiul Testament este numele sub care s-a descoperit El israelitilor. Forma poetica a acestui nume, „Iah”, apare de 50 de ori in Scriptura. Ea este accea care se folosea in expresiile compuse consacrate laudei: “Haleluiah” (slavit sa fie Domnul!) sau numelor: Ieremi-ia, Isa-ia, Mica-iah, etc.. Cea mai cunoscuta formulare a lui “Iah” este celebrul tetragrammaton “IHWH”, care apare tradus in unele Biblii prin “Domnul”, iar in altele prin Iehova. Cea de a doua forma, Iehova, a aparut din cauza reticentei evreilor de a pronunta Numele Sfint. Ei i-au inlocuit vocalele cu acelea din numirea “Adonai”. Astazi, pronuntarea originala a tetragrammatonului s-a pierdut cu desavirsire. Unii comentatori spun ca cea mai probabila ar fi: Iahweh. Acest nume al lui Dumnezeu apare de 6.823 de ori in Vechiul Testament.

Asa cum am amintit deja, evreii mai aveau si un alt nume pentru Dumnezeu si anume: „Adonai” (Domnul, Stapinul). El apare de 400 de ori in Vechiul Testament. Pe linga aceste nume mai exista in Biblie si un alt numar de termeni descriptivi care-L identifica pe Dumnezeu. El este caracterizat ca: Domnul ostirilor, macar ca astazi nu se mai stie precis daca aceste ostiri erau o referire la multimea ingerilor, la multimea evreilor sau la multimea stelelor de pe cer.

O alta numire folosita pentru Dumnezeu a fost “Ehieh”, asemanatoare cu numele “Iahweh”. In Exodul 3:14 acest termen este tradus prin: “Eu sint Cel ce sint”. Thomas Reed este de parere ca insemnatatea ei in idiomatica evreiasca este: “Voi fi tot ceea ce veti avea nevoie atunci cind va fi nevoie”.(I.S.B.E. (James Orr, revizuita de Melvin G. Kyle; The International Standard Bible Encyclopedia, Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, in 5 volume, 1939, II, p.1254.) Un alt lingvist sugereaza ca acest nume ar fi “pecetea legamintului prin care Dumnezeu se angajeaza sa fie cu Israelul in toate veacurile care vor veni”.(Idem, II, p.1267.)

Dumnezeu este identificat si prin alte nume descriptive ca: Imparatul, Datatorul Legii, Judecatorul, Stinca, Cetatuia, Turnul de scapare, Mintuitorul, Pastorul, Rasplata cea foarte mare, Scutul, etc. Una dintre cele mai frumoase este: Sfintul lui Israel, care apare de 30 de ori in text. Dumnezeu mai este descris si ca: Locul de scapare al celui credincios.

Exista trei perifraze compuse cu ajutorul numelui: Iahweh sau Iehova. „Iehova-Iire” (Gen. 22:14) care inseamna: “Domnul va purta de grija”; „Iehova-Nisi” (Exod. 17:15), care inseamna: “Domnul, steagul meu”; si „Iehova-Salom” (Judecat. 6:24), care inseamna: “Domnul pacii”.

Noul Testament nu contine o asemenea varietate de nume pentru identificarea lui Dumnezeu. De fapt, in originalul grecesc este folosit un singur nume comun: „Theos”, care a fost tradus la noi prin: Dumnezeu. Mai este numit si Cel Atotputernic in 2 Corinteni 6:18, unde este de fapt un citat din Vechiul Testament, si inca in alte 9 locuri din cartea Apocalipsei. Tot cartea Apocalipsa Il mai numeste si: Alfa si Omega (prima si ultima litera din alfabetul grecesc), cu semnificatia de: “Cel dintii si cel de pe urma”.

O alta expresie care mai apare in Noul Testament este: „Kirios”, (Domnul), care era folosita in societate ca o forma de respect pentru oameni, dar si pentru Dumnezeu si chiar pentru Mesia. Isus este numit asa mai ales in epistole; de fapt, apostolul Pavel ne spune ca: “Isus este Domnul!” a fost una din primele proclamatii din marturisirea de credinta crestina.(1 Cor. 12:3.)

Probabil ca cel mai duios nume dat lui Dumnezeu in Noul Testament este acela de „Tata”. Desi mai fusese folosit de citeva ori si in Vechiul Testament, acest termen este consacrat abia in Noul Testament pentru a ne descoperi ceva din natura launtrica a lui Dumnezeu si din intentiile pe care le are El cu oamenii. “Tata”, devine astfel numirea caracteristica a lui Dumnezeu in Noul Testament. Ea aduce cu ea o incarcatura de dragoste, de grija, de tandrete si de protectie si ne asigura de faptul ca Dumnezeu este plin de bunavointa si vrea sa ne ia linga Sine si sa ne poarte de grija.

Dintr-un alt punct de vedere, cele mai solemne declaratii despre Dumnezeu din Noul Testament sint urmatoarele trei:

(1) Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24 ),
(2) Dumnezeu este Lumina (1 Ioan 1:5 ), si
(3) Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8,16. ).

Apostolul Pavel obisnuieste sa-L numeasca pe Dumnezeu: “Cel ce a inviat din morti pe Isus Hristos” (Rom. 4:24; 8:11 10:9; etc.)

3. ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU

De-a lungul intregii istorii, strigatul omenirii a fost: Poate oare fi cunoscut Dumnezeu? Daca ne intoarcem spatele revelatiei divine, raspunsul va ramine pururi: Nu, asa ceva este imposibil!

Biblia ne spune ca Dumnezeu a ales sa ni Se descopere in doua feluri:

El ne-a dat o descoperire verbala prin intermediul anumitor persoane alese special pentru a scrie cartile Scripturii si, in al doilea rind, El ni S-a descoperit pe Sine deplin prin persoana si lucrarea Domnului Isus Hristos.

Autorul epistolei catre Evrei ne spune ca:
“Dupa ce a vorbit in vechime parintilor nostri prin prooroci, in multe rinduri si in multe chipuri, Dumnezeu, la sfirsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor, si prin care a facut si veacurile” (Evrei 1:1, 2.)

Bineinteles ca nici o revelatie scrisa nu va reusi vreodata sa descrie complet o persoana, de aceea vom spune ca numai Isus Hristos a reusit in mod desavirsit sa ni-L arate pe Dumnezeu. Iata ce ii spune El lui Filip: “De atita vreme sint cu voi, si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal. Cum zici tu dar: Arata-ne pe Tatal?” (Ioan 14:9.) Singura revelatie desavirsita a lui Dumnezeu ne-a fost adusa prin Hristos. Tot ceea ce poate si trebuie sa cunoasca omul despre Dumnezeu ne-a fost aratat in persoana si lucrarea Sa. Hristos este “chipul Dumnezeului nevazut” (Col. 1:15, 19; 2:9). Filosofia omeneasca este foarte grabita sa sublinieze cit de dificil este, daca nu imposibil, pentru Dumnezeu sa intre intr-o legatura cu omul aflat in perimetrul restrins al istoriei (timp si spatiu). Biblia declara insa raspicat ca Dumnezeu a facut exact acest lucru: El, spirit infinit si perfect a intrat in istorie si a stabilit o legatura mintuitoare cu oamenii. N-are nici un fel de importanta daca omul este sau nu capabil sa priceapa cum a fost cu putinta acest lucru. Biblia marturiseste clar ca el s-a intimplat, iar Domnul Isus este dovada suprema ca Dumnezeu s-a apropiat de noi ca sa ni Se descopere.

Sint de parere ca teologii n-au tratat inca suficient importanta intruparii lui Hristos si superioritatea revelatiei prin Fiul, fata de orice alta forma de revelatie verbala din istorie. Cred ca ar trebui sa staruim mai mult asupra felului in care viata si faptele lui Hristos au ilustrat atribute din fiinta divina, care ar fi ramas altfel doar niste simple abstractii verbale ale Scripturii. (James Hastimgs, A Dictionary of Christ and the Gospels, New York Charles Scribners Sons, 1908, p.139-143.)

Unul dintre cele mai complete studii asupra atributelor lui Dumnezeu este acela realizat de teologul baptist: A. H. Strong (1836 – 1921). (Lucrarea citata mai sus, pp.243-303.) In general, doar cu citeva mici modificari, studiul din acest capitol va urmari materialul furnizat de acest foarte studios comentator.

Strong imparte atributele lui Dumnezeu in doua clase; cele care se aplica direct si particular numai lui Dumnezeu insusi fara sa se reflecte asupra creaturilor Sale, numite din aceasta cauza: atribute absolute sau netransmisibile, si cele care sint manifestate de Dumnezeu in relatia Sa nemijlocita cu lucrurile create, in special cu omenirea. Acestea din urma poarta numele de: atribute transmisibile. Prin “atributele lui Dumnezeu” intelegem bineinteles: “anumite aspecte ale fiintei divine in manifestarile ei”. Multimea de atribute nu inseamna ca Dumnezeu este alcatuit din mai multe parti distincte care functioneaza izolat, ci doar ca, in descoperirea Lui de Sine, Dumnezeu ne-a lasat sa intrezarim anumite caracteristici ale divinitatii, ca un fel de scinteieri ale luminii cind ea se intilneste cu unduirile de la suprafata apei. Atributele sint fatete diferite sau calitati distincte ale personalitatii.

Atributele absolute
1. Unul dintre primele lucruri care trebuiesc accentuate cind vorbim despre Dumnezeu este spiritualitatea. Dumnezeu este duh (spirit). Acesta este mesajul purtat spre noi de intreaga Scriptura si confirmat de Isus Hristos Insusi. Prin acest lucru intelegem ca Dumnezeu nu este limitat de nici un fel de structura materiala. El nu are trup, este invizibil. Aceasta informatie a Bibliei da o lovitura de moarte panteismului pagin care sustine ca Dumnezeu este in toate lucrurile create si se identifica cu creatia. Dumnezeu nu este o parte a materiei. El nu este dependent de materie, ci locuieste in afara ei. Dumnezeu este creatorul materiei.
Scriptura Il prezinta pe Dumnezeu ca fiind “un Dumnezeu viu” (Ieremia 10:10.), “Dumnezeul cel viu” (1 Tesal. 1:9.) “Cel ce are viata in Sine”(Ioan 5:26.). Din aceasta cauza, ca o revelatie a lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos a putut sa spuna: “Eu sint Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine”.(Ioan 14:6.)

In timpul vietii Sale pamintesti, Domnul Isus s-a descoperit pe Sine ca izvor al vietii: atit spirituale, cit si fizice. El i-a spus fiului vaduvei din Nain: “Tinerelule, scoala-te iti spun”. Mortul a sezut in capul oaselor si a inceput sa vorbeasca. Isus l-a dat inapoi maicii lui. Toti au fost cuprinsi de frica, slaveau pe Dumnezeu, si ziceau: ?
“Un mare prooroc s-a ridicat intre noi; si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau!”(Luca 7:14-16.)

Fiicei lui Iair i-a vorbit chiar in aramaica ei nativa, spunindu-i: “Talita cumi”, care talmacit inseamna: “Fetito, scoala-te, iti zic!” Indata fetita s-a sculat, si a inceput sa umble; caci era de doisprezece ani. Ei au ramas incremeniti”.(Marcu 5:41, 42.)

Celui care murise de patru zile, Isus i-a putut spune: “Lazare, vino afara!” Si mortul a iesit cu miinile si cu picioarele legate cu fisii de pinza, si cu fata infasurata cu un stergar. Isus le-a zis: “Deslegati-l, si lasati-l sa mearga”.(Ioan 11:43, 44.)

Dar Isus n-a avut putere numai asupra vietii biologice, El Si-a manifestat autoritatea si asupra vietii spirituale, luindu-i pe pacatosi si transformindu-i in sfinti. El l-a putut lua pe avarul Zacheu si l-a transformat intr-un copil smerit al lui Dumnezeu, gata sa-si indrepte toate greselile facute. (Luca 19:8-10.) El s-a putut apropia de un suflet chinuit ca acela al Mariei Magdalena, stapinita de sapte draci, si a putut sa-i redea nevinovatia si sanatatea.(Luca 8:2.) El l-a putut lua pe un om rudimentar si pripit ca pescarul Petru si l-a putut maturiza ?
intr-o stinca duhovniceasca asezata la temelia edificiului spiritual al Bisericii. (Marcu 14:71; Mat. 16:13-20.) Domnul Isus a putut lua un om pornit sa persecute si sa pedepseasca ca Pavel si sa-l transforme in cel mai mare misionar al tuturor timpurilor.(1 Cor. 15:9,10.) Cu adevarat, Domnul Isus ni L- a aratat pe Tatal in toata puterea Lui autoritara asupra vietii fizice si spirituale. El nu este numai o revelatie a lui Dumnezeu, ci Revelatia insasi, unica descoperire desavirsita a Tatalui.

2. Biblia ni-L prezinta pe Dumnezeu ca pe o Personalitate auto-suficienta si constienta de sine. Aceasta inseamna ca Dumnezeu cunoaste, simte si are vointa proprie. Mai inseamna si ca El alcatuieste planuri in Sine Insusi si le duce apoi la indeplinire. Posibilitatea noastra de a-L cunoaste pe Dumnezeu este inlesnita de faptul ca El ne-a facut “dupa chipul si asemanarea Sa” si noi avem, ca si El, posibilitatea sa gindim, sa intelegem, sa simtim procesele de vointa. Omul este o personalitate de sine statatoare si auto-determinata numai in sens relativ.

Numai Dumnezeu este o astfel de personalitate in cel mai absolut sens al cuvintului. Faptul ca Dumnezeu este o personalitate duce la concluzia ca El este in stare sa lucreze, sa sfinteasca, sa pedepseasca, sa rascumpere, sa asculte rugaciunile, sa mingiie si sa-i intareasca pe aceia care fac parte din poporul Sau. El poate deasemenea sa poarte de grija celor ce sint ai Lui.(Vezi cartea teologului Reformat G. C. Berkouwer: The Providence of God, Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1952)

Ca personalitate, cu Dumnezeu se poate dialoga in chip rational prin rugaciune, nu prin tot felul de formule magice abracadabrante folosite in magie si in religiile pagine neroditoare. El nu poate fi declansat si obligat sa actioneze prin formule secrete sau “parole mistice” si nu poate fi fortat sa se inhame la propriile noastre dorinte umane ambitioase. Iata ce spune Biblia despre practicile pagine ne-crestine si despre conceptiile mistice din practicile religioase interzise prin legea lui Moise:

“Dupa ce vei intra in tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau, sa nu te inveti sa faci dupa uriciunile neamurilor acelora. Sa nu fie la tine nimeni care sa-si treaca fiul sau fiica lui prin foc, nimeni care sa aiba mestesugul de ghicitor, de cititor in stele, de vestitor al viitorului, de vrajitor, de descintator, nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti. Caci oricine face aceste lucruri este o uriciune inaintea Domnului; si din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tau, pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu sa te tii in totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tau. Caci neamurile acelea pe care le vei izgoni, asculta de cei ce citesc in stele si de ghicitori; dar tie; Domnul Dumnezeul tau, nu-ti ingaduie lucrul acesta”.(Deut. 18:9-14.)

Ca personalitate, Dumnezeu respecta fiinta umana creata si o lasa sa- si exerseze libera vointa si capacitatea de alegere. Nu este adevarat ca Dumnezeu este un fel de despot absolut care le-a fixat tuturora rolul predestinat pe care trebuie sa-l joace in marea drama a istoriei. O astfel de predestinare absoluta ar fi transformat lumea intr-un circ, si ar fi anihilat orice forma de responsabilitate personala din partea omului. Dumnezeu l-a creat pe om liber. Creatura poate zadarnici planul lui Dumnezeu cu privire la ea. Este scris ca: “Oamenii setosi de singe si de inselaciune, nu vor ajunge nici jumatate din zilele lor”(Psalm 55:23) si ca “Frica de Domnul lungeste zilele, dar anii celui rau sint scurtati”(Prov. 10:27.). Deasemenea despre poporul din timpul lui Hristos este scris ca:
“… tot norodul care L-a auzit, si chiar vamesii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar fariseii si invatatorii Legii au zadarnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui Ioan” (Luca 9:29-30.).

O a doua grupare de atribute absolute si netransmisibile are de a face cu Infinitatea lui Dumnezeu. Ea include existenta de Sine sau absoluta Lui independenta ca fiinta, imutabilitatea sau neschimbabilitatea Sa in fiinta si natura si singularitatea sau unicitatea Sa.

3. Existenta de Sine sau independenta Lui absoluta ca fiinta inseamna ca Dumnezeu nu este determinat de nimic exterior in gindire (Rom. 11:33-36.), vointa (Dan. 4:35; Rom. 9:19-21; Efes. 1:5; Apoc. 4:11.), putere (Psalm. 115:3.), intelepciune (Psalm. 33:11.), etc. In acest context, trebuie spus ca ceea ce-L pune in miscare pe Dumnezeu, inundind deopotriva toate celelalte atribute ale Sale, este dragostea (Exod. 20:6; 1 Ioan 4:8, 16.). Independenta absoluta nu inseamna ca Dumnezeu este un Suveran rece si fara simtire, ci mai degraba ca El este cineva in care ne putem increde. Si asta ne da si noua stabilitate (Psalm. 46). Dumnezeu este tot ceea ce are nevoie o fetita care se roaga sub darimaturile cauzate de bombe: “Doamne, Dumnezeule, ai mila de ?
mine si scapa-ma de aici”.

4. Imutabilitatea lui Dumnezeu sau neschimbabilitatea Lui inseamna ca El nu sufera alterari in caracterul si in natura Lui interioara. Dumnezeu nu evolueaza. El nu se schimba, ci ramine intotdeauna la fel cu Sine insusi. Exista foarte multe texte biblice care declara ca Dumnezeu nu se schimba(Mal. 3:6.), si ca in El nu este nici schimbare, nici umbra de mutare(Iacov 1:17.). Dumnezeu este baza tuturor mingiierilor noastre. “Prin aceasta vom cunoaste ca sintem din adevar, si ne vom linisti inimile inaintea Lui, ori in ce ne osindeste inima noastra; caci Dumnezeu este mai mare decit inima noastra, si cunoaste toate lucrurile”(1 Ioan 3:19, 20.).

Iarasi trebuie sa spunem ca imutabilitatea lui Dumnezeu nu face in nici un fel rugaciunea noastra zadarnica. Ori de cite ori ne rugam dupa voia Lui El ne asculta. Aici nu se pune problema sa-L convingem pe Dumnezeu si sa-L aliniem cu gindirea noastra limitata, ci sa ne punem pe noi insine intr-o pozitie si atitudine in care El sa ne poata binecuvinta. Iata ce-i spune Dumnezeu lui Solomon:

“Daca poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, si va cauta Fata Mea, si se va abate de la caile lui rele, il voi asculta din ceruri, ii voi ierta pacatul, si-i voi tamadui tara” (2 Cronici 7:14.).

Biblia contine multe pasaje care par ca neaga caracterul imutabil al lui Dumnezeu. Este vorba mai ales despre acele pasaje in care avem de a face cu “antropomorfisme”. Aceste figuri de stil sint ocazii in care Dumnezeul infinit care locuieste in afara spatiului si timpului foloseste expresii din anturajul si experienta omului pentru a Se face mai usor inteles. In unele dintre aceste ocazii gasim scris ca lui Dumnezeu “i-a parut rau”(Gen, 6:6), sau ca El a trebuit sa vina personal pe pamint ca sa vada daca ceea ce se auzise despre Sodoma era chiar asa(Gen.18:21). Ni se istoriseste cum Dumnezeu a vrut initial sa distruga Israelul sau cetatea Ninive, dar pocainta lor si parerea lor de rau L-au facut sa se razgindeasca si sa renunte (Iona 3:10.), etc.

Aceste ocazii trebuiesc intelese in contextul revelatiei intregii Scripturi, nu judecate fiecare in parte si rastalmacite. De exemplu, Ieremia scrie ca: “Dumnezeu s-a sculat dis de dimineata ca sa le trimita prooroci…(traducerea romaneasca difera de original. – N.T.) (Ier 44:4.), dar aceasta expresie trebuie judecata in contextul psalmului care ne spune ca Dumnezeu “nu dormiteaza, nici nu doarme”(Psalm. 121:4).

5. Una dintre cele mai accentuate trasaturi ale lui Dumnezeu in Biblie este Unicitatea Sa. Israelul nu a avut mai multi dumnezei, cum aveau popoarele pagine din jur. Ei au avut un Dumnezeu unic. Evreii stiau ca in afara de El nu exista un altul(Deut. 6:4; Isaia 44:6.).

La fel de solemn este si Noul Testament cind declara raspicat ca exista doar un singur Dumnezeu (Ioan 5:44.), un singur Dumnezeu adevarat (Ioan 17:3.), nu este decit un singur Dumnezeu (1 Cor. 8:4.), singurul Stapinitor, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor (1 Tim. 6:15.), etc. Apostolul Pavel declara: “Este un singur Dumnezeu, si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Insusi, ca pret de rascumparare pentru toti” (1 Tim. 2:5, 6.). Toate aceste afirmatii dovedesc ca politeismul, care ar spulbera unitatea universului, este in intregime nescriptural si neadevarat.

6. A treia grupare de atribute absolute sau netransmisibile se concentreaza asupra perfectiunii divine. Perfectiunea sau desavirsirea are de a face cu calitatile ajunse la superlativ, si se refera bineinteles la caracterul moral al dumnezeirii. Cel dintii dintre aceste atribute morale este ceea ce Strong numeste: adevar. Prin adevar el nu intelege ceva demn de crezare, ci faptul ca fiinta lui Dumnezeu si ceea ce stie El coincid intotdeauna. Adevarul este cunoasterea absoluta a realitatii si el trebuie sa fie in valoarea lui absoluta ceva personal, caci Dumnezeu este o persoana. Iata de ce Domnul Isus a declarat fara nici un echivoc ca El este adevarul.(Ioan 14:6.). Fiind de aceiasi natura cu Dumnezeu, Fiul si- a putut insusi public unul din atributele Tatalui.

7. Al doilea atribut din sfera morala este dragostea. Si aici trebuie sa facem o clarificare: dragostea despre care vorbim nu are nimic de a face cu mila sau cu bunatatea care se rasfring din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu ar fi in continuare dragoste si daca n-ar exista nici unom sau vreo alta creatura prin preajma. Cind spunem ca Dumnezeu este dragoste spunem ca intre cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Tatal, Fiul si Duhul Sfint exista o relatie speciala de comuniune, respect si daruire de Sine.(Strong, opera citata, p.260.). In mareata rugaciune pe care o face pentru ucenicii Sai in Ioan 17, Domnul Isus vrea ca Tatal sa ii duca si pe ei acolo unde va fi El pentru ca si ei sa poata vedea slava Lui “slava pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindca Tu M-ai iubit inainte de intemeierea lumii” (Ioan 17:24).

8. Cel de al treilea atribut din cadrul perfectiunii morale este sfintenia. Aceasta se refera la nivelul moral superior absolut si la integritatea Celui ce este “Sfintul lui Israel”. In El nu exista nici o umbra de pacat.

Se pare ca radacina cuvintului folosit pentru a defini sfintenia vine de la un termen care defineste separarea. Prin aceasta se intelege ca Dumnezeu, in fiinta si umblarea Sa, este total diferit fata de limitarile si pacatul pe care-l experimenteaza omul pe pamint. Acest caracter al sfinteniei lui Dumnezeu face ca ea sa fie asociata cu unicitatea divina(1 Sam. 2:2.). Dumnezeu este minunat in sfintenie (Exod. 15:11.). Cind Isaia a avut acea extraordinara vedenie in Templu, el i-a auzit pe serafimi strigind unul catre altul: “Sfint, sfint, sfint este Domnul ostirilor! Tot pamintul este plin de maretia Lui”! (Isaia 6:3.). Pentru ca Dumnezeu este sfint in cel mai absolut sens, este normal ca tot El sa fie izvorul legii morale ca standard unic pentru ceea ce este bine sau rau. Dumnezeu nu este bun in sensul ca El insusi se subordoneaza unei legi superioare Lui, ci mai degraba ceea ce este El in natura si manifestarile Lui determina ceea ce este bun sau rau. Sfint este ceea ce se afla in acord cu intentia lui Dumnezeu si cu natura Lui separata in mod desavirsit de pacat si faradelege.

Atributele transmisibile

Cea mai mare parte a Bibliei nu se ocupa cu atributele absolute ale lui Dumnezeu, care tind sa para mai mult sau mai putin abstractii filosofice pentru mintea umana, ci cu atributele Lui transmisibile, adica cu acea parte din Dumnezeu pe care o putem cunoaste din relatia pe care o are El cu creaturile din timp si spatiu, si mai ales cu omul.

9. Dumnezeu este vesnic. In contrast cu fiintele umane care se nasc si mor dupa ce petrec o perioada aproximativ scurta in viata terestra, Dumnezeu a existat dintotdeauna si intotdeauna va continua sa existe. De obicei Biblia nu exprima acest adevar in forma unei propozitii filosofice, ci il ilustreaza in termenii concreti ai realitatii inconjuratoare. Iata-l de exemplu pe psalmist, care in loc sa spuna ca Dumnezeu traieste in afara timpului, exclama:

“Doamne, Tu ai fost locul nostru de adapost, din neam in neam. Inainte ca sa se fi nascut muntii si inainte ca sa se fi facut pamintul si lumea, din vesnicie in vesnicie, Tu esti Dumnezeu!” (Psalm. 90:1, 2).

Iata deci ca Dumnezeu a existat inainte ca sa se fi nascut muntii, si El va continua sa existe din vesnicie in vesnicie. El a existat inainte de facerea pamintului:

“Tu ai intemeiat in vechime pamintul, si cerurile sint lucrarea miinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei raminea; toate se vor invechi ca o haina; le vei schimba ca pe un vesmint, si se vor schimba. Dar Tu ramii Acelas, si anii Tai nu se vor sfirsi”.(Psalm. 102:25-27).

Acesta este motivul pentru care Vechiul Testament Il numeste pe Dumnezeu „cel dintii si cel de pe urma” (Isaia 41:4.), iar Noul Testament foloseste fraza: “Alfa si omega” (Apoc. 1:8)

Am aratat deja ca Domnul Isus a vorbit despre slava pe care o avea inainte de intemeierea lumii (Ioan 17:24). El le-a mai spus iudeilor: “Adevarat, adevarat va spun ca, mai inainte ca sa se fi nascut Avraam, sint Eu” (Ioan 8:58), iar in Apocalipsa lui Ioan, Hristosul proslavit declara: “Nu te teme! Eu sint Cel dintii si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort, si iata ca sint viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor” (Apoc. 1:17, 18.).

Pentru ca Dumnezeu este vesnic, apostolul Petru poate sa spuna ca la Domnul o zi este ca o mie de ani si o mie de ani este ca o zi (2 Petru 3:8). Dumnezeu nu este limitat de nici o granita a timpului. La gindul acesta, credinciosul poate sa tresalte de bucurie stiind ca viitorul sau este asigurat si pentru viata aceasta si pentru cea viitoare.

10. Daca in relatie cu timpul, Dumnezeu este vesnic, in relatie cu spatiul, Dumnezeu este omniprezent. Prin aceasta intelegem ca El poate fi prezent pretutindeni in acelasi timp. In rugaciunea lui de dedicare a cladirii Templului, Solomon marturiseste despre Dumnezeu: “Dar ce! Va locui oare cu adevarat Dumnezeu pe pamint? Iata ca cerurile si cerurile cerurilor nu pot sa Te cuprinda; cu cit mai putin casa aceasta pe care Ti-am zidit-o eu!” (1 Imparati. 8:27) Apostolul Pavel le spune filosofilor de pe colina lui Marte ca: “In El avem viata, miscarea si fiinta!” (Fapte 17:28)

Unul dintre psalmisti exprima acest adevar al omniprezentei lui Dumnezeu printr-o ilustratie maiastra:
„Unde ma voi duce departe de Duhul Tau, si unde voi fugi departe de Fata Ta? Daca ma voi sui in cer, Tu esti acolo; daca ma voi culca in locuinta mortilor, iata-Te si acolo; daca voi lua aripile zorilor, si ma voi duce sa locuiesc la marginea marii, si acolo mina Ta ma va calauzi, si dreapta Ta ma va apuca”(Psalm. 139:7-10).

Este de la sine inteles ca mintea omeneasca nu poate patrunde pe deplin imensitatea acestor atribute ale lui Dumnezeu. Cine ar putea spune ca intelege omniprezenta? Omul nu poate pricepe cum se face ca Dumnezeu este instantaneu pretutindeni. O faptura umana are capacitatea de a-si concentra atentia asupra unui numar finit de persoane sau evenimente. Daca un mic grup de oameni stau inaintea lui, omul ii poate tine sub observare. Dar daca numarul lor creste, sa zicem la citeva mii sau zeci de mii, atunci omul nu-i mai poate observa decit ca pe o multime uniforma de chipuri din care va remarca cind si cind unele fete mai deosebite. Dumnezeu insa poate sa ne tina sub observatie pe toti, oricit de multi am fi, si felul Lui de a ne cunoaste este chiar infinit superior felului in care ne putem noi cunoaste unul pe altul. N-a fost numai o figura de stil atunci cind poetul Tennyson a exclamat:

„Tu imi esti mai aproape ca propria-mi suflare si mai la indemina ca miinile si picioarele”(Strong, Opera citata, p.280.).

Expresii antropomorfice ca acelea care zic ca Dumnezeu locuieste in ceruri fac aluzie nu la indepartarea lui Dumnezeu de oameni, ci la inaltarea Lui in slava (Psalm. 123:1).

Pentru ca Domnul Isus este imaginea desavirsita a Tatalui, El le-a putut promite ucenicilor ca: “Acolo unde sint doi sau trei adunati in Numele Meu, sint si Eu in mijlocul lor”(Mat. 18:20.). Aceasta veste despre omniprezenta lui Dumnezeu ii da celui credincios un sentiment de siguranta si incredere. caci se stie in atentia perpetua a Tatalui prin grija Fiului si prin prezenta neintrerupta a Duhului Sfint. Credinciosii nu sint niciodata “singuri”. Acesta este un adevar minunat, dar nici el nu poate fi experimentat decit de aceia care pot trece dincolo de intelegerea intelectuala seaca, ajungind prin citirea Cuvintului, meditatie si rugaciune sa traiasca o viata de reala partasie cu Domnul.

11. Un alt atribut dumnezeiesc pe care ni-l dezvaluie Biblia este omnistiinta. Noi spunem ca Dumnezeu este atotstiutor. Aceasta caracteristica a Lui se manifesta in domeniul memoriei, cunostintei prezente si a prestiintei. Dumnezeu cunoaste toate lucrurile deplin si dintr-o data. El nu are nevoie de un proces de gindire pentru a cunoaste. Cunoasterea Sa este instantanee. Sigur ca si acest adevar ar putea ramine dincolo de marginile intelegerii noastre daca nu am cauta sa-l ilustram cu ceva concret din Scriptura. In Psalmi scrie ca Dumnezeu cunoaste toate stelele (Psalm. 147:4), Domnul Isus ne spune ca Dumnezeu se ingrijeste de fiecare vrabie (Mat. 10:29), El poate supraveghea si dirija activitatea tuturor oamenilor (Psalm 33:1), cunoscindu-le fiecaruia inima, (Fapte 15:18.) stiind de ce are nevoie fiecare (Mat. 6:8), caci este la curent cu toate evenimentele viitoare(Isaia 46:9,10.), si ne-a numarat chiar si numarul firelor de par de pe cap (Mat. 10:30).

Pentru ca Domnul Isus este asemenea lui Dumnezeu, Ioan nu se sfieste sa declare ca: “El n-avea trebuinta sa-I faca cineva marturisiri despre niciun om, fiindca El insus stia ce este in om” (Ioan 2:25). Imprejurarea in care Domnul Isus ii spune lui Natanael ca l-a vazut “mai inainte ca sa-l cheme Filip, cind era sub smochin”(Ioan 1:45- 49.), poate si ea servi ca o ilustratie a omnistiintei divine in activitatea mesianica a Domnului Isus. (Separat de lucrarea Sa mesianica, se pare ca in toate celelalte privinte Domnul Isus se redusese pe Sine la dimensiunile si neputintele omenesti.(Marcu 11:12, 13)

Proclamind omnistiinta divina, psalmistul striga:
“Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti, stii cind stau jos si cind ma scol, si de departe imi patrunzi gindul. Stii cind umblu si cind ma culc, si cunosti toate caile mele. Caci nu-mi ajunge cuvintul pe limba, si Tu, Doamne, il si cunosti in totul. Tu ma inconjori pe dinapoi si pe dinainte, si-Ti pui mina peste mine. O stiinta atit de minunata este mai presus de puterile mele; este prea inalta ca s-o pot prinde” (Psalm. 139:1-6).

12. Dumnezeu este omnipotent, adica El este in stare sa-si duca la indeplinire orice plan pe care-l faureste. Noi spunem ca Dumnezeu este atotputernic. Acest atribut dumnezeiesc nu inseamna ca El va cauta sa faca orice fel de lucruri. Cineva intreba daca Dumnezeu ar putea face o piatra atit de mare incit El Insusi sa nu o poata ridica. O asemenea exprimare este lipsita de logica elementara. Dumnezeu nu va face niciodata lucruri care sa-L nege pe El insusi. Tot asa, Dumnezeu nu poate sa minta (Iacov 1:13.), sau sa se tagaduiasca pe Sine (2 Tim. 2:13.), ori sa nu-si tina promisiunile(Tit 1:2.). El este un Dumnezeu credincios Sie insusi. Intr-un anumit sens, Dumnezeu si-a limitat puterea atunci cind a acordat libertate omului. Aceasta situatie a permis ca in universul lui Dumnezeu sa poata apare impotrivirea fata de Dumnezeu si posibilitatea omului de a zadarnici planurile lui Dumnezeu cu privire la ei, ca in cazul fariseilor si carturarilor care au refuzat botezul lui Ioan (Luca 7:30).

Dumnezeu ii reaminteste lui Avraam de omnipotenta Sa atunci cind il intreaba: “Este oare ceva prea greu pentru Domnul?”(Gen. 18:14.) Iar psalmistul declara: “Dumnezeul nostru este in cer, El face tot ce vrea” (Psalm 115:3.).
Domnul Isus ne spune ca “la Dumnezeu toate lucrurile sint cu putinta” (Matei 19:26.). Apostolul Pavel ne spune ca Dumnezeu face toate dupa sfatul voiei Sale (Efes. 1:11.); si vrea ca toti credinciosii sa-si dea seama ca aceasta putere nemarginita a lui Dumnezeu este acum la lucru in noi (Efes. 1:19.). Dumnezeu poate sa faca mult mai mult decit putem noi crede sau gindi.(Efes. 3:20.) In Noul Testament, si mai ales in epistolele lui Pavel, puterea lui Dumnezeu este supranumita si puterea care L-a inviat din morti pe Hristos(Rom. 6:4; 8:11).

Ilustratia suprema a nemaipomenitei puteri a lui Dumnezeu a fost manifestata in faptul ca El a putut sa-l invieze pe Isus dintre cei morti. Un astfel de Dumnezeu care poate da viata unui om mort, va putea cu atit mai mult sa-i faca pe cei credinciosi sa reziste inaintea ispitelor!

Omnipotenta lui Dumnezeu este temelia sigurantei mintuirii noastre si argumentul increderii si optimismului nostru.
Credinta in omnipotenta lui Dumnezeu nu-l scuteste insa pe cel credincios sa treaca prin suferinte si persecutii. Cu ocazia unui indemn dat pentru staruinta in rugaciune, Domnul Isus face aluzie la sfintii care “striga zi si noapte inaintea Lui”(Luca 18:7.). Dumnezeu nu gaseste intotdeauna de bine sa sara imediat in ajutorul oricarui crestin care trece printr-o situatie dificila. Uneori, El ingaduie chiar ca sa fie slavit prin martirajul celor care-L reprezinta. Toti crestinii trec si ei prin suferintele de care au parte in general oamenii: boala, accidente, “moarte prematura”, lipsuri materiale, etc. Crestinismul nu este prin urmare un mod de a scapa de toate necazurile si suferintele vietii pamintesti, ci o calitate noua si launtrica a vietii spirituale care ne daruieste pace in mijlocul incercarilor si biruinta asupra descurajarii si suferintei. Chiar si o citire superficiala a capitolului 11 din epistola catre Evrei ne va indica faptul ca cei care au credinta nu scapa intotdeauna de suferinte: ba parca inmulteste numarul lor si le mareste intensitatea! Si totusi cit de frumos suna cuvintele lui Isaia:

“Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu Tine; si riurile nu te vor ineca;
daca vei trece prin foc, nu te va arde, si flacara nu te va aprinde.
Caci Eu sint Domnul, Dumnezeul tau, Sfintul lui Israel, Mintuitorul tau!” (Isaia 43:2, 3)

Este foarte greu sa patrundem gindul lui Dumnezeu si sa intelegem felul in care ne poarta El de grija. Uneori El ne scapa din primejdie, alteori El ne izbaveste prin primejdie. Elihu marturiseste in cartea lui Iov ca “Dumnezeu scapa pe cel nenorocit prin nenorocirea lui” (Iov 36:15). Exista o multime de alte pasaje care pot fi citate ca o dovada a abilitatii lui Dumnezeu sa izbaveasca. Iata ce frumos scrie Psalmistul:
“O mie sa cada alaturi de tine, si zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii si vei vedea rasplatirea celor rai” (Psalm. 91:7, 8).

Si totusi, un alt psalm, atribuit lui Asaf, marturiseste zbuciumul prin care a trecut omul lui Dumnezeu cind a vazut ca celor rai le merge bine, iar sfintii Domnului trec mereu prin necazuri: “Caci in fiecare zi sint lovit, si in toate diminetile sint pedepsit”.(Psalm. 73:14.)

Dupa ce face o incursiune asupra suveranitatii lui Dumnezeu in istorie asa cum iese ea in evidenta din felul in care s-a purtat El cu evreii si cu Neamurile, apostolul Pavel nu se poate opri sa nu exclame:
“O, adincul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cit de nepatrunse sint judecatile Lui, si cit de neintelese sint caile Lui!” (Rom. 11:33)

Toate acestea ne duc spre doua concluzii clare: cea dintii este ca cel credincios stie ca Dumnezeu poate sa faca absolut orice vrea, iar a doua este ca din pozitia noastra limitata nu vom putea niciodata sa intelegem de ce face Dumnezeu ceea ce face. Va trebui mereu sa ne intrebam de ce ia Dumnezeu viata unei tinere mame, de ce moare un barbat in floarea virstei, de ce ingaduie El ca natiuni pornite la rau sa asupreasca alte neamuri, etc. Dumnezeu este singurul stapin pe destinele oamenilor, iar noi sintem doar niste creaturi total dependente de El. Mingiierea pe care o avem este faptul ca stim ca Dumnezeu este bun si ca El ne vrea binele. Iov se sprijina pe aceasta credinta atunci cind spune: “Domnul a dat, si Domnul a luat, binecuvintat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21)

Domnul Isus a manifestat atotputernicia divina atunci cind a inmultit piinile (Ioan 6:5-14), cind a preschimbat apa in vin (Ioan 2:1- 11), cind a potolit furtuna (Marcu 4:35-41), cind a umblat pe ape (Marcu 6:46-50), cind l-a vindecat pe cel bolnav (Marcu 6:56), cind a redat vederea orbului (Luca 7:21), cind a alungat demonii (Marcu 1:32-34) si cind a trimis Duhul Sfint in ziua de Rusalii (Fapte 2:1-6, 32, 33).

13. Omul se poate rezema deplin pe Domnul si pe promisiunile Sale. Dumnezeu este credincios in vorba si in fapta. Atributele tranzitive manifestate de Dumnezeu in relatia Lui cu oamenii sint credinciosie si adevar. In multe parti din Scriptura se afla scris ca:

“Dumnezeu nu este un om ca sa minta,
Nici fiu al omului, ca sa-I para rau.
Ce a spus, oare nu va face?
Ce a fagaduit oare, nu va implini?”(Num. 23:19)

Noul Testament declara si el ca nu este cu putinta ca Dumnezeu sa minta si nu se poate ca El sa nu-|i tina cuvintul (Tit 1:2; 2 Tim. 2:13; Evrei 6:17, 18). Dumnezeu este intotdeauna credincios; adica El nu-i va parasi niciodata pe aceia care si-au pus nadejdea in El (Evrei 13:5)

Credinciosia lui Dumnezeu este asigurarea noastra ca cei credinciosi vor ajunge in cer. Pavel putea privi deja inainte spre ziua in care se va intilni cu cei convertiti in slava, nu pentru ca avea incredere in calitatile lor, ci pentru ca se incredea in credinciosia divina (1 Cor. 1:7-9; Filip. 1:6).

Pentru ca Domnul Isus este descoperirea lui Dumnezeu, toate fagaduintele lui Dumnezeu sint in El “da” si “Amin” (2 Cor. 1:20.). La mormintul lui Lazar, cind Marta s-a impotrivit intentiei lui Hristos de a ridica piatra de la gura mormintului pe motiv ca trecusera deja patru zile, Domnul Isus a mustrat-o cu blindete spunindu-i: “Nu ti-am spus ca, daca vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11:40)

In aceste zile de complet relativism si incertitudine, cuvintele Domnului Isus ne sint ca o ancora pentru suflet. Cuvintul lui Dumnezeu este demn de incredere pentru ca Domnul Dumnezeul nostru este un Dumnezeu in care ne putem pune increderea. Intr-o exclamatie retorica, printr-o exagerare voita, apostolul Pavel striga: “Dumnezeu sa fie gasit adevarat si toti oamenii sa fie gasiti mincinosi.”(Rom.3:4.) Aceasta intr-un pasaj in care este subliniata inca o data absoluta credinciosie divina.

14. Atributul central in fiinta lui Dumnezeu este dragostea. Apostolul Ioan declara ca Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8, 16). Prin dragostea lui Dumnezeu, Biblia intelege acea pornire plina de bunatate si de ?
bunavointa a Lui fata de lume, care L-a determinat sa-L dea pina si pe Fiul Sau la moarte pentru ca noi sa fim mintuiti. “Fiindca atit de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Dumnezeu, in adevar, n-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa fie mintuita prin El” (Ioan 3:16, 17). Apostolul Pavel spune ca sint putini aceia care sa fie gata sa-si dea viata pentru prietenii lor, “dar Dumnezeu isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cind eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi.”(Rom. 5:8) Golgota devine astfel pentru noi asigurarea ca Dumnezeu ne iubeste si ca El ne va da tot ceea ce este spre binele nostru: “El, care n-a crutat nici chiar pe Fiul Sau, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fara plata, impreuna cu El, toate lucrurile” (Rom. 8:32).

Apostolul Ioan face din exemplul dat de Dumnezeu prin jertfirea lui Hristos un indemn ca si noi sa traim in dragoste:
“Prea iubitilor, sa ne iubim unii pe altii; caci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste, este nascut din Dumnezeu, si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau
Fiu, ca noi sa traim prin El. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi, si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre. Prea iubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii” (1 Ioan 4:7-11).

Apostolul Pavel ne atrage atentia asupra zilelor nelegiuite dinaintea intilnirii noastre cu Hristos si adauga:
“Dar, cind s-a aratat bunatatea lui Dumnezeu, Mintuitorul nostru, si dragostea Lui de oameni, El ne-a mintuit, nu pentru faptele facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin inoirea facuta de Duhul Sfint, pe care L-a varsat din belsug peste noi, prin Isus Hristos, Mintuitorul nostru; pentru ca odata socotiti neprihaniti prin harul Lui, sa ne facem in nadejde, mostenitori ai vietii vesnice ” (Tit 3:4-7). In aceeasi idee el mai scrie: “Intre ei eram si noi toti odinioara, cind traiam dupa poftele firii noastre pamintesti, cind faceam voile firii pamintesti si ale gindurilor noastre, si eram din fire copii ai miniei, ca si ceilalti. Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata impreuna cu Hristos (prin har sinteti mintuiti).
El ne-a inviat impreuna, si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Hristos Isus, ca sa arate in veacurile viitoare nemarginita bogatie a harului Sau, in bunatatea Lui fata de noi in Hristos Isus. Caci prin har ati fost mintuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni” (Efes. 2:3-9) .

Apostolul Petru tresalta de bucurie cind scrie: “Binecuvintat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care, dupa indurarea Sa cea mare, ne-a nascut din nou prin invierea lui Isus Hristos din morti, la o nadejde vie, si la o mostenire nestricacioasa si neintinata, si care nu se poate vesteji, pastrata in ceruri pentru voi” (1 Petru 1:3, 4). Pina si pocainta noastra este prezentata ca un raspuns adecvat dat bunatatii divine: “Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungei Lui rabdari? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta?” (Rom. 2:4)

Scriptura ne invata ca atributul central din fiinta lui Dumnezeu este aceasta dragoste mintuitoare care s-a manifestat prin faptul ca Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sau sa moara la Golgota. Apostolul Pavel le-a reamnitit ca Dumnezeu este acela care ne-a daruit tuturor “viata, suflarea si toate lucrurile” (Fapte 17:25), iar paginilor din Listra le-a declarat ca Dumnezeu “nu S-a lasat fara marturie, intrucit v-a facut bine, v-a trimis ploi din cer, si timpuri roditoare, v-a dat hrana din belsug, si v-a umplut inimile de bucurie” (Fapte 14:17). Domnul Isus i-a invatat pe ucenicii Sai sa-si iubeasca dusmanii daca vor sa semene cu Tatal lor din ceruri “care face sa rasara soarele si peste cei buni si peste cei rai” (Mat. 5:45) Biblia proclama bunatatea lui Dumnezeu, asa cum se manifesta ea in evenimentele vietii de fiecare zi.

In nici un alt aspect al vietii Lui nu seamana Domnul Isus mai mult cu Dumnezeu ca in acela al dragostei. Hristos a iubit copilasii, i-a primit la Sine si i-a binecuvintat (Mat. 19:13-15). El si-a aratat dragostea fata de cei ciungi si schiopi vindecindu-i pe toti care au venit la El (Marcu 6:56). Dragostea Lui s-a revarsat chiar si asupra femeii pline de pacate care s-a apropiat de El, i-a udat picioarele cu lacrimile ei si i le-a sters cu parul capului ei (Luca 7:36-50). El a izbucnit in lacrimi de compasiune la gindul ca Ierusalimul avea sa fie pedepsit curind pentru impietrirea lor impotrivitoare (Luca 19:41-44). Iubirea Lui a fost intr-atit de mare incit s-a rugat chiar si pentru cei ce-L rastigneau, zicind: “Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac (Luca 23:34) Chiar si in agonia Lui sfisietoare, s-a aplecat spre tilharul pocait si i-a promis plin de iubire: “Astazi vei fi cu Mine in rai” (Luca 23:43). Cind Ioan Botezatorul era bintuit de crivatul indoielilor in inchisoare, Domnul Isus i-a trimis raspuns inapoi, proclamind mesianitatea lucrarii Lui prin lucrarile iubirii: “Duceti-va de spuneti lui Ioan ce auziti si ce vedeti: Orbii isi capata
vederea, schiopii umbla, leprosii sint curatiti, surzii aud, mortii inviaza, si saracilor li se propovaduieste Evanghelia” (Mat. 11:4, 5).
Una dintre cele mai evidente dovezi despre depravarea si pacatul omenirii este ignoranta generala si indiferenta cu care raspunde la initiativele dragostei lui Dumnezeu. Chiar si la convertire, omul de pe strada este mai convins de minia lui Dumnezeu , decit de bunatatea Sa. Abia dupa ce “pruncul in Hristos” incepe sa creasca si sa se maturizeze, el incepe sa devina din ce in ce mai constient de dragostea pe care i-o poarta Dumnezeu in Hristos, si de lucrarile minunate pe care le lucreaza aceasta dragoste in viata lui de fiecare zi. Chiar si pedepsele primite din partea lui Dumnezeu incep atunci sa fie vazute ca dovezi ale iubirii Lui si ca o confirmare ca am fost primiti de Dumnezeu ca si copii ai Lui (Evrei 12:5-11.) Purtarea crucii nu a fost numai lucrarea iubirii in viata lui Hristos, ea trebuie sa fie si semnul uceniciei noastre in dragoste (Marcu 8:34, 35.), si orice ingaduie Dumnezeu sa vina in viata noastra trebuie privit ca o dovada a dragostei pe care o poarta Dumnezeu pentru cei sfinti:

“Caci Domnul pedepseste pe cine-l iubeste, si bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeste.” (Evrei 12:6.)
Aceasta dragoste mintuitoare este ceea ce-l face pe un tata sa nu poata renunta la fiul nevrednic care si-a facut de ris familia. Domnul Isus a spus pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32.) tocmai ca sa combata atitudinea aroganta si dispretuitoare a fariseilor care-L condamnau pentru ca ii primea pe cei pacatosi si statea la masa cu ei. Mai intii, Domnul Isus le-a spus pilda cu oaia pierduta si cu leul pierdut, iar apoi a atrecut la istoria cu omul care avea doi fii, dintre care cel mai tinar a cerut de la tatal sau partea sa de avere si a plecat intr-o tara indepartata unde a risipit tot ce avea intr-o viata usuratica. Cind a inceput sa duca lipsa, “fiul risipitor” si-a venit in fire si si-a zis: “Ma voi scula, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: “Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta. Nu mai sint vrednic sa ma chem fiul tau; fa-ma ca pe unul din argatii tai” (Luca 15:18, 19).

Dar dragostea tatalui veghea in asteptare. El l-a zarit de departe pe fiul care se intorcea acasa, i s-a facut mila de el, a alergat de a cazut pe grumazul lui, si l-a sarutat mult. Fiul i-a zis: “Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta, nu mai sint vrednic sa ma chem fiul tau”. Dar tatal a zis robilor sai: “Aduceti repede haina cea mai buna, si imbracati-l cu ea; puneti-i un inel in deget, si incaltaminte in picioare. Aduceti vitelul cel ingrasat, si taiati-l. Sa mincam si sa ne veselim; caci acest fiu al meu era mort, si a inviat; era pierdut si a fost gasit”. Fratelui mai mare (care avea atitudinea rautacioasa si dispretuitoare a fariseilor si era minios in toiul sarbatorii) tatal i-a spus: “Trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, pentru ca acest frate al tau era mort, si a inviat, era pierdut si a fost gasit.” (Luca 15:20-32).

Noul Testament scoate foarte mult in relief dragostea mintuitoare a lui Dumnezeu pentru ca ia foarte in serios invatatura despre pacat si despre consecintele lui. Oamenii de astazi nu mai baga in seama grozavia pacatului si de aceea dragostea mintuitoare are o asa mica importanta pentru ei. Ei cred ca daca Dumnezeu este dragoste, El nu va pedepsi cu asprime pe cei ce-I calca voia sfinta, dar nimic nu este mai departe de adevar si nimic nu contrazice mai mult revelatia Scripturii. Biblia vorbeste peste tot despre seriozitatea pacatului si aminteste despre cumplita minie a lui Dumnezeu; si asta chiar in pasajele in care se vorbeste despre dragoste. Romani 5 spune ca dovada suprema a dragostei sta in faptul ca Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa moara pentru omenirea pierduta. Dar el nu continua prin a spune: “Atunci omenirea nu mai trebuie sa se teama de judecata divina”. Dimpotriva, apostolul continua spunind ca cei mintuiti prin singele lui Hristos “vor fi mintuiti prin El de minia lui Dumnezeu.”(Rom.5:10.) Dragostea lui Dumnezeu si minia Lui sint realitati care trebuie pastrate in echilibru. A predica numai despre minia Lui inseamna a-i duce pe oameni la disperare, dar a vorbi despre Dumnezeu doar ca despre a fiinta dulceaga pe care o poate batjocori si sfida oricine inseamna o blasfemie. “ Cine crede in Fiul, are viata vesnica; dar cine nu crede in Fiul, nu va vedea viata, ci minia lui Dumnezeu ramine peste el” (Ioan 3:36). Apostolul Pavel ne avertizeaza: “Nu va inselati: “Dumnezeu nu se lasa sa fie batjocorit. Ce seamana omul, aceea va si secera.”(Gal. 6:7.) Nu va fi nici un fel de convertire in masa in generatia noastra daca nu va fi mai intii o reinoita convingere despre grozavia pacatului, despre minia lui Dumnezeu si despre uimitoarea adincime a dragostei mintuitoare a lui Dumnezeu fata de toti aceia care sint in Isus Hristos. Numai cel care a intrezarit tragedia pacatului sau si apoi a gustat ceva din mareata iubire divina poate sa strige impreuna cu apostolul:
“Multumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!”(2 Cor. 9:15.)

15. Neprihanirea lui Dumnezeu este acel atribut care pretinde tuturor creaturilor Sale sa se conformeze standardului Sau moral desavirsit. Intr-unul dintre psalmii sai, David I se adreseaza lui Dumnezeu astfel: ?
“Tu, care cercetezi inimile si rarunchii, Dumnezeule drepte!”(Psalm 7:9.), iar in alt psalm citim: “Caci Domnul este drept, iubeste dreptatea, si cei neprihaniti privesc Fata Lui.”(Psalm. 11:7.), si inca: “Domnul este milostiv si drept, si Dumnezeul nostru este plin de indurare.”(Psalm. 116:5.) In rugaciunea Lui mijlocitoare, Domnul Isus Il numeste pe Dumnezeu: “Neprihanitule, Tata”.(Ioan 17:25.) Apostolul Pavel il descrie si el pe Dumnezeu ca pe “Judecatorul cel drept”.(2 Tim. 4:8.) Ioan vorbeste despre Mintuitorul nostru, numindu-L: “Isus Hristos, Cel neprihanit.”(1 Ioan 2:1)

Neprihanirea Sa L-a facut pe Domnul Isus sa-i avertizeze pe ucenicii Sai si in special pe Iuda despre pericolul lacomiei.(Luca 12:15.) Tot ea L-a facut sa o mustre cu blindete pe femeia samariteanca de la fintina pentru viata ei de pacat.(Ioan 4:18.) Si tot ea a pricinuit dezlantuirea de minie asupra negustorilor si schimbatorilor de bani din Templu. (Ioan 2:13-22.) Neprihanirea divina L-a determinat pe Hristos sa-l indemne pe tinarul bogat sa vinda tot ce are si sa dea saracilor (Luca 18:18-30).

Ca sa scoata in relief neprihanirea desavirsita a lui Dumnezeu, Vechiul Testament declara mereu ca Dumnezeu “uraste” raul. El ii “uraste” pe cei ce fac faradelegea,(Psalm 5:5.) uraste stilpii idolesti,(Deut.16:22) uraste orice forma de violenta in relatiile umane,(Psalm 11:5.) uraste formalismul religios,(Isaia1:14) si despartirea in casatorie.(Mal.2:16.) Inca si mai grozava este expresia “minia lui Dumnezeu”, care apare de multe ori si in Vechiul si in Noul Testament. De exemplu Dumnezeu ii avertizeaza pe cei din Israel ca daca se vor deda la nedreptati si asupriri sociale”minia Mea se va aprinde.”(Exod.22:24) Psalmii contin si ei multe exemple in care apare minia divina.(Psalm.2:5, 12; 78:31; 79:6; 88:16; etc) Isaia,(Isaia 9:19; 10:6; 13:13.) Ieremia, (Ier. 21:5; 32:37.) Ezechel,(Ezech.7:19.) si cel putin sase dintre profetii mici mentioneaza minia divina.(Osea 5:10; Amos 1:1; Naum 1:2; Hab. 3:2; Tef. 1:15,18; Zah 7:12.) Aceeasi expresie apare si in Cronici, (1 Cronici 27:34; 2 Cronici 12:7,12; 24:18; 28:11, 13; 29:8, 10; 30:8, 25; 34:21; etc.)si in Ezra,(Ezra 5:12; 7:23; 8:22; 10:14.) si in Neemia.(Neemia 13:18.) Noul Testament vorbeste astfel despre minia divina:” Cine crede In Fiul are viata vesnica; dar cine nu crede in Fiul, nu va vedea viata, ci minia lui Dumnezeu ramine peste el.”(Ioan 3:36.) Pavel spune ca:”Legea aduce minie,”(Rom.4:15), adica, neputinta omului de a respecta perceptele legii divine scoate in relief pacatul omului si trezeste minia lui Dumnezeu. Oamenii sint declarati “din fire copii ai miniei”(Efes.2:3.) Caci stricaciunea, lacomia si inchinaciunea lor sint cauzele pentru care “ vine minia lui Dumnezeu peste oamenii neascultatori.”(Efes. 5:6.) De aceea Pavel ne sfatuieste:” Omoriti madularele voastre care sint pe pamint: curvia, necuratia, patima, pofta rea, si lacomia, care este o inchinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine minia lui Dumnezeu peste fiii neascultarii.”(Col. 3:5, 6.) Din pricina necredintei lor, despre Iudei se spune ca: “i-a ajuns minia lui Dumnezeu!”(1 Tes. 2:16).
Foarte adesea, in Noul Testament minia lui Dumnezeu este asociata cu judecata de pe urma. Ioan Botezatorul le spune Fariseilor si Saducheilor :”Pui de napirci, cine v-a invatat sa fugiti de minia viitoare?”(Mat. 3:7.) Iar Pavel il avertizeaza pe pacatosul care refuza sa se pocaiasca astfel:”dar, cu impietrirea inimii tale, iti aduni o comoara de minie pentru ziua miniei si a dreptei judecati a lui Dumnezeu .(Rom. 2:5.) Numai Domnul Isus este Cel care il poate pazi pe cel credincios “de minia lui Dumnezeu.”(Rom. 5:9.) Asa scrie si apostolul Pavel : ”Isus care ne izbaveste de minia viitoare.”(1 Tes. 1:10.) Cartea Apocalipsa contine si ea numeroase referinte despre minia Mielului si despre minia lui Dumnezeu.(Apoc. 6:16, 17; 11:18; 14:10, 19; 15:1, 7; 16:1, 19; 19:15.)

Trebuie sa tinem in minte faptul ca Dumnezeu nu este limitat la dimensiunile unei fiinte omenesti si de aceea poate imbina in Sine in acelasi timp si minia si dragostea fata de cel pacatos. Minia exprima nemultumirea divina cu starea lui de fapt, in timp ce dragostea a facut deja planul pentru rascumpararea pacatosului si pentru punerea lui intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu.

16. Dreptatea divina este atributul in virtutea caruia Dumnezeu pretinde pedepsirea celui ce a incalcat voia Lui. Se pare ca de cele mai multe ori, sfintenia si neprihanirea lui Dumnezeu apar una linga alta. Tot asa, neprihanirea si dreptatea lui Dumnezeu sint intrepatrunse. Mijlocirea lui Avraam pentru Sodoma a fost facuta in virtutea dreptatii divine: “Sa omori pe cel bun impreuna cu cel rau, asa ca cel bun sa aiba aceeas soarta ca cel rau, departe de Tine asa ceva! Departe de Tine! Cel ce judeca pamintul, nu va face oare dreptate?”(Gen. 18:25.) Iar Moise a cintat:

“Caci voi vesti Numele Domnului.
Dati slava Dumnezeului nostru!
El este Stinca; lucrarile Lui sint desavirsite.
Caci toate caile Lui sint drepte;
El este un Dumnezeu credincios si fara nedreptate.
El este drept si curat” (Deut. 32:3, 4).

Unul dintre psalmisti spune asa de frumos:

“Domnul imparateste; sa se veseleasca pamintul,
si sa se bucure ostroavele cele multe!
Norii si negura Il inconjoara,
dreptatea si judecata sint temelia scaunului Sau de domnie.”(Psalm. 97:1, 2.)

Apostolul Pavel scrie despre:

“Ziua miniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Si anume, va da viata vesnica celor ce, prin staruinta in bine, cauta slava, cinstea si nemurirea; si va da minie si urgie celor ce, din duh de gilceava, se impotrivesc adevarului si asculta de nelegiuire. Necaz si strimtorare va veni peste orice suflet omenesc care face raul; intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Slava, cinste si pace va veni insa peste oricine face binele; intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Caci inaintea lui Dumnezeu nu se are in vedere fata omului. Toti cei ce au pacatuit fara lege, vor pieri fara lege; si toti cei ce au pacatuit avind lege, vor fi judecati dupa lege. Pentru ca nu cei ce aud Legea sint neprihaniti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea aceasta, vor fi socotiti neprihaniti. Cind Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, isi sint singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea Legii este scrisa in inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor si gindurile lor, care sau se invinovatesc sau se dezvinovatesc intre ele. Si faptul acesta se va vedea in ziua cind, dupa Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom. 2:5-16).

4. SFINTA TRIUNITATE

Termenul „triunitate” sau „trinitate” nu apare in Biblie. Folosirea lui ii este atribuita lui Tertulian, un teolog care s-a nascut in preajma anului 160 d.H. Acest termen si doctrina care ii este asociata a cunoscut o popularitate mare in Biserica mai ales in secolul al treilea. Datele pe care este fundamentata aceasta invatatura se gasesc bineinteles in textul Scripturii, in Noul Testament si, intr-o masura mai mica, chiar in Vechiul Testament. (Vezi excelentul articol: „Trinity”, de B. B. Warfield in I. S. B. E., volumul V, pp.3012-3022)
Cu alte cuvinte, Noul Testament Il prezinta pe Dumnezeu in cele trei Persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfint, care exista intr-o deplina si desavirsita unitate. Episcopul menonit Pieter J. Twisck (1565 – 1636) exprima aceasta realitate biblica in felul urmator: „In fiinta divina vesnica nu se afla numai trei nume, ci trei persoane care impartasesc aceleasi atribute divine. Exista Tatal, de la care isi trag fiinta toate lucrurile, Fiul, prin care au fost facute toate lucrurile, si Duhul Sfint, prin care lucreaza Tatal si Fiul … Pe acesti trei martori adevarati ii avem in cer: Tatal, Fiul si Duhul Sfint; dintre care slavitul Fiu s-a coborit printre noi si a trait ca rob, facindu-se asemenea oamenilor si a fost identificat si aratat lumii de catre Ioan Botezatorul la riul Iordan. Duhul Sfint a fost vazut si el de catre acelasi Ioan Botezatorul cu ocazia botezului Domnului Isus, cind a coborit in chip de porumbel si a venit peste Domnul Isus. Tatal, care este spirit nevazut si nu poate fi vazut cu ochi muritori, si-a facut atunci auzit din cer glasul si a zis: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, in care Imi gasesc placerea.” (T. J. van Braght, The Bloody Theater sau Martyrs Mirror, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1850; 1660, pp.374, 375)
Eu sint convins ca incercarile noastre de a explica sfinta triunitate mai mult complica lucrurile, decit sa le lamureasca. Intreita existenta a fiintei divine nu este un obiect pentru intelegerea rationala, asa cum bine sublinia Gerrit Roosen (1612-1711): „Aceasta problema va ramine pururi neinteleasa de mintea omeneasca: cum se face ca exista un Tata care are un Fiu, dar care nu este tot una cu Fiul si un Fiu care are un Tata, dar nu este confundabil cu El, si pe deasupra mai exista si un Duh Sfint, distinct de cei doi si totusi in relatie de desavirsita unitate cu ei, si cum se face ca acestia trei sint in chip desivirsit una si aceeasi persoana in intreita personalitate.
Mintea noastra fireasca nu se poate ridica la inaltimea supranaturalului, si faptura divina va ramine pentru noi o taina pe care trebuie sa o acceptam prin credinta.” (Citat in J. C. Wenger, The Doctrines of the Mennonites, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1950, p.129)
Marele teolog presbiterian, B. B. Warfield (1851-1921), a scris incontestabil una dintre cele mai amanuntite lucrari despre trinitatea lui Dumnezeu (Vezi „Trinity” in I.S.B.E., volumul v, pp.3012-3022) El observa ca Vechiul Testament prezinta aluzii despre sfinta triunitate. Iata de exemplu expresia Elohim (Un termen folosit in ebraica pentru a-l numi pe Dumnezeu). Ea este o forma de plural in limba ebraica. Desi expresia nu este prin ea insasi o dovada clara despre trinitate, ramine un fapt curios ca ea este urmata invariabil de un verb la singular. (Gen. 20:13: 35:7 (in original)) Vechiul Testament mai foloseste anumite pronume personale la plural, cind se spune de exemplu ca Dumnezeu a zis: „Sa facem pe om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra.” (Gen 1:26) sau: „Iata ca omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscind binele si raul. Sa-l impiedicam …” (Gen. 3:22) Isaia aude in cer glasul Domnului care intreaba: „Pe cine sa trimet, si cine va merge pentru Noi?” (Isaia 6:8)
Vechiul Testament mai contine si niste formule liturgice trinitare, pe care bineinteles ca Evreii nu le intelegeau atunci ca atare, dar care sint evidente pentru cititorul crestin de astazi. Un bun exemplu este binecuvintarea care trebuia rostita asupra copiilor lui Israel:
„Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se indure de tine!
Domnul sa-si inalte Fata peste tine si sa-ti dea pacea!” (Num. 4:24- 26)
De un mare interes sint si pasajele in care avem de a face cu aparitiile asa numitului Inger al Domnului. Ele s-au petrecut cu Hagar, (Gen 16:7-13) Avraam, (Gen 22:11-16) Iacov, (Gen. 31:11- 13) Moise, (Exod 3:2-6) Iosua, (Iosua 5:13-15) si nevasta lui Manoah. (Jud. 13:2, 16, 20-22) Ceea ce este curios la acest inger al Domnului este ca el pare in acelasi timp a fi si distinct de Domnul si una cu El.
De exemplu, dupa ce i se cere lui Avraam sa-l sacrifice pe Isaac aducindu-l ca jertfa pe muntele Moria, Cel care Il opreste in ultimul moment strigindu-l din cer este acest Inger al Domnului. El spune: „Sa nu pui mina pe baiat, si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucit n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine.” (Gen. 22:12)
Crestinul de astazi, inarmat cu cunostinta pe care i-o pune la indemina Noul Testament este inclinat sa creada ca acest Inger al Domnului era Fiul lui Dumnezeu in activitatile lui terestre dinainte de intruparea Sa in Ieslea Betleemului.
Nu trebuie trecute cu vederea nici referirile la Duhul Sfint din Vechiul Testament. Fireste ca pentru evrei ele erau sinonime cu persoana lui Dumnezeu insusi, tot asa cum pentru noi expresia: „Oh, mi se bucura sufletul…” nu inseamna altceva decit ca eu insumi, si nimeni altul, traieste clipele de bucurie. Dar, atita timp cit stim ca Noul Testament vorbeste despre Duhul Sfint ca despre o persoana,

Introducere in teologie – Dumnezeu Descoperitorul

II. DUMNEZEU DESCOPERITORUL

1. INSEMNATATEA REVELATIEI DIVINE

Prin “revelatie divina” intelegem activitatea prin care Dumnezeul Atotputernic intra in istoria umana pentru a le comunica oamenilor adevaruri despre Sine si despre planul Sau mintuitor. Revelatia divina este in ea insasi o minune. Ea implica intrarea infinitului Dumnezeu in trecatoarea scurgere a timpului. Biblia nu explica aceasta interferenta a infinitului cu finitul uman, ci doar o prezinta ca pe o realitate evidenta si incontestabila. Acelasi Dumnezeu care i-a creat pe Adam si pe Eva, li s-a aratat apoi oamenilor de dupa potop, l-a chemat pe Avraam din tara lui si l-a ales pentru Sine si i-a transformat pe urmasii lui intr-un popor care sa poarte catre lume lumina cunostintei divine. La “implinirea vremii”, Dumnezeu a intrat El insusi in istorie prin persoana Domnului Isus, preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu. “Si Cuvintul s-a facut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal.” (Ioan 1:14) Biblia ne spune ca Dumnezeul creatiei este si Dumnezeul istoriei, iar in virtutea planului “alcatuit in Sine insusi” cu privire la omenire, Dumnezeu devine in aceasta istorie: “Dumnezeu Descoperitorul” si “Dumnezeu Mintuitorul”.

Nici un teolog nu poate dezbate astazi subiectele “revelatiei” si “inspiratiei” fara sa faca o referire la operele de exceptie scrise de profesorul B. B. Warfield (Beniamin B. Warfield, Revelation and Inspiration (New York: Oxford University Press, 1927) si The Inspiration and Authority of the Bible (Philadelphia: the Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1948)) (1851-1921) de la “Princeton Seminary” si James Orr (James Orr, Revelation and Inspiration (Eerdmans, 1952)) din Glasgow, Scotia. Acesti doi oameni sint socotiti doi giganti in lumea intimitatii cu Dumnezeu si in domeniul cunoasterii Cuvintului Sau.

O alta premiza a discutiei noastre este si faptul ca noi privim la continutul Vechiului si Noului Testament nu ca la o consemnare a dezvoltarii formelor religioase, produse de oamenii din Israel si din imprejurimi, de-a lungul istoriei, ci ca la o revelatie a voiei lui Dumnezeu cu oamenii din acele tinuturi. Biblia ne spune ca Dumnezeu i-a ales pe anumiti oameni ca sa ne transmita prin intermediul lor Cuvintul Sau cel sfint. Ei au devenit astfel instrumentele Lui pentru comunicarea planului de mintuire, mai intii catre familia lui Set, apoi catre poporul Israel, si in final, prin Biserica, catre toti locuitorii planetei. Acest fel de a prezenta continutul Bibliei este deliberat in contrast cu teoria “evolutiei religiei”, care pretinde ca toate religiile lumii fac parte din acelasi grup si trebuiesc studiate si intelese ca simple manifestari ale culturii si civilizatiei umane. “Evolutia religiilor” sustine ca omul L-a creat pe Dumnezeu, nu vice versa. Promotorii ei neaga mesajul profetilor si apostolilor si se ridica impotriva marturiei depuse de insusi Domnul Isus despre Biblie. Pentru cei ce cred Biblia insa, toate dificultatile epistemiologice (de posibilitate a comunicarii) pier ca praful scuturat de vint si raspindit in zare.

2. REVELATIA EDENICA SI PROTOEVANGHELIA

Chiar daca nu intra in prea multe detalii, este clar ca Moise intentioneaza in primele capitole ale Genezei sa ne impresioneze cu descrierea existentei fericite si imbelsugate a primilor oameni. Pe vremea aceea nu exista nici macar o singura umbra de pacat care sa le intunece partasia lor cu Creatorul. Adam si Eva se plimbau in racoarea diminetii impreuna cu Dumnezeu prin gradina. Constiinta lor era curata, pamintul nu cazuse inca sub blestem, si relatia lor cu restul creatiei era cu mult mai frumoasa decit ne-o putem inchipui noi astazi. Adam si Eva Il descopereau si-L intelegeau din ce in ce mai mult pe Dumnezeu prin natura din jur si printr-o comunicare directa. Chiar si dupa ce oamenii au pacatuit si mintea lor s-a intunecat din cauza pacatului, Dumnezeu a continuat sa vorbeasca prin natura. Desi nu ne poate mintui prin mesajul ei, creatia ni-L descopere si astazi pe Creatorul ei si al nostru. Iata cit de frumos este relatat acest adevar in psalmul 19:

“Cerurile spun slava lui Dumnezeu,
si intinderea lor vesteste lucrarea miinilor Lui.
O zi istoriseste alteia acest lucru,
o noapte da de stire alteia despre El.
Si aceasta fara vorbe, fara cuvinte,
al caror sunet sa fie auzit;
dar rasunetul lor strabate tot pamintul,
si glasul lor merge pina la marginile lumii.” (Psalm 19:1-4)

Alt psalm este si mai plin de indrazneala:

“Totusi, invatati-va minte, oameni fara minte!
Cind va veti intelepti, nebunilor?
Cel ce a sadit urechea, s-ar putea sa n-auda?
Cel ce a intocmit ochiul, s-ar putea sa nu vada?” (Psalm. 94:8, 9)

Iar David, acest mare om al lui Dumnezeu, scrie:

“Mi-aduc aminte de zilele de odinioara,
ma gindesc la toate lucrarile Tale,
cuget la lucrarea miinilor Tale.
Imi intind miinile spre Tine;
imi suspina sufletul dupa Tine, ca un pamint uscat.” (Psalm 143:5, 6)

Intr-una din numeroasele lui cuvintari, Iov declara:

“Intreaba dobitoacele, si te vor invata,
pasarile cerului si iti vor spune.
Cine nu vede in toate acestea dovada
ca mina Domnului a facut asemenea lucruri?” (Iov 12:7-9)

Domnul declara prin profetul Isaia:

“Ridicati-va ochii in sus, si priviti!
Cine a facut aceste lucruri?
Cine a facut sa mearga dupa numar,
in sir, ostirea lor?
El le cheama pe toate pe nume;
asa de mare e puterea si taria Lui,
ca una nu lipseste.” (Isaia 40:26)

Apostolul Pavel striga in auzul inchinatorilor pagini din Listra: “Si noi sintem oameni de aceeasi fire ca si voi; noi va aducem o veste buna, ca sa va intoarceti de la aceste lucruri deserte la Dumnezeul cel viu, care a facut cerul, pamintul si marea, si tot ce este in ele.” (Fapte 14:15) Iar celor din Atena le spune: “Dumnezeu, care a facut lumea si tot ce este in ea, este Domnul cerului si al pamintului, si nu locuieste in temple facute de miini. El nu este slujit de miini omenesti, ca si cind ar avea trebuinta de ceva, El, care da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile.” (Fapte 17:24, 25) In epistola trimisa celor din Roma, acelasi apostol declara raspicat: “Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu.

In adevar, insusirile nevazute ale lui Dumnezeu, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, cind te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El. Asa ca nu se pot dezvinovati; fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la lucruri desarte, si inima lor fara pricepere s-a intunecat.” (Rom. 1:19-21)

Si el adauga: “Toti cei ce au pacatuit fara lege, vor pieri fara lege; si toti cei ce au pacatuit avind lege, vor fi judecati dupa lege.” (Rom. 2:12)

Din cauza pacatului care i-a intunecat mintea, omul nu mai are astazi capacitatea de a primi marturia creatiei despre Dumnezeu. Ceea ce vede in jur nu-i mai poate inmuia inima, in asa fel incit sa se intoarca la Dumnezeu cu parere de rau pentru pacat si neascultare. Azi, omenirea nu mai poate citi revelatia naturala; ea are nevoie de ceva mai mult decit o informatie intelectuala. Dumnezeu a stiut aceasta si a trimis in lume pe Fiul Sau ca sa fie Mijlocitor si Mintuitor pentru oameni. (Rom. 1:21; 1 Cor. 2:14;etc)

Imediat dupa caderea primilor doi oameni, Dumnezeu le-a vorbit lor si sarpelui spunind:
“Vrasmasie voi pune intre tine si femeie, intre saminta ta si saminta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei zdrobi calciiul.” (Gen. 3:15)

Probabil ca acest text este cea mai buna ilustratie pentru nevoia de a studia in profunzime sensurile duhovnicesti ale Cuvintului lui Dumnezeu. La o prima citire, nu ne intilnim in acest verset nici cu Satan si nici cu mintuirea. De fapt, liberalii din toate timpurile au si sustinut ca singurul lucru despre care se vorbeste aici este conflictul neincetat pe care Dumnezeu l-a asezat intre sarpe, ca vietuitoare a pamintului, si “saminta femeii”, numire generica pentru neamul omenesc. Serpii sint si astazi un pericol pentru viata omului, de aceea le este zdrobit capul ori de cite ori sint prinsi.
Un copil al lui Dumnezeu care are lumina Duhului Sfint va vedea insa mult mai mult in continutul acestui text. Aici este o declaratie solemna prin care Dumnezeu se leaga El insusi sa ridice in natura omului o impotrivire fata de ispitirile Satanei. Dumnezeu promite ca va aseza o limita a puterii raului asupra neamului omenesc si nu va ingadui o distrugere totala. Inca si mai mult, dincolo de vrasmasia dintre oameni si sarpe, textul ne anunta infruntarea dintre Mesia si Satan.

Iata ce scrie despre aceasta episcopul Ryle: “In cea mai deplina semnificatie a ei, biruinta lui Hristos de la Golgota este implinirea promisiunii pe care le-o facuse Dumnezeu primilor oameni imediat dupa cadere. Atunci El vorbise despre vrasmasia dintre omenire, numita “saminta femeii” si sarpe, ca simbol al raului.” (Herbert E. Ryle, The Book of Genesis, The Camridge Bible for Schools and Colleges (Cambridge, University Press, 1914, 1921), pp. 54, 55) Nu exista nici un motiv sa ne indoim ca Geneza 3:15 este pe drept cuvint; “protoevanghelia”, tot asa cum Isaia 53 este un capitol mesianic. Acest verset scurt introduce pentru prima oara in Biblie tema mintuirii, ca lucrare promisa si infaptuita de Dumnezeu pentru oameni. Plin de inspiratie sfinta, Martin Luther declara si el:

“Acest text este in rezumat, esenta tuturor lucrurilor nobile si slavite pe care le gasim apoi raspindite in toata Biblia.” (H. C. Leupold, Exposition of Genesis (Columbus, Ohio: The Wartburg Press, 1942), p. 163) Chiar si Targumurile Evreiesti acorda acestui text o semnificatie mesianica.

Trebuie sa spunem ca versiunea Douay a Bibliei folosita in Biserica Catolica preia o greseala de traducere din “Vulgata” (Una dintre primele traduceri ale Bibliei in limba latina – N.T). Datorita acestei erori, textul suna asa: “Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei pindi calciiul.” Profesorul H. C. Leupold, facind o traducere cuvint cu cuvint a originalului, ajunge la varianta: “Vrasmasie voi pune intre tine si femeie, intre saminta ta si saminta ei; saminta ei te va zdrobi chiar la cap, iar tu o vei rani la calcii.” (Idem. p. 163) Dr. Leupold adauga: “Prin aceasta afirmatie Dumnezeu le-a promis oamenilor un Izbavitor si le-a dat motiv sa-L astepte si sa-I accepte in viitor lucrarea.” (Idem. p. 164)

Si daca este sa credem intr-adevar ca Biblia este in intregime inspirata de Duhul Sfint, ce ne opreste sa vedem in expresia “saminta femeii” o profetie voalata despre nasterea Domnului Isus din fecioara Maria? (Idem. p. 169, 170) Simetria ar fi atunci desavirsita! Satan a inselat femeia, crezind ca va distruge omenirea, dar Dumnezeu a hotarit ca tot prin femeie sa-L aduca in lume pe Hristos, cel ce va zdrobi sarpele si-i va izbavi pe oameni. (La aceasta se face probabil aluzie in 1 Tim. 2:15) Profesorul Leupold incheie spunind: “Chiar daca expresia folosita nu numeste explicit nasterea din fecioara, putem spune ca, providential, ea o anunta si o certifica.” (Opera citata, p. 169)

3. DE LA ADAM LA AVRAAM

Am mentionat deja ca mesajul central al Bibliei este oferirea mintuirii, si ca aceasta veste buna a fost raspindita in lume in timpul Vechiului Testament prin poporul Israel, iar in timpurile de acum, prin Biserica.

Instrumentul raspindirii cunostintei mintuitoare despre Dumnezeu in timpul Vechiului Testament a fost poporul evreu. Nu este de mirare deci, ca toata Biblia are o orientare evreiasca. Primordial, Vechiul Testament este cartea data de Dumnezeu evreilor pentru a le spune cine sint ei, de unde au venit si care le este marele si crucialul lor rol pe care trebuie sa-l joace in istorie. Inainte de a ne prezenta chemarea lui Avraam, stramosul tuturor evreilor, Biblia ne face in citeva capitole o succinta trecere in revista a evenimentelor mai importante din “protoistoria” omenirii. Primele trei capitole din cartea Genezei ne arata cum au fost create toate lucrurile si cum au cazut primii oameni in pacat. Capitolele patru si cinci ne spun despre Cain, Abel, Set si ceilalti urmasi ai lor pina la vremea potopului. Capitolele sase, sapte si opt se ocupa cu descrierea potopului si a urmarilor lui; capitolele noua, zece si unsprezece ne prezinta inceputurile celor trei mari ramuri ale rasei umane: urmasii lui Sem, urmasii lui Ham, si urmasii lui Iafet, iar capitolul doisprezece ni-L prezinta deja pe Avraam raspunzind chemarii divine. Restul cartii Geneza se ocupa cu istoria lui Avraam (capitolele 12-24), Isaac (capitolele 25-27), Iacov, 28-38) si Iosif (capitolele 39-50). Durata exacta a acestei perioade nu ne este cunoscuta. Felul in care-si scriau evreii genealogiile, aproximatia cu care un anumit personaj este numit “fiul lui …” chiar daca intre aceste doua persoane trecusera deja mai multe generatii, ne fac sa fim sceptici cu “datarile” anumitor experti. Probabil ca virsta adevarata a omenirii este undeva intre data fixata de arhiepiscopul Usser (circa 4.000 de ani i. H) si “milioanele” despre care vorbesc cu atita superficialitate “evolutionistii”.

Cartea Genezei ne arata ca inchinaciunea cea adevarata nu a inceput in lume cu Avraam. De indata ce Adam si Eva au devenit parinti, Eva a dat primului ei nascut numele: “Cain”, care este un derivat de la verbul “a primi”. Ea a zis: “Am capatat un om cu ajutorul Domnului!” (Gen. 4:1) sau poate ca Luther a avut dreptate cind a tradus acest pasaj prin: “Am capatat un om, pe Domnul!” El este de parere ca Eva a crezut ca s-a si implinit promisiunea mesianica facuta in gradina Edenului si ca acest Cain va fi acela care va zdrobi capul sarpelui. (Leupold, Opera citata, p. 190) Se pare insa ca expertii in ebraica sint mult mai inclinati sa accepte exclamatia Evei drept o multumire adresata Domnului pentru harul de a avea copii. Posibilitatea de a naste a aparut deci ca un privilegiu sfint, acordat in ciuda blestemului pentru pacat si ca o confirmare a unei izbaviri viitoare. Este evident ca Adam si Eva au ramas oameni tematori de Dumnezeu si plini de credinta in promisiunile Lui.
Pasajul imediat urmator ni-l prezinta pe Abel, celalalt fiu al lui Adam, care era temator de Dumnezeu si a adus prin credinta o jertfa Domnului. (Evrei 11:4) Din cauza ca sirul oamenilor tematori de Dumnezeu s-a intrerupt prin uciderea lui Abel de catre Cain, Dumnezeu i-a daruit Evei un alt fiu, pe care ea l-a numit: Set, “caci”, a zis ea, “Dumnezeu mi-a dat o alta saminta in locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain.” Set a fost si el un om al credintei. El i-a pus fiului sau numele: “Enos”, care inseamna in traducere: “muritor”, “trecator”. Numele in sine, pare rezultatul unei meditatii asupra diferentei dintre lumea eterna si soarta trista a oamenilor de pe pamint. (Leupold, Opera citata, p. 227) Daca aceasta explicatie vi se pare fortata, ginditi-va la caracterul lui Enos, tinind in minte ca: “Atunci au inceput oamenii sa cheme Numele Domnului”. (Gen. 4:26) Ce poate insemna aceasta expresie? Ce a vrut sa spuna Moise, autorul Genezei, atunci cind a folosit-o?

Stim precis ca aceasta expresie nu a insemnat ca oamenii au folosit atunci pentru prima data Numele Domnului, caci Moise l-a folosit deja de citeva ori in capitolele precedente. Si mai stim ca ea nu poate semnifica faptul ca abia atunci au inceput oamenii sa se gindeasca la Dumnezeu. Probabil ca raspunsul adevarat este cel dat de Dr. Johann Peter Lange (1802 (197)1884), care scrie in stralucitul sau comentariu: “Mai mult ca orice, trebuie sa vedem in aceasta expresie un inceput al activitatii cultice … felul in care este folosit limbajul face aluzie la o activitate organizata de inchinaciune catre Dumnezeu in mijlocul setitilor evlaviosi.” (Commentary on … Genesis (Grand Rapids, Mich.: Zondervan), p. 262) Profesorul Leupold comenteaza asa: “Este evident ca oamenii stiau despre cine este vorba cind vorbeau despre “Domnul”. Revelatia despre Dumnezeu nu a trebuit reluata de la zero prin Avraam si Moise caci si pina la ei oamenii au transmis din generatie in generatie si din gura in gura tot ceea ce stiau ei despre divinitate. Credinciosia lui Dumnezeu, atotputernicia Lui si mila Lui au fost mereu pastrate inaintea ochilor oamenilor prin practicarea formelor de inchinaciune, iar aici, pe vremea lui Enos, ne intilnim cu prima forma de inchinaciune publica formalizata din istorie.” (Opera citata, p.228) Dr. Ryle scoate in evidenta ca “expresia “a chema Numele Domnului” era o formula consacrata in practica invocatiilor, mai ales cind acestea implicau aducerea de jertfe.” (Opera citata, p. 83) Putem deci trage concluzia ca Enos a continuat lantul de oameni evlaviosi care L-au cautat pe Domnul si care au facut din inchinaciune o parte integranta a vietii lor.

Urmatoarea veriga din lantul cunoscatorilor de Dumnezeu din protoistoria omenirii a fost “Enoh, tatal lui Metusala”, despre care este scris de doua ori ca: “a umblat cu Dumnezeu”. (Gen. 5:22, 24) Autorul Genezei se grabeste sa treaca repede peste alte citeva generatii ca sa poata ajunge la Noe, care “a capatat mila inaintea Domnului” pentru ca “era un om neprihanit si fara pata intre cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu”. (Gen. 6:8, 9) Cind S-a hotarit sa nu mai ingaduie pacatul omenirii si sa ditruga lumea prin potop, Dumnezeu i-a spus lui Noe: “Intra in corabie, tu si toata casa ta; caci te-am vazut fara prihana inaintea Mea in neamul acesta de oameni.” (Gen. 7:1) Inainte de potop, a apucat sa-i promita: “Dar cu tine fac un legamint” (Gen. 6:18) pe care l-a intarit apoi dupa ce apele au scazut iarasi de pe fata pamintului: “Fac un legamint cu voi ca nici o faptura nu va mai fi nimicita de apele potopului, si nu va mai veni potop ca sa pustiasca pamintul”. (Gen. 9:11) Drept semn vizibil al acestui legamint dintre Dumnezeu si Noe a fost a fost ales curcubeul din nor. (Gen. 9:13)

Capitolul 10 din Geneza continua statistic istoria familiilor lui Sem, Ham, si Iafet, cei trei fii ai lui Noe, precursorii omenirii de azi; iar capitolul 11 ne arata cum au fost imprastiati oamenii de la Turnul Babel pe toata fata pamintului, ca sa formeze neamuri distincte, separate prin limbi si dialecte

Toate evenimentele de pina acum au fost parcurse oarecum “in viteza” de Moise, pentru ca scopul lui a fost sa ajunga tocmai la acest punct de o importanta cruciala pentru dezvoltarea istoriei lumii, cind Dumnezeu a luat initiativa si a patruns in evenimentele lumii chemindu-l pe Avraam ca sa-l puna de o parte si sa faca din el stramosul unui neam prin care sa raspindeasca in lume cunostinta despre mintuire:

“Domnul zisese lui Avraam: “Iesi din tara ta, din rudenia ta, si din casa tatalui tau, si vino in tara pe care ti-o voi arata. Voi face din tine un neam mare, si te voi binecuvinta; iti voi face un nume mare si vei fi o binecuvintare. Voi binecuvinta pe cei ce te vor binecuvinta, si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamintului vor fi binecuvintate in tine.” (Gen. 12:1-3)

Ca exceptie, Dumnezeu a mai continuat sa se descopere si altor oameni din afara neamului lui Avraam. Printre acestia ii putem aminti pe Melhisedec, contemporan cu Avraam, si care era “preot al Dumnezeului Celui Prea Inalt” (Gen. 14:17-24); pe Abimelec, caruia Dumnezeu i s-a aratat intr-un vis de noapte (Gen. 20:6); pe Faraon, pe care Dumnezeu l-a instiintat prin vise despre o mare seceta care se apropia (Gen. 41:1-32); pe Balaam, profetul care i-a vestit adevarul lui Balac (Num. 24:2, 3, etc); pe ostasul din tabara madianitilor pomenit in cartea Judecatorilor (Jud. 7:9-14); pe Cir persanul (Ezra 1:1-4); pe Nebucadnetar (Dan. 2:28-45); pe Beltsatar (Dan. 5:5-9, 17-28) si chiar si pe magii din Rasarit care au fost instiintati despre nasterea Domnului Isus (Mat. 2:1, 2). Am mai putea aminti si mesajul pe care l-a trimis Dumnezeu prin Iona celor din Ninive, capitala Asiriei (Iona 3:1-10) in cea de a doua jumatate a secolului opt dinainte de Hristos.

Toate aceste comunicarii ale lui Dumnezeu cu oameni sau popoare dinafara neamului lui Avraam au fost doar incidente izolate. Regula generala a Vechiului Testament a fost aceea ca, inainte de venirea Domnului Isus, Dumnezeu i-a ales pe urmasii lui Avraam pentru a raspindi prin intermediul lor in lume cunostinta mintuitoare despre Sine si despre planurile Sale. (Deut. 10:15; Psalm 147:19, 20. Deut. 4:7, 8, 32-34)

4. REVELATIA PE VREMEA PATRIARHILOR

Dumnezeu a vorbit intr-un fel deosebit patriarhilor. (The Inspiration and Authority of the Bible, pp.83-86; Revelation and Inspiration, pp. 15-18) El i s-a aratat lui Noe inainte si dupa potop si a stabilit legamintul in virtutea caruia s-a angajat sa nu mai distruga pamintul prin invazia de ape. Apoi li s-a aratat patriarhilor: Avraam, Isaac si Iacov, promitindu-le prin legamint sa le dea tara Canaanului si sa-i faca mostenitori ai binecuvintarii divine. Semnul exterior al acestui legamint a fost “taierea imprejur” (Gen. 17:11) Totusi, legamintele cu Noe si cu Avraam nu au fost decit simple pregatiri in vederea incheierii unui legamint mai mare si mai important cu Moise. Acest legamint a fost ratificat prin varsarea de singe si prin jertfe (Exod 24:3-8). Semnul legamintului mozaic a fost Sabatul (Exod 31:12-17).

In toata durata perioadei dintre Avraam si Amos, Dumnezeu si-a trimis profetii Sai la poporul Israel ca sa le vorbeasca, dar nici unul dintre acesti profeti nu se poate asemana sau compara cu Moise. Dumnezeu a avut un har special pentru acest om ales. Iata ce ni se spune in doua pasaje din Scriptura:

“Domnul vorbea cu Moise fata in fata, cum vorbeste un om cu prietenul lui”. (Exod 33:11; cf. Deut. 34:10)

“Ascultati bine ce va spun! Cind va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui intr-o vedenie sau ii voi vorbi intr-un vis. Nu tot asa este insa cu robul Meu Moise. El este credincios in toata casa Mea. Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului”. (Num. 12:6-8)

Pentru cel ce are o credinta curata si simpla, Biblia spune clar ca Dumnezeu a patruns in lumea noastra si le-a vorbit intr-un mod cu totul special patriarhilor.

Una din caile speciale de revelatie folosite de Dumnezeu pentru a li se descoperi acestor oameni au fost “Teofaniile” (aparitii dumnezeiesti). In Geneza 15, Dumnezeu ii vorbeste lui Avraam prin “flacarile care au trecut printre dobitoacele despicate”, iar in Geneza 18 i se arata in vizita celor trei oameni. Iacov vede in vis “scara cerului” si ingeri suindu-se si coborindu-se pe ea. (Gen. 28:10- 17) Iar Moise este chemat de Dumnezeu din “rugul aprins” care “nu se mistuia deloc”. (Exod 3:1-6)

Nu este de mirare ca acesti oameni au facut insemnari despre intimplarile deosebite prin care le-a vorbit Dumnezeu. Aceste insemnari au constituit apoi “arhivele” din care s-au alimentat cei ce au alcatuit colectia de cronici sfinte a poporului lui Dumnezeu.

O alta forma speciala de revelatie divina din Vechiul Testament a fost aparitia “Ingerului Domnului”. El sta de vorba cu Agar (Gen. 16:7), cu Avraam (Gen. 18:2, 10, 13,; 22:1, 11), cu Iacov (Gen. 31:11; 32:24, 28), cu Moise (Exod 3:2; 23:20; 32:34; Iosua 5:13-6:2; Jud. 2:1), cu parintii lui Samson (Jud. 13:3-20; cf. 6:11-24), etc.; si este mentionat de profetul Zaharia (Zah. 3:1). Ceea ce este specific acestui Inger al Domnului este faptul ca desi El poarta numele Domnului si pare a fi una cu El, este totusi de sine statator cu o personalitate distincta. In Geneza 22 gasim relatarea despre jertfirea lui Isaac. In clipa in care Avraam era gata sa-si duca pina la capat ascultarea, Ingerul Domnului i-a vorbit din cer astfel: “Avraame! Avraame! Sa nu pui mina pe baiat, si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucit n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine”. (Gen. 22:11, 12) Este clar ca aici ingerul Domnului lauda ascultarea lui Avraam fata de Domnul pentru ca imediat sa spuna “n-ai crutat pe fiul tau … pentru Mine”. Cine este oare acest reprezentant divin care este si nu este totuna cu Dumnezeu? Cine este acest inger care ba este una cu Tatal, ba este distinct de El? S-ar putea oare ca El sa fie “Fiul”, cea de a doua persoana a Sfintei Treimi, in actiunile Lui terestre dinainte de intrupare?

Marele comentator metodist Adam Clarke nu ezita sa faca aceasta afirmatie cind scrie: “Ingerul era chiar persoana simbolizata in jertfa ceruta de Dumnezeu: Isus Hristos care S-a putut numi pe Sine Iehova … si care a avut deplina autoritate de a reinoi promisiunea izbavirii. Cel ce era acolo ca sa-l scape pe Isaac, era acelasi care a venit apoi sa moara in locul nostru. In Numele Lui putem spune impreuna cu Avraam: “La muntele unde Domnul va purta de grija”. (Gen. 22:14) Dr. Leupold este si el de parere ca acest “inger al Domnului” este singular in calitatea si caracterul aparitiilor lui: “… fiind una cu Dumnezeu si totusi distinct de Dumnezeu, … acelasi care avea sa apara mai tirziu in lume luind infatisare omeneasca.” (H. C. Leupold, Exposition of Genesis (Columbus, Ohio: The Wartburg Press, 1942), pp. 500-501)

Autenticitatea revelatiei speciale data patriarhilor si maturitatea credintei lor sint adeverite de autorul epistolei catre Evrei:

“Prin credinta Avraam, cind a fost chemat sa plece intr-un loc, pe care avea sa-l ia ca mostenire, a ascultat, si a plecat fara sa stie unde se duce. Prin credinta a venit si s-a asezat el in tara fagaduintei,
ca intr-o tara care nu era a lui, si a locuit in corturi, ca si Isaac si Iacov, care erau impreuna mostenitori cu el ai aceleiasi fagaduinte. Caci el astepta cetatea care are temelii tari, al carei mester si zidar este Dumnezeu. Prin credinta a adus Avraam jertfa pe Isaac, cind a fost pus la incercare: el, care primise fagaduintele cu bucurie, a dus jertfa pe singurul lui fiu! El, caruia i se spusese: “In Isaac vei avea o saminta care-ti va purta numele!” Caci se gindea ca Dumnezeu poate sa invieze chiar si din morti: si, la drept vorbind, ca inviat din morti l-a primit inapoi.
Prin credinta a dat Isaac lui Iacov si Esau o binecuvintare, care avea in vedere lucrurile viitoare.
Prin credinta Iacov, cind a murit, a binecuvintat pe fiecare din fiii lui Iosif, si “s-a inchinat, rezemat pe virful toiagului sau. Prin credinta a pomenit Iosif, cind i s-a apropiat sfirsitul, de iesirea fiilor lui Israel din Egipt, si a dat porunci cu privire la oasele sale”. (Evrei 11: 8-10, 17-22)

In ceea ce-i priveste pe Abel, Noe, Avraam si Sara, acelasi autor scrie:
“In credinta au murit toti acestia, fara sa fi capatat lucrurile fagaduite; ci doar le-au vazut si le-au urat de bine de departe, marturisind ca sint straini si calatori pe pamint.
Cei ce vorbesc in felul acesta, arata deslusit ca sint in cautarea unei patrii. Daca ar fi avut in vedere pe aceea din care iesisera, negresit ca ar fi avut vreme sa se intoarca in ea. Dar doreau o patrie mai buna, adica o patrie cereasca. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rusine sa Se numeasca Dumnezeul lor, caci le-a pregatit o cetate”. (Evrei 11: 13-16)

5. MOZAISMUL

Cel ce accepta prin credinta relatarea Scripturii vede imediat ca Dumnezeul patriarhilor este si Dumnezeul profetilor si Dumnezeul apostolilor Noului Testament. Dumnezeul care li s-a descoperit celor din vechime s-a manifestat ca un Dumnezeu personal, drept, intelept si sfint. Moise ne prezinta in primele doua capitole ale Bibliei un Dumnezeu desavirsit, conturat in personalitate si care a facut cerurile si pamintul, asezindu-l pe om intr-o gradina frumoasa si placuta. Toate relatarile care continua dupa aceste doua capitole nu fac altceva decit sa intareasca credinta intr-un Dumnezeu personal. El este insa si un Dumnezeu sfint. In insemnarile lui Moise ne intilnim de multe ori cu acest avertisment:

“Domnul a vorbit lui Moise, si a zis: “Vorbeste intregii adunari a copiilor lui Israel, si spune-le:
“Fiti sfinti, caci Eu sint sfint, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru”. (Lev. 19:1, 2)

Sfintenia si dreptatea Sa L-au facut pe Dumnezeu sa distruga lumea pacatoasa de pe vremea lui Noe (Gen. 6), si sa-i imprastie pe oamenii de la turnul Babel pe toata suprafata pamintului (Gen. 11). Tot ele au facut ca Sodoma si Gomora sa fie pedepsite (Gen. 19). Si tot ele i-au condamnat la distrugere pe locuitorii Canaanului cind “nelegiuirea lor si-a atins virful”. (Gen. 15:16; Num. 31; Deut. 7:1- 5; Iosua 6:13;etc) Sfintul lui Israel i-a pedepsit pe Nadab si Abihu pentru obraznicia lor pagina (Lev. 10) si tot El a fost Cel care i-a scos pe copiii lui Israel din robie dupa ce a judecat tara Egiptului. (Exod 7 – 12)

Domnul Dumnezeu este si un Dumnezeu al providentei. Purtarea lui de grija s-a manifestat clar in vietile patriarhilor Avraam, Isaac, Iacov, Iosif si in multitudinea de intimplari de tot felul asociate cu existenta si peripetiile evreilor (De exemplu: cazul moaselor din Egipt (Exod 1:15-21), minunile facute pentru evrei in drumul spre Canaan (Exod 14), darea manei (Exod 16:4-8, 13-21; Iosua 5:12), apa din stinca (Exod 17; Num. 20)). Acest Dumnezeu personal si sfint a intrat in legamint cu Noe (Gen. 6:18; 9:9-17), Avraam (Gen. 12:2, 3; 15:18; 17:2), Isaac (Gen. 17:19; 17:21; 26:3, 4), Iacov (Exod 2:24 cf. Gen. 32:12) si apoi cu toti copiii lui Israel prin Moise (Exod 24:7, 8; Evrei 9:17-20; Exod 31:12-17).

Atunci cind Moise a cerut sa vada slava Domnului, Scriptura ne spune ca: “Domnul S-a pogorit intr-un nor, a statut acolo linga el, si a rostit Numele Domnului. Si Domnul a trecut pe dinaintea lui si a strigat: “Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la minie, plin de bunatate si credinciosie, care Isi tine dragostea pina in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat, si pedepseste faradelegea parintilor in copii si in copiii copiilor lor pina la al treilea si al patrulea neam!” (Exod 34:5-7) In aceasta declaratie se vede dragostea Lui statornica, indurarea si credinciosia Lui, dar si dreptatea cu care ii pedepseste pe cei care i se impotrivesc alegind de buna voie sa traiasca in pacat.
In mozaism, Dumnezeu este prezentat ca unul care are privilegiul alegerii. El este Acela care l-a chemat pe Avraam spre a-l conduce inspre o tara pe care i-o va arata. Dumnezeu hotarise in Sine sa-l transforme pe acest om intr-un neam mare care sa-i serveasca drept marturie. In multe pasaje, Pentateucul cuprinde declaratii ca aceasta: “Eu sint Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am pus de o parte dintre popoare”. (Lev. 20:24) Iar Moise le aminteste si el copiilor lui Israel: “Dar pe voi, Domnul v-a luat, si v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca sa-I fiti un popor pus de o parte, cum sinteti astazi”. (Lev. 20:24) Moise lamureste aceasta situatie in termenii iubirii divine: “El a iubit pe parintii tai, si de aceea a ales saminta lor dupa ei; El insusi te-a scos din Egipt, prin puterea Lui cea mare. El a izgonit dinaintea ta neamuri mai mari la numar si mai tari decit tine, ca sa te duca in tara lor, si sa ti-o dea in stapinire, cum vezi azi. Sa stii dar in ziua aceasta, si pune-ti in inima ca numai Domnul este Dumnezeu, sus in cer si jos pe pamint, si ca nu este alt Dumezeu afara de El”. (Deut. 4:20) Aceasta alegere divina a asezat asupra Israelului o anumita responsabilitate: “Caci tu esti un popor sfint pentru Domnul, Dumnezeul tau, si Domnul Dumnezeul tau te-a ales ca sa fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fata pamintului”. (Deut. 14:2)

Dumnezeul sfint care a incheiat legamintul cu Israel a stabilit anumite cai pentru rezolvarea problemei pacatului. Atunci cind Dumnezeu i-a facut promisiuni sfinte lui Avraam, gasim scris ca: “Avraam a crezut pe Domnul, si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire”. (Gen. 15:6) Legea lui Moise continea si ea anumite reglementari pentru lucrurile pe care era dator sa le indeplineasca un israelit atunci cind cadea intr-un pacat. Pentru cei ce implineau intocmai aceste prevederi ale Legii ispasitoare, exista asigurarea ca “li se va ierta”. (Lev. 4:20, 26, 31, 35; 5:10, 13, 16, 18, etc)

Unul dintre aspectele legii mozaice care trece prea adesea nebagat in seama este existenta unui climat de bucurie pe care Dumnezeu il dorea implementat in viata poporului. Iata in pasajul urmator o adeverire a acestui adevar in descrierea felului in care trebuia aniversata sarbatoarea corturilor:
“Sa praznuiesti sarbatoarea corturilor sapte zile, dupa ce iti vei stringe roadele din arie si din teasc. Sa te bucuri la sarbatoarea aceasta, tu, fiul tau si fiica ta, robul si roaba ta, si Levitul, strainul, orfanul si vaduva care vor fi in cetatile tale. Sa praznuiesti sarbatoarea sapte zile in cinstea Domnului, Dumnezeului tau, in locul pe care-l va alege Domnul; caci Domnul, Dumnezeul tau, te va binecuvinta in toate rodurile tale si in tot lucrul miinilor tale, si de aceea sa fii vesel”. (Deut. 16:13-15)

Chiar si binecuvintarea rostita peste copii lui Israel in rinduiala mozaica era o aluzie la bucurie:
“Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se indure de tine!
Domnul sa-Si inalte fata peste tine, si sa-ti dea pacea!” (Num. 6:24-26)

Pentateucul il mai prezinta pe Domnul si drept un Dumnezeu al revelatiei (descoperirii). Scripturile ni-L arata pe Dumnezeu stind de vorba cu Adam, Moise, Avraam, Isaac, Iacov, etc. Cele mai multe comunicari divine ne-au fost trimise prin Moise si prin ceilalti profeti din Israel. Chiar si Mesia este descris in termeni care fac aluzie la dorinta lui Dumnezeu de a sta de vorba cu omul: “Le voi ridica din mijlocul fratilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele in gura lui, si el le va spune tot ce-i voi porunci Eu”. (Deut. 18:18) Despre Moise, slujitorul Domnului, este scris: “El este credincios in toata casa Mea. Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului”. (Num. 12:7,8) Iar despre proorocii mincinosi se afirma:

“Proorocul care va avea indrazneala sa spuna in Numele Meu un cuvint pe care nu-i voi porunci sa-l spuna, sau care va vorbi in numele altor dumnezei, proorocul acela sa fie pedepsit cu moartea”. (Deut. 18:20)

Punctul culminant al revelatiei mozaice a fost atins pe muntele Sinai, cind Dumnezeu le-a daruit evreilor cele 10 porunci, si impreuna cu ele le-a mai dat si alte legi prin Moise. “Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis de dimineata, a zidit un altar la poalele muntelui, si a ridicat douasprezece pietre pentru cele douasprezece semintii ale lui Israel. A trimis niste tineri dintre copiii lui Israel, sa aduca Domnului arderi de tot, si sa junghie tauri ca jertfe de multumire. Moise a luat jumatate din singe, si l-a pus in strachini, iar cealalta jumatate a stropit-o pe altar. A luat cartea legamintului, si a citit-o in fata poporului. Ei au zis: “Vom face si vom asculta tot ce a zis Domnul”. Moise a luat singele, si a stropit poporul, zicind: “Iata singele legamintului, pe care l-a facut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte”. (Exod 24:4-8)

Inainte de moartea sa, Moise a staruit de popor si i-a indemnat cu urmatoarele cuvinte:
“Acum, Israele, asculta legile si poruncile pe care va invat sa le paziti. Impliniti-le, pentru ca sa traiti, si sa intrati in stapinirea tarii pe care v-o da Domnul, Dumnezeul parintilor vostri. Sa n-adaugati nimic la cele ce va poruncesc eu, si sa nu scadeti nimic din ele; ci sa paziti poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, asa cum vi le dau eu”. (Deut. 4:1, 2)

Intreaga Biblie sustine autoritatea Pentateucului mozaic. De fapt, Biblia evreiasca se imparte in trei sectiuni majore: Legea, Profetii si Scrierile.

Legea cuprinde primele cinci carti ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri si Deuteronomul.
Sectiunea profetilor se subimparte si ea in doua categorii: Profetii dintii si Profetii de pe urma.
In numarul profetilor dintii avem cartile lui Iosua, Judecatorii, Samuel si cartile Imparatilor.

In numarul profetilor de pe urma sint socotiti: Isaia, Ieremia, Ezechiel si “ceilalti doisprezece”.
“Scrierile” cuprind urmatoarele unsprezece carti: Psalmii, Iov, Proverbele, Rut, Cintarea Cintarilor, Eclesiastul, Plingerile, Estera, Daniel, Ezra-Neemia, si cartile Cronicilor.

Fiecare dintre celelelalte sectiuni majore ale Bibliei atesta autoritatea legii mozaice. Iata ce gasim scris in: (1) “Profeti” : Iosua (Iosua 1:7, 8; 8:30-35; 22:5; 23:6), Judecatori (Jud. 3:4), Imparati (1 Imp. 2:3; 2 Imp. 14:6; 23:25), si Maleahi (Mal. 4:4) si (2) “Scrieri” : Psalmi (Ps. 103:7), Daniel (Dan. 9:11, 13), Ezra-Neemia (Ezra 3:2; 6:18; 7:6; Neem. 1:7, 8; 8:1, 14; 9:14; 10:29; 13:1) si Cronici (1Cronici 15:15; 2 Cronici 23:18; 25:4; 34:14; etc). In Noul Testament, si Fariseii (Mat. 19:7), si Saducheii (Mat. 22:23, 24) si Iudeii in general (Ioan 9:29) acceptau autoritatea mozaica a Legii. La fel putem spune si despre Filip (Ioan 1:45), Iacov (Fapte 15:21), Petru (Fapte 3:22), Pavel (Rom. 10:5; 10:19; 1 Cor. 9:9; 2 Cor. 3:15, etc), Stefan (Fapte 7:37), Ioan (Ioan 1:17), autorul epistolei catre Evrei (Evrei 7:14; 8:5) si chiar Domnul Isus insusi (Mat. 8:4; Marcu 7:10; Luca 20:37; Ioan 5:46; 7:19). Monoteismul etic nu este doar religia profetilor din ultimele secole ale istoriei poporului Israel. El este temelia pe care a aparut intreaga Biblie. Pentateucul lui Moise este descoperirea unui Dumnezeu sfint si drept care doreste ca poporul Sau sa traiasca in sfintenie, despartindu-se categoric de pacat. Mesajul ulterior al profetilor a fost o confirmare a mesajului Pentateucului. Slujba profetilor a fost aceea de a-i chema pe evrei inapoi la Lege si de a le talmaci evreilor continutul moral al prevederilor mozaice.

Si care au fost reglementarile stabilite de Dumnezeu pentru viata de inchinaciune religioasa a evreilor? Una dintre cele mai importante dintre ele a fost “o inima intreaga a Domnului”, adica o devotiune neimpartita, caci Dumnezeu este un Dumnezeu “gelos” (Exod 20:5). Domnul i-a fagaduit lui Moise ca va alunga popoarele Canaanului dinaintea poporului ales, dar ca acesta va trebui la rindul lui sa distruga toate altarele pagine, sa taie toti stilpii idolesti si sa distruga toti pomii de pe inaltimile pe care se aduceau sacrificii, “Sa nu te inchini inaintea unui alt dumnezeu; caci Domnul se numeste gelos, este un Dumnezeu gelos” (Exod 34:14). Cea mai importanta porunca data de Dumnezeu poporului Sau a fost aceasta:

“Asculta, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn. Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta. Si poruncile acestea, pe care ti le dau astazi, sa le ai in inima ta. Sa le intiparesti in mintea copiilor tai, si sa vorbesti de ele cind vei fi acasa, cind vei pleca in calatorie, cind te vei culca si cind te vei scula. Sa le legi ca un semn de aducere aminte la miini, si sa-ti fie ca niste fruntarii intre ochi. Sa le scrii pe usiorii casei tale si pe portile tale” (Deut. 6:4-9).

Consacrarea totala pe care a pretins-o Dumnezeu de la evrei le-a interzis cu desavirsire orice forma de inchinare la idoli. In cartea legamintului se putea citi acest avertisment: “Sa paziti tot ce v-am spus, si sa nu rostiti numele altor dumnezei; numele lor sa nu se auda iesind din gura voastra” (Exod 23:13). Intr-una dintre cuvintarile lui de ramas bun, Moise i-a avertizat pe evrei de pericolul falsilor profeti care vor incerca sa atraga poporul spre idolatrie; el le-a mai spus celor din Israel ca si daca cel ce indeamna spre idolatrie va fi fratele, sora, fiul sau prietenul cuiva din Israel, pedeapsa lui va trebui sa fie aceiasi cu a proorocilor mincinosi, si anume: uciderea cu pietre. “Sa scoateti astfel raul din mijlocul tau” (Deut. 13:1-11). Nici n-ar mai trebui sa spunem ca aceasta interzicere categorica a idolatriei implica si oprirea de la orice comunicare cu spiritele sau cu cei morti: “Daca un om sau o femeie cheama duhul unui mort, sau se indeletniceste cu ghicirea, sa fie pedepsiti cu moartea; sa-i ucideti cu pietre: singele lor sa cada asupra lor” (Lev. 20:27).

Cea de a doua cerinta a reglementarilor impuse de Dumnezeu pentru viata evreilor a fost trairea in dragoste si dreptate sociala fata de aproapele lor:

“Sa nu furati, si sa nu mintiti; nici sa nu va inselati unii pe altii.
Sa nu jurati strimb pe Numele Meu, caci ai necinsti astfel Numele Dumnezeului tau. Eu sint Domnul.
Sa nu asupresti pe aproapele tau, si sa nu storci nimic de la el prin sila.
Sa nu opresti pina a doua zi plata celui tocmit cu ziua.
Sa nu vorbesti de rau pe un surd, si sa nu pui inaintea unui orb nimic care sa-l poate face sa cada; ci sa te temi de Dumnezeul tau. Eu sint Domnul.
Sa nu faceti nedreptate la judecata: sa nu cauti la fata saracului, si sa nu partinesti pe nimeni din cei mari, ci sa judeci pe aproapele tau dupa dreptate.
Sa nu umbli cu birfeli in poporul tau.
Sa nu te ridici impotriva vietii aproapelui tau. Eu sint Domnul.
Sa nu urasti pe fratele tau in inima ta; sa mustri pe aproapele tau, dar sa nu te incarci cu un pacat din pricina lui.
Sa nu te razbuni, si sa nu tii necaz pe copiii poporului tau.
Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Eu sint Domnul” (Lev. 19:11-18).

“Daca fratele tau saraceste, si nu mai poate munci linga tine, sa-l sprijinesti, fie ca strain, fie ca venetic, ca sa traiasca impreuna cu tine. Sa nu iei de la el nici dobinda, nici camata: sa te temi de Dumnezeul tau, si fratele tau sa traiasca impreuna cu tine. Sa nu-i imprumuti banii tai cu dobinda, si sa nu-i imprumuti merindele tale pe camata” (Lev. 25:35-37).

Fara sa intre prea mult in amanunte, Dumnezeu ii spusese lui Avraam: “Eu sint Dumnezeul cel atotputernic. Umbla inaintea Mea si fii fara prihana. Voi face un legamint intre Mine si tine, si te voi inmulti nespus de mult” (Gen. 17:1, 2).

Iar poporului Israel ii fagaduise:

“Daca vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tau, daca vei face ce este bine inaintea Lui, daca vei asculta de poruncile Lui, si daca vei pazi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; caci Eu sint Domnul, care te vindeca” (Exod 15:26).

Un foarte bun rezumat al tuturor reglementarilor stabilite de Dumnezeu pentru viata evreilor se gaseste in Exodul 20 si in Deuteronomul 5: binecunoscutul “decalog” sau mai pe romaneste: “Cele zece porunci”. Porunca dintii este o chemare la loialitate deplina fata de Dumnezeu: copiii Lui nu au voie sa se inchine nici unei alte divinitati; a doua porunca stabileste climatul unei inchinaciuni spirituale prin excelenta, fara cirjele idolatre ale reprezentarilor iconoclaste. A treia porunca pretinde reverenta adinca fata de Numele lui Dumnezeu, iar cea de a patra stabileste Sabatul ca zi de inchinaciune si de odihna dupa cele sase zile de osteneala in munca. A cincea porunca stabileste respectul pe care copiii trebuie sa-l acorde parintilor in universul sfint si stabil al familiei, iar cea de a sasea porunca interzice curmarea violenta a vietii prin crima. A saptea porunca impune curatia in casnicie prin interzicerea adulterului. A opta porunca instaureaza respectul fata de proprietatea altcuiva oprind furtul. Porunca a noua cere o vietuire in adevarul absolut, interzicind marturia mincinoasa chiar si atunci cind este vorba despre soarta unui prieten. Cea de a zecea porunca este o declaratie ca omul trebuie sa fie multumit cu ceea ce i-a dat Dumnezeu si sa nu jinduiasca dintr-o pornire egoista dupa proprietatea altora.

Cartea Deuteronomul ne mai pune la dispozitie si alte excelente rezumari ale legilor lui Dumnezeu, incununindu-le pe toate cu o avertizare solemna asupra soartei celor care vor alege sa asculte sau sa nu asculte de ceea ce zice Domnul:

“Iata, pun astazi inaintea voastra binecuvintarea si blestemul: binecuvintarea, daca veti asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau in ziua aceasta; blestemul, daca nu veti asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, si daca va veti abate de la calea pe care v-o dau in ziua aceasta, si va veti duce dupa alti dumnezei pe care nu-i cunoasteti” (Deut. 11:26-28).

“Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tau, decit sa te temi de Domnul, Dumnezeul tau, sa umbli in toate caile Lui, sa iubesti si sa slujesti Domnului, Dumnezeului tau, din toata inima ta si din tot sufletul tau, sa pazesti poruncile Domnului si legile Lui pe care ti le dau astazi, ca sa fii fericit? Iata, ale Domnului, Dumnezeului tau, sint cerurile si cerurile cerurilor, pamintul si tot ce cuprinde el. Si numai de parintii tai S-a alipit Domnul ca sa-i iubeasca; si dupa ei, pe saminta lor, pe voi v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeti azi. Sa va taiati dar inima imprejur, si sa nu va mai intepeniti gitul. Caci Domnul, Dumnezeul vostru, este Domnul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic si infricosat, care nu cauta la fata oamenilor si nu primeste daruri; care face dreptate orfanului si vaduvei, care iubeste pe strain si-i da hrana si imbracaminte.

Sa iubiti pe strain, caci si voi ati fost straini in tara Egiptului.
Sa te temi de Domnul, Dumnezeul tau, sa-I slujesti, sa te alipesti de El, si pe Numele Lui sa juri. El este slava ta, El este Dumnezeul tau. El a facut in mijlocul tau aceste lucruri mari si grozave pe care ti le-au vazut ochii. Parintii tai s-au pogorit in Egipt in numar de saptezeci de insi; acum Domnul, Dumnezeul tau, a facut din tine o multime ca stelele cerului.

Sa iubesti dar pe Domnul, Dumnezeul tau, si sa pazesti totdeauna invataturile Lui, legile Lui, rinduielile Lui si poruncile Lui” (Deut. 10:12 – 11:1).

Un alt lucru pe care trebuie sa-l spunem atunci cind ne ocupam de revelatia mozaica este ca in text intilnim expresii care-L aseaza pe Dumnezeu in dimensiuni si situatii umane. Iata de exemplu situatia in care ni se spune ca Dumnezeu s-a pogorit ca sa vada daca rautatea oamenilor era intocmai dupa zvonul venit pina la El (Gen. 18:21), sau intimplarea in care se pare ca Dumnezeu a fost convins de mijlocirea lui Moise si induplecat sa-si schimbe planurile (Exod 32:7-14). Aceste aplicatii ale sentimentelor, limitelor si trasaturilor umane asupra persoanei lui Dumnezeu se numesc “antropomorfisme” (de la “antropos” – om, si “morfa” – forma, in limba greaca) si trebuiesc luate ca exprimari simbolice, simplificari ale realitatilor dumnezeiesti pentru a putea fi reduse la nivelul intelegerii umane. Bineinteles ca Biblia nu vorbeste in sensul propriu al cuvintelor atunci cind pomeneste despre ochii, miinile sau aripile lui Dumnezeu. Cind Scriptura spune ca: “Domnul Isi intinde privirile peste tot pamintul ca sa sprijineasca pe aceia a caror inima este intreaga a Lui”, aceasta nu este decit o expresie poetica frumoasa despre providenta divina care este acordata tuturor acelora care nadajduiesc in Dumnezeu. Cind psalmistul scrie:

“El te va acoperi cu penele Lui,
si te va ascunde sub aripile Lui” (Psalm 91:4)

El nu se refera la lucruri materiale, ci doar exprima posibilitatea de a gasi adapost la Dumnezeu, tot asa cum puiul de gaina poate fugi imediat sub aripile clostei. Cind citim ca Dumnezeu nu a distrus cetatea Ninive dupa cele patruzeci de zile vestite de Iona, asta nu inseamna ca Dumnezeu s-a schimbat, ci ninivitenii!. Prin pocainta lor sincera, oamenii cetatii s-au mutat din sfera miniei divine in sfera indurarii nemasurate a lui Dumnezeu. Si, daca vrem sa intelegem, aceasta schimbare nu a fost in afara previziunii lui Dumnezeu, caci cititorul cunoscator de Dumnezeu va intelege imediat ca pina si anuntul strigat de Iona nu fusese altceva decit un mijloc prin care Dumnezeu a urmarit crutarea miilor de oameni si scaparea lor prin pocainta. Asa stau lucrurile si cu toate celelalte antropomorfisme ale Bibliei. Departe de a fi dovezi de scaderi in calitatea textului, ele sporesc mult frumusetea exprimarii si ne inlesnesc o intelegere umana pentru realitati si fenomene din realitatea gindirii divine.

Spatiul nostru este foarte scurt, de aceea ne oprim aici cu analizarea revelatiei mozaice, recomandindu-va sa studiati in detaliu alte publicatii teologice care se ocupa amanuntit de analizarea institutiilor ridicate de Dumnezeu prin Moise: cortul intilnirii, preotia, sistemul de jertfe, calendarul religios, legea civila, legea ceremoniala si legea morala. Inainte de a trece la alt subiect trebuie insa sa spunem ceva despre anumite standarde sub-crestine pe care le intilnim in legea lui Moise. Dintre ele amintim: ingaduirea poligamiei (Exod 21:10; Lev. 13:17, 18), acceptarea divortului si a recasatoririi (Deut. 24:1-4) si instituirea razboaielor sfinte ale lui Israel (Exod 21:12, 15, 16, 17; 22:18, 19). Daparte de a fi pasaje “neinspirate” si adaugate ulterior sau dovezi de revelatie progresiva si deosebita pentru diferite epoci si dispensatii, aceste abateri de la standardul sfinteniei desavirsite trebuiesc intelese in spiritul explicatiei pe care o da Domnul Isus in problema divortului:
“Fariseii au venit la El si, ca sa-L ispiteasca, I-au zis: “Oare este ingaduit unui barbat sa-si lase nevasta pentru orice pricina?”

Drept raspuns, El le-a zis: “Oare n-ati citit ca Ziditorul, de la inceput i-a facut parte barbateasca si parte femeiasca, si a zis: “De aceea v-a lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta-sa, si cei doi vor fi un singur trup”? Asa ca nu mai sint doi, ci un singur trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.”

“Pentru ce dar”, I-au raspuns ei, “a poruncit Moise ca barbatul sa dea nevestei o carte de despartire, si s-o lase?” Isus le-a raspuns: “Din pricina impietririi inimilor voastre a ingaduit Moise sa va lasati nevestele; dar de la inceput n-a fost asa. Eu insa va spun ca oricine isi va lasa nevasta, afara de pricina de curvie, si ia pe alta nevasta, preacurveste; si cine ia de nevasta pe cea lasata de barbat, preacurveste” (Mat. 19:3-9).

6. LITERATURA POETICA EDUCATIVA

Credinciosii evanghelici proclama Biblia drept Cuvint inspirat al lui Dumnezeu. Asta ii face sa nu simta nici un fel de obligatie sa ?
explice de ce Dumnezeu a ales sa foloseasca forme literare deosebite in alcatuirea Scripturilor. Credinta desavirsita nu critica lucrarile lui Dumnezeu, ci le accepta ca desavirsite. Pentru cititorul neavizat insa, exista anumite expresii si forme literare folosite in Biblie care ridica unele semne de intrebare. Aceste probleme apar mai ales in grupul de carti asupra carora ne vom fixa atentia in continuare.

Intre Iov si Eclesiastul, Biblia cuprinde sectiunea de poezie a scrierilor sfinte. Desi poezia mai exista si in pasaje scurte aflate in cuprinsul altor carti, ca forma literara, ea este caracteristica cartilor din sectiunea de literatura poetica educativa. Ca orice produse de poezie, limbajul acestor carti este plin de expresii metaforice, de arabescuri rafinate de figuri de stil, de exagerari voite si impresionante, de simplificari si interpretari ale realitatii care-l pot tulbura pe cel obisnuit cu stilul exact si strins legat de realitate al celorlalte carti biblice. Multe repetitii sint parte din specificul rimei de idei care a caracterizat poezia ebraica. Acest procedeu se numeste “paralelism” si prin el ideia din primul vers este scoasa in relief prin complectare sau contrastare cu o alta ideie din versul sau versurile urmatoare. Alte pasaje poetice sint scrise sub disciplina stricta a “acrostihurilor” (O versificare in care primele litere din fiecare vers formeaza o insiruire cu un sens special, in majoritatea cazurilor urmarind ordinea alfabetica; primul vers se incepe cu “a”, al doilea cu “b”, etc) (Exemple de asezare in acrostih: Psalm 9, 10, 25, 34, 37, 111, 112, 119 (8 versuri pentru fiecare litera); plingerile lui Ieremia 1, 2, 3, 4; Proverbe 31:10- 31).

Tematica literaturii poetice educativa este foarte variata cuprinzind: rugaciuni, cintari de lauda, tinguiri ale credintei, straluciri de cugetare sclipitoare, adevaruri etice si duhovnicesti, etc. Tot in aceste carti se mai gaseste si o mare incarcatura de ceea ce am putea numi “reflexii ale cugetarii omenesti”, spre deosebire de “intelepciunea revelata” din restul Bibliei. Iata si alte curiozitati: Israelul nu este mentionat niciodata in cartea Proverbelor, iar numele “Domnului” nu apare nici macar o singura data in cartea Eclesiastului (Joseph Angus, The Bible Hand-Book (New York; Revell, c. 1905), p. 583).

In ciuda acestor caracteristici specifice, literatura poetica educativa este validata ca autoritate duhovniceasca prin faptul ca a fost destinata, in marea ei parte, sa fie folosita in cadrul serviciilor publice sau private de inchinaciune.

IOV
Cartea lui Iov se ocupa cu un aspect particular al problemei suferintei: De ce ingaduie Dumnezeu suferinta celui neprihanit?

Autorul anonim al scrierii incepe prin a-l transporta pe cititor in sferele ceresti, unde se discuta lucruri care vor avea apoi o influenta coplesitoare asupra evenimentelor din viata terestra. In prim plan este adus insusi Dumnezeu care se lauda cu caracterul si viata deosebita dusa de robul Sau Iov. Sub provocarea Satanei, Dumnezeu ingaduie ca Iov sa piarda rind pe rind avutia, copiii si in final chiar propria sanatate. Apoi, in scena apar prietenii lui Iov care intretin cu acest om aflat in disperare un dialog scris cu multa eleganta si multa pricepere psihologica si religioasa. Pe scurt, cei trei prieteni ai lui Iov impartaseau parerea ca suferinta este intotdeauna o forma de pedeapsa divina, asa ca Iov era dovedit aprioric vinovat ca pacatos. Pentru ca viata exterioara nu-l arata pe Iov ca pacatos, vinovatia lui era dovedita a fi si mai mare, deoarece era fructul ascuns al unuia care a pacatuit pe ascuns, traind in ipocrizie. Un astfel de rationament l-a infuriat la culme pe Iov. Convorbirea lui cu cei trei prieteni s-a transformat foarte repede intr-un dialog al surzilor. In finalul
cartii, prefatat de Elihu, ia cuvintul insusi Dumnezeu si-l reaseaza pe Iov in limitele unei vieti smerite si binecuvintate.

Privita la suprafata, cartea lui Iov nu rezolva “filosofic” problema pe care o trateaza. Textul nu ne explica deslusit care a fost motivatia suferintelor acestui om deosebit. Solutia ramine doar in acceptarea circumstantelor vietii printr-o supunere fata de vointa unui Dumnezeu bun si neprihanit. Desi nu-i cunoastem intotdeauna motivatia actiunilor, Dumnezeu are dreptul la ascultarea noastra, caci ne-a descoperit ceva din natura Lui, si asta ne este deajuns pentru a ne ancora increderea in intelepciunea Lui desavirsita. Privita din acest punct de vedere, cartea Iov este o lectie de intelepciune pentru noi toti. Si mai ales o avertizare pentru cei care se grabesc sa-i presupuna vinovati pe toti aceia care trec prin incercari si suferinte. Faptul ca Dumnezeu n-a privit cu placere spre cuvintele celor trei prieteni ai lui Iov, ne face sa descalificam categoric si punctul lor de vedere.
Cartea Iov mai este si un manifest explicit despre grija lui Dumnezeu fata de copiii Sai, si o dovada de implicarea Lui in viata noastra de zi cu zi. Aceasta invatatura a fost preluata si expusa pe larg de Domnul Isus in cuvintarile Sale.

PSALMII

Psalmii nu alcatuiesc o carte unitara, ci sint o culegere de cintari sfinte izvorite din umblarea si inchinaciunea evreilor. Acesti psalmi au autori diferiti. Inscriptiile care sint asezate in titlul diferitilor psalmi nu sint inspirate si ele difera intre originalul ebraic si traducerea greceasca a Septuagintei. In varianta ebraica, saptezecisitrei de psalmi ii sint atribuiti lui David, doisprezece lui Asaf, unsprezece fiilor lui Core, unul lui Moise, etc. Septuaginta ii mai atribuie inca alti doisprezece psalmi lui David, dar ii neaga trei dintre aceia presupusi a fi ai lui in originalul ebraic. In Vechiul Testament ebraic, psalmii sint impartiti in cinci culegeri separate: 1 – 41, 42 – 72, 73 – 89, 90 – 106, si 107 – 150. In culegerea I, IV, si V numele predominant pentru dumnezeire este “Domnul” (Iehova), culegerea a doua foloseste cu precadere numirea de “Dumnezeu” (Elohim), in timp ce culegerea a-III-a le foloseste pe amindoua deopotriva.

Au fost date diferite clasificari ale psalmilor. De exemplu: psalmi de intelepciune, psalmi de lauda, psalmi de adorare, psalmi de multumire, psalmi devotionali, punitivi si mesianici. Profesorul Franz Delitzsch (1813 – 1890) ne-a lasat urmatorul comentariu despre natura psalmilor: “Psaltirea este si un Pentateuc; un ecou al celor cinci carti scrise de Moise in peregrinarile poporului Israel … Cele cinci carti sint mesajul poporului catre Iehova, tot asa cum cartile lui Moise au fost cinci carti de mesaj al lui Iehova catre popor” (Idem, p.569). Richard Hooker (c. 1554 – 1600), mare teolog englez, descrie psalmii in felul urmator: “Maretie istorica, dreptate exemplara, moderatie pilduitoare, intelepciune profunda, pocainta veritabila, rabdare greu pusa la incercare, taine ale divinitatii, umbre ale suferintelor lui Hristos, torente de minie, mingiieri duioase de har, lucrari ale providentei peste lumea de acum si promisiuni stralucite pentru lumea care va veni; aceasta fintina cristalina din care tisneste viata vesnica ne poate darui tot ceea ce este bun, vrednic de primit, de dorit sau de infaptuit. Fie rana oricit de rea, dezastrul oricit de adinc, boala oricit de crunta, in textul psalmilor se va gasi intotdeauna suficient balsam pentru mingiiere si pentru vindecare” (Idem, p.569). Cu alte cuvinte, cartea aceasta a Psalmilor este o colectie extraordinara de texte tulburator de frumoase si de necesare. Temele lor strabat dincolo de granitele Vechiului Testament in numeroase citate aflate in Noul Testament folosite spre confirmarea misiunii mesianice a Domnului Isus si pentru acuratetea doctrinala a invataturii.

CINTAREA CINTARILOR

Aceasta maiastra cintare este cel mai controversat text al Bibliei. Se discuta nu numai daca subiectul este dragostea trupeasca din cadrul casniciei sau dragostea duhovniceasca dintre Iehova si evrei sau Domnul Isus si Biserica. In discutie este pusa chiar inspiratia divina a textului si daca aceasta carte isi are sau nu dreptul de a sta intre celelalte scrieri sfinte.

Multi comentatori biblici care sustin interpretarea alegorica a Cintarii Cintarilor sint de parere ca textul are un caracter mesianic, prefigurind relatia dintre Domnul Isus, ca mire, si Biserica, ca si mireasa a Lui. Intr-adevar, exista multe alte texte in celelalte Scripturi, mai ales in cartile profetice, in care relatia dintre Dumnezeu si poporul Lui este asemanata cu legatura dintre un sot si o sotie. Dificultatea sta in faptul ca in toata cintarea nu exista nici macar un singur indiciu care sa ne justifice o interpretare alegorica.

Joseph Angus (1816 – 1902) este de parere ca: “Din punct de vedere literar, intreaga carte este o descriere poetica a trairii dragostei in cadrul sfint al unirii din casnicie. Cintarea Cintarilor este una dintre cele mai nobile expresii ale sentimentelor de iubire din cadrul relatiilor dintre un barbat si o femeie. Citirea acestei carti ne introduce in universul evreiesc al vietii conjugale” (Idem, pp. 595, 596).

Aceasta carte micuta plina de exagerari si metafore orientale este ca o pecete de aprobare divina pusa peste universul trairilor trupesti. Prin ea insasi, Cintarea Cintarilor devine un protest asupra extremismelor care au pretins ca viata de familie nu este demna de atentie si respect in discutiile din poporul Domnului. Continutul ei reprezinta o sfinta linie de mijloc in stare sa vindece atit ipocrizia batoasa a celor ce prefera sa ignore acest subiect, cit si senzualitatea celor care aleg sa traiasca in promiscuitate. Dumnezeu a sfintit relatiile dintre soti prin insasi procesul creatiei. In originalul ebraic, cartea pare ca a slujit drept un ghid de initiere al tinerilor aflati in pragul casatoriei. Sanford Calvin Yoder scrie: “Aproape toti scriitorii cartilor Bibliei au cite ceva de spus despre credinciosia in dragoste si dau ca pilda viata de familie. Prin aceasta ei recunosc ca trairile trupesti si sentimentale isi ating maximul de satisfactie atunci cind se manifesta in cadrul unor relatii inradacinate in respect si pretuire reciproca. Fara sa fie degradanta sau rusinoasa, iubirea trupeasca devine in cadrul familiei o exprimare a frumusetii si bucuriei. La acest nivel, orice exprimare poetica poate capata pe drept cuvint dreptul de a sta alaturi de celelalte carti ale Bibliei” (Sanford Calvin Yoder, Poetry of the Old Testament (Scottdale, Pa.:Herald Press, 1948 p.380).

PROVERBE
Cartea proverbelor este o colectie de nestemate sclipitoare, taioase, pretioase si foarte usor de memorat, destinate sa dea celor tineri o comoara de educatie suficienta pentru trairea unei vieti fericite si imbelsugate. Dr. Angus scrie ca Proverbele sint manuale de etica practica tot asa cum Psalmii sint lectii de inchinare duhovniceasca (Opera citata, p.585). Exista o caracteristica universala a Proverbelor care le face sa aiba valoare pentru oamenii aflati in cele mai diferite circumstante ale vietii. Dincolo de experienta etern umana a indeletnicirilor terestre, exista insa “o temelie religioasa a intelepciunii si moralei careia trebuie sa i se supuna toti” (Idem, p.585).

Caracterul primordial al cartii este practic, nu teologic. Referindu-se la valoarea cartii, Dr. Adam Clarke scrie:
“Oricine ai fi, citirea acestei carti iti va fi folositoare. Imparati si curteni, dar si oameni simpli: meseriasi, negustori, fermieri, pot gasi aici lectii practice despre felul in care trebuie sa-si duca viata si sa-si desfasoare activitatile lor particulare. Tati, mame, sotii, soti, fii si fiice, stapini si servitori, gasesc deopotriva recomandari pentru felul in care sa-si faca datoria, iar toate aceste principii eterne sint imbracate nu in lectii seci de morala, ci in haina intelepciunii practice din umblarea de fiecare zi. Pentru cel gata sa asculte, cistigul va fi nu numai in inima si minte, ci si in … punga. Cel intelept va invata si mai multe cai pentru a reusi in viata, iar viata insasi se va insanatosa sub adierea curata a curentelor de cinste, moralitate, mila, teama sfinta, iubire si pietate care strabat intreaga carte. Scopul principal al Proverbelor este acela de a inspira o mare reverenta fata de Dumnezeu Creatorul, o teama sfinta in fata judecatilor Lui drepte si o cautare infocata dupa intelepciune si virtute. Textul cartii picteaza nedreptatea, rautatea, mindria, lenea, zgircenia, neascultarea, betia si inca multe alte defecte in culori asa de triste incit orice om de bun simt se va umple de rusine si va fugi de ele, cautind sa se desavirseasca in ceea ce ii va inlesni prosperitatea si sanatatea, trupeasca si spirituala” (Comentariu asupra Proverbelor, III, p.700).

ECLESIASTUL

Aceasta este inca una din cartile dificile ale Bibliei. Numirea ei inseamna “predicatorul” sau “cel ce vorbeste in adunare”. Fara nici o indoiala ca tema principala a cartii este lipsa de sens sau “desertaciunea” vietii. Inca din primul capitol ni se arata ca, pentru cei care nu au credinta in Dumnezeu si in viata de apoi, existenta este o scurgere monotona si fara nici o semnificatie. Autorul cartii, recunoscut de toti a fi Solomon, vorbeste despre trairile vietii naturale folosind cu precadere termenul “sub soare”, care pare a semnifica limitarea, lipsa de perspectiva vesnica. El trece in revista infaptuirile carora li s-a dedicat in cautarea implinirii personale. Ele sint caracteristice vietii de abuzuri si cercetari pe care a dus-o Solomon: o cautare a faimei prin dobindirea de intelepciune, prin constructii marete, prin dedarea la placerile carnii, prin acumularea de bogatii si chiar prin intense preocupari artistice. Rezultatul?

“Apoi, cind m-am uitat cu bagare de seama la toate lucrarile pe care le facusem cu miinile mele, si la truda cu care le facusem, am vazut ca in toate este numai desertaciune si goana dupa vint, si ca nu este nimic trainic sub soare” (Ecles. 2:11). De la acest punct, in textul cartii apare un “deism” (credinta abstracta intr-un dumnezeu impersonal si indepartat) evident caruia i se permite sa evolueze chiar si pina la nivelul negarii credintei intr-o inviere a mortilor si a vietii de dincolo (Ecles. 9:10 cf. 3:19).

O a doua tema care strabate cartea este, de data aceasta, pozitiva, am spune “bahica”. Ea recomanda bucuria ca un contrabalans al desertaciunii vietii. In esenta, aceasta tema este o filosofie a “clipei” si a spiritului practic. Ea recomanda pretuirea binecuvintarilor aduse de munca, mincare si iubire:

“Nu este alta fericire pentru om decit sa manince si