Richard Wurmbrand – Vorbe de duh

M-a chemat la dansul pentru ca nu se simtea bine si auzise ca nici eu nu ma simteam „excelent”. Pe dansul il apasa boala si batranetea, pe mine ma apasau niste vorbe si niste atitudini ale unora din Biserica. Sangeram inauntru si mi-a simtit inima grea. Probabil ca s-a gandit din timp la ceea ce vroia sa-mi zica, pentru ca a inceput repede, fara tatonarile de rigoare. Eram un grup destul de mare, dar dansul a vorbit uitandu-se la mine:

„Multa vreme m-am framantat cu un text din Evanghelie. Isus imi spune ca trebuie sa fiu desavarsit, „cum Tatal meu din ceruri este desavarsit”. Am citit si i-am spus: „Doamne asa ceva nu se poate. Nu este cu putinta si nu este drept sa-mi ceri asa ceva. Nu poti cere ramei care se taraste pe pamant sa zboare ca soimul. Eu sunt om pacatos si Dumnezeu este Dumnezeu! Imi ceri sa fiu desavarsit, si nu oricum de desavarsit, ci ca Dumnezeu insusi!”

Dumnezeu m-a vazut suparat si mi-a zis: „Lasa ca mai vorbim noi despre asta.”

Dupa un timp, Domnul mi-a aratat un text in Vechiul Testament care spune ca „Robul Domnului este surd”. Auzi, Dumnezeu nu are auz perfect! Sunt lucruri pe care El nu le aude sau „se face ca nu le aude”. I-am spus: „Doamne asa pot sa fiu si eu!

Altadata mi-a aratat alt text in care scrie ca „Dumnezeu nu vede nici o nelegiuire in Iacov”. Nu ca n-ar fi nelegiuire in Iacov, dar Dumnezeu nu vede. Asta inseamna ca El nu vede prea bine … M-a intrebat: Asa poti fi ca Mine?” I-am raspuns ca „da”.

Intr-o alta ocazie mi-a dat sa citesc un text care spune ca Dumnezeu arunca pacatele noastre in „marea uitarii”. Auzi, Dumnezeu nu tine minte. El „uita” anumite lucruri despre noi. Cu memoria nici eu nu stau prea bine! Deci pot sa fiu ca El!

Dumnezeu nu aude, Dumnezeu nu vede, Dumnezeu nu tine minte! Ca un asa Dumnezeu pot sa fiu si eu … desavarsit!”

A intervenit de alaturi si sora Bintea: „Scrie undeva despre imparatul Saul ca „s-a facut ca nu aude”, anumite vorbe rele spuse despre el. E bine sa stii ce sa pastrezi si ce sa dai la o parte ca sa poti conduce poporul Domnului”.

Vorbe de duh – Simion Cure

Anton Croitoru, unul din cei veniti din Romania ca sa munceasca un timp in America, tocmai murise intr-un accident de masina. Ramasese in tara o vaduva tanara si cativa copii. La priveghiul din Bloomington, California, in luna Martie 1989, am ascultat aceste cuvinte de mangaiere:

Domnul Isus ii spune lui Simon Petru: „Lasa-ma sa te spal Petre. Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.”

De multe ori auzim noi cuvintele acestea: „Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.” Iata aici, fratele Tomel asezat intr-un cosciug si ramane o femeie zdrobita si raman in urma copii orfani sa creasca fara tata. Cum s-o mangaiem noi pe vaduva?

„Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.” Este insa suficient sa stim si sa credem ca El face ceea ce face. A fost Dumnezeu in tot ce s-a petrecut? Sigur ca a fost. Chiar daca noi nu putem pricepe.

Rahela plange in Israel si nu vrea sa fie mangaiata. De ce? Cum ar putea fi ea mangaiata? Ce i-am putea noi da ca mangaiere? Ca sa fie mangaiata, ea vrea copiii ei inapoi si nimeni nu putea face asta.

„De ce plangi, Rahela?” Pentru ca mi s-au dus copiii si nu mai sunt.

Slavit sa fie Dumnezeu ca noi avem, astazi o alta nadejde si stim ca El ne va da inapoi ceea ce ne-a luat moartea! Pana atunci insa, ramanem cu durerea.

„Lasa-Ma, Petre. Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum”. Ajunge sa stim doar ca El este la lucru.

Poporul evreu striga catre Moise in Egipt: „Mai bine ne lasai in pace. Ne-ai facut viata si mai amara. Ne-ai nenorocit de tot.” Ce facea Domnul, ei nu puteau pricepe atunci. Nici Moise nu pricepea, dar el avea incredere in planurile Celui ce-l chemase.

Iov nu pricepea nici el de ce s-au abatut dintr-o data toate nenorocirile din lume asupra lui. Ii mor vitele, ii piere averea, se prapadesc copiii, il indeamna nevasta la rau, il judeca fara motiv prietenii …

„Lasa, Petre. Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.”

Iov raspunde la toate cu increderea lui in Domnul: „Femeie, vorbesti ca o nebuna, cum sa blestemam pe Domnul. Ce, primim din partea Lui binele si sa nu primim si raul? Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Numele Lui fie binecuvantat.”

Dumnezeu nu lucreaza dupa mintea noastra. Daca ar fi facut atunci dupa mintea lui Petru, nu i-ar fi spalat picioarele si urmarea ar fi fost tragica: „Daca nu te spal Eu, nu vei avea parte cu Mine.”

Daca ar fi fost dupa mintea lui Petru, Domnul Isus nu ar fi murit pe cruce. Tine-ti minte ca Petru I-a spus: „Sa Te fereasca Dumnezeu sa nu Ti se intample asa ceva.” Daca ar fi fost dupa mintea lui Petru, noi n-am fi astazi aici cu nadejdea vesniciei si a iertarii.

Ce bine ca Dumnezeu nu face dupa mintea noastra. El face cum stie El ca este bine.

Inteleptul Solomon spune: „Am ajuns la cunostinta ca tot ce face Dumnezeu dainuieste in veci si la ce face El nu mai este nimic de adaugat si nimic de scazut, si ca Dumnezeu face asa ca lumea sa se teama de El” (Prov. 3:14).

Ajunge sa stim ca Dumnezeu este prezent in ceea ce se intampla. „Aici este degetul lui Dumnezeu”, s-au plecat cu admiratie neputincioasa vrajitorii Egiptului.

Daca Dumnezeu este in moartea aceasta, atunci El stie ce face, chiar daca nu ne da astazi noua socoteala. Intr-o buna zi ne vom convinge ca ceea ce a facut El a fost cel mai bine.

De vorba cu Ilie Calancea

O alee frumos ingrijita, strajuita de cateva salcii care abia asteapta sa te mangaie cu frunzele lor mladioase, te conduce spre o casa batraneasca – locuinta lui Ilie Calancea. Interiorul camerei sale este relevant: masa de lucru plina de carti, caietele asezate in ordine, veioza care vegheaza deasupra mesei, toate acestea vorbesc despre o persoana meticuloasa si atenta in tot ce face.

Ilie Calancea s-a nascut in anul 1912, in localitatea Vicovul de Jos. Dupa ce tatal sau s-a intors din Primul Razboi Mondial, Ilie urmeaza cursurile scolii gimnaziale, iar dupa terminarea ei se angajeaza la Fabrica de cherestea, din localitatea natala. La varsta de 20 de ani pleaca in armata, fiind inrolat intr-un batalion cu destinatia „frontul de est”. Acolo, pentru prima data, citeste ceva despre Dumnezeu, „pentru alinarea si mantuirea sufletului”, dintr-o carte de rugaciuni oferita de preotul militar.
Proaspat casatorit, in zona Cernautiului, a fost marcat de urmarile celui de-al doilea razboi mondial. si-a pierdut toate bunurile agonisite cu atata truda in anii tineretii, a pribegit prin tara si impreuna cu sotia si primul copilas de 6 luni au cunoscut foamea, setea, frigul si lipsurile. Dar, sa-l lasam sa-si depene singur amintirile.

Ce amintiri va trezeste trecutul?

Poate prea multe ar fi de spus…, pentru ca dupa cum stim, viata este grea. Nu-L cunosteam pe Dumnezeu in mod personal, nu aveam o viata spirituala, dar simteam ca Cineva este alaturi de mine, in ciuda multelor momente de singuratate. Ca si refugiat de razboi nu mai detineam nimic. Nu stiam nimic despre sotia mea, Veronica si baiatul meu Nicolae. Dupa ce am distrus caile de telecomunicatii dinaintea inamicului, am intreprins o calatorie lunga pentru a o gasi pe sotia mea. Cu anevoie am gasit-o in localitatea Bod, judetul Brasov, intr-o camaruta de 2 pe 2 metri culcata pe niste scanduri avand sub cap cateva din hainele proprii. Am stat in comuna Bod vreo 3-4 zile, iar apoi am primit ordin sa plec in judetul Olt, pentru repararea cailor de comunicatii. Dupa terminarea razboiului am fost mutat in multe locuri din tara, apoi am primit domiciliul stabil in Tohanul Vechi, langa Brasov.

Spuneati ca nu ati fost implicat in viata religioasa; ce s-a intamplat ca de mai bine de patru decenii ati vestit Cuvantul Lui?

Fiind specializat in interventii telefonice, munca mea cerea deplasari pe teren. Mergand pe jos sau cu bicicleta, avem ocazia sa intalnesc diferiti oameni. In localitatea vecina locuia un refugiat din Basarabia, pe nume Brunescu Dumitru, un agricultor credincios, simplu si foarte sociabil. Cu cine se intalnea nu ezita sa-i spuna ceva din Cuvantul lui Dumnezeu. A venit si randul meu sa ascult Evanghelia. Oriunde ma intalneam cu el imi spunea din Cuvant.
Intr-un amurg, in drumul meu dinspre Rasnov spre Tohan, m-am intalnit cu domnul Brunescu care venea de la o casatorie din Tohan. Am proptit bicicletele, ne-am asezat pe margine de sant si Dumitru Brunescu dupa ce mi-a vorbit despre Domnul Isus m-a invitat la biserica, dar mi-a sugerat sa mai caut pe cineva care sa-mi spuna mai multe despre Dumnezeu. Cine credeti ca era respectivul domn? Un frate, pe nume Calavie pe care il cunosteam foarte bine si imi era antipatic. Astfel, nu puteam sta de vorba cu el despre credinta. Domnul Dumnezeu nu m-a lasat asa. Sotia mea avea o prietena croitoreasa credincioasa, care a invitat-o intr-o duminica la biserica. Veronica a ramas profund impresionata de mesajul si cantarile ascultate. Cu mult entuziasm, mi-a relatat cu lux de amanunte tot ce s-a vorbit la biserica. Cuprins de grijile cotidiene, nu am reusit sa ajung in acea perioada la biserica, dar Domnul nu a ingaduit sa intarzii – l-a trimis pe fratele Brunescu impreuna cu fratele Calavie si cu inca un frate ungur. Dupa trei vizite la biserica din Tohan, Domnul mi-a miscat inima prin mesajul rostit de un frate din Evrei 4:7. „…Astazi, daca auziti glasul Lui nu va impietriti inimile „. Am plecat din biserica fara sa iau o decizie, insa in zilele urmatoare cuvantul astazi imi suna mereu in urechi. N-am putut sa ma mai opun chemarii lui Dumnezeu si n-am mai asteptat ziua de duminica. Undeva, pe camp, m-am aruncat pe genunchi si I-am rugat pe Domnul sa-mi ia povara pacatului. Duminica urmatoare, dupa terminarea programului de dimineata, am spus inaintea adunarii ca si eu m-am predat Domnului cu cateva zile in urma. Nu am putut sa-mi imaginez de unde atata bucurie in biserica; nu au mai plecat fratii acasa si surorile au ramas sa-L laude pe Domnul si sa-I multumeasca pentru decizia mea. Din ziua aceea am rupt-o cu lumea. Impreuna cu frati daruiti lucrarii lui Dumnezeu: fratii Mihaiescu, Calavie, Cornea si altii am pus umarul la vestirea Cuvantului lui Dumnezeu in acea zona.

Ce a determinat venirea dumnea-voastra in anul 1956 la Biserica din Siret?

Simteam in interiorul meu o chemare deosebita pentru zona natala. Doream mult sa le spun si celor cu care am copilarit si crescut, despre dragostea lui Dumnezeu. Desigur, dupa ce au auzit fratii din zona Brasovului de intentia mea de plecare, au incercat sa ma convinga sa raman acolo. Fratele Cornea a fost singurul care m-a incurajat, spunand: „Te duci la Siret, frate? Du-te! Am fost si eu acolo; sunt frati minunati, dedicati lucrarii. Au o casa de biserica mare si frumoasa. Este nevoie de tine acolo.” Fratele Cornea fusese la Siret si la Negostina. Mi-a povestit ca in biserica din Negostina, deoarece avea interdictie la vestirea Evangheliei, sfatuit de frati, a trebuit sa escaladeze geamul si sa fuga deghizat la gara din Dornesti. Acest lucru l-a incurajat si mai mult in vestirea si proclamarea Evangheliei mai tarziu.
Urmand acest indemn, in ziua urmatoare am cerut sefului meu sa ma transfere cu serviciul in Bucovina. Asa se face ca timp de 4 decenii ajut lucrarea lui Dumnezeu in aceasta zona.

Sunteti de aproape 45 de ani in Biserica din Siret. Care a fost implicarea dumneavoastra in lucrarea spirituala din zona Bucovinei?

M-am adaptat foarte repede conditiilor de aici. Impreuna cu frati minunati ca: Mihai Marianciuc, Schipor Toader, fratele Luca si multi altii am format un front comun in vederea vestirii Cuvantului si pastorirea credinciosilor. Nu a fost usor, dar privind retrospectiv, ma bucur ca lucrarea lui Dumnezeu a inaintat. Impreuna cu fratii din biserica am avut de-a lungul anilor multe satisfactii pe taram spiritual. Astazi ne bucuram de tinerii adunarii noastre, de implicarea lor, chiar si in vestirea Evangheliei.
Referitor la implicarea mea in zona nu pot spune multe. Acum mi-e greu sa merg pe jos pana la biserica. Altadata era altfel: eram omul de teren si in zilele de duminica. In perioada comunista am fost propus ca si vestitor pentru zona Siret. Vizitam adunarile, vesteam Evanghelia si celor pe are ii intalneam pana la biserica. Chiar si acum, in drum spre biserica mai intalnesc pe cate cineva abordabil si-i mai ofer o revista, un tractat, orice i-ar putea fi util pentru aflarea mantuirii.

Ce sfaturi puteti oferi tinerilor ?

Asa cum am amintit deja, este un lucru imbucurator ca, in general, tineretul de astazi se implica in lucrarea lui Dumnezeu. Cu toata dragostea si aprecierea pe care o port pentru generatia tanara, vreau sa le dau un sfat pentru propasirea lucrarii lui Dumnezeu prin ei. Cred ca este nevoie sa persevereze in citirea si studierea Cuvantului lui Dumnezeu iar al doilea lucru sa lucreze in stransa legatura cu fratii care au experienta. Mie mi-a ramas sa ma rog pentru tinerii adunarilor noastre, ca Dumnezeu sa toarne belsug de har peste ei si prin ei.

Richard Wurmbrand – vorbe de duh

Richard Wurmbrand
Toamna aduce fiorii reci ai unei morti inevitabile. Aflat in vacanta la Portland am aflat ca sora Bintea a fost internata in spital, pentru o operatie. La varsta ei, orice interventie chirurgicala era „majora” , cu consecinte greu de intrevazut.

M-am intors la Los Angeles si pe 3 Iulie 1996 am plecat la spital cu parintii nostri. L-a poarta spitalului ne-am intalnit cu fratele Wurmbrand. Era intr-un carucior cu rotile care-l ajuta sa-si depaseasca neputintele trupului, dar nu si pe ale inimii: „Sunt intr-o mare incercare! O opereaza pe Bintea …”

Ne-am dus impreuna in salonul spitalului si am facut roata in jurul patului in care statea sora Wurmbrand. Deloc trista sau ingrijorata, doar cu fata brazdata de spasmele involuntare produse de durerile acute, dansa ne-a vorbit duios despre „Cel ce numara firele de par de pe capul celor credinciosi”:

„Am cunoscut odata un tanar matematician. Era doctor in matematici si se specializase in computere. L-am admirat si l-am laudat pentru priceperea lui, dar i-am spus ca Dumnezeu stie sa numere mai bine decat el. Saracul de el, nu-L cunostea pe Dumnezeu si era pierdut. I-am explicat ca eu nu stiu nimic in comparatie cu el, dar ca si el are inca de invatat de la Dumnezeu. Dumnezeu este cel mai mare matematician cu putinta. El numara stelele de pe cer, firele de par de pe capul oamenilor si ne socoteste chiar si numarul zilelor vietii noastre. Ce minunat este sa stii ca El se preocupa de toate acestea si ca face asa pentru ca ne iubeste.”

A intrat asistenta medicala sa o pregateasca pentru operatie, asa ca ne-am retras in liniste. Am mai apucat totusi sa-l mai vad si sa-l mai aud pe fratele Richard, care s-a apropiat cu caruciorul de patul sotiei sale, a apucat-o de mana si i-a spus plin de caldura: „Te iubesc mai mult decat in ziua nuntii!”

Fiorii inghetati ai toamnei au fost izgoniti pentru cateva clipe de flacara din cuvintele dragastoase. In ochii celor doi stralucea acum o lumina hotarata sa biruiasca dincolo de limitele obisnuite ale firii.

De vorba cu Vasile Moisa

In varsta de 78 de ani, indragitul Vasile Moisa se numara printre cei care se straduie sa continue lucrarea lui Dumnezeu in aceste vremuri. Varsta si neputintele din trup nu-l impiedica pe acest om consacrat sa cutreiere tara in lung si-n lat pentru a imbarbata bisericile Domnului. Avand o pensie foarte mica, beneficiaza totusi de cateva bilete gratuite de calatorie pe care le foloseste pentru a-si vizita fratii de credinta si a le darui invataturi pline de prospetime spirituala. In itinerarul sau, Suceava nu este ocolita, asa ca am avut prilejul sa-l intalnesc iarasi. De data aceasta, l-am rugat sa ne permita publicarea unui dialog ce l-am avut impreuna.

Daniel Grigoriciuc – Frate Vasile, ar fi bine sa incepem printr-o radiografiere a vietii dumneavoastra. Cum a fost perioada copilariei in sanul familiei, cine au fost parintii dumneavoastra, fratii si surorile?

Vasile Moisa – M-am nascut in anul 1921, in comuna Broscauti, din parinti ortodocsi. Suntem patru copii, trei fete si eu, singurul baiat. M-am casatorit in biserica ortodoxa. Tatal meu era ortodox convins, iar sora lui era maica stareta la manastirea Gafton, langa Botosani. Mama era nepoata de preot ortodox. Aceasta era mostenirea mea religioasa.

D.G. – Actualmente, sunteti crestin dupa Evanghelie. Cum a avut loc aceasta intorsatura?

V.M. – Eu am fost cercetat in mod deosebit prin viata exemplara a unor vecini credinciosi. Am discutat deseori cu cei ce au adus Evanghelia pe meleagurile noastre. In urma discutiilor, am fost convins de adevar. Am luat legatura cu credinciosii din localitate si tin sa fac aceasta paranteza, anume ca adunarea din Broscauti este a treia ca vechime pe meleagurile moldovene. Prima a fost cea din Iasi, a doua cea din Prelipca si cea de-a treia, cea din Broscauti. De aici s-a raspandit Cuvantul si s-au infiintat toate celelalte adunari din zona noastra. Dupa cum am spus, am avut diverse discutii cu cei credinciosi, dar in mine s-a trezit inca din frageda copilarie frica de moarte, groaza de pacat. De exemplu, cand era o ploaie furtunoasa cu descarcari electrice, ma cuprindea frica de moarte si constiinta imi spunea ca daca mor, voi merge in iad. Dumnezeu m-a prelucrat in asa fel, incat am devenit apasat de povara pacatului si dupa casatorie, in anul 1942, in luna ianuarie, am avut o noapte in care mi-am plans pacatul pana in zori. Eram transpirat la maximum. Mi-a trecut ca intr-un film intreaga viata. Povara pacatului ma apasa atat de grozav incat toate justificarile pe care cautam sa le invoc pentru a-mi linisti constiinta n-au fost suficiente. Am capitulat inaintea lui Dumnezeu, mi-am recunoscut constient vinovatia, am cunoscut Cuvantul lui Dumnezeu si am ajuns sa-L i-au pe Domnul Isus ca Mantuitor personal si sa fiu usurat de povara pacatului prin credinta in jertfa ispasitoare a Domnului Isus pe cruce.

D.G: – Ati mentionat adineaori ca ati avut rude ortodoxe. Cum s-au manifestat atunci cand au aflat ca v-ati pocait?

V.M. – Rudele au incercat sa exercite presiuni ca sa ma determine sa renunt. Cea mai inversunata a fost mama, care l-a influentat pe tata sa ma dezmosteneasca. Atunci, in 1942, cultele erau interzise prin ordinul lui Antonescu. Era stare de asediu pe aceste meleaguri. Intalnirile religioase erau interzise. Totusi, eu participam la intalniri de partasie clandestine in casele unor frati. Mama a aflat, m-a urmarit si a sarit la bataie la mine si a amenintat familia la care eram ca le va da foc casei. Oricum, am avut de suferit. Daca veneam acasa nu mi se dadea sa mananc, eram batjocorit, amenintat, dar harul lui Dumnezeu a fost cu mine si niciodata nu am replicat.

D.G. – Puteti sa ne relatati si alte evenimente semnificative din perioada de oprimare a crestinilor?

V.M. – Persecutia declansata a atins cote destul de mari. Una din surorile mele a denuntat la jandarmerie faptul ca ne adunam pentru studierea Bibliei. Asa ca a venit seful de post si ne-a confiscat toate cartile. In 1941 s-a declansat razboi impotriva fostei Uniuni Sovietice si era decretata cruciada impotriva bolsevismului – razboiul sfant pentru cruce si neam. N-a trecut multa vreme si au inceput arestarile credinciosilor. Oficial nu eram recunoscuti decat ca asociatie si eram considerati ca fiind bolsevici. Pe atunci, eu am fost incorporat si dupa o perioada scurta am intrat in razboi. A fost harul lui Dumnezeu ca mi-a dat intelepciune, asa ca am putut invata manipularea aparatelor de transmisiune foarte bine. De fapt, eram cel mai bun din cinci mii de oameni. Comandantul m-a apreciat si a capatat o afectiune deosebita fata de mine. Am reusit sa-i vestesc Evanghelia si nu am fost persecutat in timpul acela.

D.G. – Unde ati fost pe front si care au fost evenimentele mai importante din acea perioada?

V.M. – Am fost dus pe front, incepand cu Moghilevu si stabilit in zona Pascani, fiind atasat unei mari unitati militare, cu comandantul transmisiunilor care mi-a fost instructor. Acesta, cunoscandu-ma, a facut ordin la raport sa fiu repartizat unitatii pe care el o conducea atunci in razboi. Dupa un timp, eu am cazut prizonier si a trebuit sa fug din noua lagare. Intelegerea noastra cu Uniunea Sovietica, cu care trebuia sa colaboram, a fost sa ne repliem in cea mai deplina ordine pana in zona Focsani si de acolo armata noastra sa se asocieze cu armata rusa pentru dezrobirea Ardealului. Dar rusii nu si-au tinut angajamentul, ne-au dezarmat, ne-au bagat in lagare si atunci convingerea mea, ca rusii pierd razboiul, s-a adeverit. In timp ce fugeam dintr-un lagar, am fost prins de rusi. Acestia au gasit la mine o Biblie britanica cu harti la sfarsit, motiv pentru care m-au dus la comandamentul german, iar ei vazandu-ma imbracat mai deosebit au crezut ca sunt ofiter. Un rus m-a dezbracat de haine, mi-a pus pistolul in piept, iar altul imi rasfoia Biblia. In timp ce vroia sa ma impuste, cel care imi rasfoia Biblia i-a pus mana pe pistol si l-a oprit spunandu-i ceva in ruseste. M-au pus sa ma imbrac, mi-au inapoiat Biblia si apoi mi-au dat drumul. Dupa ce m-am imbracat, basarabenii m-au intrebat: „Ce credinta ai dumneata? Stii de ce nu te-a impuscat rusul acela?” Am ingaimat: „Nu stiu? Eu sunt crestin dupa Evanghelie”. “Ei bine, mi-au spus acestia, rusul nu l-a lasat pe celalalt sa te impuste pentru ca acea carte pe care o ai nu este obiect militar, ci este o carte care vorbeste de Dumnezeu”. Atunci mi-am dat seama ca Dumnezeu avea ceva in vedere cu mine si m-a ocrotit ca sa nu fiu impuscat.

D.G. – In ce an v-ati intors din razboi?

V.M. – M-am intors din razboi in anul 1944. In data de 24 august am cazut prizonier. Am fugit din lagarele din Focsani, Bacau, Roman. La Pascani am fost prins si am lucrat la largirea liniei. Am venit sa imi vad sotia. Mi-a fost atat de dor de ea! In toata aceasta perioada de ocupatie, nu am avut nici o legatura cu familia. La raport se prelucrau ordine ca in teritoriul ocupat, rusii ii schingiuiesc si ii fac sapun pe cei ramasi acasa. Cand am ajuns acasa, am gasit totusi sotia nevatamata. Pot spune ca am avut o sotie fidela tot timpul vietii. Si acum este tot asa. Daca nu vin o luna de zile din ogorul Evangheliei, ea se descurca singura. A fost foarte indemanateca, precum un barbat. Stia sa are, sa coseasca, sa mearga cu animalele la padure. Gospodaria noastra nu a avut de suferit in perioada in care am lipsit de acasa. Niciodata nu mi-a reprosat cand am lasat-o singura.

D.G. – Cati copii aveti?

V.M. – Am avut cinci copii. Insa, unul a murit in timpul razboiului si doi au murit dupa razboi. A fost un timp de lipsuri, de foamete. Acum traiesc numai doi, un baiat si o fata. Baiatul este redactor sef la Editura Stephanus din Bucuresti, iar fata este cu noi la Sibiu. Imi amintesc ca in anul 1958, a fost o vreme de seceta. Atunci, fratele Panaitescu, care era reprezentantul cultului fata de autoritati, a initiat o activitate de evacuare a copiilor credinciosilor din zona nordica a tarii. Eu am fost implicat in aceasta actiune. Impreuna am evacuat 700 de copii din judetele Botosani si Suceava, copii pe care i-am plasat in tara pe la frati. In aceasta vreme, mi-au murit acei doi copii. Atunci eu am fost cooptat in sfatul de frati pe tara pana in anul 1959, an in care s-a schimbat conducereea cultului. Atunci, Gandila Nicolae a fost introdus de securitate ca marioneta. Eu si cu fratele Leancu am stiut istoria vietii lui si pentru motivul ca n-am fost de acord, adunarea din sat a fost inchisa. De asemenea, am fost destituit din sfatul de frati intrucat n-am vrut sa fac jocul securitatii. Mi s-a stabilit un domiciliu fortat si cand s-au impartit in zona Botosani noile autorizatii de functionare, insusi d-l Rodeanu, director din Minister, a venit la fata locului. Pentru a nu face instigatii, el m-a amenintat ca toate neajunsurile vor cadea pe capul meu. Timp de cinci ani, n-am avut voie sa ma misc, asa ca daca plecam de acasa, trebuia sa anunt organul de militie. In timpul acesta am lucrat in colectiv si am putut sa-mi dau seama ca mi-a fost pregatita exterminarea. Am fost trimis sa lucrez in mediu toxic cu alti oameni instariti ce s-au revoltat. Doi dintre ei au murit, iar eu am ajuns la spitalul din Cluj, atarnand intre viata si moarte. Acolo am fost tratat si reabilitat. Dincolo de daruirea academicianului-rector al Facultatii de Medicina din Cluj, a fost interventia lui Dumnezeu. El n-a ingaduit sa mor tanar, ci sa pot sluji in lucrarea Sa.

D.G. – Timp de un an ati fost ales in sfatul de frati pe tara. Care au fost alti frati din acel comitet? Puteti sa le faceti o succinta prezentare?

V.M. – Da, a fost fratele Florea Moisescu, unul din pionierii Evangheliei la noi in tara. El a lucrat ca redactor sef la revista cultului nostru. Pot afirma ca a fost unul din cei mai buni doctrinari ai Romaniei. Fratele Panaitescu a fost un om pregatit in domeniu. De fapt, a fost preot ortodox inainte de a deveni crestin dupa Evanghelie. Si-a luat doctoratul in teologie si ulterior a fost conducatorul cultului nostru timp de 18 ani. S-a dovedit a fi un bun administrator, razbatator si neclintit in acele vremuri tulburi. A calatorit foarte mult, dand dovada de mult dinamism. Fratele David Teodorescu, de pe meleagurile moldovene este un alt frate cu dar de invatator si pastor. Fratele Mihai Fodor, cunoscut de multi din aceasta zona, a fost un invatator capabil si eficient. Neculai Capusneanu, un om simplu, dar un autodidact desavarsit, avea o revelatie deosebita. Era cotat ca un bun evanghelist si un bun invatator. Fratele Giuvelea, un om foarte credincios, proprietar de fabrica, si-a folosit o mare parte a averii in lucrarea lui Dumnezeu. Cam acestia au fost oamenii mai distinsi in acea vreme.

D.G. – Permiteti-mi o intrebare personala, nascuta din simpatie si admiratie fata de dumneavoastra. Cum ati reusit sa aveti un nivel inalt de pregatire in propovaduirea Cuvantului, intrucat stiu ca aveti doar cinci clase primare?

V.M. – Eu mi-am simtit chemarea din frageda tinerete. Duhul Domnului mi-a aprins dorinta de a vesti Evanghelia, am studiat Cuvantul lui Dumnezeu si secretul vietii a fost acela ca am vrut sa aplic ceea ce invat. Sigur, au fost greutati inerente, dar stradania mea a fost ca sa dau intotdeauna fratietatii o parte calda din viata mea.

D.G. – Cum s-a realizat educarea lucratorilor din adunarile noastre in acea perioada?

V.M. – Nu s-au putut folosi metodele actuale. Se lucra de la om la om. Daca se sesiza ca cineva are potential, era preluat de lucratorii existenti si instruit in particular. Se organizau intalniri cu fratii lucratori unde se prelucrau anumite teme biblice si asa am crescut o generatie de lucratori.

D.G. – Care este opinia dumneavoastra cu privire la Institutul Biblic „Timotheus” din Bucuresti ce functioneaza sub tutela comunitatilor noastre?

V.M. – Sunt foarte satisfacut ca Dumnezeu a adus astfel de vremuri pentru noi. Semnez cu amandoua mainile pentru un asemenea lucru si ma bucur de aceste perspective ce s-au deschis pentru generatia tanara.

D.G. – Cum vedeti dezvoltarea adunarilor noastre in viitor?

V.M. – Vreau sa plec de la aceasta regiune. Adunarile din Suceava sunt deosebit de binecuvantate. Activitatea evanghelistilor este buna si exista un nucleu de frati inimosi, nucleu care nu poate fi regasit in alte zone. Se impune o propovaduire la un nivel mai inalt, cu exigenta si seriozitate. Adunarile mai mari trebuie sa constituie un exemplu pentru cele mici si sa contribuie la dezvoltarea acestora. Evanghelismul si invatatura sunt esentiale.

D.G. – In final, ce sfaturi puteti da tinerilor lucratori?

V.M. – Ar trebui sa persiste in studiu, dar sa tina cadenta in trairea de zi cu zi. Ar fi mare discrepanta sa acumuleze cunostinte, dar sa ramana tributari cu trairea individuala. In acelasi timp, sa aiba marea grija sa ramana uniti. Sa tinteasca toti la desavarsirea trupului lui Hristos. Sa elimine gelozia unul fata de altul si sa se dedice in permanenta lui Hristos. Eu sunt in amurgul vietii, dar ma rog ca Dumnezeu sa-si deschida vistieria si sa toarne har dupa har prin generatia tanara.

Cred ca fiecare din noi este animat de aceeasi dorinta, de a vedea harul revarsandu-se din plin.
De aceea sa luam ca pilda de traire viata acestui frate, care nu oboseste sa duca
mireasma cunostintei lui Hristos in intreaga tara.

A consemnat,
Daniel Grigoriciuc

Robul si roaba Domnului – Jiva Emil

Jiva Emil
Era prin vara anului 1974. La Biserica pastorita de fratele Chiu Mihai in Parneava, Arad, se organiza in fiecare luni seara, un studiu pentru pregatirea celor ce tin Scoala Duminicala. Se studia intotdeauna lectia de Duminica urmatoare. Veneau frati din multe Biserici si fiecare participa cu ceea ce se pregatise sau cu ceea ce ii descoperea Domnul. Discutiile erau uneori aprinse, dar arareori ieseau din limita politetii si a ravnei ingaduite.

Cand am ajuns eu pe acolo, se discuta tocmai despre relatiile din familie, asa cum sunt ele descrise de apostolul Pavel in Efeseni 5. Se oprisera mai ales la afirmatia: „Barbatul este capul nevestei” (Efes. 5:23) si doreau sa afle care este limita in care o femeie trebuie sa-si urmeze sotul in toate lucrurile. Cineva a trecut la domeniul foarte practic si a cerut o lamurire pentru situatia casatoriilor mixte, cand un membru al Bisericii Baptiste se casatoreste cu cineva din Biserica Pentecostala: Cine hotaraste in ce Biserica se vor inchina de acum inainte ?

Unul din frati a sugerat ca, barbatul fiind „capul”, o sotie trebuie sa stie ca isi va urma sotul si ca este normal ca toate aceste casatorii „mixte” sa se integreze acolo unde este membru sotul.

Altcineva a spus ca lucrurile nu stau chiar asa de simplu; in aceste situatii intervine de obicei si restul familiei, socrii, cumnatii, etc. De multe ori, astfel de casatorii produc tensiuni care duc la crize dureroase. Uneori se pune chiar problema divortului. „Merg oare doi oameni pe un drum fara sa fie invoiti?” (Amos 3:3). S-a cerut parerea fiecaruia si fiecare a cam spus cum se face in Biserica din care face parte. Discutiile nu progresau de loc si „consensul” era foarte departe.

Spre surprinderea tuturor, fratele Emil Jiva, care tacuse malc pana atunci, a rupt tacerea cu afirmatia: „Eu, fratilor, raman langa formula ortodoxa!”

S-a facut liniste si fete uimite asteptau o lamurire pentru „abaterea doctrinara” …

Fratele Emil Jiva a continuat: „In liturghia ortodoxa se spune asa: „Se cununa robul Domnului cutare cu roaba Domnului cutare …” Cand aceasta este adevarat, nu vor apare probleme. Daca si el si ea sunt „robi ai Domnului”, cei doi vor asculta in smerenie de Domnul si nu vor avea ambitii personale. Daca insa sunt altfel, se vor certa nu numai pentru Biserica la care sa mearga, dar si pentru multe, multe alte lucruri.”

A trecut de atunci multa apa pe sub moara vremii. Am participat la cununii si am fost martori la intelegeri si la neintelegeri … De multe ori insa, in situatii de criza, mi-au rasunat in urechi ecoul cuvintelor fratelui Emil Jiva: „Robul Domnului … si cu roaba Domnului …” Intr-adevar, aceasta este rezolvarea tuturor problemelor!

De vorba cu Alecu Olariu

Viata oricarui batran este un mic univers ce asteapta sa fie explorat de cei din generatiile urmatoare. Nu poti sa nu fii placut impresionat atunci cand stai de vorba cu o persoana incaruntita ce a trecut prin toate suisurile si coborasurile vietii. Experienta acumulata de cei din generatia trecuta nu poate fi tratata cu indiferenta de noi cei tineri, iar daca totusi vom inchide ochii in fata valorilor trecutului va fi necesar sa-i deschidem atunci cand ne vom lovi de aceleasi impedimente. Iov afirma ca “la batrani se gaseste intelepciunea, si intr-o viata lunga e priceperea” (Iov 12:12). Insa, nu la orice varstnic vei gasi acea intelepciune, ci doar la cei ce au ramas statornici langa Dumnezeu in toate circumstantele (Ps. 92:13-15). Un astfel de om plin de vigoare spirituala si voiosie crestina este fratele Alecu Olariu din localitatea Bursuceni, unul din pionierii credintei crestine in judet. Nascut la 20 iunie 1910, intr-o familie modesta, a ramas orfan de mama la varsta de numai 6 ani. Alaturi de ceilalti doi frati a indurat toate necazurile caracteristice unor orfani. Dar mai bine sa-l lasam pe le sa ne relateze despre evenimentele ce s-au perindat in timpul vietii lui.

D.G. – Care va sunt amintirile cele mai vii din copilarie?

A.O. – Imi amintesc de mama vitrega ce era ca o fiara inainte de a deveni crestina. De la o nimica toata eram batut intrucat eram cel mai mare. Am fost cel mai afectat de prezenta acelei femei aspre careia trebuia sa-I spun mama. Munceam foarte mult pentru varsta aceea frageda si totusi nu reuseam sa-mi multumesc mama. In cele din urma, pentru a fi scapat de aceasta teroare, tatal meu m-a trimis la o scoala in Iasi unde am invatat meseria de pantofar, meserie cu care am castigat apoi existenta mea si a familiei mele.

D.G. – La ce varsta v-ati casatorit? Spuneti-ne cateva cuvinte despre familia dumneavoastra.

A.O. – M-am casatorit la varsta de 27 de ani cu sotia ce o am si acum si avem unsprezece copii, sase baieti si cinci fete. Dupa cate stiu eu, avem acum 78 de nepoti si cativa stranepoti. Toti copiii sunt credinciosi si i-am crescut in frica de Dumnezeu. I-am invatat sa fie muncitori cinstiti si sa nu fure de la alti vecini cum faceau ceilalti de seama lor.

D.G. – Dupa cate stiu ati fost in razboi. Cum v-ati rupt de familie in acest timp? Ce a trait restul familiei in acea perioada?

A.O. – Da, am fost in razboi timp de sase ani. De fapt, am facut razboi mai mult decat orice alt consatean. Am luptat in linia intai in tot acest timp. La inceput mi-a fost foarte greu sa ma obisnuiesc cu noul stil de viata. Eram ingrozit si ma rugam lui Dumnezeu sa-mi I-a viata mai bine decat sa vad ororile razboiului. Oameni morti intalniti la tot pasul, conditiile mizerabile, gerul iernilor si dorul de casa puteau sa ma faca sa descurajez. Totusi Dumnezeu mi-a dat siguranta si pace. Sotia era acasa cu patru copii si in casa erau cantonati rusi. A fost greu si pentru ei si pentru mine. Dar nu s-a intamplat nimic pentru ca Dumnezeu ne-a pazit. In timp ce altii se vaicareau pe campul de lupta eu eram plin de pace si bucurie. Parca eram acasa. In acest interval de sase ani am fost acasa la fiecare sase luni si intre timp scriam scrisori in care ii spuneam sotiei ce se petrecea cu mine. Oricum, cand m-am intors acasa copiii nu ma cunosteau si vroiau sa trimita in alta parte

D.G. – Cum ati actionat in razboi fiind in linia intai?

A.O. – Chiar daca am luptat in linia intai eu nu am tras cu arma in vreun om. Cred ca din acest motiv m-a pazit si Dumnezeu. N-am aruncat nici cu grenade. Eu le vesteam camarazilor Evanghelia atat prin vorba cat si prin comportament. . Odata am vazut un inamic ce dormea chiar in drumul meu dar nu m-a atins de el. Ma temeam de Dumnezeu si nu am luat viata nimanui. Eram tratat de gradati ca “bolsevic” deoarece eram pocait. Am primit scrisori de la frati si lucrul acesta a facut sa devin suspect. Pana la urma s-au convins ca sunt un om de incredere si eram un soldat respectat. Am primit chiar raspunderi speciale ce le-am dus la indeplinire.

D.G. – Ce experiente deosebite ati avut in razboi?

A.O. – Pot spune ca Dumnezeu m-a pazit intotdeauna. Nu de putine ori puteam sa fiu mort dar Dumnezeu nu a ingaduit lucrul acesta. Pot spune ca in acei sase ani de razboi nu am avut nici macar o zgarietura. O data am fost trimis intr-o misiune speciala periculoasa dar in ultimul moment am fost inlocuit cu un alt soldat ce nu l-am mai vazut vreodata intrucat a murit in acea misiune. Apoi, intr-o retragere din fata armatei sovietice am fost pus de camarazi in mod intentionat sa-i acopar pentru a putea fugi ei iar eu sa fiu prins de rusi. Ciudat a fost ca toata compania a fost distrusa si eu singur am scapat. A fost minunea lui Dumnezeu dupa cum spunea un general ce m-a intalnit ulterior. O intamplare cu totul speciala de care vorbesc doar rareori pentru a nu fi interpretat gresit a avut loc la raul Don. Trebuia sa trecem apa in graba pentru a nu fi ajunsi de inamic. Dar apa era foarte adanca si lata de aproximativ douasprezece metri , asa ca aveam nevoie de o barca. Unicul vas aflat la dispozitie era pentru nemti si ei nu lasau nici-un roman sa urce. Toti romanii eram sortiti mortii. Atunci, am simtit o putere speciala si dintr-o data mi-am facut vant si-am trecut in mod miraculos apa. Nu stiu cum s-a intamplat, dar a fost oricum interventia lui Dumnezeu.

D.G. – Nu v-ati ingrijorat pentru familie in tot acest timp?

A.O. – In tot timpul razboiului am vazut nu de putine ori sate si orase rase de pe fata pamantului. Imi imaginam ca si cei dragi puteau fi in aceeasi situatie oricand. Ma rugam sa-mi gasesc doar sotia si copiii pentru a-mi construi un bordei in pamant. Nu credeam ca am sa-mi mai gasesc locuinta intreaga. Dar prin harul lui Dumnezeu nu s-a intamplat nimic.

D.G. – Care a fost activitatea dumneavoastra dupa razboi?

A.O. – Am lucrat acasa cizmarie. De la bancul meu am vestit satenilor Evanghelia. Obisnuiam sa le pun tractate religioase in fiecare pereche de incaltaminte. De asemenea am fost responsabil al bisericii din Bursuceni in toata perioada comunista. Alaturi de mine au fost binecunoscutii lucratori fr. Petru Pascaru, fr. Balan Neculai, fr. Ioan Gavriliuc si altii. Am slujit ca predicator in biserica locala unde slujesc si acum.

D.G. – A-ti avut vreodata probleme in viata de credinta?

A.O. – Nu. Eu am fost un crestin constant. Nu am avut probleme cu alti frati. Nu m-am certat vreodata cu cineva din Biserica. Dimpotriva, am ajutat pe altii sa se impace.

D.G. – Ce sfat ati putea da celor din generatia noastra?

A.O. – Sa ramana credinciosi Scripturii. Numai asa va fi progres si binecuvantare. Sa se teama de Dumnezeu si sa se fereasca de pacat.

Dragi cititori, nu ramane decat sa-L slavim pe Dumnezeu care a lucrat in viata acestui pionier al credintei in comunitatea noastra si sa ne rugam ca si in generatia aceasta sa se ridice oameni onesti, tematori de Dumnezeu si plini de ravna pentru Evanghelie.

English Expresions

„Lateral inteligence” (Inteligenta laterala). Am auzit despre aceasta expresie intr-unul din foarte reusitele seriale de televiziune britanica. Intr-o intriga cu accentuate nuante politiste, unul din personaje dezvaluie altor doua intregul complot si solutionarea lui revoltator de simpla. Cei doi exclama: „Dar cum de n-am rezolvat noi problema? Totul este atat de simplu! Aveam toate datele!” Replica detectivului este rece, britanica si, revoltator de simpla: „Pentru ca voi aveti o inteligenta laterala!”

Din contextul actiunii, am inteles ca, pentru britanici, o inteligenta laterala este o activitate intensa a creierului, care nu aduce insa progres, inaintare, ci doar imbogatire sterila de cunostinte, o dezvoltare „laterala”.

M-am gandit de multe ori de atunci ca aceasta expresie se potriveste si poporului roman, lipsit de spiritul intreprinzator si practic al celor care au „detinut rolul principal al actiunii pe scena istoriei”. Inteligenta laterala este inteligenta de arhivari, este viata unui popor „vegetal”, cum ne definea cu regret si revolta poeta romana Ana Blandiana.

Ne pricepem foarte bine sa adunam informatii si sa le „depozitam” in cutele inteligentei noastre de „cultura generala”. Ne lipseste insa geniul dinamic specific „inteligentei frontale”, care stie sa ia taurul de coarne si sa-l rapuna. Aceasta „inteligenta frontala” este ilustrata de „oul lui Columb”, de taierea „nodului gordian” si de un alt termen al limbii engleze: „Science starters” .

Radu Cosasu scrie intr-unul din fascinantele sale articole: „Oamenii simpli ajung la intelepciunea inteleptilor prin forta practicii lor, nu prin rasucirea firului in patru.” Un alt mucalit de aceiasi talie, a adaugat: „Intelepciunea a fost intotdeauna constanta pe pamant. Doar populatia a fost in crestere …”

Adevarata inteligenta este mult mai mult decat o acumulare de cunostinte. Ea este masurata in felul creator in care poate folosi cunostintele acumulate. Unul care gandeste incet, dar care stie sa ajunga la niste concluzii proprii folositoare este cu mult mai inteligent decat acele „enciclopedii ambulante” care plutesc in deriva pe marea vietii.

Beniamin Natanaiahu, prim ministrul Israelului, declara intr-un interviu din luna Decembrie 1996, ca Israelul a fost in anul respectiv pe locul doi in lume in ceea ce priveste aceste descoperiri (inaintea Germaniei si Japoniei). „Science starters” denumeste acele descoperiri cu aplicabilitate imediata in domeniul avansarii stiintei si industriei. Tara care reuseste sa aiba cei mai multi „science starters” are „valuta forte” in acest secol al informaticii si tehnologiei.

Eroii, martirii, dictatorii, reformatorii si inventatorii au fost intotdeauna oamenii inteligentei frontale. Ceilalti sunt holograme, umbre, fantome: vii sunt numai cei care-si prefac ideile in fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existential conceptele si visarile planului ideativ – si sunt decisi a plati, la nevoie, cu pretul ce nu poate fi tocmit, pretul maxim, singurul care nu inseala niciodata, cel bun, pe nume: viata.

Este interesant de remarcat ca Biblia, este cartea „intelepciunii”. Aceasta „intelepciune” este, in definitia stricta a textului, o inteligenta aplicata pentru progresul binelui (individual sau colectiv). Biblia nu are cuvinte prea blande despre „inteligenta laterala” („Care mereu invata si niciodata nu ajung la cunostiinta adevarului”, „cunostinta ingamfa, dar dragostea zideste”, etc.). „Intelept este doar acela care, afland adevarul, trece imediat la actiune: „Daca stiti aceste lucruri, ferice de voi daca le faceti”!