Categorie: Interviuri

Anton Croitoru, unul din cei veniti din Romania ca sa munceasca un timp in America, tocmai murise intr-un accident de masina. Ramasese in tara o vaduva tanara si cativa copii. La priveghiul din Bloomington, California, in luna Martie 1989, am ascultat aceste cuvinte de mangaiere:

Domnul Isus ii spune lui Simon Petru: „Lasa-ma sa te spal Petre. Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.”

De multe ori auzim noi cuvintele acestea: „Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.” Iata aici, fratele Tomel asezat intr-un cosciug si ramane o femeie zdrobita si raman in urma copii orfani sa creasca fara tata. Cum s-o mangaiem noi pe vaduva?

„Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.” Este insa suficient sa stim si sa credem ca El face ceea ce face. A fost Dumnezeu in tot ce s-a petrecut? Sigur ca a fost. Chiar daca noi nu putem pricepe.

Rahela plange in Israel si nu vrea sa fie mangaiata. De ce? Cum ar putea fi ea mangaiata? Ce i-am putea noi da ca mangaiere? Ca sa fie mangaiata, ea vrea copiii ei inapoi si nimeni nu putea face asta.

„De ce plangi, Rahela?” Pentru ca mi s-au dus copiii si nu mai sunt.

Slavit sa fie Dumnezeu ca noi avem, astazi o alta nadejde si stim ca El ne va da inapoi ceea ce ne-a luat moartea! Pana atunci insa, ramanem cu durerea.

„Lasa-Ma, Petre. Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum”. Ajunge sa stim doar ca El este la lucru.

Poporul evreu striga catre Moise in Egipt: „Mai bine ne lasai in pace. Ne-ai facut viata si mai amara. Ne-ai nenorocit de tot.” Ce facea Domnul, ei nu puteau pricepe atunci. Nici Moise nu pricepea, dar el avea incredere in planurile Celui ce-l chemase.

Iov nu pricepea nici el de ce s-au abatut dintr-o data toate nenorocirile din lume asupra lui. Ii mor vitele, ii piere averea, se prapadesc copiii, il indeamna nevasta la rau, il judeca fara motiv prietenii …

„Lasa, Petre. Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.”

Iov raspunde la toate cu increderea lui in Domnul: „Femeie, vorbesti ca o nebuna, cum sa blestemam pe Domnul. Ce, primim din partea Lui binele si sa nu primim si raul? Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Numele Lui fie binecuvantat.”

Dumnezeu nu lucreaza dupa mintea noastra. Daca ar fi facut atunci dupa mintea lui Petru, nu i-ar fi spalat picioarele si urmarea ar fi fost tragica: „Daca nu te spal Eu, nu vei avea parte cu Mine.”

Daca ar fi fost dupa mintea lui Petru, Domnul Isus nu ar fi murit pe cruce. Tine-ti minte ca Petru I-a spus: „Sa Te fereasca Dumnezeu sa nu Ti se intample asa ceva.” Daca ar fi fost dupa mintea lui Petru, noi n-am fi astazi aici cu nadejdea vesniciei si a iertarii.

Ce bine ca Dumnezeu nu face dupa mintea noastra. El face cum stie El ca este bine.

Inteleptul Solomon spune: „Am ajuns la cunostinta ca tot ce face Dumnezeu dainuieste in veci si la ce face El nu mai este nimic de adaugat si nimic de scazut, si ca Dumnezeu face asa ca lumea sa se teama de El” (Prov. 3:14).

Ajunge sa stim ca Dumnezeu este prezent in ceea ce se intampla. „Aici este degetul lui Dumnezeu”, s-au plecat cu admiratie neputincioasa vrajitorii Egiptului.

Daca Dumnezeu este in moartea aceasta, atunci El stie ce face, chiar daca nu ne da astazi noua socoteala. Intr-o buna zi ne vom convinge ca ceea ce a facut El a fost cel mai bine.

Diana Horvath a fost dusa inca de mica la biserica baptista de bunica ei. A cunoscut de tanara Cuvantul lui Dumnezeu si biserica. Ea istoriseste:
Cand am ajuns la varsta adolescentei si eram in cautare de raspunsuri, de prietenii, de ?fericire?, mi-am indreptat atentia si spre ofertele care veneau din lume. in acelasi timp cautarile mele dupa sens erau ambivalente, fiind indreptate atat inspre lume cat si inspre Dumnezeu. Frecventam in continuare biserica, dar nu aveam o relatie personala cu Dumnezeu si pe deasupra incercam sa imi umplu golul din inima cu surogate oferite de lume. Problema era ca nu ma simteam ca apartinand nici uneia dintre tabere. Nu eram nici in totalitate din lume, dar nici nu eram un copil nascut din nou.
in seara de Ajun de Craciun a anului 1995 am fost la colindat impreuna cu tinerii Bisericii Baptiste Betel din Timisoara. Cand am ajuns spre dimineata acasa am incercat sa deschid poarta casei, dar nu am reusit. Era tare frig afara si cum stateam in fata portii ma gandeam ca ai mei sunt in casa la caldura, bucurandu-se impreuna de Sarbatoare. imi doream asa de mult sa fiu si eu inauntru !
Atunci, am avut viziunea Domnului Isus stand la usa inimii mele si batand?si eu stateam inauntru, la caldura, bucurandu-ma de sarbatoare, pe cand Sarbatoritul statea afara, in frig. Duhul Sfant m-a cercetat in momentele acelea si m-a facut constienta de goliciunea mea spirituala si de nevoia de a fi eliberata de pacatele mele.
Acolo, in fata portii, L-am primit in inima mea ca Domn si Mantuitor pe ISUS. Apoi, am reusit sa deschid poarta si cand am intrat in casa i-am gasit pe toti dormind. Din nou am fost cercetata si am inteles ca la fel ca si ei, eu fusesem adormita fata de Domnul, impietrita la chemarea Lui.
Din acel moment lucrurile s-au schimbat in viata mea si am inteles dragostea, rabdarea, mila si harul Domnului fata de mine. De asemenea, golul din inima mea a fost umplut si cel mai minunat este ca Domnul continua sa faca lucruri deosebite in viata mea! in aprilie 1996 am fost botezata.
Doresc sa ii slujesc cu tot ce sunt Domnului si sa raman credincioasa Celui ce m-a iubit si m-a rascumparat.

Interviu difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei in cadrul emisiunii „Vieti transformate”.
Realizator Ioan Ciobota

A trebuit un om ca Petru Popovici ca sa puna in cuvinte potrivite o iesire dintr-un impas mult prea frecvent in bisericile noastre. Sambata 3 Octombrie 1998, la o sedinta furtunoasa tinuta in Biserica din Atlanta se vorbea despre „ruperea” adunarii. Aceasta Biserica, scutita de abuzurile climaterice din Chicago sau Florida, cunoscuse in ultimii ani cea mai rapida crestere numerica din bisericile Asociatiei. Numarul lucratorilor era si el mare pentru lucrarea dintr-o singura adunare.

Cand disputa a ajuns la cote incandescente, fratele Pit a rostit in cuvinte o solutie duhovniceasca nesperata: „Fratilor, nu trebuie sa ne despartim, ci sa ne impartim. Atlanta e mare si romanii sunt raspanditi peste tot. Sa mai deschidem o misiune in partea de sud si o alta in partea de Nord a regiuni.”

Iata niste cuvinte surprinzatoare si sublime prin simplitatea lor: „sa ne impartim, fara sa ne despartim.” A te desparti are intotdeauna o conotatie negativa, implicand dusmanie si adversitate. A imparti un grup din motive strategice sau chiar si pentru linistea fiecaruia exprima o stare de maturitate duhovniceasca in care nu se rup toate legaturile si nu se prabusesc puntile lucrarii impreuna. Doamne, ce simplu este cand cuvintele pot face lumina! Si, Doamne, multumim pentru fratele Pit!

Durere, dalta dulce a devenirii mele …

In Februarie 1998, am sunat-o sa-i spun ca fratele Aurelian Popescu tocmai avusese un accident si lovindu-se la cap, a stat cinci zile in spital.

M-a intrebat: „Dar tu ce mai faci?” Stia ca treceam prin zile rele, de grea incercare sufleteasca. Suparasem cumva pe Domnul si vreo 50 din cei 240 membrii ai bisericii noastre ne parasisera pentru a forma o noua adunare. Am oftat si i-am spus ca ma tin deocamdata deasupra valurilor.

„Vreau sa-ti spun ceva, daca ai timp sa ma asculti. Am citit ceva interesant intr-o revista din Germania. Niste hoti si-au pus in gand sa jefuiasca o banca. Au vizitat-o mai intai si si-au dat seama ca nu va fi lucru usor. Banca avea paznici si la intrare si inauntru, iar toti functionarii stateau fiecare la locul lui, atenti la tot ce se intampla.”

„Seful bandei de hoti a spus: „Stiu ce vom face, aduceti-mi un baiat care vinde ziare pe strada!”

In ziua hotarata, baietelul tocmit de seful hotilor a intrat in cladirea bancii si a inceput sa strige ca pe strada, facand reclama ziarului pe care-l vindea. Au sarit repede oamenii de ordine si i-au spus ca asa ceva nu se poate, in banca nu este voie sa vinzi ziare. Baiatul a inceput sa strige si mai tare si sa fuga printre oameni. Ca sa puna capat mai curand taraboiului au sarit in ajutor si oamenii de paza de la usi. Apoi au sarit si functionarii de la locul lor si au dat o mana de ajutor sa-l prinda pe nazdravanul vanzator de ziare. In timpul acesta, hotii au operat si au jefuit banca.”

„Intelegi de ce ti-am spus asta?” m-a intrebat sora Bintea. „Inteleg foarte bine si va multumesc frumos”, i-am raspuns eu.

„Asta este tactica diavolului,” a continuat dansa, „el trimite pe cineva sa faca scandal si-i face pe lucratori sa-si paraseasca posturile. Atunci, marele hot isi duce planul cel rau la indeplinire. Nu te lasa pacalit, stai la lucrarea ta si vei vedea ca totul va trece. Ai vazut ce ploaie grozava a fost ieri. Astazi insa cerul este senin de toata frumusetea.”

„Nu uita ca toate bataliile noastre nu le dam cu cei din jurul nostru, ci in noi insine. Cauta sa iesi biruitor si Domnul te va binecuvanta daca iei examenul. Nu toate necazurile noastre sunt rele. Este scris ca Domnul Isus a fost dus „de Duhul” in pustie ca sa fie ispitit. Incercarea Lui a facut parte din planul divin. Dupa ce Domnul a trecut-o cu bine au urmat minunile si lucrarile minunate pe care I le-a dat Dumnezeu sa le faca. Cauta si tu sa treci cu bine examenul. Cine stie ce lucrari a pregatit si pentru tine Domnul ?”

I-am spus atunci ca urma sa avem sedinta duminica. Mi-a raspuns: „Spune fratilor sa nu puna prea mult la inima sedintele. Si ele trec. Dumnezeu nu lucreaza prea mult cu sedinte. Nu le lua nici tu prea in serios.”

26 Septembrie 1998. L-am vizitat iarasi dupa ce m-am intors dintr-o excursie de o luna in Romania. Surprinzator, l-am gasit asezat la biroul de lucru si imbracat ca de oaspeti. Am inteles ca au vrut sa ne faca o „impresie”. N-am reusit insa sa-l intretinem decat aproximativ 45 de minute, dupa care a obosit si a trebuit sa-l lasam sa se odihneasca.

M-a rugat sa ma asez cu scaunul langa dansul si si-a dezlantuit sirul intrebarilor curioase: „Cum a fost in Romania? Ce fac fratii? Cum m-am simtit in biserici? etc.” I-am spus ca pretutindeni am vorbit despre dansul si ca am transmis predica pe care mi-o incredintase. Intr-o pauza a inceput sa cante o cantare invatata de mult si repetata mereu in ceasuri grele, cantarea celor care nu mai au nimic si nici nu-si mai doresc nimic, pentru ca-L au pe Domnul:

„De sus din slava senina Tatal priveste la noi
Ochiul Lui toate le vede;
Mai mult de-atat ce mai vrei? ”

Una din strofe are un continut magnific:

„Iar cand in ceasuri supreme
Nu stii nici ce sa-I mai cei
Domnul priveste la tine!
Mai mult de-atat ce mai vrei?”

S-a oprit din cantat, m-a privit o clipa si mi-a spus: „Asta este toata problema omenirii: Nu stiu ce este important. Alearga dupa nimicuri. Daca-L ai pe Dumnezeu … ce-ti mai trebuie? Omul are sansa extraordinara sa-L primeasca pe Dumnezeu in inima lui si sa se bucure de tot ce inseamna prezenta Lui in viata. Suntem cele mai fericite fapturi din univers! Ce ne-am putea dori mai mult?”

INTERVIU CU DUMNEZEU
– Ai vrea sa-mi iei un interviu deci!…….. zise Dumnezeu.
– Daca ai timp, i-am raspuns.
Dumnezeu a zambit.
– Timpul meu este eternitatea… Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a raspuns:
– Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, iar apoi
tanjesc iar sa fie copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani, iar
apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se
gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici
prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si
cum nu ar fi trait.
Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp.
Apoi am intrebat:
– Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copii tai?
– Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde
in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu inca nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si
ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de semenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.
– Multumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie?
Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:
– Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna!

– fosta bibliotecara la Universitate
„Da azi inainte, vom merge impreuna. TU esti proprietarul vietii mele, eu sunt chiriasul.”

Maria Morariu era bibliotecara la Universitatea de Vest din Timisoara, in urma cu cativa ani.
Era nepocaita, divortata, deziluzionata, fara rost pe lume.

A incercat si stiinte oculte – radiestezie, New Age, curente filozofice, training autogen.
Doar ca sa isi gaseasca pacea sufletului si sensul in viata. Dar n-a gasit nimic si a fost tot mai goala si pustie in suflet.
Chiar daca si la acele intalniri oculte, totul incepea cu rugaciunea Tatal nostru, si-a dat seama ca ceea ce se petrecea acolo nu era in regula.
„Asta este una dintre strategiile Satanei – sa-ti prezinte o informatie in care 20% este adevar, DAR 80% este minciuna.” concluzioneaza Maria acum, dupa ce a cunoscut ADEVARUL 100%.

A cautat in biserici, in manastiri, un indrumator, o cale…
Pana la urma a gasit CALEA – pe Domnul Isus Cristos.

In biserica nu lipsea de la nici o liturghie, tinea posturile, dar lipsea ceva…
Acest ceva i-a fost oferit de Dumnezeu prin emisiunile de la Radio Vocea Evangheliei.

La un moment dat, a descoperit Radio Vocea Evangheliei. Asculta in fiecare seara, de cate ori era posibil, emisiunile de la Radio. „M-au ajutat enorm de mult. Aveam atat de acuta si adanca nevoie de a intelege Biblia pe masura mintii mele.” spune Maria.

Mergea la catedrala, dar nu intelegea Biblia si se simtea tratata ca la „coada la carne”: hai repede, urmatorul.

De la Radio a inteles ce inseamna NASTERE DIN NOU, care este de fapt esenta Evangheliei.
„Pana nu am inteles acest lucru, eram doar un „implinitor de ritualuri” dar nu cunoasteam si nu intelegeam esenta.” isi aminteste ea.

„O emisiune care m-a marcat foarte mult, vorbea despre trairea impreuna cu Cristos. Se spunea: „Dupa ce Cristos intra in viata ta, Il inviti in sufragerie, in primul rand. Apoi in biblioteca, sa vada ce carti citesti si cu ce iti umpli mintea, apoi in atelier, sa vada ce lucrezi… DAR, in camara… acolo unde sunt lucrurile pe care numai tu le stii si pe care nu vrei sa le vada altii… nu-L lasi sa intre. Doar tu tii cheia de acolo.
Si atunci provocarea era: ori Il iei pe Isus cu tine si la prieteni, sa vada ce prieteni ai tu, si in serile de discoteca sau in baruri, sa vada unde mergi tu, ORI IL DUCI CU TINE PESTE TOT, ORI NU-L DUCI.
Isus spunea: „Pentru asta am venit, pentru pacatos. Da-mi tu cheile de la camarile ascunse ale sufletului si ale vietii tale si EU voi face curatenie.”

„In acel moment, fiind singura acasa si ascultand radio, m-am pus pe genunchi si am spus: „Doamne, eu din aceasta clipa vreau sa-mi dau toata viata in mainile tale, si de acum incolo oriunde voi merge, fie ca este zi sau noapte, fie ca este servici sau prieteni, oriunde as locui, noi doi VOM MERGE IMPREUNA. TU ESTI PROPRIETARUL VIETII MELE, EU SUNT CHIRIASUL.” a hotarat Maria.

La inceput, prietenii au criticat-o: „Ce-ai patit, te-ai prostit, ti-ai pierdut mintile, devii obtuza, rigida, bigota? Cum se poate asa ceva?” Atunci s-au rupt prietenii vechi de 20 de ani, deoarece prietenii si prietenele nu i-au putut intelege alegerea.

Aceasta a insemnat izolare de prieteni, in prima faza.

Intr-o seara de vineri, a ascultat un interviu cu grupul Omega. Maria era singura acasa, confuza, fara speranta. A auzit invitatia din timpul interviului : „Veniti maine – sambata – la concertul grupului OMEGA, la gradina de vara.”
Si Maria a venit.
Sambata, la concert, s-a spus in continuare: veniti maine, duminica, la biserica.
Si Maria a venit si acolo.
S-a predat Domnului, a urmat cursurile Seminarului Teologic, apoi Domnul a chemat-o in lucrare.

A lasat imediat postul caldut si frumusel de bibliotecara la Biblioteca Centrala a celei mai mari Universitati din Vestul Romaniei, si a plecat sa urmeze chemarea Domnului.
Unde?
In Israel.
In Israel, DAR !!! in zona araba. Era intr-un spital arab din Bethleem cand se dadeau luptele crancene de la Biserica Nasterii Domnului. A fost evacuata, impreuna cu tot spitalul.
Chemarea ei este pentru ARABII necrestini din Israel. Daca va puteti inchipui atata curaj.

Domnul a hotarat ca Maria sa fie chemata prin intermediul acestor emisiuni. Poate pentru ca – asa cum spune in Proverbe – cum raspunde in apa fata omului fetei omului, asa raspunde sufletul omului sufletului omului. Si Duhul Sfant a atins coarda care trebuia din sufletul si mintea Mariei.

Acest interviu a fost difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei, in cadrul emisiunii ?Vieti transformate?. Realizator Ioan Ciobota.

Un om in toamna vietii, care a venit in vizita la Los Angeles in primavara lui 1997, sa-si rastoarne printre noi cosul cu roade adunate in activitatea de-o viata. Venea dupa o foarte binecuvantata saptamana de studiu si evanghelizare petrecuta la Sacramento. A ales sa ne vorbeasca despre „intaietatea in fapte bune” asa cum este expusa ea in epistola lui Pavel catre Tit. L-am auzit atunci spunand ceva asa de clar, asa de profund si totusi asa de simplu cum nu mai auzisem la nici un alt predicator:

„In problema faptelor exista doua greseli insuflate de Diavol. El vine la noi sa ne amageasca si sa ne opreasca de la mantuirea frumoasa pe care ne-a pregatit-o Dumnezeu. Pentru cei ce se apropie de mantuire, diavolul zice: „Mai intai trebuie sa faceti fapte, multe si foarte grele”, cand de fapt Dumnezeu nu vrea sa facem nimic, ci doar sa credem. Pentru cei ce au primit mantuirea, diavolul are o alta inselatorie: „De-acum, voi nu mai trebuie sa faceti nimic! Ati fost mantuiti prin har si aceasta va este de ajuns pentru vesnicie.” Observati greseala: „Fapte inainte de mantuire” si „Nici un fel de fapte dupa mantuire”.

Biblia spune exact invers! Mantuirea nu se obtine prin fapte, „ca sa nu se laude nimeni”. Dar am fost mantuiti pentru „faptele bune pregatite mai dinainte de Dumnezeu, ca sa umblam in ele”. Fara credinta, faptele sunt sterile si nu produc mantuirea; fara fapte, credinta este moarta. La intalnirea cu Christos trebuie sa ai credinta, in umblarea cu El trebuie sa dai dovada de ascultare!”

Cuvintele fratelui Mihai Chiu mi-au clarificat in cateva clipe problema aceasta a „faptelor bune” si insemnatatea pe care le-o da Dumnezeu. Predica dumnealui a cazut in inima mea pe un pamant bun si pentru ca, doar cu cateva zile inainte citisem in „Jurnalul fericirii” al lui N. Steinhardt alte cateva randuri extraordinar de clare si revelatoare in aceasta foarte importanta problema a „faptelor”. Iata-le:

„In LiEtre et le Neant, Sartre consacra un stralucit capitol verbelor „a fi” si „a face”; plin de observatii interesante, subtile si rodnice. As vrea sa ma opresc numai la „a face” si „a fi”, accentuand latura – as zice – escatologica.

Viata este hotarator legata de verbul „a face”: trairea noastra pe acest pamant, trecerea noastra prin aceasta lume constituie faza lui „a face”. Moartea (ori starile prevestitoare asemanatoare ei) stau sub semnul lui „a fi”. (Moartea insasi ar putea fi definita ca trecerea in starea lui „a fi”, un „a fi” absolut, purificat de orice contingenta.)

Pe vesnicul „a fi”, noi ni-l cladim singuri, iar vesnicia aceasta – rai ori iad – e functie variabila de ceea ce facem. Picatura cu picatura, zi de zi, clipa de clipa, actiune dupa actiune, gest dupa gest, facandu-l ne pregatim permanentul este.

Raiul si iadul pot asadar fi considerate ca stari de fiintare pura; constiinta (sau sufletul) se afla acolo insingurata si neajutorata de nimeni si de nicaieri, fata in fata cu vesnicia, cocotata pe maldarul de faptuiri savarsite in faza lui „a face”.

Dincolo – oricat am jindui (e sensul parabolei dreptului Lazar si al bogatului nemilostiv) – nu mai putem face nimic niciodata (nevermore zice Poe): verbul „a face” piere, e ca si cum nici n-ar fi fost vreodata. Ramane insa, in toata groaznica lui plinatate si semnificatie, verbul „a fi” – el si nimic altceva.

Fara prieteni, fara televizor, fara zgomotul vecinilor … Atunci, se va vedea ce ti-ai cladit, pe care ti le-ai ales: oile sau caprele.

Verbele „a face” si „a fi” sunt deopotriva de gingase: unul prin evanescenta lui, celalalt prin vesnicia lui. Goethe arata cat de greu este „a face”. Dar greutatea sa paleste in fata lui „a fi”, cand acesta ii urmeaza. Fericiti cei ce pot intampina pe „a fi” si pot intra in imparatia lui multumiti fiind de felul in care si-au incheiat relatiile cu „a face”.

La distanta dintre doua generatii distincte si dincolo de circumstantele diferite ale protestantismului si ortodoxiei, rostirile fratelui Chiu si randurile fratelui Steinhardt fac parte din aceeasi familie, invatatura din invatatura aceluiasi Tata.