Grija de frati – Introducere

Grija de frati

de Simon Schrock

Introducere

Epoca moderna a adus in inimile oamenilor multa teama si incertitudine. Astazi am ajuns sa-i cunoastem foarte bine si sa-i indragim pe aceia care au pasit in spatiul cosmic, dar raminem orbi fata de suspinurile celor ce calca alaturi de noi in praful pamintului. Revistele ne spun totul despre „personalitatile” lumii, despre regi si regine, despre actori si cintareti, despre sportivi si recordmeni, dar cine-i mai baga in seama pe aceia care n-au incaput inca sub lumina reflectoarelor?

Societatea citadina ne-a adunat in complexe de apartamente betonate, in care ne ducem existenta ca in veritabile cazemate. Odinioara, cind traiam la sate sau la mahala, ii stiam pe toti cei de pe strada. Astazi nu ne mai cunoastem nici macar vecinii de palier. Am reusit paradoxul de a ne aduna pentru a ne instraina si mai mult unul de altul. Ne inghesuim in autobuz, in tramvaie, asteptind la cozi sau pe stadioane, dar traim singuratici, nebagati in seama de altii si neluindu-i in seama pe cei din jur.

Ceea ce-i si mai trist, am ajuns sa ne simtim singuri si in Biserici. Avem sali spatioase, coruri mari, orchestre numeroase, statii de amplificare, dar nu ne mai auzim gemind unul pe celalalt si nu ne mai cunoastem. Am ajuns sa confundam calitatea cu cantitatea si ne-am pierdut in eforturi dedicate lucrurilor exterioare. Sintem obositi, epuizati si totusi constienti ca n-am facut inca ceea ce trebuie. Ceva lipseste din viata noastra. Abundenta exterioara ne-a saracit launtric. Traim cu ochii pe ceas, cu mina pe portofel si cu inima rece si golita de sentimente. Sintem avizi dupa filme si carti de aventuri ieftine care sa compenseze lipsa noastra de atasament sentimental si de participare. Ne obsedeaza rubricile de stiri scandaloase, avem o curiozitate morbida sa aflam ce fac altii in casele lor, in familiile lor, in dormitoarele lor, dar nu gasim timp sau preocupare pentru vecinul de dincolo de perete, de gard sau de strada. Ne traim fiecare egoismul nostru ingust si nedind nimic altora ne saracim in mod tragic pe noi insine. Ce-i de facut?

Eu cred ca ne mai putem inca intoarce din drum si ca sintem chemati spre o alta forma de viata in care sa ne simtim toti membrii unei familii armonioase si pline de iubire. Ghidul spre aceasta binecuvintata realitate este Biblia. Ea ne cheama pe toti la picioarele unui singur Tata, numindu-ne fii de Dumnezeu si frati unii cu altii.

Din pacate, in ultimele decenii am fost invatati de dascali crescuti la scoala evolutionismului crud si competitiv. Ni s-a repetat pina la obstinatie ca doar „cel mai tare supravietuieste” si am fost indemnati sa stringem din dinti si sa ascutim „lupta de clasa”. Ne-am batut cu pumnii in vint, banuindu-ne reciproc si denuntindu-ne las. Am fost obligati sa ne sacrificam pentru un viitor nebulos si iluzoriu. Ni s-a rapit cerul si credinta in Dumnezeu si am fost lasati sa credem ca ne putem descurca singuri. Cind ne-a ars seceta, ni s-au inchis casele de rugaciune si am fost impinsi prin munca „voluntara” sa sapam canale de irigatii. Ce a urmat se stie …

Esecul societatii dinainte de 1989 a lasat urme adinci in fiecare dintre noi. Incercam sa scapam de nalucile lui, dar ne este si mai greu sa scapam de noi insine. Traim acum o perioada de tranzitie intre ceea ce am fost si nu am vrea sa mai fim si ceea ce vom fi, dar nu stim cum arata inca. Avem nevoie de o reeducare personala si nationala. Daca ea nu se va produce, prabusirea va continua, dureroasa si pagubitoare. Nu putem recladi o societate cu oameni prabusiti launtric. Vidul lasat de inlaturarea comunismului trebuie umplut cu un sistem de valori autentic. Astazi ni se propun mai multe. Dintre toate insa, noi vrem sa ne intoarcem la unul deja incercat si cu rezultate garantate. Oriunde a fost aplicat acest sistem a dat nastere unei societati progresiste cu rezultate extraordinare. Tot ceea ce se numeste astazi civilizatie, moralitate si decenta isi are originea in valorile acestui sistem. Care este el?

Crestinismul!

O intoarcere la valorile lui este sinonima cu intoarcerea „fiului risipitor” acasa. Chiar si pentru cei ajunsi „la porci”, Dumnezeu pastreaza inca si astazi o casa primitoare, o haina noua, un inel in deget, incaltaminte noua si … o inima plina de iubire.

Dumnezeu ne-a creat sa fim fiinte sociabile. Chiar si venirea noastra pe lume nu s-a facut singura, ci ne-a legat de existenta unor alte fiinte. Pruncia si copilaria noastra ne-au aratat cu prisosinta ca depindem de altii si ca avem nevoie de caldura partasiei. Pe masura trecerii anilor, am deprins aptitudini care ne pot ajuta sa supravietuim singuri, dar toata existenta noastra continua sa fie influentata de cei din jurul nostru.

Deploram conflictele internationale si actele de terorism. Suferim impreuna sub amenintarea fortelor animalice care se declanseaza in unii odata cu caderea noptii. Strazile noastre au devenit periculoase. Usile nu mai marcheaza caile de acces catre casa si inima altuia, ci locul unde ne ferecam cu sapte lacate, protejindu-ne existenta.

Cum ne poate ajuta Biblia in toate acestea?

Mai intii ar trebui sa spunem ca ea nu ne poate ajuta sa schimbam societatea, decit daca acceptam ca ea sa inceapa aceasta lucrare cu noi insine. Societatea nu se poate schimba decit schimbind cite un om o data, unul dupa celalalt. si aceasta lucrare trebuie sa inceapa cu mine si cu tine.

Al doilea lucru pe care trebuie sa-l spunem este ca Biblia nu poate schimba pe nimeni. Ea ne poate doar conduce la Acela care ne-a creat, care ne-a cautat prin Isus Christos si care vrea acum sa ne reaseze in armonia universala a intregii Lui creatii: Dumnezeu. Biblia este doar atit: vocea prin care Dumnezeu ii cheama pe oameni la Sine.

La acest tulbure sfirsit de secol douazeci, cartea aceasta ne pune inainte „ce putem deveni”, daca acceptam sa ne intoarcem la Dumnezeu cu toata fiinta noastra, devenind copiii Lui reintrati sub imperiul dragostei: „Sa-L iubesti pe Dumnezeul tau cu toata inima ta …, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti”.

Sintem acum in anul 1993 si privim cu ingrijorare la lucrurile care se desfasoara in tara. Departe de a judeca si de a osindi, incercarea noastra este sa fim de folos spre mai bine. Impreuna cu rugaciunile noastre, trimitem spre dumneavoastra o lucrare de asistenta duhovniceasca. Sint pagini scrise si traduse de la inima la inima, de oameni care au simtit pe propria lor piele, si suferinta instrainarii si bucuria umblarii in partasia copiilor lui Dumnezeu.

Anul trecut am tinut in Biserica noastra un studiu despre relatiile dintre frati. Multi m-au indemnat sa scriu toate cele spuse in paginile unei carti. Apoi altcineva mi-a dat sa citesc „One-Anothering”, scrisa de Simon Schrock. Cartea mi-a placut si am luat legatura cu autorul, pentru o eventuala traducere. Primind permisiunea lui de a adapta continutul la realitatile romanesti, am combinat cele doua lucrari intr-o singura carte. Contributiile mele cu ilustratii „romanesti” la cartea lui Simon Schrock apar in mai toate capitolele cartii si sint puse intre paranteze.

Nu am nici o indoiala, aceasta carte poate influenta o generatie. Cititi-o si dati-o mai departe, rugindu-va ca Dumnezeu sa-si faca prin ea lucrarea Lui desavirsita.

Daniel Brinzei

Vorbirea in limbi – Daniel Branzei

Vorbirea in limbi

Text: 1 Cor. 14

Una din problemele care au produs multa suferinta in cadrul familiei bisericilor crestine a fost si problema “Vorbirii in alte limbi”. Vazuta de unii drept singura dovada a nasterii din nou si a primirii Duhului Sfint, aceasta practica a produs tulburare, dezbinare si nu de putine ori victime nevinovate.

Lucrarea Duhului Sfint este indreptata inspre alcatuirea “TRUPULUI” lui Hristos. Ea produce “unirea” madularelor duhovnicesti si contribuie la vietuirea in unitate. Rezultatele actuale ale practicarii “vorbirii in limbi” ne fac sa ne intrebam pe buna dreptate : “este ea un produs al lucrarii Duhului ? Sunt cei ce o practica cu adevarat „mai duhovnicesti” decit ceilalti ?”

In rindurile care urmeaza ne propunem sa urmarim citeva afirmatii despre “vorbirea in limbi” si sa le verificam validitatea.

I. Validarea istorica

Mai intii sa vedem daca “vorbirea in limbi” de astazi este intr-adevar unul si acelasi fenomen cu ceea ce s-a petrecut la Rusalii.

In Faptele Apostolilor cap.2:4 ni se spune ca “au inceput sa vorbeasca in alte limbi, dupa cum le da Duhul sa vorbeasca”. Acele “alte limbi” despre care se pomeneste (in limba greaca “eterais glossais”) ne sint enumerate in continuarea textului ca fiind limbile vorbite de catre popoarele din mijlocul carora venisera evreii sa se inchine la Ierusalim

(“Parti, mezi, elamiti,etc. …ii auzim vorbind in limbile NOASTRE lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” – versetele 9-11)

Vorbirea in limbi practicata astazi in unele biserici nu poate fi incadrata in aceasta categorie. A existat o vreme cind se spunea ca “bolboroseala neinteleasa” de ascultatorii locali ar fi de fapt vorbire in limba franceza, germana sau intr-un dialect al unei limbi vorbite undeva pe planeta. Usurinta cu care se calatoreste astazi a inlesnit cunoasterea limbilor vorbite pe aproape toata suprafata planetei. Cei care au cercetat fenomenul “vorbirii in limbi” si-au dat seama ca nu este vorba de o insusire a unei limbi vorbite in alta parte. Teoria conform careia fenomenul de la Rusalii se repeta in locurile in care cineva “vorbeste in limbi” si-a pierdut puterea de convingere.

“Vorbirea in limbi” de astazi nu se poate numi Rusaliana. Mult mai aproape de adevar ea ar trebui sa poarte numele de vorbire “corintiana”, caci in biserica din Corint s-a petrecut ceva asemanator cu ceea ce se intimpla astazi.

Intreaga Biserica crestina este nascuta la Rusalii (“Ziua Cincizecimii”, “Pentecostos” in limba greaca) Cei care practica vorbirea in limbi neintelese nu ar trebui sa se numeasca “penticostali”, dind de inteles celorlalti crestini ca ca numai ei sint Biserica “cea adevarata.”

De fapt, nici o Biserica n-ar trebui sa se joace “de-a numele.” “Christos n-a fost impartit”, le spune Pavel corintenilor. Adevaratii urmasi ai lui Christos sint frati si surori cu cei pe care-i intilnesc ingenuncheati la poalele crucii de la Calvar. Imi aduc aminte ca, acum citiva ani, pe cind colindam cu Evanghelia orasele si satele Moldovei, la Piatra Neamt, mi s-a intamplat sa fiu intr-o Biserica Crestin dupa Evanghelie. Cel ce m-a invitat, mi-a facut cea mai grozava prezentare pe care am auzit-o vreodata. Sunt peste douazeci de ani de atunci si m-am straduit din rasputeri sa fiu la inaltimea a ceea ce fratele a spus atunci despre mine:

“Stiti, ca si mine, prietenul si fratele meu este dintre acei credinciosi adevarati din toate bisericile. El este “catolic” pentru ca face parte din Biserica triumfatoare trimisa pina la marginile pamantului. Este “ortodox” pentru ca-i place Cuvintul adevarat si-l propovaduieste pretutindeni. Face parte din minunata “oaste a Domnului” care lupta pentru sfintenia Evangheliei. Este “pentecostal” pentru ca face parte din Biserica nascuta la Rusalii si se lasa calauzit de Duhul Sfant. Este “baptist” pentru ca L-a marturisit pe Domnul in apa botezului Nou Testamental. Este “crestin dupa Evanghelie” in toata stradania lui de a implini cu viata Biblia si este “adventist” pentru ca-L iubeste pe Isus si-L asteapta sa vina sa ne ia la cer.”

O caracterizare asemanatoare am auzit mai tirziu si despre Domnul Isus, care, zicea un american, s-a botezat la Ioan Baptistul, a primit Duhul Sfint, a trait dupa Evanghelie, credinta cea adevarata, ne-a trimis pina la marginile pamantului si asteapta cu nerabdare clipa cand va bea din nou paharul de vin al legamintului la masa la care va sta impreuna cu noi in Imparatia viitoare. Numai „copilaria noastra” spirituala ne amageste sa ne impartim in cete si sa ne justificam rautatea prin acest joc al “numelor” care ne dezbina: “eu sint al lui Pavel, eu sint al lui Chifa, eu sint al lui Apolo si eu sint al lui Christos.”

Tinind seama de ceea ce cred cei ce practica astazi in adunari vorbirea in limbi, numele pe care s-ar cadea sa-l poarte ei, spre deosebire de toate celelalte biserici, ar trebui sa fie mai degraba acela de “corintinieni” sau continuatori ai practicii din bisericia din Corint.

Intr-adevar, vorbirea in limbi care a constituit o problema dezbatuta de Pavel in Biserica din Corint este de fapt vorbirea care se practica astazi in bisericile numite “penticostale”. Aceste limbi noi din Corint, spre deosebire de cele de la Rusalii, sint prezentate ca “neintelese” si “tainice”(1 Cor.14:2,9-11,19).

II. Validarea rationala

Sa vedem acuma cum explica unii dintre promotorii “vorbirii in limbi” aceasta practica:

1. Exista unii care spun ca “vorbirea in limbi” neinteleasa de noi astazi ar fi de fapt revenirea la limba vorbita de oameni inainte de Turnul Babel.

Aceasta teorie incearca sa strecoare ideea ca Rusaliile au readus vremea unitatii neamului omenesc inaintea lui Dumnezeu prin intoarcerea la o limba comuna unica. Este adevarat ca toti cei care se intorc la Domnul se intorc la unitatea organica a familiei lui Dumnezeu, dar nicaieri in Scriptura nu ni se spune ca s-a suspendat decretul de impartire a omenire in Neamuri care sa vorbeasca limbii diferite. Biserica este alcatuita din Evrei, greci si barbari (straini dintre Neamuri). Chiar ceea ce s-a petrecut la Rusalii ne spune ca Dumnezeu, departe de a unifica Biserica printr-o limba comuna, a hotarit ca ucenicii sa primeasca abilitatea de a vorbi in diversele limbi ale Neamurilor.

2. Altii spun ca, dimpotriva, “vorbirea in limbi” ar fi limba pe care o vor vorbi toti copiii lui Dumnezeu in vesnicie.

Chiar si aceasta contrazicere din tabara celor care practica “vorbirea in limbi” este suficienta pentru a ne convinge ca ceva nu este clar cu aceasta invatatura.

Care ar fi motivul pentru care Dumnezeu ne-ar da astazi acces la o limba pe care nu o vom vorbi decit in vesnicie? Si apoi cum se face ca avind accesul la ea, “nu ne putem intelege unul cu celalalt” ?

Daca am spune ca ea ni se da doar pentru a putea comunica cu Dumnezeu, atunci de ce ne-ar trebui acest lucru de vreme ce Dumnezeu intelege toate limbile vorbite pe pamint? Hotarit lucru, este greu sa accepti o asemenea explicatie.

3. Exista unii care spun ca “vorbirea in limbi” este pentru rugaciune, in timp ce vorbirea curenta este pentru proorocie.

Lasind la o parte faptul ca lipseste un text biblic pentru a sustine aceasta delimitare, trebuie sa atragem atentia ca rugaciunea noastra primeste ajutor nu prin formularea cererilor noastre intr-o limba neinteleasa, ci prin “suspinurile negraite” ale Duhului Sfint, “caci nu stim cum sa ne rugam” (Romani 8:26).

A incerca sa spui ca “vorbirea in limbi” este de fapt graiul Duhului, inseamna a complica si mai mult situatia, caci Pavel ne spune ca aceste suspine sint “negraite”!

4. O alta parere este aceea ca “vorbirea in limbi” ar fi de fapt graiul ingerilor si ca cei credinciosi o primesc pentru a avea acces in lumea adorarii lui Dumnezeu.

Trebuie sa recunoastem ca aceasta parere suna foarte frumos pentru cel ce doreste din toata inima sa i se inchine Domnului intr-un mod cit mai placut. Totusi, lipseste orice referire la asa ceva in relatarile Scripturii. Inchinaciunea este mai mult o problema a inimii, decit una a limbajului. Nu faptul ca avem un limbaj insuficient ne impiedica sa-i fim placuti lui Dumnezeu, ci faptul ca mai avem inca o inima impartita. Si apoi, Dumnezeu doreste de la noi o inchinaciune a oamenilor, nu una a ingerilor. Ingerii sint fiinte cu alte experiente si cu alte simtaminte decit ale noastre. Inchinaciunea lor este si va fi deosebita de a noastra. Dupa inviere, noi vom fi reasezati in structura lumilor lui Dumnezeu intr-o stare “mai presus de ingeri”. In timp ce ei vor ramine duhuri slujitoare, noi vom fi chemati sa domnim impreuna cu Christos. Limba ingerilor nu ni se potriveste noua, caci noi am primit statutul de copii ai lui Dumnezeu.

5. Exista parerea ca “vorbirea in limbi este forma cea mai inalta de inchinaciune posibila, un fel de traire extatica a partasiei cu Dumnezeu.”

Aceasta parere isi gaseste suport in chiar terminologia folosita de apostolul Pavel pentru a descrie fenomenul din Corint. Cei ce “vorbeau in limbi” treceau dincolo de granitele aflate sub controlul mintii omenesti:

“Fiindca, daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea mea este fara rod” – 1 Cor.14:14

Cel ce practica aceasta forma de inchinaciune se bucura de o implinire launtrica:

“Cine vorbeste in alta limba, se zideste pe sine insusi” – 1 Cor.14:4

Dar intre el si cei aflati in preajma lui nu puteau exista nici un fel de forme de comunicare:

“Altmintrelea, daca aduci multumiri cu duhul, cum va raspunde “Amin” la multumirile pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, cind el nu stie ce spui? Negresit, tu multumesti lui Dumnezeu foarte frumos, dar celalalt nu ramine zidit sufleteste”- 1 Cor.14:16-17

Ca “vorbirea in limbi” este o forma extatica de traire o arata si faptul ca ea nu este limitata la perimetrul Bisericii crestine. Inca din cele mai vechi timpuri, in aproape toate religiile, vrajitorii, magii, oracolele si ghicitorii au practicat caderea in transa extatica. In acele stari ei primeau si transmiteau “mesaje” din alte sfere.

In cartea 1 Imparati, la capitolul 18 ni se arata aceasta practica la preotii lui Baal:

“Ei au strigat tare, si, dupa obiceiul lor, si-au facut taieturi cu sabiile si cu sulitele, pina ce a curs singe pe ei. Cind a trecut amiaza, au aiurat, pina cind se aducea jertfa de seara” (18:28-29).

Si astazi, cei care practica budismul, islamismul si alte forme de religii orientale practica “vorbirea in limbi”.

Este ceva rau cu extazul religios? Au gresit corintenii de atunci si zelosii de astazi in aceasta privinta? Iata o incercare de raspuns:

III. Validitatea apostolica

a. Apostolul Pavel aseaza o ordine valorica a practicilor din adunare. Spre deosebire de “invatatorii” de astazi care aseaza vorbirea extatica in fruntea ierarhiei manifestarilor duhovnicesti, Pavel scrie clar ca “proorocia” (vorbirea coerenta despre lucrurile Imparatiei lui Dumnezeu) este mai importanta decit vorbirea in alte limbi:

“Cine prooroceste este mai mare decit cine vorbeste in alte limbi” (1 Cor.14:5)

Extazul religios nu este asadar maximul de inchinaciune pe care il doreste Pavel in adunarile crestine. El priveste trairile extatice ca pe ceva de mai putina insemnatate:

“Urmariti dragostea. Umblati si dupa darurile duhovnicesti, dar mai ales sa proorociti. In adevar, cine vorbeste in alta limba, nu vorbeste oamenilor, ci lui Dumnezeu; caci nimeni nu-l intelege, si, cu duhul, el spune taine. Cine prooroceste, dimpotriva, vorbeste oamenilor, spre zidire, sfatuire si mingiiere. Cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine; dar cine prooroceste, zideste sufleteste Biserica” – 1 Cor.14: 1- 4

Apostolul Pavel priveste vorbirea in limbi ca pe ceva ce trebuie scos din timpul de partasie colectiva si restrins la inchinarea individuala de acasa:

“Cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine insusi”

“Daca nu este cine sa talmaceasca, sa taca in Biserica”-1 Cor.14:4, 28

Corintenii abuzau de aceasta “vorbire in alte limbi” considerind extazul o forma superioara de inchinaciune. Corectia pe care le-a facut-o Pavel atunci se potriveste si pentru cei care fac aceiasi gresala astazi.

b. Apostolul Pavel caracterizeaza vorbirea in limbi ca pe ceva ce poate semana confuzia:

“In adevar fratilor, de ce folos v-as fi eu, daca as veni la voi vorbind in alte limbi, si daca cuvintul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunostinta, nici proorocie, nici invatatura? Chiar si lucrurile neinsufletite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alauta: daca nu dau sunete deslusite, cine va cunoaste ce se cinta cu fluierul sau cu alauta? Si daca trimbita da un sunet incurcat, cine se va pregati de lupta? Tot asa si voi, daca nu rostiti cu limba o vorba inteleasa, cum se va pricepe ce spuneti? Atunci parca ati vorbi in vint. Sint multe feluri de limbi in lume, totusi niciuna din ele nu este fara sunete intelese. Dar daca nu cunosc intelesul sunetului, voi fi un strain pentru cel ce vorbeste, si cel ce vorbeste, va fi un strain pentru mine”-1 Cor.14:6-11),

c. Pavel prezinta vorbirea in limbi de la Corint ca pe ceva ce poate fi o pricina de poticnire pentru altii:

“Deci, daca s-ar aduna toata Biserica la un loc, si toti ar vorbi in alte limbi, si ar intra si de cei fara daruri, sau necredinciosi, n-ar zice ei ca sinteti nebuni ?” – 1 Cor.14:23

d. Pavel exclude “vorbirea in limbi” din viata de rugaciune comuna a Bisericii.

Rugaciunea in comun nu poate fi o rugaciune in care fiecare sa vorbeasca in limbi straine. A avea ceva in comun inseamna a fi partas la ceea ce fac ceilalti. Daca ne-am ruga toti cu voce tare, in acelasi timp, rugaciunea noastra n-ar mai fi “comuna”, ci doar niste rugaciuni individuale practicate in acelasi loc.

Trairea extatica te separa de ceilalti din jur. Numai o rugaciune rostita intr-un limbaj inteles de cei din jur poate deveni “comuna” fiind impartasita de cei care asculta si care sint chemati sa se asocieze cu cel ce se roaga spunind “Amin”:

“Daca aduci multumiri cu duhul, cum va raspunde “Amin” la multumirile, pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, cind el nu stie ce spui?” – 1 Cor.14:16

“In Biserica, voiesc mai bine sa spun cinci cuvinte intelese, ca sa invat si pe altii, decit sa spun zece mii de cuvinte in alta limba”- 1 Cor.14:19

e. Apostolul Pavel subliniaza superioritatea inchinaciunii in care mintea credinciosului este activa.

Dumnezeu ne-a dat ceea ce nu a dat niciunei alte vietuitoare de pe pamint: ratiune. Ea este dovada ca ne tragem mai mult din Dumnezeu decit din lumea animalelor. Mintea umana este sediul personalitatii, pupitrul de comanda al actiunilor noastre, depozitarul amintirilor noastre si instrumentul de cercetare si de patrundere in lumea minunata a lui Dumnezeu. Nu exista nimic mai minunat in fiinta noastra. Orice alta activitate este o activitate inferioara activitatii mentale. Nu este de mirare ca Pavel isi exprima retinerea fata de importanta unei activitati desfasurate in cadrul Bisericii in care tocmai mintea sa fie neglijata. Dupa parerea lui asa ceva trebuie neaparat corectat si readus intr-o perspectiva corecta:

“Fiindca, daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea mea este fara rod. Ce este de facut atunci?” – situatia nu trebuia tolerata – “Ma voi ruga cu duhul, dar ma voi ruga si cu mintea; voi cinta cu duhul, dar voi cinta si cu mintea” – 1 Cor.14:14 -15

Chiar si in judecarea mesajelor predicate in adunare, mintea este arbitrul pe care Pavel il vrea la lucru:

“Cit despre prooroci, sa vorbeasca doi sau trei, si ceilalti sa judece” – 1 Cor.14:29

Cit de departe au alunecat cei care astazi pun “indemnurile profetice” pe un piedestal atit de inalt incit n-au voie sa fie judecate rational si nici macar chestionate?

Extazul nu poate fi pus in limitele ordonate ale gindirii. El “sare din matca” si se revarsa creind neorinduiala. Acesta este motivul pentru care Pavel incheia pasajul din 1 Corinteni cu citeva sfaturi adresate mintii (ratiunii) celor ce-l asculta:

“Duhurile proorocilor sint supuse proorocilor” – deci nu va lasati tiriti de impulsuri extatice cautind scuze in credinta ca extazul este superior ratiunii – “caci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorinduielii, ci al pacii, ca in toate Bisericile sfintilor”

“Daca crede cineva ca este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, sa inteleaga ca ce va scriu eu, este o porunca a Domnului. Si daca cineva nu intelege, sa nu inteleaga!”

“Dar toate sa se faca in chip cuviincios si cu rinduiala” – 1 Cor.14:32-33, 37, 38, 40)

CONCLUZIE:

Sa ne intelegem bine, in Corint, apostolul Pavel nu interzice “vorbirea in limbi”. El cauta insa sa o prezinte intr-o lumina corecta, indreptind greselile si corectind abuzurile.

Biserica din Corint a fost o Biserica plina de probleme. La lipsa de crestere, la imoralitate, la certurile de partide, la duhul de judecata si la idolatria inca prezenta in Biserica, corintenii mai adaugau si o alergare dupa supranaturalul unei vorbiri extatice!

Prin ceea ce le-a scris, Pavel a cautat sa-i scoata din superficialitate si sa-i indrepte inspre rinduiala si maturitate. Chemarea lui Pavel a fost necesara si insistenta. Pericolul care-i pastea pe cei din Corint era ca in trairea “extazului”, cu paznicul mintii adormit, sa cada prada inselatoriilor duhurilor demonice.

Fara a fi nenatural sau rau in sine, extazul “vorbirii in limbi” poate deveni mediul periculos al influentelor duhurilor inselatoare. Este mult mai bine sa te stii in siguranta la adapostul mintii pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Ancorata in revelatia Scripturii, mintea trebuie sa fie implicata in toate deciziile vietii. Daca n-ar fi fost asa, Dumnezeu nu ne-ar mai fi lasat Biblia scrisa, ci ne-ar fi calauzit printr-un fel de revelatie continua si personala primita sub stare de transa, in momente de exaltare a duhului. Dumnezeu ne-a dat insa Scriptura. Dumnezeu ne-a dat ratiunea. Si tot Dumnezeu ni l-a daruit si pe apostolul Pavel, pentru ca prin el sa fim invatati despre ceea ce vrea si ceea ce nu vrea El sa vada intamplandu-se in Biserica.

Daniel Branzai

Cosmogonia biblica

De unde este freamatul ce ne cuprinde cand privim noaptea, deasupra capului, bolta instelata? Ce sunt aceste stele asezate in grupuri de constelatii, navigand pe cai trasate cu precizia unor ecuatii matematice? Cine le-a asezat in spatiu si care le este mesajul misterios? Exista un mesaj al numerelor. Nu cumva exista si unul purtat spre noi de ordinea si numele constelatiilor?

Scopul cu care a creat Dumnezeu corpurile ceresti ne este enuntat chiar in pasajul in care ele sunt mentionate pentru prima data, Geneza 1:14-19. Acolo ni se spune ca, in afara de a marca alternarea zi/noapte, corpurile ceresti au menirea de a fi „semne care sa arate vremile, zilele si anii”.

Luminatorii trebuie sa fie niste SEMNE

In original, pentru semne este folosit oth, un derivat al lui atah, care inseamna a veni. „Semnele” vorbesc deci despre ceva sau Cineva care va veni. Cei care inteleg mesajul lor sunt anuntati si avertizati de ele, in timp ce ceilalti „se tem de ele” (Ieremia 10:2).

Biblia ne spune ca stelele cerului sunt numarate de Dumnezeu si ca fiecaruia i s-a dat un nume (Ps. 147:4). Multe din numele acestor stele s-au pierdut in decursul istoriei. In prezent exista aproximativ doar 100 de nume stravechi pe care le putem culege din documente scrise in limbile arabica si ebraica. Astronomii de astazi folosesc numirile stravechi fara sa se mai gandeasca la semnificatiile lor. Numele stelelor sunt pomenite, pe ici pe colo, in pasajele Bibliei, desi uneori, traducerea lor cam lasa de dorit (in Iov 9:9, ash este Arcturus – Ursa Mare, \esil este Orion, \imah sunt Pleiadele). In Iov 38:31-33 ni se vorbeste despre Gainusa, Orionul, Ursa Mare si … semnele Zodiacului! Despre acelasi Zodiac, despre Orion si despre Closca cu pui ni se vorbeste si in 2 Imparati 23:5; Isaia 13:10 si in Amos 5:8.

Ce este „Zodiacul”?

Prin Zodiac se intelege o succesiune de douasprezece semne (figuri) desenate pe bolta cerului. Ele sunt ca un fel de inel prin care trece soarele in drumul sau aparent din timpul celor douasprezece luni ale anului. Comentatorii stravechi sunt de parere ca prima referinta la semnele Zodiacului se gaseste in visul pe care l-a avut Iosif (Soarele, luna si unsprezece stele se inchinau inaintea lui; Iosif fiind cel de al doisprezecelea semn Zodiacal).

Este important sa spunem ca profilurile figurilor ceresti sunt trasate arbitrar si ca numele lor vine spre noi din protoistoria omenirii. Iosif Flavius, un istoric evreu din primul secol, noteaza traditia evreiasca care sustine ca aceste semne ale Zodiacului, ca elemente de astronomie Biblica, ne-au fost lasate de Adam, Set si Enoh. Prima evidenta Biblica despre asa ceva o gasim in Geneza 11:4, unde ni se spune ca oamenii s-au apucat sa zideasca un turn „cu cerul in varf” (gresit tradus: „care sa atinga cerul”). Prin expresia „cu cerul in varf” ni se sugereaza ca la etajul de sus al turnului Babel erau desenate semnele ceresti ale Zodiacului. Acelasi Zodiac fusese desenat si in Templele Denderei si Esnehei din Egipt.

Tablitele de lut descoperite in sapaturile arheologice din Babilon, amintesc despre aceste semne ale Zodiacului, adaugand ca insemnatatea lor primordiala se pierduse sau fusese denaturata intre timp. Aceasta denaturare sau degradare a adevarului istoric primitiv a dus si la caricaturala mitologie greaca.

Trebuie sa ne amintim ca Biblia scrisa nu a aparut decat pe vremea lui Moise, cam prin anul 1.450 inainte de Christos. Pana atunci, revelatia divina a fost transmisa si prin alte cai, printre care, unii comentatori cred, a fost si aceasta cale a semneleor Zodiacale. Existenta unor personaje ca Melhisedec, imparatul Salemului, Ietro, preot al Dumnezeului cel viu in Madian si Balaam, profet al Domnului in tara Mesopotamiei, ne obliga sa credem ca Dumnezeu a avut reprezentanti Sai in popoarele lumii cu care a comunicat pe cai speciale, in afara Scripturilor evreiesti. Un alt exemplu al acestei realitati il gasim in cartea Iov: toate personajele sunt contemporane cu patriarhii biblici, Il cunosc pe Dumnezeu, traiesc sub calauzirea si judecata lui Dumnezeu, iar Elihu este chiar un exponent evident al Duhului Sfant.

De unde au venit semnele „zodiacului”?

Lucru uimitor este ca figurile zodiacale nu sunt imediat evidente in constelatiile vizibile, ci au fost desenate arbitrar pe bolta astronomica, de parca cineva a vrut sa aseze fresca unui mesaj in infinitul spatiului sideral, departe de orice posibilitate de contaminare prin amestecul mainii omenesti.

Dupa ce au aparut Scripturile scrise, oracolele cronicilor sfinte (Rom. 3:2) au inlocuit mesajul stelar. Insemnatatea semnelor zodiacale s-a estompat, a fost uitata sau, si mai tragic, a fost inlocuita cu o alta insemnatate, demonica in natura si distrugatoare in intentie. Mitologiile si religiile lumii sunt astfel bazate pe cioburi de adevar, ramase dintr-un mesaj pervertit de-a lungul veacurilor.

Un psalm cu mesaj stelar

Despre frumusetea si farmecul revelatiei stelare ni se vorbeste sugestiv in Psalmul 19. Cele doua jumatati ale psalmului (1-6 si 7-14) aseaza intr-un fel de paralela cronologica doua carti de revelatie divina: bolta cerului si Scriptura. Trecerea abrupta de la un subiect la altul din mijlocul psalmului i-a lasat perplecsi pe comentatorii din toate timpurile.

Intre cele doua jumatati exista o simetrie care le da valoare egala:

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu si intinderea lor vesteste lucrarea mainilor Lui. O zi istoriseste … o noapte da de stire alteia … ” si

„Legea Domnului este desavarsita si invioreaza sufletul, marturia Domnului este adevarata si da intelepciune celui nestiutor … ”

Prima parte a psalmului nu ne vorbeste despre minunatia creatiei cosmice, ci despre mesajul ei. Intr-o foarte clara aluzie ni se spune despre drumul soarelui care „rasare la un capat al cerurilor si isi ispraveste drumul la celalalt capat”. Este evident ca nu este vorba despre miscarea solara iluzorie din timpul zilei, ci de parcurgerea unui drum zodiacal cu semnificatie de mesaj profetic. Miscarea de pe bolta cereasca are ceva de spus: „Si aceasta fara vorbe, fara cuvinte, al caror sunet sa fie auzit, dar rasunetul lor strabate tot pamantul si glasul lor merge pana la marginile lumii.”

Ce vestesc cerurile ? Raspunsul se gaseste in Gen. 3:15. Esenta revelatiei primordiale este Protoevanghelia. Acolo ni se vesteste venirea lui Christos si rascumpararea rasei umane cazute sub sfera de influenta a lui Satan.

Semnele zodiacului vestesc „lucrarea mainilor Lui”, adica venirea Celui care, dupa ce va suferi, va zdrobi capul sarpelui cel vechi, Satan.

Mesajul „zodiacului”

Dar cum sa deschidem aceasta carte a cerului? Zodiacul este un inel de semne simbolice. Unde ii este inceputul? De-a lungul procesiunii „echinoxurilor”, soarele isi modifica gradual pozitia, in asa fel incat la fiecare 2.000 de ani, el isi incepe drumul din alt semn al zodiacului. Cei din vechime stiau asta si anticipand ca, peste timp, oamenii nu vor mai sti unde este inceputul cartii de revelatie stelara ei au inventat si construit „Sfinxul”! El este un semn de aducere aminte: cap de femeie si corp de leu. Cartea cerului incepe cu zodia Fecioarei si se va incheia cu zodia „Leului”. Numirea de „Sfinx” este un derivat al verbului grec sfingo, care inseamna a pune impreuna, a lega. Creatura curiosa din desertul Egiptului leaga cele doua capete ale ciclului zodiacal.

Exista un total de douasprezece semne zodiacale. Gematria ne spune ca 12 este cifra care defineste guvernarea perfecta si exact aceasta este menirea „luminatorilor” asezati de Dumnezeu pe bolta: „sa stapaneasca ziua si noaptea” (Gen. 1:18), „Cunosti tu legile cerului? Sau tu ii oranduiesti stapanirea pe pamant?” (Iov. 38:33)

Cronica stelara este impartita in trei carti, fiecare cu cate patru capitole (semne). In cazul acesta, cifra 12 este rezultatul lui 3×4, sau a adevarului divin care se reveleaza pamantului (vezi anexa despre „Cifrul spiritual al cifrelor”).

Cartea intai. Rascumparatorul

FECIOARA (VIRGO). Profetia despre samanta femeii.
BALANtA (LIBRA). Lucrarea rascumparatorului (harul).
SCORPIONUL (SCORPIO). Lupta Rascumparatorului.
SAGETATORUL (SAGITTARIUS). Implinirea profetiei.

Cartea a doua. Cei rascumparati

CAPRICORNUL (CAPRICORNUS). Profetia eliberarii.
VARSATORUL(AQUARIUS). Rezultatul revarsat peste multi.
PESTII (PISCES). Rezultatul impartasit multora.
BERBECELE (ARIES). Implinirea eliberarii promise.

Cartea a treia. Rascumparatorul (Cea de a doua venire)

TAURUL (TAURUS). Profetia judecatii viitoare.
GEMENII (GEMINI). Domnia slavita a Rascumparatorului.
RACUL (CANCER). Siguranta celor rascumparati.
LEUL (LEO). Implinirea profetiei despre biruinta.

Fiecare capitol (semn zodiacal) al celor trei carti este alcatuit astronomic din trei constelatii. Exista astfel un total de 36 (3×12) constelatii implicate in ciclul zodiacal. Impreuna cu numarul semnelor zodiacale, obtinem totalul de 36 12=48 (4×12) de elemente ale revelatiei stelare. Un studiu al tuturor acestor elemente ar fi impresionant, dar depaseste scopul si spatiul pe care-l avem.

Este interesant sa adaugam doar ca Apocalipsa ne descrie o scena a sfarsitului, in care, in limbajul fapturilor ceresti, se vesteste ca: „Leul din semintia lui Iuda … a biruit ca sa deschida cartea si sa-i rupa pecetile” (Apoc. 5:5).

Este „zodiacul” crestin?

Aproape in toate ziarele de astazi apar horoscoape si se consulta semnele Zodiacului. Care trebuie sa fie atitudinea noastra fata de aceasta realitate?

Explicatiile de mai sus s-au vrut o lamurire si o avertizare. Sigur, Dumnezeu ne-a lasat in paginile Bibliei franturi de informatii si aluzii la realitatea si revelatia „luminatorilor ceresti”. La fel de sigur insa, revelatia scrisa a inlocuit-o pe cea stelara. Lumina clara a revelatiei scrise a facut sa paleasca lumina difuza a zodiilor. Pentru „vremea” de acum, Dumnezeu interzice ghicirea in stele si astrologia. Revelatia stelara este astazi denaturata si demonizata. A starui in ea, inseamna a trai constient impotriva unei porunci dumnezeiesti: „Sa nu fie la tine nimeni care sa-si treaca pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care sa aiba mestesugul de ghicitor, de cititor in stele, de vestitor al viitorului, de vrajitor, de descantator, nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti. Caci oricine face aceste lucruri este o uraciune inaintea Domnului.” (Deuteronom 18:10-12).

Grija de frati – Indemnati-va unii pe altii

„Indemnati-va unii pe altii”

Copiii nostri merg la o scoala crestina administrata de adunarea din care facem parte. Uneori, parintii sint invitati sa ia masa de prinz la scoala si sa participe apoi dupa-amiaza la citeva jocuri sportive. Sint alese cu precadere acele intreceri in care tatii si fiii pot face echipe comune. Scopul acestor activitati nu este succesul, ci marirea spiritului de echipa in fiecare familie.

Ori de cite ori cineva „face galerie” pentru cineva din familia lui, el cimenteaza si mai mult spiritul de echipa.

Biblia le cere celor care fac parte din familia lui Dumnezeu sa intretina acest spirit de echipa si sa participe la eforturile pe care le fac cei din jurul lor: „Indemnati-va unii pe altii in fiecare zi, cita vreme se zice: ” Astazi”, pentru ca niciunul dintre voi sa nu se impietreasca prin inselaciunea pacatului” (Evrei 3:13).

„Sa nu parasim adunarea noastra, cum au unii obicei; ci sa ne indemnam unii pe altii, si cu atit mai mult, cu cit vedeti ca ziua se apropie” (Evrei 10:25).

Scriptura nu lasa nici un dubiu asupra faptului ca cei din familia lui Dumnezeu trebuie sa se incurajeze unii pe altii. Acest lucru nu este lasat la latitudinea noastra. El este o porunca. Dumnezeu considera aceasta atitudine intr-atit de importanta incit ne-a dat un dar spiritual specific pentru a o putea indeplini: „Deoarece avem felurite daruri, dupa harul care ne-a fost dat, … cine imbarbateaza pe altii, sa se tina de imbarbatare”. (Rom. 12:6,8). S-ar putea ca darul tau sa fie acela de a-i imbarbata pe altii. Aceasta inseamna ca o vei face mai mult ca ceilalti si cu mai bune rezultate. Dar aceasta nu inseamna ca ceilalti nu trebuie sa se tina de imbarbatare. Nu exista scuza ca sa nu ne indemnam unii pe ceilalti. Dumnezeu ne-a poruncit sa ne incurajam unii pe altii.

Apostolul Pavel a cunoscut valoarea imbarbatarii. El a folosit-o aproape intotdeauna cind si-a inceput scrisorile destinate bisericilor din Asia Mica.

Iata ce le scrie celor din Corint: „Multumesc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi” (1 Cor. 1:4).

Celor din Colose le scrie: „Multumim lui Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Christos, caci ne rugam neincetat pentru voi, si am auzit despre credinta voastra in Christos Isus si despre dragostea, pe care o aveti fata de toti sfintii” (Col. 1:3,4). Apostolul ii incurajeaza laudindu-le credinta.

Apostolul ii indeamna pe cei din Filipi cu cuvintele: „Multumesc Dumnezeului meu pentru toata aducerea aminte pe care o pastrez despre voi. … sint incredintat ca Acela care a inceput in voi aceasta buna lucrare, o va ispravi pina in ziua lui Isus Christos” (Filip. 1:3-6). Este clar ca Pavel isi exprima aprecierea sa pentru ei si increderea in valoarea pe care o au ei inaintea Domnului.

Pe cei din Tesalonica ii lauda „pentru lucrarea credintei, osteneala dragostei si taria nadejdii” lor (1 Tesal. 1:3).

Acest principiu al incurajarii se vede foarte bine din felul in care se apropie Pavel de Timotei. In cea de a doua scrisoare catre acest tinar colaborator, Pavel lauda credinta lui Timotei (1:5), stabileste o legatura a iubirii (1:2), lauda spiritul de consacrare al lui Timotei (1:4-5) si trece apoi la indemnarea propriu zisa: „De aceea iti aduc aminte sa inflacarezi darul lui Dumnezeu, care este in tine prin punerea miinilor mele” (1:6). Va rog sa remarcati ordinea: mai intii stabilirea unei punti de simpatie si de iubire reciproca prin citeva aprecieri sincere si entuziaste si numai dupa aceea indemnarea spre mai bine si spre mai sus.

Acelasi fel de a lucra se vede si in cazul in care Pavel a trebuit sa corecteze ceva in viata colaboratorilor sai. Iata-l pe apostol scriindu-i lui Filimon: „Pavel, intemnitat al lui Isus Christos, si fratele Timotei, catre prea iubitul nostru Filimon, tovarasul nostru de lucru.” Este clar ca apostolul urmareste sa cladeasca mai intii o punte de simpatie catre inima lui Filimon. Pavel nu face economie de cuvinte atunci cind este vorba sa-l incurajeze pe un frate al sau sa progreseze in facerea binelui: „Multumesc totdeauna Dumnezeului meu, ori de cite ori imi aduc aminte de tine in rugaciunile mele, pentru ca am auzit despre credinta pe care o ai in Domnul Isus si dragostea fata de toti sfintii. Frate … in adevar, am avut o mare bucurie si mingiiere, pentru dragostea ta, fiindca, frate, inimile sfintilor au fost inviorate prin tine” (Filim. 4-5, 7).

Apostolul trece la subiectul sau dificil, numai dupa ce aceasta punte de simpatie reciproca este stabilita: „Te rog pentru copilul meu, pe care l-am nascut in lanturile mele: pentru Onisim, care alta data ti-a fost nefolositor, dar care acum iti va fi folositor, si tie si mie”. (Filim. 10-11). Intreaga scrisoare este o bijuterie de strategie spirituala. Problema lui Pavel era grea. El trebuia sa-l convinga pe un stapin de sclavi sa-si ierte sclavul fugar si sa-l trimeata inapoi ca sa-l slujeasca pe apostolul aflat intemnitat la Roma. Faptul ca aceasta scrisoare s-a pastrat dovedeste ca cererea lui Pavel a fost ascultata si ca Duhul Sfint a vrut ca intreaga situatie sa fie un model pentru felul in care crestinii trebuie sa stie sa se apropie unii de ceilalti si sa se indemne unii pe altii la facerea binelui.

Multe sfaturi date de pastorii bisericilor de astazi nu sint primite, nu pentru ca argumentele ar fi rele sau cuvintele nu ar fi cele mai potrivite, ci doar pentru simplul motiv ca inainte de atacarea problemei, cel ce da sfaturi nu a stiut sa construiasca o punte de simpatie si pretuire reciproca. Ar trebui sa stim sa pregatim mai intii inima celui ce ne asculta. Citeva cuvinte de apreciere sincera pot fi exact cheia care sa descuie lacatul de indiferenta. Aduceti-va aminte ca in toate scrisorile scrise celor sapte biserici din cartea Apocalipsei, Domnul Isus incepe prin a spune ceva bun despre ele: „stiu faptele tale … etc.” Critica si indemnul spre mai bine urmeaza numai in partea a doua a scrisorilor: „Dar ce am impotriva ta …”

Adu-ti aminte de acest principiu ori de cite ori vrei sa intorci pe cineva care s-a departat de Domnul. Cauta mai intii sa cladesti o punte de legatura. Spune citeva cuvinte izvorite din dragoste si simpatie sincera. Obisnuieste-te sa vezi intotdeauna si partea buna din oameni. Accentueaza calitatile lor, lauda-le pornirile inspre bine si atunci ei vor accepta cu supunere si criticile tale justificate.

Cum ne putem indemna unii pe altii? Iata mai jos sase sugestii pe care vi le propun:

Intii, indeamna prin cuvinte. Alege-ti cu grija cuvintele, tot asa cum isi alege si gradinarul semintele primavara. Sint ele „cu har si drese cu sare”? Se ” potrivesc ele cu invatatura sanatoasa” (Tit 2:1) ?

„Niciun cuvint stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud” (Efes. 4:29).

Adu-ti aminte de ceea ce le-ai spus celor din jurul tau in ultima saptamina. Au fost vorbele tale pline de optimism si de incurajare?

Unii jongleaza cu cuvintele ca si scamatorul cu cutitele. Nu uita insa ca este un joc periculos. De multe ori, glume si ironii „nostime” ating puncte dureroase si lasa rani adinci. Cintareste-ti cu atentie cuvintele. Ele pot aduce in vietile celor din jur sau raiul, sau iadul.

In al doilea rind, insoteste-ti cuvintele cu o calduroasa stringere de mina. Cind eram doar un copil, ma jucam mereu cu ceilalti copii pe o movila de pamint inainte de inceperea serviciului divin din Biserica. Cind sosea ora, ne insiruiam unul dupa celalalt si treceam pe rind prin fata usierului. N-am sa uit niciodata cum acel om simplu si modest ne stringea la fiecare pe rind mina si ne rostea cu dragoste numele. Cumva, acea stringere de mina si sunetul propriului meu nume: „Simon”, ma facea sa ma simt important si acceptat in Biserica. Chiar daca era mult mai in virsta, usierul era prietenul preferat al tuturor copiilor Bisericii. El implinea cuvintele Scripturii: „Spune sanatate prietenilor, fiecaruia pe nume” (3 Ioan 14).

Imi aduc aminte acum si de un alt frate mai in virsta, care este de mult la Domnul. si el imi stringea cu caldura mina si se bucura sincer de cite ori ne intilneam.

Invata si tu sa intinzi mina celor din jur si sa le spui pe nume. Nu exista nici o colectie de sunete mai melodioasa si mai placuta decit aceea a sunetelor care alcatuiesc propriul nostru nume.

In al treilea rind, indeamna-i pe altii prin spiritul de mingiiere. Fii deschis la durerile altora. Cauta sa te pui in locul lor si sa le simti necazurile. Deprinde-te sa-i privesti pe oameni in ochi si sa le spui citeva cuvinte de incurajare.

Prima mea sotie a murit cind eu aveam 25 de ani. Nu mai trebuie sa va spun ca ma prabusisem sub lovitura si mi se parea ca se sfirseste lumea. N-am sa uit niciodata mingiierea pe care a stiut sa mi-o dea mama mea. De cite ori ma duceam pe acasa, ea gasea cele mai potrivite cuvinte ca sa ma faca sa cred in viitor. Citeva astfel de cuvinte pe care ea le-a spus sorei mele despre mine in prezenta mea, mi-au dat masura increderii ei in mine si m-au alimentat cu puterea necesara sa o iau de la capat. Chiar si astazi, cind mi-e greu, ma gindesc mereu la acele cuvinte de incurajare ale mamei mele. Ele sint adierea de mingiiere de care am nevoie.

In al patrulea rind, indeamna printr-o actiune potrivita. Nu ajuta numai cu vorba, ci si cu fapta. Amalecitii invadasera iarasi tara si Israel se afla in batalie. Sus pe munte, Moise staruia in rugaciune pentru biruinta poporului Domnului. Miinile lui inaltate in rugaciune i-au facut pe evrei sa biruiasca. Cind miinile coborau in jos, Amalec era mai tare. Vazind ca trupul lui Moise a obosit, Aaron si Hur nu s-au multumit doar sa-l indemne sa continue, ci au luat o piatra, l-au asezat pe Moise pe ea si i-au sprijinit amindoua miinile inaltate spre cer.

si astazi, cei credinciosi trec prin multe batalii teribile. Satan si ostile lui vor sa-i tirasca spre iad. Trebuie sa ne deprindem sa ne indemnam unii pe ceilalti prin lucrari concrete ale iubirii.

In al cincilea rind, incurajeaza cu un zimbet. El este ca o raza de soare care alunga norii. Imi aduc aminte ca un astfel de zimbet daruit mie de unul din fratii mei m-a ajutat sa pot trece cu bine momentul in care am vazut pentru ultima oara trupul unei fiinte dragi in capela cimitirului.

Cind predicatorul vesteste Cuvintul de la amvon, asculta-l cu un zimbet pe buze. Fa-l sa stie ca il asculti cu interes si cu placere. Un zimbet sincer da aripi, in timp ce cascatul pune lanturi pe elanul predicatorului. S-a constatat ca trebuie sa pui in miscare cam saizeci si sase de muschi ca sa te incrunti, in timp ce pentru zimbet este suficienta actiunea a numai doi. Este mult mai usor sa zimbesti! Este mult mai folositor si .. te face si sa arati mult mai bine. De ce vrei sa faci riduri? Zimbeste!

In al saselea rind, indeamna si incurajeaza prin rugaciune. Gindeste-te la cei nemintuiti. Mijloceste la Domnul pentru ei. Cere mintuirea lor. Dumnezeu nu doreste moartea pacatosului, ci ca el sa se intoarca cu pocainta si sa gaseasca viata.

Adu-ti aminte de pastorul tau. El nu este doar pastorul Bisericii, ci si pastorul tau personal. Dumnezeu ti l-a daruit ca si ajutor si calauza. Roaga-te pentru integritatea si intelepciunea lui. Cere ca Dumnezeu sa-i dea Cuvint si sa-l fereasca de invataturile periculoase. Roaga-te pentru fericirea ta si pentru fericirea lui. Adu-ti aminte de alti credinciosi din adunare. Roaga-te pentru cei ce au probleme sau trec prin suferinte. Ajuta-i, purtind si sarcinile lor inaintea Domnului.

De ce sa-i indemnam pe ceilalti? Exista o intreita motivatie. Mai intii, pentru ca trebuie sa-i ajutam pe altii sa-si puna in rinduiala relatia lor cu Dumnezeu prin Domnul Isus. Credinciosii trebuie sa-i indemne pe cei necredinciosi sa vina la Domnul cit inca mai este vreme de har. Indemnare mai inseamna si staruinta ca cineva sa-si supuna viata sub autoritatea Domnului si a Cuvintului Sau.

A doua ratiune a indemnarii este lucrarea de zidire a trupului lui Christos. Madularele din trupul Bisericii trebuie sa se slujeasca unele pe altele in vederea cresterii: „Din El, tot trupul, bine inchegat si strins legat, prin ceea ce da fiecare incheietura, isi primeste cresterea, potrivit cu lucrarea fiecarei parti in masura ei, si se zideste in dragoste” (Efes. 4:16). Remarcati ca apostolul ne numeste „incheieturi”, subliniind si mai mult faptul ca niciunul din noi nu trebuie sa traiasca singur, ci trebuie sa intretina legaturi cu ceilalti, in vederea binelui reciproc.

Al treilea motiv pentru indemnare este ca trebuie sa-i impingem pe ceilalti spre o viata cu rost si cu rezultate duhovnicesti. „Indemnati-va unii pe altii la dragoste si la fapte bune”. Trebuie sa invatam sa ne apreciem pozitiv activitatile unii altora. Fiecare in parte este un fragment dintr-un mecanism social complicat. Invata sa apreciezi eforturile facute de ceilalti. Lauda-i pe cei ce cladesc case, pe cei ce muncesc in fabrici, pe cei ce repara masini. Incurajeaza-i pe cei ce se straduiesc sa fie buni parinti, buni soti si sotii.

Indemnati-va unii pe ceilalti! Ma gindesc la cei care m-au incurajat pe mine pe cale. Ma gindesc la invatatoarea aceea care a vazut tot raul din mine, dar a vazut si suficient bine ca sa-mi spuna ca intr-o zi s-ar putea sa ma cheme Domnul sa fiu un predicator. Incurajarea ei mi-a facut bine.

Ma gindesc la matusa mea Ema, care si-a petrecut o buna parte din viata asezata intr-un carucior de invalizi. Ea m-a indemnat sa caut sa fac ceva bun in viata. Ea a stiut sa vada in mine ceva ce altii n-au vazut si mi-a spus mereu ca o sa ajung „cineva”.

Ma gindesc apoi la toti prietenii mei, la editorii mei care m-au invatat si m-au propulsat inainte. Ma gindesc la toti aceia care m-au incurajat sa scriu. Cartea aceasta este si rezultatul incurajarilor lor optimiste.

Gindeste-te ce Biserica extraordinara ati avea daca fiecare ar fi preocupat sa-i indemne si sa-i incurajeze pe ceilalti! Fireste, nu putem face lucrul acesta cu resursele noastre. Trebuie ca Duhul Sfint sa ne foloseasca pentru o asa lucrare. Dar tocmai pentru aceasta a venit El sa locuiasca in inimile noastre! Nu degeaba se numeste El, Mingiietorul!

Stai pe loc si mai gindeste-te odata la cuvintele pe care le-ai rostit ieri. Dar saptamina trecuta? Vei fi surprins ce putine cuvinte de incurajare ai spus altora. Incearca saptamina viitoare sa te concentrezi asupra acestei atitudini. Preocupa-te sa observi in viata fiecaruia dintre cei dragi cite ceva pentru care sa-i lauzi sincer. Fa ceva deosebit saptamina viitoare – indeamna si incurajeaza! Entuziasmeaza-te pentru altii.

Credinciosii sint toti in aceeasi echipa: familia lui Dumnezeu. Fa galerie pentru ceilalti.

Principii versus Porunci

Principii versus Porunci

Conducatorii scolastici si religiosi ai timpului nu L-au considerat pe Domnul Isus un teolog veritabil. Din punctul lor de vedere Inazarineanului” Ii lipsea cu desavirsire „sistemul” obisnuit de porunci si de legi. Aceasta a fost cauza pentru care fariseii si carturarii nu I-au primit „invatatura”:
„Cum are omul acesta invatatura, caci n-a invatat niciodata !” (Ioan 7:15)
In anumite cercuri scolastice de azi si chiar in anumite biserici, Domnul Isus n-ar fi considerat „teolog” din aceleasi motive. Invataturile expuse de Invatatorul din Nazaret i-au uimit pe carturarii tuturor veacurilor, tocmai prin faptul ca ele nu s-au pierdut niciodata in lucruri abstracte. Vorbirea Lui era cu desavirsire practica – legata de realitatile vietii de fiecare zi, urmarind cu staruinta dezvoltarea unui caracter sanatos, printr-o largire continua a capacitatii de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a trai in partasie cu El. Invatatura Lui s-a bazat mereu pe „principii” aplicabile la viata cotidiana, transformind-o pe aceasta in vietuire la nivelul familiei eterne.

Dumnezeu a hotarit ca omul sa fie pus in miscare de PRINCIPII iar nu de PORUNCI.

Ca sa te supui unei porunci nu ti se cere o inteligenta deosebita. Trebuie sa faci doar ceea ce ti se spune si… pina si catelusul meu este in stare de o asemenea isprava. El vine cind il strig, sta cind ii spun…, si asa mai departe.

Cu totul alta este situatia cind este vorba despre un principiu. Pentru asa ceva se cere o inteligenta superioara – inteligenta de natura mentala si se mai cere o mare doza de curaj moral. Oricit de straniu ar parea, multi oameni prefera sa traiasca minati de porunci, caci se cere mai putin efort, mai putina gindire si mai ales pentru ca nu se cere nici un pic de responsabilitate.

Inainte ca pacatul sa intre in lume, nu existau porunci, ci toate lucrurile functionau conform diferitelor PRINCIPII, subordonate la rindul lor unuia singur: aceluia al slujirii reciproce in dragoste. Dupa rascoala lui Satan, in economia lumii si-a facut aparitia un alt PRINCIPIU si anume acela al „EGOISMULUI”. Omul a fost pus fata in fata cu aceasta noua realitate si Dumnezeu l-a pus in pozitia de a alege intre cele doua principii, conform cu preferinta lui libera. Totusi, pentru a-l ajuta sa aleaga bine, Dumnezeu ii daduse deja omului citeva situatii si realitati care sa-l invete cite ceva din principiile trairii in partasia divina.

V-ati gindit vreodata ca cea dintii zi intreaga pe care a trait-o omul pe pamint, a fost ziua de odihna? De multe ori noi ne aducem aminte doar de porunca: „Sase zile sa lucrezi…, dar ziua a saptea este ziua de odihna” (Exod 20:10,11), fara sa tinem seama ca in planul divin, ca intr-o profetica referire la lucrarea mintuitoare a lui Hristos, omul a fost destinat sa intre „intr-o odihna ca cea de Sabat”. Aceasta prima zi pe care a trait-o Adam, a fost declarata „Ziua Domnului” si aceasta realitate trebuia sa-l invete un PRINCIPIU etern, anume ca Dumnezeu este mai inainte de toate lucrurile si ca inchinarea catre El este cea dintii responsabilitate a omului.

Un alt gest pe care L-a facut Dumnezeu pentru a-l invata pe Adam principiile existentei in partasia divina, a fost acela al interzicerii accesului la pomul cunoasterii. Aceasta interdictie trebuia sa-l faca pe om sa inteleaga ca pozitia pe care i-a acordat-o Dumnezeu in natura creata, este aceea de slujitor privilegiat, dar nu de proprietar. Ca proprietar, Adam ar fi avut dreptul sa faca tot ce pofteste, ca slujitor insa exista intotdeauna anumite restrictii.

Chiar si cele zece PORUNCI date de Dumnezeu evreilor, n-au fost in ele insele decit zece PRINCIPII revelate pentru calauzirea si prezervarea poporului ales. Totusi, evreii le-au transformat repede in niste porunci reci si rigide, caci nu erau decit un popor scos de curind de sub robia egipteana. Psihologia lor de sclavi a denaturat oferta lui Dumnezeu. Nefiind invatati sa gindeasca liberi, ei au confundat principiile divine cu legile Egiptului si asa se face ca la venirea Domnului Isus, mii de ani mai tirziu, iudeii erau carturari in ceea ce priveste „slova” legii, dar complet straini fata de continutul inimii lui Dumnezeu. Ei au stiut sa multiplice poruncile legii incorsetind toate manifestarile vietii intr-un formalism rigid, dar n-au avut priceperea sa adinceasca Legea si sa patrunda „spiritul” ei. In felul acesta evreii n-au implinit cerinta Legii, ci s-au multumit sa ramina la lucrurile exterioare. Dumnezeu le spusese: „Cartea aceasta a Legii sa nu se departeze de gura ta; cugeta asupra ei zi si noapte… ” (Iosua 1:8), in intentia de a-i indemna sa patrunda sensul adinc al poruncilor, adica PRINCIPIILE divine care au stat la temelia Legii.

Cind a venit Domnul Isus, poporul era pierdut in „labirintul” datinilor. Mai marii religiosi ai timpului cultivasera o adevarata „jungla teologica si juridica” pe care poporul de rind n-o mai putea pricepe. In fata acestei realitati, Invatatorul a cautat incet, incet, sa-i scoata din „imperiul PORUNCII”, invatindu-i mereu cum sa traiasca dupa PRINCIPII: „Caci va spun ca daca neprihanirea voastra nu va intrece neprihanirea carturarilor si a fariseilor, cu nici un chip nu veti intra in Imparatia cerurilor”. (Matei 5:20)

Lucrarea facuta de Domnul Isus a avut o dubla insemnatate:

a. Ea a subliniat importanta Legii.
„Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii… ” (Matei 5:17)

b. Ea a subliniat greseala evreilor.
” …am venit nu sa stric, ci sa implinesc”. (Matei 5:17)

Exista doua posibilitati de a gresi fata de Lege: una este sa ignori total Legea si aceasta Domnul Isus nu putea sa faca, caci El venea in numele Celui care se descoperise pe Sine prin darea Legii, iar cealalta este sa aplici gresit Legea si Domnul Isus a venit ca sa-i invete pe oameni „spiritul Legii”: PRINCIPIILE.

De exemplu, El ne-a adus aminte de PORUNCA: „Sa nu ucizi !”, dar le-a atras atentia ca PRINCIPIUL acestei porunci este mult mai adinc, mergind pina la radacina faptei si evaluind gindirea: „Dar eu va spun ca oricine se minie pe fratele sau, va cadea sub pedeapsa judecatii”. (Matei 5:21,22) Exista multe feluri in care putem „ucide” pe cineva, chiar lasindu-l in viata. Vorbirea de rau, dusmania si dispretul sint judecate de acelasi PRINCIPIU ascuns in PORUNCA impotriva uciderii. Intr-o alta ocazie, cind a fost rugat sa identifice care este cea mai mare PORUNCA, Domnul Isus le-a raspuns dindu-le doua PRINCIPII pe care se bazeaza toate PORUNCILE: „Sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau, …si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.” (Matei 22:37)

Uneori se pare ca si Biserica de astazi cade in aceeasi gresala de a sublinia importanta PORUNCILOR in dauna insusirii PRINCIPIILOR. Aceasta se intimpla din cauza ca oamenii asculta mult mai usor de PORUNCI decit de PRINCIPII, iar pentru cei ce-i indrumeaza este mult mai comod sa emita reguli noi, decit sa munceasca cu fiecare, invatindu-i principii si cladind caractere.

Iacov defineste religia adevarata ca pe o aplicare de principii: „Religiunea curata si neintinata, inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, este sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor, si sa ne pazim neintinati de lume.” (Iacov 1:27)

Ca sa intelegem si mai bine frumusetea si simplitatea trairii conform PRINCIPIILOR, este necesar sa ne uitam la relatia care exista intre ele si PORUNCI, subliniind diferentele care exista intre ele:

1. O PORUNCA sau o regula are o aplicare specifica si este impusa cu ajutorul unei (unor) sanctiuni prevazute. Un PRINCIPIU este independent de circumstante si imprejurari si nu poate fi nicaieri impus asupra altora. Superioritatea PRINCIPIULUI este evidenta prin faptul ca el respecta libertatea persoanei si trebuie „trait”, nu „impus” din afara.

2. O PORUNCA sau o regula este limitata la un scop imediat. Un PRINCIPIU este etern si universal si ne trimete in lumea realitatilor divine.

3. O PORUNCA sau o regula este intotdeauna supusa imbunatatirilor, amendamentelor si chiar eliminarii. Un PRINCIPIU nu poate fi schimbat niciodata. El se manifesta doar diferit, in situatii diferite, pentru a raspunde la solicitari diferite.

Situatiile se schimba – PRINCIPIILE ramin mereu aceleasi. Ca slujitori ai lui Dumnezeu, in lumea creata de El, noi sintem dotati cu capacitati fizice, mentale si morale. Aceste capacitati trebuiesc dezvoltate pentru a da nastere unui produs final intangibil, dar real, numit in cuvinte omenesti „caracter”. Acest caracter este singurul lucru pe care il vom lua cu noi cind vom pasi din lumea aceasta in cea viitoare.

Trasaturile caracterului nostru se pot dezvolta numai in exercitarea libertatii noastre de alegere – o alegere intre aplicarea sau neaplicarea PRINCIPIILOR divine la situatiile particulare in care ne aflam fiecare. In cazul acestui proces se cer: o gindire profunda, o decizie morala si o consecventa neabatuta. Aceste trei deprinderi formeaza baza si climatul de crestere a „omului de caracter”.

Dumnezeu ne-a destinat sa fim „oameni de caracter” si de aceea ne-a facut oameni liberi care sa ne putem recunoaste capacitatile incredintate si sa le dezvoltam spre slava Celui ce ni le-a incredintat. Ne-a facut personalitati in stare sa-I intoarca lui Dumnezeu ceva din dragostea cu care El ne iubeste, membri potentiali in familia cereasca, chemati in viitor sa-si dea partea lor de contributie la fericirea cereasca. Ca sa-si implineasca acest destin, omul trebuie sa-si recunoasca originea divina si sa-si asume pozitia pe care Dumnezeu I-a dat-o prin creatie: ca administrator peste toate lucrurile create. Pozitia de administrator implica hotariri care trebuiesc luate si actiuni care trebuiesc intreprinse si de aceea Dumnezeu I-a dat omului PRINCIPII mari si minunate, pe care trebuie sa le inteleaga, sa si le insuseasca si in numele carora trebuie sa actioneze.

(Prelucrare dupa: „Principles to live by”, de Mel Rees)

Sectele sau cultele religioase false

Confuzia religioasa care domneste in zilele noastre este mai mare ca oricand! O explicatie o constituie inmultirea falsurilor spirituale la o rata alarmanta. Unul din semnele vremurilor este aceasta proliferare de secte, de miscari religioase false si de profeti falsi (Matei 24), dar care totusi, cu nici un chip, nu poate fi confundata cu fenomenul diversitatii religioase si varietatii de miscari care exista in lume. Tot mai multi oamenii se intreaba, „Cum pot sa deosebesc falsul de original?”, „Cine sunt adevaratii crestini?”, „Care biserica este buna?”

Aceasta confuzie poate fi risipita de indata ce se efectueaza o observare constanta a practicilor, doctrinelor si atitudinilor. Insa, confuzia poate disparea total de indata ce aplicam testul Scripturii in analizarea doctrinelor si afirmatiilor acestor grupuri, deoarece Scriptura este insuflata de Dumnezeu si ea este criteriul final in chestiuni de credinta. Ea il prezinta pe adevaratul Mesia in termeni care nu pot fi confundati sau gresit interpretati.

De aceea, in urma unor astfel de analize, pentru care le suntem datori unor apologeti de seama ai Bisericii, s-au descoperit caracteristici care se intalnesc la fiecare grup. Nu toate grupurile sunt caracterizate de aceste trasaturi comune, dar au unele care se gasesc si la celelalte. Folosindu-le veti putea sa determinati daca mesagerii unui grup sau ai altuia fac parte din acest fenomen al sfarsitului la care am facut referire. Datorita parametrilor descrisi in Biblie, ai unui adevarat grup de crestini, nu mai trebuie sa va lasati amagiti de oricine a venit sau vine in numele lui Cristos!

I. CE ESTE O SECTA?

Definitie:

O secta este un cult religios fals, un grup de oameni stransi in jurul unei interpretari specifice a Scripturii. Acest grup depinde de interpretarea data de catre un om, un lider proeminent, sau o organizatie autoritara, invatatura care nu se conforma principiului literar, istoric si lingvistic al Bibliei. Ea pretinde sa se armonizeze cu crestinismul biblic, dar neaga doctrinele fundamentale ale Trinitatii, dumnezeirii lui Isus Cristos, personalitatii Duhului Sfant, jertfei de ispasire a lui Isus, mantuirii prin har si prin credinta, invierii trupesti a lui Isus si autoritatii finale a Scripturii.

Termenul ?cult? (folosit uneori in loc de ?secta?) are in prezent aproximativ trei utilizari:

1) desemneaza un alt mod de inchinare; cuvantul deriva din latinescul „cultus”, care inseamna mod de inchinare, ritual, liturghie, venerare. De exemplu, „Cultul (modul de inchinare) crestin ortodox? al Bisericii Ortodoxe Romane este diferit de „Cultul” (modul de inchinare) crestinilor dupa Evanghelie?;

2) cuvantul este un termen peiorativ, depreciativ pentru o miscare religioasa care nu face parte din ceea ce se crede a fi „biserica de stat” si „singura pastratoare” a traditiei crestine. Aceasta utilizare este o confuzie a termenului si o utilizare rautacioasa inspirata de interese partizane si de nerecunoasterea Scripturilor ca unic etalon de credinta. Este o utilizare la care recurg unii ziaristi, politicieni, oameni religiosi, sociologi, etc. Confuzia este inevitabila la aceia care nu au nici o pozitie religioasa;

3) termenul indica o miscare deviata de la crestinismul biblic, negand doctrinele fundamentale ale acestuia. Aceasta utilizare este determinata de criterii teologice si acestea sunt cele ce trebuie sa determine categorisirea.

II. CARE ESTE ORIGINEA SECTELOR? DE UNDE AU APARUT?

Citind pasajele urmatoare veti avea o descoperire socanta! 1 Ioan 2:18,19; 2 Petru 2:1-2; 1 Timotei 4:1. Din mijlocul nostru! Sectele sunt „politele neplatite ale Bisericii!”. Cauze: analfabetismul biblic, indiferenta fata de doctrina, lipsa de discernamant doctrinar, etc.

III. CARE ESTE SECRETUL SUCCESULUI LOR?

„Multi ii urmeaza”, ne spune Biblia (1 Ioan 4:5; 2 Timotei 4:3; 2 Timotei 4:4). Sectele sunt energizate de o imitatie a originalului Isus, a Cristosului biblic (2 Corinteni 11:3-4, 13-15; Galateni 1:6-10. „Cristosul” sectelor este ?un alt Cristos?, aducatorul unei ?alte Evanghelii? si dadatorul unui ?alt duh?!

IV. CUM SE DEMASCA SISTEMELE RELIGIOASE FALSE? CUM SE DEPISTEAZA, DESCOPERA FALSURILE SPIRITUALE?

Raspuns:

a) Aplicand testul Scripturii. Care este acesta? 1 Ioan 4:2,3; 2:22,23 sau Efeseni 5:13. Aceste doctrine trebuie privite din „lumina” invataturilor Bibliei, atunci sunt date la iveala, demascate, descoperite. Scriptura reprezinta criteriul obiectiv al acestui test.

b) Prin comparatie cu Cristosul biblic. Puneti aceeasi intrebare pe care a pus-o Isus in Matei 16:13,14,15. Cine zic acesti oameni ca este Isus? Sa intrebam cine zic acesti „profeti”, aceste organizatii cultice si biserici pseudo-crestine, ca este Cristosul. Daca descrierea lor a Domnului Isus nu se potriveste cu cea a Bibliei, atunci ei nu-L predica pe adevaratul Isus Cristos, ci un „altul”, despre care apostolul Pavel ne-a avertizat: „In adevar, daca vine cineva sa va propovaduiasca un alt Isus pe care noi nu l-am propovaduit sau daca este vorba sa primiti un alt duh pe care nu l-ati primit sau o alta Evanghelie pe care n-ati primit-o, oh, cum il ingaduiti de bine! ” (2 Corinteni 11:4). Asemenea credinciosilor din Corint, si dvs. trebuie sa fiti constient ca exista un alt Isus, unul fals, care este „Cristosul sectelor”, o versiune falsificata a Cristosului descris in Biblie, care a umblat pe acest pamant acum 2000 de ani, care a murit pe cruce pentru pacatele noastre si care a fost propovaduit de apostoli ca fiind Mantuitorul nostru. Daca treceti crezurile oricui prin filtrul Cuvantului lui Dumnezeu, veti fi la adapost de aceste versiuni falsificate ale Mantuitorului!

V. CARE SUNT ELEMENTELE COMUNE ALE SECTELOR?

1) Invataturi biblice incomplete, inconsecvente

De regula, sectele se concentreaza doar asupra unor anumite adevaruri biblice in loc de a studia intreg sfatul (Cuvantul) lui Dumnezeu. Din pacate, aceasta trasatura se observa si la biserici crestine respectabile. Adeseori, ele acorda mai multa atentie invataturilor liderilor sau fondatorilor propriei organizatii, decat Scripturilor. Invatatura sectelor este uneori un amestec de texte biblice care nu au nici o legatura imediata. Deductiilor le sunt aplicate ideile preconcepute ale miscarii. Pe calapodul doctrinelor specifice acestea sunt fortate sa se potriveasca! Chiar daca nu ies in fata cu multe din aceste doctrine sectare, urmariti-le tehnica de studiere a Bibliei si veti observa folosirea unor texte a caror concluzie directa si evidenta o evita.

2) Minimalizarea, deformarea sau negarea dumnezeirii Domnului Isus Cristos

In ciuda afirmatiilor clare ale Scripturii, aceste grupuri insista sa demonstreze ca Isus nu este Dumnezeu. Folosesc trucuri necinstite, cum ar fi introducerea de cuvinte, neaflate in original, in textul biblic sau deductii nefondate si nesprijite de intreaga marturie a Scripturii, pentru a ocoli invatatura categorica a Bibliei asupra acestui subiect.

3) Descoperiri misterioase (revelatii) cunoscute doar lor

Invataturile grupului nu se pot intelege fara ajutorul lor. Pana ce nu sunt cunoscute regulile lor speciale, pe care doar ei le cunosc, nu se poate afla adevarul! Astfel, omul devine un sclav doctrinar al sistemului si orice investigatie a invataturilor este dispretuita sau chiar pedepsita cu excomunicarea (excluderea).
4) Flexibilitatea doctrinelor

Uneori sectele fac schimbari majore ale invataturilor, datorita unor situatii specifice. Ele incearca cu disperare sa ascunda aceste schimbari doctrinare de orice investigatie istorica. Multe din aceste organizatii dobandesc un avantaj zdrobitor activand in tari unde trecutul lor este complet necunoscut. Exploateaza ignoranta fata de ei a cetatenilor unor tari unde informatiile cu privire la trecutul lor rusinos nu ajung sau nu exista deloc.

5) Increderea in alte texte (scrieri) sacre decat Biblia

La secte, alte carti castiga intaietate fata de Sfanta Scriptura si o interpreteaza. Biblia este eclipsata de „revelatiile” mai noi, care de obicei provin de la liderii sau fondatorii grupului.

6) Mantuirea prin fapte

Sectele s-ar putea sa sustina mantuirea prin har si prin credinta, dar sa pretinda fapte omenesti, pentru a adauga la jertfa primita de Dumnezeu a Domnului Isus. Aceasta conceptie reprezinta ilustrarea esentiala a falsului crestinism. Reprezinta pervertirea harului minunat al lui Dumnezeu si darul fara plata al mantuirii prin moartea si invierea lui Isus.

7) Denuntarea tuturor celorlalte organizatii religioase

Miscarile religioase false se prezinta drept detinatoarele exclusive ale adevarului. Refuza sa accepte ca o alta organizatie religioasa poate sa cunoasca (detina) adevarul.

8) Conduceri autoritare

Conducatorii sau fondatorii acestor miscari pretind (in mod direct sau indirect) inchipuite calitati mesianice ca dovezi al autoritatii lor. Ei tind sa pretinda supunere absoluta. Liderul cultului este plasat pe piedestalul divinitatii. Odata ajunsi sub influenta sectei, putini membrii mai indraznesc sa o puna la indoiala. Uneori persoanele care-si aroga astfel de pozitie sunt inlocuite de organizatii sau de conducerile lor, a caror autoritate si calauzire divina in decizii, nu poate fi de asemenea chestionata.

9) Exploatarea financiara

In loc de a apela la harul lui Dumnezeu ca mijloc de colectare de fonduri, cultele pretind membrilor lor sa „dea” un anumit procent, sau sa „daruiasca” din bunurile lor personale. La fel de mult timp se dedica banilor cat lucrarii spirituale! In cazurile mai bizare insa, membrilor (sau chiar posibililor membrii), li se cere sa-si incredinteze toate averile organizatiei. Membrii devin sclavii organizatiei si depind de ea pentru orice.

Grija de frati – Fiti buni unii cu altii

Grija de frati

de Simon Schrock

„Fiti buni unii cu altii”

Inchipuiti-va ca ati avea un copil caruia ii place sa se joace cu un catel favorit si ca intr-o buna zi, catelusul sare pe strada si este calcat de un camion. Imaginati-va baietelul stind linga trupul ciinelui zdrobit si alaturi de el imaginati-vi-l pe soferul camionului, care a oprit masina sa vada ce s-a intimplat. Imaginati-va ca-l auziti pe sofer spunind: „Bine ca a fost doar ciinele acesta nebun. Mi-era teama de altceva mai rau. Alta data sa-ti tii ciinele in curte.” si tragind o injuratura a plecat mai departe cu camionul lui. In urma lui, copilul a ramas cu lacrimi in ochi. Linga catelul zdrobit s-a asezat intre timp si inimioara lui zdrobita.

In fata acestui tablou tragic se opreste inca un trecator. Este un om cu inima buna. El ridica trupul ciinelui de pe carosabil si-l aseaza cu grija pe iarba. Desi, grabit, el gaseste suficient timp ca sa stea de vorba cu copilul si sa-i spuna citeva vorbe de mingiiere. Inainte de a pleca, intreaba: „Este tatal tau acasa?” Cuvintele lui au ceva din caldura unei mingiieri duioase.

Imaginati-va acum ca sinteti pe drum cu masina si v-a explodat un cauciuc. Din pacate nu aveti nici unul de rezerva. Din goana traficului, un alt sofer lasa geamul jos si va striga ironic: „Norocosule!”. Un altul se opreste si se apropie spunind: „Va pot ajuta cu ceva?” Cuvintele celui dintii apasa cu nesimtire pe o rana deja facuta, in timp ce vorbele celui de al doilea sint ca un balsam alinator.

De mult, un om a cazut intre tilhari in timp ce calatorea intre doua orase. Tilharii l-au batut bine si l-au jefuit de tot ce avea, lasindu-l aproape mort la marginea drumului. Fara ajutor, omul acesta ar fi murit. Mi-l imaginez cum statea asa, zdrobit in trup si in suflet si se intreba singur: „Mor sau vine cineva sa ma scape?” Mi-l imaginez auzind cu bucurie pasii cuiva care se apropia pe drum si parca simt ca tresare de bucurie distingind in silueta trecatorului persoana unui preot. Cu siguranta ca acest trimis al cerului ii va sari in ajutor, dar … preotul a trecut speriat si grabit pe alaturi … si omul nostru a mai primit in inima lui inca o rana …

Dar stai! Se aud iarasi pasi … Numai sa nu fie iarasi hotii! Nu-s ei, e un Levit! Omul acesta obisnuit cu slujirea la Templu se va grabi sa-l ajute! Vai, nu! Levitul si-a strins si el haina infiorat de grozava priveliste si s-a furisat pe drum mai departe. Imaginati-va cit de trist trebuie sa fi fost omul nostru vazind ca cei doi reprezentanti ai religiei l-au lasat sa moara si si-au vazut egoisti de drum.

Dupa un timp, un alt om s-a coborit pe acelasi drum. Era un Samaritean, unul dintr-aceia dispretuiti de evrei. Probabil ca nici prin cap nu-i va trece sa ajute un evreu aflat pe moarte. Dar nu! … Iata cum acest Samaritean se opreste, se apleaca cu mila, il ridica pe cel cazut si-l aseaza pe asinul sau. Amindoi ajung la primul han, unde Samariteanul ii unge atent ranile si-l lasa hangiului spre ingrijire, promitind ca va suporta toate cheltuielile la intoarcere.

Toata credinta muribundului in bunatatea omeneasca, crunt zdruncinata de atitudinea Preotului si Levitului, a fost acum restaurata de fapta de omenie a Samariteanului milostiv. Rautatea, indiferenta, egoismul, cruzimea darima. Numai bunatatea zideste si vindeca ranile sufletului. Nu-i de mirare ca Biblia ne spune: „Fiti buni unii cu altii” (Efes. 4:32).

Bunatatea nu este optionala, ci o porunca

Biblia ne porunceste sa fim buni unii cu altii. Dumnezeu vrea ca noi sa ne aratam buni unii cu ceilalti. Dupa ce ne spune: „Fiti buni unii cu altii”, Dumnezeu adauga: „si milosi” (Efes. 4:32). Bunatatea crestina trebuie sa se manifeste in toate aspectele vietii noastre de fiecare zi. Acasa, parintii trebuie sa fie buni cu copiii lor, iar copiii trebuie sa invete sa fie buni cu parintii. La locul de munca, salariatii trebuie sa se deprinda sa fie buni unii cu altii. Relatiile de munca trebuie sa fie bazate pe stima si respect reciproc. In Biserica, fratii si surorile trebuie sa fie plini de bunatate intre ei. Diferentele de opinii nu sint o scuza pentru lipsa de bunatate si pentru obraznicii.

Familiarismul poate fi adesea un inamic al bunatatii. Avem tendinta sa socotim ca nu mai trebuie sa fim atenti cu cei din familie. Cu acestia ne permitem sa fim ironici si acri, crezind ca ei ne cunosc foarte bine si nu se vor supara pe noi. In felul acesta, bunatatea noastra devine doar o masca pe care ne-o punem atunci cind ne aflam la Biserica sau in alte locuri publice. O asemenea stare duce la ipocrizie si la pierderea adevaratei bunatati. In locul ei nu ne mai ramine decit un surogat artificial de politete falsa. Omul bun este bun oriunde si cu oricine. El nu poate fi altfel … si nici nu vrea sa invete sa fie altfel. Cine nu reuseste sa fie bun cu sotia, sotul sau cu ceilalti dintre cei mai apropiati prieteni ai lui, nu este un om bun in realitate.

Cineva dadea acest exemplu: „O mama s-a obisnuit sa fie cicalitoare si rea cu cei din familia ei. Cind nu erau acasa, ci in vizita la o alta familie, aceeasi femeie se transforma dintr-o data in cea mai dulce si mai grijulie mama. Totul revenea insa la „normal” de indata ce ajungeau acasa. Glasul devenea iarasi taios si fata morocanoasa. Intr-o seara, aceasta mama si-a auzit baietasul rugindu-se cam asa: „Doamne, te rog fa-o pe mama sa fie si cu noi la fel de buna cum este cu ceilalti oameni”.

La inceput, i s-a parut ca rugaciunea copilului este hazlie si a istorisit totul sotului ei. In loc sa zimbeasca, acesta a privit-o cu seriozitate in ochi si i-a spus: „M-am gindit si eu ca ar fi mai bine sa stam mereu in vizite si sa nu ne mai intoarcem niciodata acasa”. Seara aceea a fost momentul pocaintei in inima acelei femei.”

O definitie a bunatatii

A fi bun inseamna a fi folositor altora, a te pune la dispozitia lor ca sa-i ajuti, a fi generos si cu inima deschisa pentru suferintele altora. Domnul Isus a fost bun atunci cind a luat asupra Lui suferintele si durerile noastre (Isaia 53:4-5). Samariteanul milos este un exemplu de bunatate. Tot la fel este si omul care se opreste din drum ca sa mingiie un baietas caruia i-a fost omorit ciinele si la fel este si soferul amabil oprit din trafic pentru a da o mina de ajutor.

Bunatatea este dragostea care se manifesta in lucrurile mici si aparent neinsemnate; este respectul fata de simtamintele si personalitatea altuia; este intelepciunea constructiva pusa in practica. Bunatatea este spiritul constructiv care leaga prieteniile si toarna balsamul linistii peste situatii care altfel ar deveni explozive. Bunatatea rodeste binecuvintare si fericire acolo unde inimile sint atacate de putregaiul amaraciunii si al rautatii.

Bunatatea se manifesta in dialogul care scoate in relief calitatile interlocutorului, trecind sub tacere defectele. Ea tace cind nu gaseste ceva bun de spus, si devine guraliva cind este vorba sa laude pe altii.

Bunatatea este darnicia neinteresata care incepe cu o cana de ceai sau de cafea.

Daca mila este ceea ce se „simte” inauntrul inimii, bunatatea ar putea fi definita ca mila care se vede in afara. Un simplu gest al ei poate insenina fetele intristate. Infaptuirile bunatatii sint instrumentele pe care le poate folosi Duhul Sfint pentru a-i atrage pe altii inspre Christos. Bunatatea crestina este conditia normala a naturii duhovnicesti asezate in noi prin nasterea din nou. Fiind o roada a Duhului, bunatatea infloreste in noi doar in masura in care ne lasam umpluti de Dumnezeu si folositi de El „pentru faptele bune pregatite mai dinainte pentru noi ca sa umblam in ele” (Efes. 2:10).

Bunatatea exemplificata in Christos

Iata ce-i scrie apostolul Pavel lui Tit: „Caci si noi eram alta data fara minte, neascultatori, rataciti, robiti de tot felul de pofte si de placeri, traind in rautate si in pizma, vrednici sa fim uriti si urindu-ne unii pe altii. Dar, cind s-a aratat bunatatea lui Dumnezeu, Mintuitorul nostru, si dragostea lui de oameni, El ne-a mintuit, nu pentru faptele, facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin innoirea facuta de Duhul” (Tit 3:3-6). Apostolul mai scrie despre bunatate si in epistola catre Efeseni: „El ne-a inviat impreuna si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Christos, ca sa arate in veacurile viitoare nemarginita bogatie a harului Sau, in bunatatea Lui fata de noi in Christos Isus” (Efes. 2:6-7).

Domnul Isus a aratat ce este bunatatea atunci cind a venit sa traiasca printre noi, cind a acceptat sa poarte crucea, cind a murit in locul nostru si cind a inviat pentru indreptatirea noastra. El a fost gata sa mearga alaturi de cei aruncati in afara societatii. Le-a dat lumina orbilor, i-a hranit pe cei flaminzi. I-a vindecat pe cei cu neputinte si le-a iertat pacatele celor care au venit la El cu credinta.

Priviti-L cum este asezat pe cruce intre cei doi tilhari. Cuiele Ii strapung carnea, spinii Ii incununeaza fruntea cu picaturi de singe. Din mijlocul durerii si batjocorii El gaseste insa resurse sa fie bun. Gindul Sau este la soarta celor ce-L chinuiesc, la fericirea lor eterna. De aceea, El striga fara incetare: „Tata, iarta-i, caci ei nu stiu ce fac”.

Ridicat intre pamint si cer, facut o priveliste pentru gloata salbatica, Domnul Isus se intoarce catre tilharul pocait si se grabeste sa-i dea o veste buna: „Astazi vei fi cu Mine in rai”.

Nu exista o alta ilustrare mai mare a bunatatii decit Crucea de la Golgota. Acolo, Domnul Isus a acceptat sa moara pentru pacatele mele. El S-a facut jertfa de ispasire pentru mine. Bunatatea Lui nemarginita mi-a dat dreptul sa ma fac un copil al lui Dumnezeu.

Biblia spune: „Dragostea este plina de bunatate” (1 Cor. 13:4). Domnul Isus este bunatatea intruchipata. Cei care-L primesc in vietile lor sint chemati si ei sa arate lumii aceasta bunatate.

Bunatatea este o roada a Duhului Sfint

„Roada Duhului, … este: bunatatea” (Gal. 5:22). Un vechi proverb scotian spune: „tine minte ca cine nu este foarte bun, nu este foarte spiritual”.

Bunatatea este opusul rautatii. Cine stie sa raspunda cu bunatate atunci cind este intimpinat cu rautate face dovada unui om de caracter. Cei miniosi, usuratici si superficiali se grabesc sa raspunda repede cu aceeasi masura celor ce le fac rau. Aceasta este o dovada de lipsa de personalitate. Cine raspunde cu aceeasi moneda seamana cu oglinda, incapabila sa ne arate altceva decit ceea ce ii este asezat in fata. Un om matur stie ca faptele lui trebuie sa-l caracterizeze pe el insusi, nu pe cei care-l ataca. De aceea, el va raspunde celor din jur nu dupa cum merita ei, ci dupa cum este el.

Cineva spunea ca : „Bunatatea este un dar pe care-l putem da oricui, oriunde si in orice circumstante. Oricine poate fi rau, dar numai sufletele cu adevarat alese stiu sa dovedeasca bunatate”.

Bunatatea este o roada a Duhului si apare ca o consecinta a umblarii noastre cu Domnul Isus. Nu o putem produce prin stradaniile noastre, ci trebuie sa o cultivam, tot asa cum se cultiva pomii fructiferi. Bunatatea vine de la Dumnezeu si izvoraste din plinatatea lucrarii Duhului in viata noastra.

Pe masura maturizarii lor, crestinii cresc si in bunatate, mutindu-se dinspre scaunul „de judecata” inspre „tronul indurarii”. Ei se deprind astfel sa fie rabdatori, prietenosi si plini de mila. Daca te mai observi inca plin de asprime si duritate in relatiile cu altii, sa stii ca esti inca un crestin nevirstnic. Este semn ca roada bunatatii nu a fost cultivata indeajuns. Stai cu sinceritate inaintea Domnului si recunoaste-ti vina. Du-te apoi si stai de vorba cu cel pe care l-ai tratat rau. Cel ce indreapta un rau facut este o persoana care face progrese inspre bunatate.

Imbracati cu bunatate

„Astfel dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, imbracati-va cu o inima plina de indurare, cu bunatate, cu smerenie, cu blindete, cu indelunga rabdare” (Col. 3:12).

Imbracamintea este partea exterioara care ne caracterizeaza in ochii celorlalti. Se zice chiar: „Haina il face pe om”. Biblia ne spune ca bunatatea noastra trebuie sa se vada din felul nostru de comportament. N-ar trebui sa se poata spune: „Are gura rea, dar are o inima buna”. Biblia ne spune ca: „Din prisosul inimii vorbeste gura”. Nu este potrivit ca un crestin nascut din nou sa fie intrecut in bunatate de un necrestin care manifesta doar bunatatea fireasca. Un functionar crestin ar trebui sa fie mult mai amabil decit unul necredincios; o vinzatoare crestina trebuie sa arate mai multa bunatate in relatiile ei cu clientii decit o vinzatoare care este doar politicoasa. Trebuie sa ne deprindem sa punem pe noi haina bunatatii in fiecare dimineata si s-o aratam tuturor.

(Imi aduc aminte ca eram in agentia Tarom cu fratele Curtis Nims si, jenat de obraznicia „romkneasca” a unei functionare de acolo, i-am spus citeva cuvinte aspre si am cerut sa stau de vorba cu responsabila unitatii. Credeam ca fratele Nims nu mi-a inteles vorbele, dar el intelesese totul din tonul vocii mele. Ca urmare, m-a luat deoparte si mi-a spus blind: „Cine stie ce probleme are si ea! Poate ca s-a certat cu barbatul azi dimineata; sau poate ca are un copil bolnav. Saraca de ea; n-are nici un fel de bucurie. Las-o in pace, nu mai adauga inca un necaz la starea ei.” Cind a venit in sfirsit responsabila, i-am multumit ca ne-a acordat aceasta atentie si am adaugat: „Functionara dumneavoastra si-a dat toata silinta, dar probabil ca numai dumneavoastra ne puteti ajuta. etc. etc.” A fost o ocazie in care am invatat de la un om de peste saptezeci de ani cum trebuie sa te porti cind esti imbracat cu bunatate.

Este si mai trist cind cei ce lucreaza cu sufletele in Biserica nu sint imbracati cu bunatate. Cind a aflat pentru prima oara ca am de gind sa ma duc la Seminar ca sa ajung pastor, fratele Simion Cure m-a cautat si mi-a zis: „Chiar vrei sa te faci predicator, ca tata-tu?” „Da”, am raspuns eu timid. „Atunci, roaga-te Domnului ca sa-ti dea o beregata larga”. Confuz inca, credeam ca face aluzie la boala mea de ficat si la faptul ca nu pot minca decit mincare de regim special. Fratele Cure a continuat insa, dind raspuns nedumeririi de pe fata mea: „Pe copiii Domnului trebuie sa-i inghiti asa cum sint, cu pene cu tot. Nu-i de loc usor sa-i inghiti pe unii!” A fost prima si una dintre cele mai bune lectii de „teologie pastorala” din intreaga mea pregatire.

Alta data ma aflam in cercul Bisericilor de pe coasta de vest a Americii si am avut privilegiul sa lucrez alaturi de oameni ca Petru Popovici, Simion Cure, Liviu Olah, Aurel Popescu si Richard {urmbrand. Imi amintesc ca intr-una din localitatile de pe coasta Pacificului aparuse o cearta intre doua Biserici si o stare de conflict intre cei doi predicatori. Ca si in alte dati, pastorii celorlalte Biserici au format o comisie si ne-am dus la fata locului ca sa incercam sa-i indemnam pe frati spre bine. Ne-am impartit in doua grupe si ne-am dus sa stam de vorba cu fiecare Biserica si predicator in parte. Eu am facut parte din aceeasi grupa cu fratele Petru Popovici. N-am sa uit niciodata cuvintele rostite atunci de dinsul. Stind de vorba cu unul dintre predicatori, fratele Petru Popovici i-a spus: „De ce nu esti intelept? Nu asa se cistiga o lupta. Fii bun si vei cistiga! V-ati invrajbit unii impotriva altora si toti credinciosii sufera. Daca vrei sa cistigi, fii bun! Arata dragoste si vei aduna toata comunitatea de romkni la tine. Daca vrea cineva sa plece dincolo, la cealalta adunare, cheama-l pentru o ultima duminica si da o masa de despartire in cinstea lui. Multumeste-i pentru tot ce a facut pina atunci in adunare si spune-i ca esti convins ca va continua sa fie un madular bun si in cealalta adunare. Oamenii au nevoie de cineva care sa-i iubeasca. Chiar mai mult decit sa le predice. Arata-le dragoste si bunatate si ti i-ai cistigat pentru totdeauna. Vor veni inapoi si de la capatul pamintului, daca vor sti ca esti un om care-i iubesti sincer si le vrei binele. Fii categoric cu pacatul, dar plin de iubire cu pacatosii. Daca vrei sa cistigi, poarta-te cu bunatate!”

Am inteles atunci care a fost secretul succesului slujirii fratelui „Pitt”. Bunatatea poate pierde pe termen scurt, dar in final, cistiga intotdeauna! )

Bunatatea crestina trebuie sa ne insoteasca pretutindeni. Chiar si animalele din jurul casei trebuie sa afle ca noi sintem copii ai Domnului. Imi aduc aminte cu cita dragoste le vorbea mama mea orataniilor de la ferma. Chiar si ciinii veneau pe linga ea sa se gudure bucurosi. Am ajuns sa cred ca cine nu este bun cu animalele, nu va reusi sa fie bun nici cu oamenii. Este o convingere a mea pe care mi-a intarit-o si mai mult scurgerea anilor. Tinarul care-si loveste cu cruzime ciinele, nu va fi un sot si un tata gingas. Adolescentul care tipa obraznic la mama sa, va fi la fel de dur si cu viitoarea sa sotie. Nu te bucura cind, de dragul tau, prietenul tau, se cearta cu toata lumea. S-ar putea foarte bine ca sa simti curind pe pielea ta lipsa lui de bunatate!

Bunatatea crestina trebuie sa creasca. Experientele vietii si umblarea noastra cu Dumnezeu trebuie sa ne maturizeze in bunatate. Iata ce scrie apostolul Petru: „De aceea, dati-va si voi toate silintele ca sa uniti cu credinta voastra fapta; cu fapta, cunostinta; cu cunostinta, infrinarea; cu infrinarea, rabdarea; cu rabdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frati; cu dragostea de frati, iubirea de oameni” (2 Petru 1:5-7).

Cum creste bunatatea?

Crestem in bunatate atunci cind cei din jur se poarta frumos cu noi? Nu cred. Adevarata bunatate se dezvolta nu numai atunci cind este doar o reflexie a bunatatii din jur, ci in situatiile cind ea exista intocmai ca o unda de lumina intr-un loc intunecos. Bunatatea creste pe masura ce altii au nevoie de ea.

Este bunatatea un semn de slabiciune?

Probabil ca ati auzit spunindu-se: „Sint bun, dar nu sint si prost”. Cine spune asa, da deja semne de rautate.

Oricine poate fi rau, dar se cere multa putere ca sa te manifesti intotdeauna ca un om bun. Desi pare paradoxal, Biblia spune ca „cei blinzi vor mosteni pamintul” ( Mat. 5:5). Nimeni n-ar spune despre un tintar care n-a strivit un elefant, ca a facut-o din bunatate, dar un elefant care a ales sa nu faca rau unui tintar poate fi categorisit drept bun.

Bunatatea nu este o dovada de slabiciune, ci de putere. Iata ce a reusit sa faca o tinara fata buna la suflet. Istoria noastra incepe pe vremea cind ea lucra ca angajata la unul dintre cei mai „imposibili” sefi. Orice ar fi facut, din partea lui nu veneau decit replici nemultumite si pline de nervi. Lucrul in subordinea acestui om devenise un cosmar insuportabil. Tinara noastra ajunsese sa se intrebe daca banii cistigati meritau sanatatea zdruncinata si nervii incordati. Aceasta pina intr-o zi in care ea s-a hotarit sa-i joace nesuferitului sef o farsa. Incepind cu acea dimineata, tinara s-a hotarit sa-i faca in fiecare zi sefului cite un compliment. A inceput cu: „Vai ce stofa frumoasa este in costumul dumneavoastra” si a trecut prin toata gama de complimente posibile. Care a fost rezultatul? seful a devenit incet, incet mai potolit si nu dupa multa vreme … a luat-o de sotie. Bunatatea ei a biruit. Taria ei de caracter i-a cistigat admiratia si … inima lui.

Un compliment te poate face sa ajungi departe.

Crestinii au intrat in imperiul bunatatii la Crucea de la Golgota. Acolo, ei s-au intilnit cu Bunatatea in persoana. De atunci, ei cresc mereu in bunatate, facind tuturora bine, pina in ziua in care Bunatatea ii va lua la Sine acasa, ca sa aiba parte vesnic de ea.

Pe de alta parte, cei care nu s-au dus la Golgota sa se intilneasca cu Bunatatea lui Dumnezeu, vor continua sa traiasca in rautatea inimii lor, pina ce intr-o zi vor intra pe deplin in partasia celei mai rautacioase persoane din univers – Satan insusi. Impreuna cu el si cu ceilalti oameni rai, ei se vor chinui pe vecie unii pe ceilalti, provocindu-si plinsul si scrisnirea dintilor.

„Preaiubitilor, fie-va groaza de rau si alipiti-va tare de bine”.

Crestinii trebuie sa fie o oglindire a bunatatii lui Dumnezeu catre ceilalti oameni. „Fiti buni unii cu altii”.

„MANTUIREA” – CA UN FIR ROSU PRIN CARTILE BIBLIEI

„MANTUIREA” – CA UN FIR ROSU PRIN CARTILE BIBLIEI

Lucrurile stau foarte simplu: sau Biblia este intr-adevar o carte despre Rascumparare si atunci ea este cea mai importanta din toate cartile lumii, sau ea nu este o carte despre Rascumparare si atunci Scriptura este o carte fara prea mare valoare. Excelenta Bibliei nu sta in domeniile istoriei, stiintei, antropologiei, eticii sau cosmogoniei, desi elemente din toate acestea se intalnesc si pe paginile ei. Ea este o carte care proclama salvarea si recuperarea unei umanitati pierdute intr-o existenta fara sens.

Semnificatia termenului de „rascumparare” este dubla: ea face aluzie la ideea de eliberare, dar si la pretul care a trebuit platit pentru a putea face posibila aceasta eliberare. Suntem rascumparati de sub pedeapsa pentru pacat si de sub puterea lui Satan si a pacatului prin pretul platit pentru noi de Domnul Isus pe cruce. Oricine accepta personal ispasirea facuta de Isus pentru pacat, este descatusat de sub robia stricaciunii, intra intr-o noua relatie cu Dumnezeu si asteapta intrarea intr-o lume noua, in care va domni neprihanirea.

Intreaga Biblie, Vechiul Testament cat si Noul Testament, ne vorbeste despre ispasirea rascumparatoare facuta de Hristos. Jertfa Lui insangerata este pretul rascumpararii platit pentru eliberarea noastra. El S-a intrupat intr-o natura pacatoasa ca a noastra pentru a putea satisface cerintele Legii. Sangele Lui a fost acceptat ca plata a datoriei pe care o are omul fata de Dumnezeu, iar moartea si invierea Lui au aratat ca tranzactia s-a facut si ca omul are astazi o cale de salvare din impasul in care se afla.

Lucrarea de rascumparare savarsita de Hristos se rasfrange asupra noastra in trei feluri :

1. Ea este asociata cu iertarea pedepsei pe care o meritam;

2. Ea ne scoate de sub puterea pacatului de care am fost robiti prin caderea protoparintilor nostri: Adam si Eva; si

3. Ea ne vesteste eliberarea finala, cand vom fi transferati din sfera prezentei pacatului intr-o existenta noua, care va fi inaugurata la cea de a doua venire a lui Hristos. Descrierea acestui proces de „rascumparare” strabate ca un fir rosu toate paginile Bibliei.

I. Creatia si Caderea

Cand le-a facut Dumnezeu, cerurile si pamantul au fost desavarsite in frumusete si splendide in maretie, asa cum numai un Creator desavarsit putea sa le faca. Din putinul pe care-l cunoastem despre eternitatea trecuta, echilibrul si armonia primara desavarsita a fost tulburata si ruinata de mandria orgolioasa a lui Lucifer, unul dintre heruvimii de rang inalt din ierarhia cereasca. Prin actiunea lui a intrat in lume pacatul. Asa a inceput raul, pacatuirea si distrugerea. Oriunde apare, pacatul distruge. Asta a facut el si cand s-a ivit in insula de neprihanire si armonie pe care Dumnezeu o recrease pe planeta Pamant. Primele capitole din cartea Genesei ne descriu aceasta drama care s-a petrecut in gradina Edenului. Amagindu-i pe primii oameni, infectandu-i viclean cu virusul mortal al neascultarii, Satan i-a atras sub imperiul pacatului. Cand Dumnezeu a venit ca de obicei sa se intalneasca cu Adam si Eva in racoarea diminetii, primii oameni s-au ascuns, simtind cele dintai consecinte ale caderii: rusinea si frica. Ca sa-si ascunda goliciunea, Adam si Eva si-au facut niste sorturi din frunze, dar Dumnezeu le-a spus: „Nu asa!” El a luat sub privirile lor un animal nevinovat din gradina, l-a injunghiat sub ochii lor si i-a varsat sangele pe pamant, iar cu pielea lui le-a facut cele dintai vesminte. Acesta este cel dintai episod din „firul rosu” al rascumpararii. Animalul din Eden a fost prima jertfa adusa de Cel Atotputernic pentru a repara vinovatia oamenilor. M-am intrebat adesea: ce trebuie sa fi simtit Adam cand a asistat pentru prima data la zvarcolirile animalului jertfit si a vazut petele sangerii ramase in praful pamantului? O fi inteles el atunci ca pretul pacatului este suferinta, iar plata lui cere intotdeauna moartea? Prin jertfirea animalului, Dumnezeu a inaugurat sirul nenumaratelor jertfe care aveau sa stea mereu inaintea omenirii vinovate pentru a le reaminti continuu despre necesitatea rascumpararii. Ispasirea si jertfele au inceput in Eden. Istoria lor se va incheia atunci cand vom vedea multimi nenumarate de oameni iertati si glorificati pentru ca si-au spalat hainele in sangele scump si sfant al „Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii.”

II. De la cadere la chemarea lui Avraam

în Eden, dupa ce a acoperit goliciunea oamenilor cu pielea jertfei, Dumnezeu s-a intors spre Satan si i-a zis: „Samanta acestei femei, pe care ai amagit-o si prin care ai distrus intreaga rasa, iti va zdrobi intr-o zi capul”. Timp de secole, rabinii s-au intrebat ce vrea sa insemne aceasta paradoxala „samanta a femeii”, în ordinea fireasca a lucrurilor, samanta ii apartine barbatului. Noi astazi stim ca Dumnezeu vestise atunci intruparea minunata a Domnului Isus prin nasterea supranaturala printr-o fecioara. „Vrajmasia” despre care vorbea Dumnezeu atunci, nu era altceva decat infruntarea perpetua intre dragostea lui Dumnezeu fata de noi prin Hristos si ura nemasurata a lui Lucifer. Conflictul avea sa-si atinga apogeul la crucea Golgotei. Satan l-a facut pe Fiul Omului sa sufere, „zdrobindu-i calcaiul”, dar prin suferinta Sa, Fiul a iesit triumfator, „zdrobind capul sarpelui si biruindu-l odata pentru totdeauna pe Satan, Balaurul, sarpele cel stravechi.

Dupa ce Adam si Eva si-au facut primele locuinte pe scoarta de acum ostila a pamantului, in casa lor s-au nascut doi fii: Cain si Abel. ìntr-un moment de gelozie si de furie nebuna, Cain si-a ucis fratele. Prin fapta lui insuflata de Satan, se parea ca rascumpararea nu va putea sa vina: Abel era mort, iar Cain era fugar, „departe de fata Domnului”. Samanta femeii trebuia insa izbavita si Dumnezeu le-a daruit primilor oameni un al treilea fiu, pe Set. Urmasii lui au continuat apoi linia neprihanirii. Cand insa si acestia s-au incuscrit cu urmasii nelegiuti ai lui Cain, Dumnezeu Si-a vazut iarasi planul amenintat de interventiile viclene ale lui Satan.

„Ajunge!”, a spus El, „toata rasa aceasta este pangarita. Peste o suta doua zeci de ani voi distruge omenirea printr-un cataclism cum nu a mai fost si nu va mai fi vreodata. Voi aduce peste ei potopul”. Un singur om dintre urmasii lui Set a gasit trecere inaintea ochilor lui Dumnezeu. Numele lui era Noe. Ca sa perpetueze samanta celor neprihaniti, Dumnezeu i-a poruncit lui Noe sa construiasca o corabie. între peretii ei de salvare si speranta, Noe si-a izbavit propria familie, impreuna cu familii din toate vietuitoarele pamantului. Noe si cei trei fii ai sai au reluat apoi firul istoriei rascumparatoare pe pamant.

La scurta vreme insa, omenirea s-a stricat din nou si in loc sa asculte de porunca lui Dumnezeu de a se raspandi pana la marginile pamantului, cei de atunci s-au grupat intr-o vale manoasa, s-au sfatuit intre ei si s-au hotarat sa instaureze o civilizatie care sa rezolve problemele fara ajutorul sau interventia lui Dumnezeu. Ca simbol al independentei si obrazniciei lor, ei s-au hotarat sa construiasca un turn „al carui varf sa ajunga cerul”. Expresia semnifica dorinta lor de a fi reíncadrati in ordinea lumilor ceresti, dar nu prin rascumpararea pregatita de Dumnezeu, ci prin resursele lor proprii. Ei nu se puteau multumi sa traiasca fara cer, dar, asemeni lui Lucifer altadata, incercau sa intre in cer ca rivali ai divinitatii, nu ca fapturi care asculta.

Vazand razvratirea lor, Dumnezeu S-a coborat sa le zadarniceasca planurile si le-a „íncurcat limbile”, facandu-i sa inceteze lucrarea. Din pricina aceasta, turnul a ramas in istorie ca „turnul Babel”. Numele poate fi tradus din aceasta limba straveche prin: „íncurcatura”, „sarpe inelat” sau „poarta a cerului”.

Nemaiputand sa se inteleaga unii cu altii, oamenii de atunci s-au raspandit apoi pe toata suprafata pamantului, formand natiunile si grupele lingvistice de astazi. Cei trei fii ai lui Noe : Sem, Ham si Iafet sunt stramosii tuturor popoarelor de pe fata pamantului.

III. De la chemarea lui Avraam pana la timpul judecatorilor

Istoria vietii lui Avraam incepe intr-o vreme foarte, foarte intunecata. Satan reusise sa prabuseasca intreaga lume intr-o idolatrie crasa si indobitocitoare. Dumnezeu a mai intins inca o data mana Lui salvatoare in suvoiul timpului si l-a chemat pe Avram sa iasa din casa, cetatea, tara si neamul lui si sa se lase condus spre o alta tara pe care i-o va da in dar Domnul. într-o sclipire de ascultare si supunere, Avram a ascultat de glasul Domnului si a plecat din cetatea Ur, din Caldeea, spre meleagurile Canaanului. Ajuns acolo, el a locuit in corturi si a avut doi copii. Dumnezeu i-a spus insa ca Ismael, cel mai mare dintre cei doi, fiul initiativelor firesti nascut dintr-o femeie roaba, nu va mosteni promisiunea divina. Alesul divin a fost Isaac, nascut in neputintele trupului si in imposibilitatea firii pamantesti la varsta de o suta de ani. Acest Isaac a avut si el doi fii, pe Esau si pe Iacov. Si iarasi, Dumnezeu l-a lepadat pe cel mai mare, Esau, si l-a ales pe cel mic, Iacov. Dupa aceea, Dumnezeu i-a schimbat acestuia numele din Iacov („cel inselator”) in „Israel”, „omul care se lupta cu Dumnezeu”.

Familia acestui Iacov a trebuit sa se stramute pentru o vreme in Egipt din cauza unei secete indelungate care a produs o foamete teribila in Canaan. Trecut prin suferinte sfasietoare, unul dintre fii lui Iacov, fusese deja asezat providential in fruntea tuturor administratorilor Egiptului. Dupa o vreme insa, in Egipt a venit la putere un Faraon care nu-l cunostea pe Iosif si urmasii lui Iacov au ajuns intr-o grea robie, din care au strigat dupa ajutor catre Dumnezeul parintilor lor. Dupa 430 de ani petrecuti in Egipt, Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca eliberator al poporului Sau.

Printr-un sir de interventii miraculoase, Dumnezeu a zdrobit incapatanarea potrivnica a lui Faraon si Si-a scos poporul dupa o noapte extraordinara, numita „de Paste”. îngerul mortii a trecut prin Egipt si a omorat pe titi intaii nascuti ai egiptenilor, de la oameni pana la dobitoace. Doar in casele israelitilor, unde sange proaspat de miel junghiat era deja asezat pe usiorii usii, n-a murit nimeni. Se petrecea inca un episod din istoria „firului rosu al rascumpararii”.

Dupa ce i-a scos cu mana tare din Egipt, Dumnezeu i-a trecut pe evrei prin Marea Rosie si i-a dus la Muntele Sinai, unde le-a incredintat Legea celor zece porunci, tiparul Cortului intalnirii si instructiunile pentru viata sociala si de inchinaciune. Toate aceste amanunte se gasesc in cartile: Exodul si Leviticul. Aproape toate randuielile ceremoniale si obiectele de cult prevesteau in chip simbolic venirea rascumpararii prin jertfirea Fiului lui Dumnezeu.

Dupa moartea lui Moise, Iosua a condus razboaiele de cucerire a Canaanului. Cu ocazia cuceririi Ierihonului, o femeie care aratase bunavointa fata de evrei a fost crutata, ea si familia ei, pentru ca asezase pe zidurile casei ei o sfoara rosie caramizie. Era si aceasta o alta aparitie a „firului rosu” al rascumpararii.

Dupa Iosua, a urmat vremea Judecatorilor in care evreii au experimentat multe caderi si suferinte. Pe vremea lui Samuel, evreii au cerut un imparat, dupa moda tuturor celorlalte popoare.

IV. De la ultimul judecator la un imparat dupa inima lui Dumnezeu

în Sine insusi, Dumnezeu stiuse mai dinainte ca israelitii vor fi incapabili sa traiasca la inaltimea „teocratiei” si ca vor dori pe unul dintre ei ca imparat (Deut.17:14-20). Asta nu inseamna ca El n-a suferit cand S-a vazut lepadat de popor. Experienta trista cu Saul, trebuia sa-i arate lui Israel, ca omul nu este ce pare la infatisare si nimeni nu-I poate lua locul lui Dumnezeu in rezolvarea problemelor umane. Desi a inceput frumos, Saul a nesocotit foarte curand mesajele date de Dumnezeu prin Samuel si a trebuit sa fie lepadat din fruntea poporului. Interesant ca neascultarea sa s-a manifestat tot in problema aducerii jertfei. Saul n-a avut rabdare sa astepte orarul jertfei asa cum il hotarase Dumnezeu si nu s-a conformat poruncii de a da mortii toate lucrurile dusmanului. în locul lui, Dumnezeu l-a trimis pe Samuel sa-l unga ca imparat pe David, adolescentul cu par balai, care pastea oile tatalui sau.

V. David si imparatiile lui Iuda si Israel

Prima parte a domniei lui David peste Israel a fost extraordinara. în numai doua decenii, Dumnezeu le-a daruit un salt de civilizatie de cel putin cateva generatii. In culmea gloriei si prosperitatii insa, David a devenit indulgent cu sine insusi si a cautat luxul, confortul si privilegiile celorlalti monarhi orientali. Din aceasta pricina, cea de a doua parte a domniei lui a fost marcata de tragedii si suferinte. Dumnezeu i l-a daruit totusi pe Solomon si a facut din acest urmas la tron o culme a intelepciunii si priceperii. Acestea nu l-au scapat insa pe Solomon de o straveche amagire din partea lui Satan: pacatul. Neascultarea fata de Dumnezeu l-a dus la ruina, iar imparatia s-a dezbinat imediat dupa moartea lui, formand cele doua regate: Israel, cu capitala la Samaria, si Iuda, credincios casei lui David si cu capitala eterna la Ierusalim.

Amandoua regate au degenerat treptat si au cazut in idolatrie. Dumnezeu a trimis osti puternice impotriva lor si asirienii au dus in robie Israelul in anul 722 i.d.H.., iar babilonienii i-au dus in robie pe cei din Iuda in anul 586 i.d.H.. Din captivitatea babiloniana ne-au ramas trei mari binecuvantari: evreii au fost transformati in acest creuzet curatitor intr-un popor imun la idolatrie; departe de Templu, ei au infiintat Sinagoga, locul in care se traia inchinaciunea si se studiau Scripturile, iar dupa tiparul ei s-a nascut mai tarziu Biserica; preocuparea cu studiul a dus la adunarea cartilor sfinte si la formarea Canonului Vechiului Testament. Din lacrimile suferintei s-au nascut sclipirile binecuvantarii. A fost un alt episod al istoriei rascumparatoare.

VI. De la vremea restaurarii, la vremea rascumpararii si la vremea predicarii

în noaptea cruda a decaderii, robiei si suferintei, pe cerul lui Israel au stralucit, asemeni unor constelatii, profetii Bibliei. Mesajul lor divin a explicat si proclamat cauza caderii lui Israel : neascultarea. în disperarea generala, glasurile lor au mentinut vie speranta intr-o vreme viitoare in care Dumnezeu v-a interveni din nou si va recupera, rascumpara si restaura poporul fagaduintei. Unele dintre cele mai extraordinare pasaje profetice se afla in Isaia 53 si in Psalmul 22. Aceste texte sunt anunturi ale programului dupa care Dumnezeu va face rascumpararea omenirii.

începand cu anul 593 i.d.H.., imparatul babilonian Cirus le-a permis evreilor sa se intoarca in vatra lor stramoseasca. Sub conducerea lui Zorobabel, conducatorul politic, si Iosua, Marele Preot, evreii au inceput sa reconstruiasca casele si cetatile. Profetii: Zaharia, Hagai si Maleahi i-au inspirat la reconstruirea Templului si la asezarea unor vremi in care Dumnezeu se va intoarce iarasi la poporul Lui, il va rascumpara si-i va reda slava de odinioara.

Pentru un timp, lumea din jur a trecut prin vremea expansiunii grecesti si prin teribila campanie de cucerire a romanilor. în culmea puterii, Cezar August, a vrut sa-si numere supusii din provinciile Imperiului, pentru a-si masura gloria. Nebagat in seama de nimeni, s-a dus atunci sa se nasca in Betleemul Iudeii, pruncul Isus, nascut din „umbrirea Duhului Sfant” in pantecele Mariei.

Dupa o viata exemplara de propovaduire si facere de bine descrisa in cele patru Evanghelii, Isus S-a dus sa se aseze pe o cruce, intr-o titanica inclestare de forte cu Satan, printul acestei lumi. întregul cosmos a vazut atunci cum profetia din Eden s-a implinit. Dupa inaltarea Sa la cer, Domnul Isus ne-a trimis Duhul Sfant, a nascut la Rusalii Biserica si-i atrage acum la Sine pe toti oamenii.

Cand predicam Evanghelia, noi vestim sangele rascumparator varsat pe lemnul crucii. Rastignirea este punctul culminant al „firului rosu rascumparator” care strabate Biblia.

Prin apostolii si proorocii Bisericii primare, Dumnezeu a trimis Evanghelia pana la marginile pamantului. Ales in mod special si trimis imputernicit cu aceasta misiune a fost un beniamit din Israel, pe nume Saul. Fratii din Biserica primara i-au schimbat repede numele in Pavel, „cel mic si smerit”.

Ispravnicia acestui Pavel a fost sa ajunga apostolul Neamurilor, popoarele lumii din afara granitelor lui Israel. Aflat permanent in calatorie, Pavel a scris scrisori Bisericilor noi infiintate. Aceste scrisori sunt „epistolele” Noului Testament in care gasim invatatura despre mantuire, sfintire si asteptarea revenirii Domnului.

VII. Apocalipsa si vremea sfarsitului

Biblia incepe si se termina simetric cu carti de „descoperire”: Genesa ne vorbeste ceva despre vremea dinaintea facerii omului, iar Apocalipsa ridica putin valul care acopera vremurile viitoare si reinstaurarea eternitatii.

Exilat din cauza persecutiei pe insula Patmos din Mediterana, batranul Ioan, unul dintre cei doisprezece ucenici ai Domnului si singurul ramas in viata dintre ei, este „rapit” in Duhul la cer si primeste misiunea de a ne transmite tot ceea ce-i descopere Dumnezeu despre vremurile viitoare.

Apocalipsa este greu de inteles doar pentru oamenii care cauta in ea sensuri si alegorii obscure. Orice cititor sincer va gasi in ea intotdeauna un mesaj de speranta si anticiparea revenirii Domnului. Revolta lui Satan va continua sa inspire omenirea in desfasurarea istoriei ei. Conflictul cu Fiul Omului va continua prin persecutarea celor care apartin poporului Domnului. Infruntarea finala se va da in cadrul unui sistem socio-politic in care oamenii ii vor fi dusmani pe fata a lui Dumnezeu. Babelul de la inceput, crescut prin Babilonul robiei, va ajunge atunci sa cuprinda in duhul sau de ratacire intreaga omenire. Sistemul va fi numit: Babilonul cel mare ! „Mielul junghiat” se va intoarce in fruntea ostirilor ceresti, imbracat in haine stropite de sange, îsi va pravali dusmanii in iazul cu foc si cu pucioasa si va deschide usa unei existente noi, in care natura restaurata si credinciosii rascumparati vor mosteni slava si fericirea. Acesta este punctul final al „firului rosu” ce ne-a calauzit prin labirintul istoriei spre iesirea glorioasa dinspre limanul slavei.