„Fiii lui Dumnezeu” din Geneza 6

„Fiii lui Dumnezeu” din Geneza 6

Cand au inceput oamenii sa se inmulteasca pe fata pamantului si li s-au nascut fete, fiii lui Dumnezeu au vazut ca fetele oamenilor erau frumoase si din toate si-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales” – Gen. 6:1-2

Cine sunt „fiii lui Dumnezeu”

Pentru a fi numit in categoria „fiilor lui Dumnezeu” trebuie sa fii un produs nemijlocit al creatiei divine. „Ce este nascut din carne este carne”. Dumnezeu este Duh si doar „ce este nascut din Duh este duh” (Ioan 3:6).

Fiind creat direct de Dumnezeu, Adam are dreptul sa fie numit „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38). Tot asa acum, cei ce sunt „in Christos”, facuti partasi naturii divine printr-o „noua creatie” si ajunsi sa fie „nascuti din nou”, „de sus” sau „din Dumnezeu” (2 Cor. 5:17; Efes. 2:10), au dreptul sa apartina acestei categorii privilegiate de „copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:13; Rom. 8:14-15; 1 Ioan 3:1).

Pentru toti ceilalti oameni care au trait vreodata pe pamant, necreati direct de Dumnezeu, ci doar nascuti dintr-o alta fiinta umana, este valabila terminologia folosita in Faptele Apostolilor 17:28: „Suntem din neamul lui …” , unde cuvantul grec este genos (genos), cu semnificatie de rudenie sau „gen” originat de Dumnezeu.

Fiind creati direct de Dumnezeu, ingerii au si ei dreptul sa fie numiti „fii ai lui Dumnezeu” (Iov. 1:6; 2:1; 38:7; Psalm 29:1; 89:6; Daniel 3:25) si „duhuri” (Psalm 104:4; Evrei 1:7,14)

Aceasta scurta lamurire ne ajuta sa interpretam corect unul din pasajele adeseori controversate si rau intelese: Geneza 6:1-7. Fiintele care sunt numite aici fii de Dumnezeu au fost interpretate uneori ca descendenti din neamul lui Set, singura semintie despre care se presupune ca a ramas credincioasa standardelor de morala divina. O astfel de interpretare, desi atragatoare, nu este sprijinita de evidentele textului Scripturii. Unul dintre cele mai renumite manuscrise grecesti ale traducerilor originalului ebraic, Septuaginta, pune chiar termenul de „ingerii” acolo unde la noi gasim expresia „fiii lui Dumnezeu” !

Incidentul descris in Geneza 6 reprezinta fara indoiala un act de neascultare al ingerilor. Avem de a face cu o categorie de ingeri impotrivitori fata de Dumnezeu, care au incercat sa-I saboteze planurile. Faptul ca o astfel de „cadere” a existat in experienta unora din fapturile ingeresti create de Dumnezeu ni se spune lamurit si in versetul 6 al epistolei lui Iuda: „El (Dumnezeu) a pastrat pentru judecata zilei celei mari, pusi in lanturi vesnice, in intunerec, pe ingerii care nu si-au pastrat vrednicia, ci si-au parasit locuinta.” Termenul oiaeterion (oi\eterion), „locuinta”, mai apare in Noul Testament doar o singura data in 2 Corinteni 5:2 si defineste un trup spiritual (posibil pentru noi doar dupa inviere): „Si gemem in cortul acesta, plini de dorinta sa ne imbracam peste el cu locasul (oiaeterion) nostru ceresc.”

O alta referinta despre „invazia” ingerilor in lumea muritorilor umani ne este data in 1 Petru 3:20 si 2 Petru 2:4. Fara indoiala, pescarul Petru a invatat despre aceste realitati din sfera cereasca de la Domnul Isus insusi: „Domnul Isus a inviat in duh, in care S-a dus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare, care fusesera razvratite odinioara, cand indelunga rabdare a lui Dumnezeu era in asteptare, in zilele lui Noe, cand se facea corabia, in care au scapat un numar mic de suflete, si anume opt.” „Caci daca n-a crutat Dumnezeu pe ingerii care au pacatuit, ci i-a aruncat in Adanc, unde stau inconjurati de intunerec, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata, …”

Rezultatul incrucisarii dintre „fiii lui Dumnezeu” si fetele oamenilor a dat nastere pe pamant la un fel de supra-rasa umana, numita in textul ebraic gibor si tradus la noi prin „viteji”, „oameni cu nume” (Gen. 6:4). Desi putem pune in seama acestor fapturi progresul tehnologic extraordinar ilustrat de marturiile unor vestigii de dinainte de potop, influenta genetica si morala asupra rasei umane a fost devastatoare. Un produs secundar a fost aparitia „uriasilor”, adevarate ilustratii de alterare genetica folosite de Satan pentru a-i descuraja sau chiar nimici pe purtatorii planului mesianic.

Scopul acestei contaminari dracesti a fost sa blocheze intruparea Mantuitorului promis in „samanta femeii” (Gen. 3:15). Scriptura ne spune ca, sub influenta ingerilor cazuti: „rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau” (Gen. 6:5). Mai mult, intregul ecosistem planetar a fost alterat: „Pamantul era stricat inaintea lui Dumnezeu, pamantul era plin de silnicie, … caci orice faptura isi stricase calea pe pamant” (Gen. 6:11-12).

Solutia lui Dumnezeu a fost o nimicire totala prin potop si o re-incepere a rasei umane, prin familia lui Noe (Gen.6:9). Prin potop, Dumnezeu a distrus (de facto) ceea ce fusese deja distrus (de jure). In original se foloseste acelasi cuvant (sachat) si in Gen. 6:17 si in Gen. 6:11,12.

Relatarea din Geneza 6 nu este decat prima dintr-o serie intreaga de incercari disperate ale Diavolului de a bloca „intruparea” mantuitoare a lui Christos.

1. Cand Dumnezeu a ales sa zdrobeasca capul sarpelui printr-un descendent din „samanta femeii” Satan a vrut sa infecteze intreaga rasa. Cand Dumnezeu a ales familia lui Avraam ca instrument al binecuvantarii lumii, Satan s-a napustit asupra acestei familii.

2. Cand Canaanul a fost ales ca leagan al dezvoltarii poporului ales, „uriasii” au impanzit tara. De doua ori, (Gen. 12:10-20 si Gen. 20:1-18) Satan a incercat sa alunge familia lui Avraam din Canaan prin intermediul secetei.

3. A treia oara, seceta i-a dus pe urmasii lui Avraam iarasi in Egipt, iar Satan a incercat sa-i nimiceasca prin uciderea tuturor pruncilor de parte barbateasca (Exod 1:10,15-16).

4. Cand, dintre toti urmasii lui Avraam, Dumnezeu l-a ales pe David ca semintie regala din care sa se nasca Mesia, Satan s-a aruncat furibund asupra acestei familii. Incercarea lui era gata, gata sa izbuteasca pe vremea lui Ioram, Ioahaz, Atalia si Ioas (2 Cronici 21-23). Printr-un joc politic de culise, Satan a cautat sa suprime toti membrii familiei davidice. Cand a ajuns la tron, obsedat cu posibilitatea unei lovituri de palat, Ioram „a omorat cu sabia pe toti fratii sai” (2 Cron. 21:4). Satan a lucrat apoi prin dusmani din afara Israelului. O ceata de egipteni si arabi s-a suit apoi impotriva lui Ioram „si i-au luat fii, nevestele, asa incat nu i-a mai ramas alt fiu decat Ahazia, cel mai tanar dintre ei” (2 Cron. 21:17). Acest Ahazia s-a nascut dintr-o casatorie a lui Iotam cu Atalia, o stranepoata de a lui Ahab, imparatul regatului de nord. Si prin aceasta mezalianta politica Satan a cautat sa produca decadenta si distrugere in regatul lui Iuda (2 Cron. 21:3-4). Alianta dintre Iuda si Israel l-a tarat pe Ahazia in razboi si i-a provocat in final moartea (2 Cron. 22:4-9). Cautand sa foloseasca momentul, prin Atalia, Satan a omorat atunci „tot neamul imparatesc al casei lui Iuda” (2 Cron. 22:10). Intreaga promisiune mesianica era in prag sa se prabuseasca. „Dar Domnul n-a voit sa piarda casa lui David, din pricina legamantului pe care-l facuse cu David” (2 Cron. 21:7). „S-a intamplat ca, pe cand Atalia ii omora pe toti cei din neamul imparatesc, Iosebead, fata lui Ioram, nevasta preotului Iehoiada, si sora lui Ahazia, a luat pe Ioas, fiul lui Ahazia, care era doar un prunc in scutece, si l-a ascuns cu doica lui in odaia paturilor” (2 Cron. 22:11-12). Timp de sase ani (simbol numeric al puterii imperfecte a omului), pe tronul din Ierusalim a domnit Atalia, iar in poporul Domnului se intarea pe zi ce trece convingerea ca Dumnezeu nu putuse sa-si tina legamantul facut cu David. Intreg planul mesianic parea ratat. Dupa acesti sase ani, preotul Iehoiada „s-a imbarbatat”, a mobilizat preotii si Levitii si l-au pus pe tron pe Ioas, asezandu-i pe cap cununa imparateasca. Cu un imparat in varsta de sapte ani si cu Atalia pedepsita exemplar, Dumnezeu a rasturnat din nou atacul Diavolului si … planul mesianic a mers mai departe (2 Cron. 23).

5. Un alt moment de cumpana a fost in timpul lui Ezechia. Imparatul n-avea nici un fiu mostenitor cand a fost de doua ori in pericol de moarte; o data atacat de imparatul Asiriei si a doua oara de chiar solul mortii (Is. 36; 38). El s-a rugat insa Domnului si a supravietuit celor doua atacuri (Ps. 136).

6. Altadata, in robia Babiloniana, Haman, folosit de Satan, a incercat din nou sa-i omoare pe toti copiii lui Israel. Dumnezeu a intervenit insa inca o data in chip magistral, iar din planurile exterminatoare nu a ramas in picioare decat spanzuratoarea pe care a fost atarnat insusi … Haman.

7. Cand, la plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu a venit in lume, Maria a riscat sa fie omorata cu pietre ca fecioarele vinovate cu copii din flori (Deut. 24:1). Dumnezeu a intervenit din nou, vorbindu-i lui Iosif in vis si primejdia a fost inlaturata. A urmat apoi, furia draceasca a lui Irod si uciderea pruncilor. Mantuitorul a fost ascuns de Dumnezeu pentru o vreme in Egipt.

8. Cu prilejul ispitirilor, Diavolul L-a indemnat pe Isus la un soi de sinucidere, spunandu-I sa se arunce jos de pe streasina Templului. In Nazaret, Satan i-a intaratat pe locuitori sa-L arunce pe Domnul Isus in prapastie de pe spranceana muntelui pe care era zidita cetatea lor (Luca 4:29).

9. Mai tarziu, Satan a starnit in doua randuri furtuni pe mare ca sa scufunde corabia in care calatorea Domnul.

10. In final, Satan a crezut ca biruie, atarnandu-L pe Fiul lui Dumnezeu pe cruce. Moartea Lui a fost pecetluita de piatra mormantului. A urmat insa invierea glorioasa si lumea vazuta, ca si „duhurile din inchisoare”, au aflat ca „biruinta este a Domnului”.

In acest lung sir de atacuri demonice, unirea fiiilor lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, redata in capitolul 6 din Geneza, a fost doar primul episod dintr-o inclestare al carei punct culminant s-a savarsit la Calvar si al carei deznodamant il asteptam sa se intample.

Ca si Ioas altadata, Domnul Isus este acum „intronat” in Casa Domnului, „sta” si „asteapta” ca vrajmasii Lui sa-I fie facuti asternut al picioarelor Lui (Evrei 10:12-13), iar anturajul Sau a iesit preoteste pe strazi, ca altadata Iehoiada, sa-I anunte biruinta (2 Cron 23:3,13a).

Grija de frati – Supuneti-va unii altora

Grija de frati

Cuprins de Simon Schrock

4

„Supuneti-va unii altora”

„Mie nu-mi dicteaza nimeni. Sa nu-mi spuneti mie ce sa fac. Ma descurc eu si singur. Fac ce vreau si fac ce-mi place!” Nu vi se pare ca ati mai auzit undeva aceste cuvinte?

Sa ne inchipuim ca tocmai ati terminat de expus seria de motive pentru care propuneti ca o oarecare lucrare sa se faca in biserica si sinteti foarte convins ca aveti perfecta dreptate, numai ca … ceilalti vad altfel si nu sint de acord. Ce veti face? Oare nu ginditi: „La sedinta urmatoare nici nu mai vin!” ?

Ati vazut vreodata doi oameni care se invita reciproc sa paseasca primul in fata unei usi deschise si niciunul nu vrea sa cedeze? Aparenta lor politete s-a poticnit in incapatinarea amindorura: niciunul nu vrea sa fie primul!

Ce este rau cu cele trei atitudini de mai sus? Nu avem dreptul sa mergem de capul nostru? Nu avem dreptul sa ne suparam cind nu se tine seama de parerea noastra? Nu avem dreptul sa fim cei mai smeriti si sa fim „mindri” de smerenia noastra?

Biblia ne spune ca cei care vor sa placa Domnului trebuie sa renunte de buna voie la toate aceste „drepturi” ale mindriei: si toti in legaturile voastre sa fiti impodobiti cu smerenie. Caci „Dumnezeu sta impotriva celor mindri, dar celor smeriti le da har” (1 Petru 5:5).

La o ultima analiza, nimeni nu poate face chiar tot ce vrea si nimeni nu poate trai singur. (Imi aduc aminte ca poetul si profesorul Ioan Alexandru ne povestea la Universitatea Populara din Bucuresti despre dialogul pe care-l avusese cu un „liber cugetator”. Tinarul se apropiase de profesor politicos, dar oarecum categoric in critica sa: „Domnule profesor, nu inteleg de ce legati dumneavoastra fericirea de cunoasterea lui Dumnezeu si de trairea in ascultare de El. Eu sint un ateu „liber cugetator” si sint foarte fericit si fara Dumnezeul de care vorbiti dumneavoastra. Nu inteleg cum as putea fi fericit daca ar trebui sa ma supun unei forte superioare mie si sa traiesc in dependenta totala de vointa ei”. Replica profesorului a venit repede si plina de … poezie: „Data viitoare cind ti-e foame sa nu te mai duci la cantina, ci sa maninci din tine. Altfel, de fiecare data cind treci pragul cantinei, semnezi prin chiar faptul acesta declaratia ta de dependenta; depinzi de bucataresele de la cantina. Du-te la ele si intreaba-le de unde au mincarea pe care ti-o pun in farfurie. Ele te vor trimite la plantele si animalele cimpului. Intreaba-le pe ele de unde vin si te vor trimite la vint, la soare si la ploaie. Intreaba vintul, soarele si ploaia de unde vin si-ti vor raspunde: „De la Dumnezeu!” Daca nu vrei sa depinzi de Dumnezeu, cind ti-e foame data viitoare incearca sa maninci … din tine. Maninca-ti degetele miinii, urechile si pulpa de la picior, ateule!”)

Depindem cu totii unii de ceilalti si cu toti depindem de Dumnezeu si de bunavointa Lui.

Daca vrem sa fim dupa voia lui Dumnezeu trebuie sa invatam sa ne supunem Lui si sa ne supunem si unii altora. Iata care este indemnul pe care ni-l da Biblia: „Multumiti intotdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, in Numele Domnului nostru Isus Christos. Supuneti-va unii altora in frica lui Christos” (Efes. 5:20-21).

Cine reuseste sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru toate lucrurile intelege ca trebuie sa accepte viata asa cum este ea rinduita de Dumnezeu. Acesta este primul pas spre supunere. Al doilea pas este sa invatam sa ne supunem si unii altora, cautind ceea ce este bine in fata Domnului („in frica lui Christos”).

A te supune vine de la expresia greaca: „hupo meno” care se poate traduce prin: „a te aseza in linie”, a te subordona, a asculta de glasul superiorului in armata. Dumnezeu a rinduit ca lumea aceasta sa fie guvernata de anumite forme de autoritate si noi trebuie sa ne subordonam lor. Lumea s-ar prabusi in anarhie si-n haos daca nu ar exista aceste forme de subordonare si de cooperare.

Autoritatea suprema

Cea dintii si cea mai mare autoritate este Dumnezeu. Psalmistul scrie: „Incredinteaza-ti soarta in mina Domnului, increde-te in El, si El va lucra” (Psalm 37:5). Noul Testament reia aceasta tema: „Supuneti-va dar lui Dumnezeu. Impotriviti-va diavolului, si el va fugi de la voi” (Iacov 4:7). Biblia ne atrage atentia ca exista doua puteri cosmice: Dumnezeu si Satana. Lui Dumnezeu trebuie sa ne supunem, iar lui Satana trebuie sa ne impotrivim.

Exista o categorie de naivi care cred ca pot trai intr-o neutralitate comoda: nici supunindu-se lui Dumnezeu si nici impotrivindu-se prea mult diavolului. O astfel de stare este iluzorie, nascuta din lucrarea de inselaciune desfasurata in lume de Satana. Ne-am nascut intr-un univers sfirtecat de o infruntare cosmica, careia, chiar daca nu o intelegem pe deplin trebuie sa-i facem fata. Nu exista independenta. Trebuie sa ne supunem sau lui Dumnezeu, sau lui Satana si sistemului sau, numit „lumea de acum”.

„Dar fac ce vreau si nu ascult de nimeni!” Dragul meu, asa ceva nu se poate. Sau esti cu Dumnezeu sau cu Satana. Domnul Isus clarifica lucrul acesta cind zice: „Cine nu este cu Mine, este impotriva Mea, si cine nu stringe cu Mine, risipeste” (Mat. 12:30). Este absurd sa crezi ca se poate sa fi neutru. Nu depinde de tine: „Cine nu este cu Mine, este impotriva Mea”.

Supunerea fata de Dumnezeu si acceptarea lui Isus ca Domn sint lucruri de cea mai mare insemnatate. Cei care se dau acum de partea Lui, vor gusta in final cu El din cupa victoriei. Cei care I se impotrivesc acum, vor ingenunchea odata inaintea Lui la marea Judecata. Biblia spune: „Iata ca a venit Domnul cu zecile de mii de sfinti ai Sai, ca sa faca o judecata impotriva tuturor, si sa incredinteze pe toti cei nelegiuiti, de toate faptele nelegiuite pe care le-au facut in chip nelegiuit, si de toate cuvintele de ocara, pe care le-au rostit impotriva Lui acesti pacatosi nelegiuiti” (Iuda 14,15). Cine vrea sa vada ca nu exista neutralitate, sa examineze cu atentie continutul „injuraturilor” de care este plin vocabularul oamenilor din lume. Nu este clar ca cele mai multe sint indreptate impotriva lui Dumnezeu si a lucrurilor Lui sfinte? Va veni o vreme cind acesti ignoranti atei vor plati pentru naivitatea lor vinovata. Biblia spune: „Pentru ca in Numele lui Isus sa se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamint si de sub pamint, si orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Isus Christos este Domnul” (Filip. 2:10-11). Indemnul subinteles in acest text este urmatorul: „Supune-te Celui biruitor acum, pentru ca sa ai in final parte de biruinta. Daca faci aceasta, in ziua Domnului vei fi de partea celor binecuvintati.

Respecta-i pe cei mai in virsta

Cea de a doua baza de autoritate in Biserica si in societate sint cei mai in virsta. Iata indemnul pe care-l gasim in 1 Petru 5:5: „Tot asa si voi, tinerilor, fiti supusi celor batrini. si toti, in legaturile voastre, sa fiti impodobiti cu smerenie. Caci, Dumnezeu sta impotriva celor mindri, dar celor smeriti le da har”.

Tinerii inchipuiti, care vor sa aibe ultimul cuvint si vor sa rastoarne lumea cu susul in jos, aruncindu-i la cosul istoriei pe cei batrini, se nenorocesc singuri. Proverbul romknesc intelept spune: „Cine nu are batrini sa si-i cumpere”. Adolescentii care cred ca pot inlocui experienta de o viata a batrinilor cu „cunostintele” acumulate in scoli n-au nici un habar de viata. scolile lumii nu fac doi bani in comparatie cu scoala vietii! Din punct de vedere crestin, orice batjocorire a celor mai in virsta si orice rebeliune impotriva ordinii stabilite este o violare a unui principiu fundamental al Scripturii.

In practica, asa numitul „conflict intre generatii” nu este nimic altceva decit o dovada a faptului ca nu ne „impodobim cu smerenie in legaturile noastre” si ca nu vrem „sa ne supunem unii altora”. Avem la fel de multa nevoie si de intelepciunea echilibrata a batrinilor si de entuziasmul debordant si neformalist al tinerilor. Aceste doua realitati sint ca frina si motorul automobilului. Vai de masina care nu are motor, dar vai si de masina care nu are frine!

Supune-te Bisericii

Cea de a treia autoritate rinduita de Dumnezeu este Biserica: „Ascultati de mai marii vostri, si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinind, caci asa ceva nu v-ar fi de niciun folos” (Evrei 13:17). Biserica este familia copiilor lui Dumnezeu si in aceasta familie unii sint rinduiti sa conduca. Dumnezeu ne indeamna sa acceptam aceasta ordine pentru ca activitatea acestor lideri spirituali sa poata fi facuta cu bucurie. Nu-i necesar ca sa le mai ingreunam si noi lucrarea. Au si asa o sarcina destul de grea. Chiar si atunci cind un astfel de conducator al Bisericii este gresit intr-o anumita privinta, mult mai mult se poate indrepta daca cei ce vor sa-l ajute fac aceasta intr-un spirit de supunere, decit daca o fac intr-un duh de impotrivire. Majoritatea impasurilor care au dus si duc la ruperi de Biserici si la suferinte nenecesare provin nu dintr-o problema de „dreptate”, ci din una de atitudine. Relatiile de supunere sint la fel si in Biserica si in familie. Cind vrei sa faci o „limpezire” a treburilor din Biserica intreaba-te: „Mi-ar placea ca sotia mea sa incerce sa rezolve problemele de acasa prin aceeasi metoda pe care o folosesc eu fata de conducatorii Bisericii?”

Supune-te formelor de guvernamint

A patra autoritate rinduita de Dumnezeu este forma de guvernamint a tarii: „Fiti supusi oricarei stapiniri omenesti, pentru Domnul; atit imparatului, ca inalt stapinitor, cit si dregatorilor, ca unii care sint trimisi de el sa pedepseasca pe facatorii de rele si sa laude pe cei ce fac bine” (1 Petru 2:13-14).

Cele patru forme de supunere enumerate mai sus sint importante si numai cel care se incadreaza in ele poate deveni ceea ce vrea Dumnezeu sa-l faca. Totusi, in afara celor patru, mai exista una fara de care nu vom putea sa mergem prea departe in viata si nu vom reusi sa facem prea multe: supunerea unii catre altii: „Supuneti-va unii altora in frica lui Christos” (Efes. 5:21). „si toti in legaturile voastre sa fiti impodobiti cu smerenie” (1 Petru 5:5). Imparatia lui Dumnezeu este un regat al iubirii si nicaieri nu se exprima mai frumos aceasta iubire ca intr-un caracter smerit, gata sa se puna la dispozitia altora in slujire.

Exemplul suprem

Domnul Isus este modelul suprem al supunerii si slujirii din iubire. Din pruncie si pina la Golgota, Domnul Isus a fost „unul venit ca sa slujeasca” (Marcu 10:45). Priviti-L ducindu-si crucea spre dealul Capatinii. Auziti-l cum ofteaza si infiorati-va cind cade sub povara ei. De crucea aceea erau atirnate toate pacatele lumii de la Adam si pina la ultimul om care se va naste in lume. Admirati-L cum stie sa ne slujeasca noua si cum stie sa se supuna hotaririi Tatalui din ceruri. Ar fi putut sa cheme legiunile de ingeri ca sa-L scape, dar n-a facut-o. Era Atotputernic, dar a acceptat sa fie scuipat si schingiuit de oamenii pe care i-a creat din dragoste. Din cauza ca m-a iubit pe mine, a suferit rusinea si a murit moarte de tilhar pe cruce.

Imaginati-va cum a aratat lucrarea Domnului Isus privita din ceruri. Cautati sa patrundeti dincolo de slava si sa-L vedeti pe Isus stind pe tron, in toata splendoarea si stralucirea dumnezeirii Sale. Are frumusetea si desavirsirea slavei de Dumnezeu. Nimic nu-i lipseste. Cautati sa va imaginati apoi o scara lunga care coboara din cer spre pamint si priviti-L pe acest Isus cum coboara, treapta dupa treapta, parasind slava cerului si intrind in atmosfera poluata de pacat a pamintului. Omenirea zace in cel rau si miroase urit in starea ei de putrefactie. El se umileste atit de mult incit accepta sa spele picioarele acestei umanitati murdarite de pacat. La picioarele scarii, imaginati-va lupii vicleni, rai si cruzi care asteapta sa-L sfisie. El vine sa se umileasca si sa spele picioarele minjite ale omenirii. Apoi, se lasa prins de ei, ca un Miel blind, accepta sa fie scuipat de aceasta haita nebuna si li se da in miini de buna voie ca sa fie schingiuit si apoi sfisiat pe lemnul crucii. Toate acestea le-a facut pentru ca te-a slujit pe tine si pe mine, facindu-se „urzitorul unei mintuiri vesnice”. Acesta este Domnul care ne cheama in imparatia Lui si ne indeamna sa invatam si noi sa ne supunem unii altora si „sa fim impodobiti cu smerenie in legaturile noastre”.

Cei mai multi dintre noi nu am vrea sa ne supunem nimanui. Ni se pare ca sintem prea destepti si prea priceputi ca sa ne umilim inaintea altora. Educatia noastra, diplomele cucerite, nivelul de civilizatie si mai ales … stravechea mindrie nu ne lasa sa ne mai imbracam cu smerenie in legaturile noastre. Nu mai avem intre noi slujirea in spiritul Mielului lui Dumnezeu. Ne-am insusit mai degraba incapatinarea catirului care se intoarce cu spatele la stapin si face praf, cautind sa-l loveasca cu copita.

Cum va putea magarul acesta violent sa se incadreze in lucrarea Bisericii? Trebuie sa ne pocaim cu totii si sa ne intoarcem la simplitatea si autoritatea Cuvintului lui Dumnezeu. Chiar daca traim intr-o lume complexa, principiile Bibliei au ramas aceleasi. Biserica n-ar trebui sa coboare standardul la nivelul pornirilor membrilor firesti. Liderii duhovnicesti trebuie sa dea tonul unei vieti de smerenie si supunere, iar ceilalti trebuie sa se supuna lor, „din pricina lui Christos”.

Testul supunerii

Iata cum este pus la incercare in Biserica spiritul nostru de supunere. Adunarea stabileste un anumit standard de sfintenie si imediat unul sau doi dintre membrii Bisericii nu vor sa-l urmeze. „Nu sintem de acord” spun ei cu tarie. Reactia lor seamana mai mult cu lovitura de magar, decit cu spiritul blind al mielului. Credinciosii s-au deprins sa fie mai incapatinati in lucrurile „mici” ale disciplinei Bisericesti, decit a fost Domnul Isus cind I s-a propus sa lase slava si sa „ia chip de rob, facindu-se asemenea oamenilor”. Cunosc tinere din Biserica care s-au suparat mai mult pentru citiva centimetri la lungimea rochiei, decit s-a suparat Christos ca a trebuit sa moara pentru aceasta incapatinare la Cruce. Frati s-au jignit mai mult unul pe celalalt pentru un anumit fel de tuns sau pieptanatura, decit s-a jignit Domnul cind a trebuit sa se aseze intre doi tilhari ca sa-i mintuiasca. Loviturile incapatinate de copite marcheaza viata Bisericilor de azi mai mult decit dovezile minunate de supunere. Toti suferim si, in strafundul sufletului, toti stim ca „nu se merita”.

(Fratele Richard {urmbrand imi povestea odata ca tocmai vizitase o adunare crestina divizata din cauza parerii despre libertatea femeii de a purta palarie in locul traditionalului batic. „Le-am spus repede care este solutia”, a spus dinsul. „Nu avea rost sa se certe pentru asemenea fleacuri. Le-am spus sa poarte de-acum incolo si batic si palarie: cele care vor palarie sa poarte baticul sub palarie, iar cele care vor batic, sa poarte palaria sub batic!” Probabil ca nu v-a scapat ironia din sfatul fratelui Richard. Ea marca de fapt mustrarea pentru o adunare care se impiedica in „fleacuri”, cind lumea pacatoasa ii astepta afara cu Evanghelia.)

Ce vrem sa spunem cu aceasta? Vrem sa spunem ca de-acum nimeni nu mai are voie sa gindeasca si sa-si spuna parerea de frica sa nu intre in conflict cu Biserica si sa fie acuzat de nesupunere? Fireste ca nu. Poti gindi si poti vorbi cit vrei si cu cine vrei. Dar trebuie sa inveti sa faci toate acestea intr-un spirit de smerenie si de supunere. De pe pozitia mielului, poti oricind zice: „Ajuta-ma in aceasta problema. Nu inteleg de ce este asa”. Nu spune in incapatinarea magarului: „Regula aceasta stupida nu are nici un sens”.

Multi credinciosi din Biserica se lipsesc singuri de binecuvintari, nefiind niciodata gata sa ceara lamuriri sau sa se lase ajutati de ceilalti. S-ar putea ca problema ta sa fie de natura financiara sau de natura spirituala; nu conteaza. Du-te la fratii tai si cere-le ajutorul. Daca-ti ofera bani, nu fi prea mindru ca sa-i primesti. Daca-ti atrag atentia ca te afli pe un drum gresit, supune-te lor si urmeaza-le sfatul. Nu te grabi sa contrazici, asculta, cauta sa intelegi si implineste. Aceasta este cea mai sigura cale spre binecuvintare.

Supunerea te scuteste

De ce sa ma supun autoritatii? De ce sa ascult de tata? De ce sa ascult de cei ce conduc Biserica? De ce sa ma supun altora? Supunerea ne aduce o forma de protectie, ea ne scuteste de atacurile spirituale ale diavolului. Supunerea este ca o umbrela care te poate scuti de torentele ploii. Supunerea ne scuteste sa infruntam singuri sagetile arzatoare ale celui rau. Daca tatal tau iti spune: „mai bine nu te duce seara aceasta …” , fa bine si asculta-l. S-ar putea sa fie sfatul care te scuteste de o primejdie nebanuita. Daca autoritatile iti spun: „Condu cu maximum 65 de mile pe ora”, stai in aceasta viteza, considerind-o limita care desparte o calatorie placuta de una care ti-ar putea lasa un gust amar in gura. Daca cei din Biserica iti spun ca nu este bine sa asculti un anume fel de muzica, asculta-i, caci va fi spre binele tau. Cei carora le-a dat Dumnezeu autoritate asupra ta nu-ti vor raul, ci dimpotriva, sa te pazeasca de primejdie.

Cind raspunzi obraznic: „Ba ma duc tata, regulile acestea fixate de tine n-au nici o noima” sau „Fac ce vreau cu viata mea” sau „Sint destul de mare ca sa ma conduc si singur”, nu faci altceva decit sa iesi singur de sub umbrela protectoare si sa te asezi in calea atacurilor diavolului. Lipsa de supune fata de autoritatea protectoare stabilita de Dumnezeu este responsabila pentru majoritatea suferintelor inutile pe care ni le-am provocat singuri. Daca am fi ascultat, am fi avut parte de bucurie si de biruinta.

Miscarea anabaptista

Miscarea anabaptista

Autor Vali Nutu

1. ASPECTE METODICE

1.1. Definirea, incadrarea si delimitarea subiectului.

Sub aspectul cercetarii istorice, subiectul se defineste atat ca subiect de istorie a crestinismului in cadrul istoriei religiilor, care apartin stiintei seculare, folosind metode obiective, cat si ca subiect de istorie a Bisericii, ca ramura a Teologiei, folosind metoda de cercetare teologica din perspectiva evanghelica.

Subiectul se defineste drept studiu al unei miscari crestine constituite in timpul Reformei din sec. al XVI-lea, miscare care are continuitate pana in prezent. Din acest punct de vedere, se coreleaza cu o alta ramura a Teologiei istorice, si anume istoria gandirii crestine sau istoria doctrinelor crestine.

Prin problemele de teologie sistematica pe care le pune istoria doctrinelor, subiectul se coreleaza si cu teologia sistematica, mai ales cu dogmatica si cu teologia polemica. Prin problemele de teologie practica, subiectul cercetat se leaga de ramuri ca teologia evanghelizarii sau misionarism, teologia pastorala, liturgica, etc…

Din punct de vedere al istoriei seculare, subiectul pune probleme ce depasesc istoria bisericeasca, raportandu-se la istoria culturii si civilizatiei, societate, economie, stat, corelate, bineinteles, cu problema fundamentala a relatiei dintre Biserica, stat, si natiune.

1.2. Importanta problemei cercetate care justifica abordarea ei in aceasta lucrare.

Lucrarea anabaptista apartine Reformei radicale, care, la inceput, a fost prezentata ca extremista, iar in prezent este reconsiderata de teologii protestanti, mai ales cei evanghelici, fiindca prin tendinta ei anabaptista este precursoarea tuturor bisericilor evanghelice care practica botezul la varsta adulta. Prin tendinta radicala de traire integrala a crestinismului, precede fundamentalismul neoprotestant, iar prin tendinta entuziasta, precede miscarea penticostala.

Anabaptistii au separat radical Biserica de Stat, prefigurand un aspect care va fi reluat in America de Nord de baptisti, si care se va impune in statele seculare dupa Revolutia franceza din 1789. Din alt punct de vedere, participarea partiala a miscarii anabaptiste la miscarea hiliasta ( milenista), care a incercat sa instaureze o societate bazata pe crestinismul comunitar, a prefigurat socialismul secular din sec. XVIII- XIV, de la Saint Simon la Marx, care nu au facut decat sa „teoretizeze” o imparatie de 1 000 de ani fara Dumnezeu.

Esecul de a instaura o societate milenista pe scara larga a condus la aparitia comunitatilor anabaptiste inchise. In prezent, aceste comunitati tind sa se deschida si contribuie prin scrieri si activitati practice la dezvoltarea conceptiei dupa care Biserica preia de la statul secular sfere intinse de activitate.

Invatamantul, asistenta sociala, asigurarile si multe alte domenii care privesc viata sociala a membrilor sunt preocupari importante pentru Biserica. In felul acesta este limitata activitatea statului, reducandu-se riscul aparitiei tensiunilor social-politice. Importanta miscarii anabaptiste, ca subiect de cercetare reiese si din faptul ca a influientat istoria crestinismului din tara noastra, unde tendinta anabaptista spre unitarism este si mai clara prin faptul ca promotorul unitarismului in Transilvania, David Francisc a fost si promotorul anabaptistilor.

Tendinta actuala de apropiere a miscarii anabaptiste de cea evanghelica justifica un studiu pozitiv al acestor reprezentanti ai Reformei radicale.

1.3. Obiectivele cercetarii.

Originea, aparitia si dezvoltarea miscarii anabaptiste evanglelice in Elvetia, Imperiul Romano – German, Olanda, Transilvania, continuarea miscarii anabaptiste pana in prezent si tendintele ei actuale.

2. DE LA PRECURSORII REFORMEI (PREREFORMATORI) LA MAREA REFORMA PROTESTANTA

2.1. VIATA SPIRITUALA IN EVUL MEDIU

2.1.1. DECADENTA CRESTINISMULUI

Biserica Crestina, din perioada apostolilor si pana la Reforma, a fost mai intai biruitoare, in ciuda persecutiilor, dar apoi, incepand cu sec.IV a cunoscut o perioada de decadenta si declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului.

Una din devierile timpurii de la invataturile Noului Testament a fost supozitia ca actele de cult contin puteri magice si sunt mijloace prin care se obtine mantuirea.

Botezul, in decursul timpului, a ajuns sa fie vazut ca un instrument de regenerare iar participarea la impartasanie ca un mijloc de obtinere a iertarii pacatelor savarsite dupa botez.

In decursul catorva secole, alte grave erori si practici nescripturale si-au gasit drumul in biserica. Odata cu acceptarea religiei crestine de catre Constantin, imparatul Imperiului Roman, persecutiile au incetat. Atunci a inceput cresterea exterioara si expansiunea bisericii.

Constantin si fiii lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii, iar mai tarziu, crestinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, in anul 380 a dat un edict in care declara crestinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul si mai tarziu, populatia a fost silita sa devina crestina.

Toate conditiile preliminare de a putea fi primit ca membru in biserica au fost abandonate, cu exceptia botezului, care a fost facut obligatoriu. Deoarece, in teorie, acest act de cult trebuia sa fie un instrument de regenerare, membrii bisericii erau considerati persoane regenerate. A fost introdus botezul copiilor mici, ceea ce inseamna ca biserica nu mai putea fi un trup de credinciosi. Disciplinarea biblica nu mai putea fi aplicata in biserica.

Consecinta acestui declin in credinta si practica a dus la pierderea standardului de viata si practica lasat de apostoli.

Ideea de preotie, luata in mod literal, a inlocuit preotia spirituala a tuturor credinciosilor. Preotii acestor biserici erau considerati ca mediatori intre Dumnezeu si om. Acum, o preotie luata in sens literal, avea nevoie de un altar, sacrificii, deasemenea luate in sens literal. Acest lucru s-a realizat prin ceremonia liturghiei, cu supozitia ca painea sau azima, in serviciul de impartasanie, este schimbata in trupul Domnului Isus, si ca El trebuie, in mod literar, oferit din nou si din nou, ca ispasire pentru pacat.

Rugaciunea catre Maria si sfinti era considerata necesara. In limbajul Scripturii, sfintii sunt cei credinciosi. In viziunea bisericii numai cei ce se canonizau si erau despartiti de viata lumeasca, erau considerati sfinti.

In timp, imagini despre Isus si sfinti au inceput sa fie obiecte de inchinare si adoratie. Biserica de Apus si cea de Rasarit aveau practici diferite in ceea ce priveste obiectele de inchinare (picturi, statui de piatra, lemn).

Printre semnele clare ale indepartarii de invataturile Noului Testament au fost doctrinele cu privire la purgatoriu, indulgente, folosirea apei si uleiului sfint, superstitiile legate de relicve, si alte practici.

Dupa secolul al 12-lea credinciosului nu i se dadea si vinul, ci numai painea, considerandu-se ca fiecare element continea si trupul si sangele lui Hristos.

Muzica a devenit complicata si colorata ca un acompaniament potrivit pentru misterele sacre al liturghiei.

Intre anii 1309-1439 Biserica Romana a ajuns cat se poate de jos in ochii laicilor. Organizarea ierarhica cu cererea ei de celibat a dus la un declin in morala clericilor. Multi preoti aveau concubine sau se angajau in aventuri nepermise cu membre din bisericile lor.

Papalitatea si-a pierdut prestigiul datorita evenimentelor legate de “Captivitatea Babiloniana” si “Marea Schisma”. Impozitele papale si numeroase alte taxe au devenit o povara pentru populatie. In anumite tari(Franta, Anglia) statul national a devenit suficient de puternic pentru a-l sfida pe papa si a incerca sa supuna Biserica intereselor nationale. Toate acestea cereau reforma interna a papalitatii in perioada evului mediu tarziu.

2.1.2. O epoca a nelinistii

Cele doua secole care preced reforma s-au dovedit in mod remarcabil vitale in fata unei provocari si schimbari fara precedent. Cu cat se inmulteau abuzurile in biserica, cu atat se se auzeau mai multe strigate pentru reforma. Noi forme de pietate laica, mici tratate devotionale, interes renascut pentru relicve, pelerinaje si sfinti, miscarile religioase – toate marturisesc o spiritualitate cu radacini adanci. Se poate observa crestere constanta in intensitate si profunzime a sentimentului religios pana la perioada Reformei.

Acest lucru nu inseamna negarea realitatii ca Evul Mediu Tarziu a trecut si prin perioade de transformari politice, sociale, economice si religioase.

Poetul Eustache Deschamps spunea „Acum lumea e lasa, decazuta si slaba, batrana , invidioasa si balbaita. Nu vad decat barbati si femei nebune. Se apropie sfarsitul, intradevar …..toate merg prost”, exprimand starea generala de melancolie.

De fapt aceasta stare de indispozitie, sentimentul ca vremurile au scapat de sub control, combinata cu asteptarile religioase tot mai mari, a produs o epoca de extraordinara neliniste.

In cartea sa , The Courage To Be, Paul Tillich schiteaza istoria civilizatiei vestice in termenii a trei tipuri recurente de neliniste, de frica.

Sfarsitul antichitatii clasice a fost marcat de o neliniste ontologica, de o preocupare intensa pentru soarta si moartea omului. Catre sfarsitul Evului Mediu, a predominat o neliniste caracterizata de un sentiment de vinovatie si frica de condamnare. Aceasta, in schimb, a lasat loc, catre sfarsitul epocii moderne, unei nelinisti spirituale, unui sentiment de desertaciune si lipsa de sens. Moartea, sentimentul vinovatiei si al lipsei de sens rasuna ca o nota distonanta in literatura, arta si teologia acestei perioade.

Aceste trei teme se contureaza in zbaterea lui Luther si in incercarea lui de a gasi un Dumnezeu plin de har. Prins in mijlocul unei furtuni cu tunete si trasnete, si temandu-se ca i se apropie sfarsitul, Luther a jurat ca va deveni calugar. O data ajuns la manastire, a fost cuprins de un coplesitor sentiment de vinovatie. Desi zbaterea lui Luther a fost doar a sa, ea rezuma sperantele, nelinistile vremii sale. El a fost, am putea spune, exact ca toti ceilalti,dar intr-o masura putin mai mare. Asfel teologia reformatorilor a fost un raspuns specific la nelinistea aparte a vremii lor.

In Evul Mediu Tarziu, Europa a fost invadata de o preocupare morbida pentru suferinta si moarte. La baza acestei experiente neplacute stau doua fenomene inrudite: foametea si ciuma. Criza agrara a fost deosebit de puternica la inceputul sec.al XIV-lea; acesteia i s-a adaugat ciuma bubonica sau Moartea Neagra, care a ajuns la apogeu in Anglia in jurul anului 1349 si care a cauzat moartea a cel putin o treime din populatia Europei.

Viziunea mortii s-a manifestat atat in predici si xilogravuri, cat si in pictura si sculptura vremii. Mormintele erau deseori impodobite cu imaginea unui cadavru gol, cu gura cascata, pumnii inclestati si cu maruntaiele mancate de viermi. Moartea, vazuta sub forma unui schelet, dansa conducandu-si victimele.

Siguranta mortii era o tema obisnuita si pentru predicatori. Un calugar franciscan, Richard de Paris, a predicat zece zile consecutiv, cate sapte ore pe zi, numai despre Zilele din urma: moarte, judecata, rai, iad. Nelinistea morala, pe care Tillich o considera a fi motivul dominant in epoca, deriva din faptul ca moartea implica judecata, iar judecata il aduce pe pacatos in fata in fata cu un Dumnezeu sfant si plin de manie.

Au existat diferite incercari de a diminua sentimentul de vinovatie, care apasa atat de greu asupra sufletelor oamenilor. Cele mai radicale au fost exercitate de diverse grupuri de persoane care practicau flagelarea, ascetismul sever, si care mergeau din oras in oras, biciuindu-se cu biciuri de piele, in sperata ca vor ispasi vina proprie si cea a intregii societati.

Nicaieri altundeva nu este mai evident sentimentul vinovatiei care caracterizeaza viata religioasa din perioada medievala ca in manualele confesionale si in catehismele laice, care au invadat lumea cu ajutorul tiparnitelor recent inventate. Analiza acestor documente, pe care o face Steven Ozment, arata ca, departe de a oferi un sentiment de iertare, acestea nu au facut altceva decat sa reinvie vina deja existenta.

In stransa legatura cu frica, ce a dominat toate fazele vietii in Evul Mediu Tarziu, se afla o criza de incredere in identitatea si autoritatea Bisericii. Spre deosebire de alte doctrine stabilite la diferite concilii, doctrina despre Biserica nu a primit niciodata un statut dogmatic.

Reforma din sec. XIV-lea a fost o continuare a cautarii adevaratei biserici, care a inceput cu mult inainte ca Luther, Zwingli, Calvin sau parintii catolici sa intre in scena.

2.2. Precursori ai reformei

De-a lungul veacurilor, pe masura ce Biserica unita cu statul se indeparta tot mai mult de adevarul Sfintelor Scripturi, au existat diferite grupuri de crestini care s-au straduit sa ramana credinciosi invataturii curate a Noului Testament. Astfel Dumnezeu nu a ramas nici o data fara sa aiba un popor al Sau, oameni care sa-L marturiseasca atat prin viata lor cat si cu gura, chiar cu riscul vietii lor. Dintre aceste grupari se pot mentiona in mod special: donatistii, valdenzii si anabaptistii. Supusi unor prigoane salbatice de catre „sfanta biserica”, hartuiti pretutindeni, torturati, macelariti, masacrati in mare parte, acesti oameni „nu si-au iubit viata, chiar si pana la moarte”. Asa cum spune autorul epistolei catre Evrei: „…unii, ca sa dobandeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea si au fost chinuiti. Altii au suferit batjocuri, batai, lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre, taiati in doua cu fierastraul, chinuiti; au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati in cojoace si-n piei de capre, lipsiti de toate, prigoniti, munciti, – ei, de care lumea nu era vrednica – au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamantului” (Evrei 11:35-38).

Chiar daca unele din aceste grupari nu mai exista astazi asa cum erau pe vremuri, ideile lor, credinta lor curata a strabatut veacurile si au influentat alti oameni de seama a lui Dumnezeu. Multe dintre ideile lor se gasesc in marturisirea de credinta si in practica Bisericilor Penticostale din zilele noastre. Este demn, ca pe langa aceste grupari pe care le-am amintit mai sus, sa consemnam contributia importanta pe care au avut-o unele personaje din istoria bisericii. Dintre acestea as aminti pe: William Ockham, Misticii scolastici, John Wyclif, Jan Hus si Savonarola, care au avut o contributie considerabila in pregatirea Reformei. O buna parte din ideile lor au fost luate si propovaduite de reformatori. Doresc in continuare sa vorbesc putin despre cateva dintre aceste miscari si personaje, care au avut un rol deosebit in pregatirea reformei care a urmat. Acestea sunt: Valdenzii, William Ockham, Misticii medievali, Fratia vietii in comun, John Wyclif si Jan Hus. Nu putem vorbi despre toti, deoarece spatiul acestei lucrari nu permite. De aceea i-am ales pe cei care au avut o rezonanta mai puternica in ceea ce priveste baza biblica a credintei lor precum si influenta asupra personajelor reformei, in special asupra lui Luther.

2.2.1. Valdenzii

Cea mai veche grupare crestina pre-reformatoare, care a existat si exista si azi o constituie valdenzii. Numele si l-au luat de la un negustor bogat din Lyon pe nume Petro Valdes, care pe la 1175-1176 si-a impartit averea saracilor si a hotarat sa urmeze pilda lui Hristos, traind o viata de saracie si propovaduind Evanghelia. El avea o traducere a Noului Testament din limba latina in limba vorbita de popor, traducere care a stat la baza actiunii lui de evanghelizare. Barbati si femei consacrati i s-au alaturat, iar acest ideal de viata dusa in saracie si simplitate a fost aprobat de papa Alexandru III la Conciliu Luteran III in 1179.

De aceea cred ca merita sa spunem ceva despre ei. Iata cum prezinta Elisabet Livingstone inceputurile lor: „Aceasta mica comunitate crestina, care supravietuieste in Piedmont, isi are originea in grupa <>, organizata in secolul XII de Petro Valdes, de la care si-au preluat numele… Valdes a fost un negustor bogat din Lyon care a murit intre 1205 si 1218. In 1173 sau curand dupa aceea el si-a impartit averea la saraci si a devenit predicator itinerant; in scurta vreme a atras o multime de urmasi, barbati, femei si … Alexandru al III-lea i-a aprobat lui Valdes juramantul de saracie, dar i-a interzis lui si tovarasilor sai sa predice fara invitatia clerului. Valdes a inceput curand sa nu mai de-a ascultare prohibitiei impuse… Valdes si urmasii sai s-au organizat separat de Biserica, au ignorat decretele si sanctiunile ei si si-au numit proprii lor slujitori. Mai presus de toate ei au insistat asupra dreptului datoriei de a predica”.

Dupa un timp ei au fugit din Lyon si si-au organizat miscarea ca o Biserica, alegandu-si episcopi, preoti si diaconi. In cele din urma s-au declarat Biserica adevarata si s-au raspandit peste tot: in sudul Frantei, si Spaniei, apoi in Germania, Piedmont si Lombardi dar predominand in Lombardia (Italia de nord) si Proventia (Franta de sud). Puternicul papa Inocentiu III nu putea ingadui aceasta situatie.

In 1214, el i-a denumit pe valdenzi eretici, schismatici iar in 1215, la marele conciliu Lateran IV, Inocentiu III a repetat denumirea generala a ereticilor, inclusiv a valdenzilor. Cu toate acestea valdenzii s-au raspandit atat de mult geografic si doctrinar, incat in 1218 au convocat un conciliu general la Bergano (Italia) unde s-au discutat diferentele doctrinare intre valdenzii din Lombardia si cei din Franta. Mai tarziu au fost urmariti de Inchizitie fara ca aceasta sa-i poata distruge.

Invatatura lor, pe care o respingea papa, era propovaduirea neautorizata a Bibliei si respingerea rolului intermediar al clerului, cele doua chestiuni fundamentale care le-au atras denumirea de eretici.

Una din sursele cele mai convenabile ale invataturii valdenze este un tratat scris pe la 1320 de Bernard Gui, un vestit inchizitor francez pe vremea cand valdenzii erau inca una dintre cele mai puternice miscari dizidente. Acesta ii descrie ca respingand autoritatea eclesiastica, mai ales prin nesupunerea fata de papa sau fata de decretele sale de excomunicare, si prin reinterpretarea tuturor sacramentelor romano-catolice, cu exceptia spovedaniei si iertarii si a impartasaniei.

In teorie, toti valdenzii, barbati si femei, puteau administra aceste sacramente, iar euharistia avea loc o data pe an. Pare sa se fi practicat si un botez valdenz. Sarbatorile si rugaciunile romano-catolice erau respinse de valdenzi.

Gui ii invinuieste ca se erijau ca Biserica alternativa in care „preotul” era pur si simplu un om bun, in loc sa fie o persoana ordinata de Biserica. Aceasta ii parea ceva mult mai greu decat alta importanta trasatura distinctiva ale valdenzilor, propovaduirea misionara in limba locala, cu o puternica scoatere in evidenta a Noului Testament.

Ei refuzau sa depuna juraminte, fiindca spuneau ca Biblia interzice aceasta. Valdenzii negau purgatoriul intrucat nu gaseau nici o baza pentru el in Noul Testament, negand astfel credinta romano-catolica in favoarea rugaciunilor si milosteniilor facute pentru morti. Pentru Valdenzi, daca mortii erau in iad, nu mai erau speranta pentru ei, iar daca erau in ceruri nu aveau nevoie de rugaciune.

In ceea ce priveste organizarea Bisericii spune Gui, valdenzii aveau superiori si credinciosi. Superiorii trebuiau sa traiasca vieti mai austere, fiind obligati sa evanghelizeze si sa rataceasca predicand fara incetare ca si apostolii.

Punctele notate de inchizitorul Gui in sec XIV sunt iarasi dezvaluite de inchizitorii ulteriori in sec. XV si in sec. XVI, cu anumite trasaturi, care par sa devina mai radicale.

Erau acuzati ca resping cladirile, cimitirele, altarele, agheasma, liturghiile, pelerinajele, indulgentele, toate fiind socotite netrebuincioase. Valdenzii si-au completat organizarea. „Clerul” valdenz continua sa se consacre exclusiv predicarii in dialectul local.

Zonele in care ei au fost mai puternici, au fost cele din Europa centrala si tarile romano-catolice din Europa rasariteana. Insesi invataturile valdenze au fost influentate de alte miscari dizidente.

Valdenzii francezi au continuat sa fie hartuiti pana la sfarsitul evului mediu. Aceasta a culminat cu o cruciada contra lor in 1488, in Dauphine (dofine). In Italia, ei au continuat sa reziste cu succes impotriva Inchizitiei, gasindu-si refugiu mai ales in Piemont, unde au fost atacati in 1488. Lucrarea celor din Europa centrala si partea romano-catolica a Europei de est, avea sa influenteze mai tarziu cursul Reformei protestante.

In sec. XV, in pofida campaniilor repetate impotriva lor, valdenzii au circulat mult in Europa centrala si au avut schimburi de idei cu husitii cehi si wyclifitii englezi care se aflau in aceasta zona.

Viata acestor credinciosi in munti nu a fost usoara atata timp cat ei erau cautati pentru a fi executati. Insa dupa un timp oamenii care locuiau la poalele muntilor le-a oferit un ajutor, iar mai tarziu „fratii din Boemia” au fost pentru ei un ajutor, acesta incercand o unificare cu valdenzii. Mai tarziu au luat contact cu reformatorii, fiind influentati puternic de teologia lui Calvin si identificandu-se in mare masura cu reformatii.

In ciuda tuturor prigoanelor care s-au abatut asupra lor de-a lungul timpului, au ramas si exista si azi, asa cum scrie Gunar Westin: „ei traiesc si azi inItalia si sunt unici in felul lor, o biserica libera protestanta din secolul XII, care este plina de vitalitate”.

Alaturi de aceste grupari crestine din biserica oficiala s-au ridicat si barbati de seama, cercetatori ai Sfintelor Scripturi, teologi remarcabili, care au inteles din studiul lor personal, luminati de Duhul Sfant adevarurile Bibliei si ratacirile doctrinei catolice. Cei mai de seama reprezentanti de care ne vom ocupa in cadrul acestui capitol sunt John Wycliff si Jan Huss.

2.2.2. Fratia vietii in comun (Devotia Moderna)

Aceasta a fost o comunitate de barbati, atat laici, cat si clerici, care s-au adunat in casa lui Radewijns din Deventer. Acestia erau in principal prieteni ai acestuia care aveau acelasi fel de gandire si erau adepti ai lui Groote Geert – un bastinas din Deventer (Olanda) care studiase la Paris si fusese profesor la Colonia (Koln). Acesta s-a pocait in anul 1374 (anul mortii lui Petrarca); mai tarziu a adunat in casa lui femei cucernice care traiau fara sa fi depus vreun juramant monastic, apoi s-a asociat cu Florens Radewijns. Acesta era un preot care studiase la Praga, era un bun organizator si a trait intre anii 1350-1400.

Cei care s-au adunat in casa lui Radewijsn au ajuns cunoscuti sub numele de Fratii Vietii in comun. Erau un grup semimonahal care respecta regula simpla a saraciei, castitatii si ascultarii insa neangajati prin nici un legamant formal. Astfel, orice membru era liber sa paraseasca fratia si sa se intoarca la viata seculara, daca asa ii placea. Fratii nu cerseau pomeni, cum faceau „fratii cersetori”, ci aveau grija sa fie tacuti, sa-si vada de treburile lor si sa lucreze cu propriile lor maini, dupa invatatura apostolului Pavel.

Cand Graote a murit de ciuma, Radewijns a preluat conducerea miscarii Devotio Moderna, iar in 1387 a intemeiat casa ei cea mai influenta la Windesheim, langa Zwolle, in Olanda. Acolo, Fratii Vietii in comun au devenit canonici augustini iar statutul lor a fost aprobat de papa Bonifaciu IX in 1395. Peste cativa ani, s-au asociat cu alte case din Olanda, ca sa formeze Congregatia de la Windesheim. Ei s-au consacrat nu doar vietii spirituale si renuntarii la lume, ci si intregului proces al educatiei. Ei predau in scoli locale si isi infiintau propriile lor scoli. Ca sa-si intretina comunitatea, se ocupau de toate aspectele productiei de carti: scrierea, copierea manuscriselor, legarea si comercializarea volumelor, iar odata cu aparitia tiparului, isi tipareau cartile in propria lor tipografie. Windesheim si casele sale afiliate s-au facut curand cunoscute ca stupi de sarguinta cucernica. Cu timpul, miscarea pornita de Grapte a luat avant si s-a raspandit. In secolul XV, Canonicii de la Windesheim au infiintat comunitati in Germania si Elvetia.

Multi dintre fratii vietii in comun si dintre cei mai educati de ei au marcat prin personalitatea lor lumea crestina. Cei mai de seama dintre acestia au fost Nicolaus din Cusa (Kues) si Erasmus insusi. Gabriel Biel (1420-1495), filosof cunoscut ca „ultimul scolastic german” si umanistul Rudolf Agricola (1444-1485), au fost membri ai acestei comunitati, intrucat cele mai stralucite elemente ale scolasticii si umanismului coexistau in Devotio Moderna.

Aceasta comunitate a fost importanta prin accentul pe care l-a pus pe studiu. Este deosebit de important sa stim aceste lucruri, deoarece ne vor ajuta sa-l intelegem mai bine pe Luther care a studiat intr-o asemenea scoala si este evident ca acest fapt l-a influentat in ideile si teologia lui de mai tarziu.

2.2.3. William Ockham (1280-1394)

A fost un ganditor crestin de prima importanta. S-a nascut intre 1280-1290, probabil in satul Ockham din Surrey (Anglia) si a murit la Munchen (Germania) pe la 1349. Dupa ce a intrat in ordinul franciscan, si-a inceput studiile teologice la Oxford, pe la 1309 si a indeplinit conditiile pentru a primi gradul universitar de Magister, cu prelegerile sale asupra „Cartii sentemtiilor” de Petru Lombard pe la 1318-1320.

Dupa cate s-ar parea, fostul cancelar al universitatii l-a denuntat ca eretic papei Ioan XXII si William a fost convocat la Avignon in 1324. Cand a ajuns acolo, s-a implicat intr-o controversa asupra saraciei apostolice care l-a facut sa fie mai critic fata de papalitate; el a cerut ca biserica sa fie condusa de un colegiu de papi si a afirmat ca Hristos este unicul Cap al Bisericii, invataturi care prevesteau miscarea conciliara. Ockham a respins complet autoritatea papala in materie seculara. In 1328, a intrat in serviciul imparatului romano-german, Ludovic de Bavaria, sprijinindu-l in lupta lui cu papalitatea.

In filosofie, Wiliam a elaborat o noua forma de teorie nominalista. El a respins doctrina predominanta, dupa care „universaliile” – instructiuni mentale fara realitatea autonoma – ar fi avut existenta reala. Nominalismul lui William avea sa fie numit „via moderna” (calea moderna) in opozitie cu „via antiqua” (calea veche) a lui Aquinas. Ockham argumenta ca „universaliile” sunt pur si simplu produse artificiale ale mintii umane, necesare pentru comunicarea cu ajutorul limbajului. Numai indivizii sau lucrurile „particulare” (concrete) ar avea existenta reala. Intrucat cunoasterea se bazeaza pe experienta lucrurilor individuale, stiintelor naturii li s-a dat o noua semnificatie.

In multele sale scrieri, Gulielmus Occamus (pe numele sau latinizat) a dezbatut cu iscusinta logica, magistrala marile teme ale filosofiei si teologiei. Principiul sau cunoscut sub numele de „briciul lui Ockham”, afirma: concluzia care se poate formula pornind de la mai putine presupuneri nu are rost sa fie formulata pornind de la mai multe presupuneri („ceea ce se poate face cu mai putin, in zadar se face cu mai mult”); mintea nu trebuie sa inmulteasca lucrurile fara necesitate. Occamus a facut critica elaborata a dovezilor existentei lui Dumnezeu, desi el insusi formulase o puternica teologie pozitiva (KATAFATICA, care definea pe Dumnezeu prin afirmatii, spre deosebire de teologia negativa, APOFATICA, dupa care se poate spune doar ceea ce nu este Dumnezeu, nu ceea ce este.

Originalitatea si profunzineam lui Ockham, este deficitara. Dumnezeu este absolut liber si omnipotent, El poate face totul, inclusiv sa se contrazica, de pilda poate sa mantuiasca un raufacator si sa osandeasca un sfant. Aceasta afirma unii istorici despre Ockham deoarece el subliniaza ca Dumnezeu este cunoscut numai prin credinta, nu prin ratiune sau prin iluminare si ca voia lui Dumnezeu este absolut suverana dar aceasta nu inseamna ca se contrazice. In aceste privinte si in altele, Ockham a netezit calea pentru teologia reformatorilor din sec. XVI, in mod special a lui Luther care va fi influentat de nominalismul lui, pe care il va studia la universitatea din Erfurt.

2.2.4. Misticii Germani

Studiul acestor mistici este important deoarece ei au influentat gandirea lui Luther precum si lucrarea lui.

Primul mare mistic care l-a influentat pe Luther in lucrarea sa de mai tarziu a fost Johnn Eckhart (1260-1327).

Meister Eckhart a fost un calugar dominican german a carui opera este la originea curentului mistic renan si a traditiei conceptuale reluata de idealismul german. Dupa moarte, invatatura lui a fost condamnata de papa Ioan XX (1316-1334). Este recunoscut acum drept forta cea mai de seama in viata religioasa a Germaniei inainte de Reforma.

b) Johnn Tauler (1300-1361)

Elevul lui Eckhart, Johnn Tauler – si el un mistic dominican german, a fost un predicator puternic care a accentuat nimicnicia omului in prezenta lui Dumnezeu. Predicile lui au contribuit la modelarea gandirii lui Luther intr-un stadiu critic al experientei lui spirituale.

c) Johann von Wesel (1400-1481)

Johann von Wesel, din Renania a prefigurat pe reformatorii germani intr-o mare parte din invatatura sa. A respins multe dintre doctrinele si practicile specifice ale Bisericii catolice medievale si a declarat ca numai Biblia este autoritatea absoluta in materie de credinta. A scris impotriva indulgentelor in 1475, a fost judecat de Inchizitie in 1479 si condamnat la detentiune pe viata in manastirea augustina de la Mainz.

d) Wssel Gansfort (1419-1489)

Wessel Gansfort, un teolog olandez educat de Fratii Vietii in comun, a fost denumit unul dintre umanisti biblici. Si el a scris impotriva indulgentelor si a luat in mare masura aceeasi pozitie ca si Luther in atacearea pretentiilor papei si in denuntarea erorilor Bisericii din timpul sau.

2.2.5. John Wycliff (cca. 1328-1384)

Este foarte interesant modul in care apare pe scena acest credincios considerat un premergator al Reformei.

Supunerea Regelui John al Angliei fata de Papa Inocentiu al III-lea si umilirea sa de catre acesta, au dus la o atitudine ostila fata de papalitate in acesta tara. Intreaga natiune engleza s-a considerat injosita in urma acestui act. Pretentiile exagerate ale papilor si amestecul lor in numirea episcopilor englezi au dus in repetate randuri la dispute deschise intre Biserica si conducerea laica, contribuind la largirea prapastiei existente. In aceste conditii apare pe scena Bisericii engleze Wycliff.

Iata cum il prezinta Andrew Miller:

„Tocmai cand rabdarea poporului fata de abuzurile papalitatii parea sa se fi epuizat, Dumnezeu a gasit cu cale sa ridice un oponent puternic al intregului sistem ierarhic primul om care a facut sa se zguduie din temelii dominatia papei in Anglia, si inainte de toate, un om care a iubit in mod sincer adevarul si care l-a vestit atat celor invatati cat si poporului de rand. Acesta a fost John Wycliff. El este numit pe drept precursorul, sau steaua de dimineata a zorilor Reformei”.

O buna parte din viata si-a petrecut-o studiind si apoi predand la Oxford. La inceput dorinta sa nu a fost sa lupte impotriva autoritatii Bisericii Romano-Catolice, ci dorea o reformare din interiorul ei. Astfel pana in 1378 intentia lui a fost sa reformeze Biserica prin eliminarea clericilor si prin deposedarea de proprietati care, credea el, sunt cauza coruptiei. In 1376 scrie lucrarea „Of Civil Dominio” (Despre stapanirea civila) in care sustine ca exista o baza morala pe care trebuie sa o aiba conducerea eclesiastica. Insa nu a putut suporta modul in care clerul deposeda de bani pe credinciosii de rand ai Bisericii. Pamanturile, in mare parte, erau proprietatea Bisericii, de aceea la cererea lui de deposedare de proprietati a acesteia, s-a bucurat de un sprijin deosebit din partea nobilimii engleze, care dorea mult acest lucru.

Daca la inceput a incercat reformarea Bisericii din interior, mai tarziu „dezgustat de <> si de schisma, Wycliff n-a mai fost satisfacut de aceasta abordare mai degraba negativa, si dupa 1378 a inceput sa se opuna dogmei Bisericii cu idei revolutionare”.

Intrebarea fireasca pe care si-o pune orice istoric este cum a reusit Wycliff sa-si propage ideile fara sa fie excomunicat si omorat ? Raspunsul este ca Dumnezeu l-a ocrotit prin nobilii englezi si prin John de Graunt. Astfel Biserica nu s-a atins de el.

Lovitura cea mai puternica pe care a dat-o Bisericii a fost in anul 1379, cand fara sa-i fie frica de consecintele nefaste care ar fi putut sa apara, a sustinut cu toata taria in scris ca “Hristos este capul Bisericii, si nu Papa”. Prin aceasta nega ca Biserica ar avea putere absoluta, spunand: „Puterea pe care a pierdut-o prin pacate de moarte”. Sau altfel spus: „chiar daca papa si toti clericii ar disparea de pe pamant… credinta nu s-ar pierde, pentru ca ea isi are temelia numai in Domnul Isus, Stapanul si Dumnezeul nostru”.

Vazand importanta pe care o dadea clerul Bisericii in sine precum si invataturile eronate cu privire la autoritatea ei, abuzand astfel de neglijenta fata de Sfanta Scriptura, Wycliff nu a mai suportat acest lucru afirmand ca: „Biblia si nu Biserica este singura autoritate pentru credincios si ca Biserica trebuie sa ia model de la Biserica Nou Testamentala”. Critica adusa Bisericii nu s-a oprit aici, el atacand prin predicile sale alte nereguli cum sunt: cultul icoanelor, cultul sfintilor, al moastelor si al sacramentelor, precum si infiintarea indulgentelor.

Cea mai mare realizare a lui Wycliff a fost aceea de a pune Biblia la indemana poporului in limba engleza. Astfel el a putut sa-si sustina mai bine convingerile cu privire la Biserica, Papa, Scriptura.

In ceea ce priveste euharistia a sustinut consubstantierea insa extrema la care a ajuns cu privire la sacramente a fost aceea de a nu recunoaste nici un sacrament, negand caracterul sacru al euharistiei. Dupa moartea lui insa cei care au continuat invatatura lui au fost numiti „lolarzi”. Acestia erau predicatori laici care au continuat ideile lui Wycliff, iar miscarea acestora a fost numita miscarea lolarzilor.

Cu privire la acestia Elisabeth A. Livingstone a afirmat: „lolarzii sunt urmasi ai lui Wycliff, isi bazau invatatura pe credinta personala, alegerea divina si mai presus de toate pe Biblie”. In general s-au opus celibatului preotilor, transsubstantiunii, indulgentelor si pelerinajelor, sustinand totodata ca validitatea actelor preotesti era determinata de caracterul moral al preotului. Acestia erau oameni simpli, tarani care au ales sa traiasca modest. Dupa 1401, prin statutul de „haereticis comburend” s-a aprobat osandirea oricarui taran sau croitor care tagaduia sfintenia Euharistiei sau care participa seara la o intrunire frateasca in care se propovaduia Cuvantul Bibliei.

Traducerea Bibliei in limba engleza si crearea grupului de predicatori lolarzi a avut o influenta asupra englezilor si a netezit calea Reformei. In afara de aceasta ideile lui Wycliff s-au raspandit in Europa cu repeziciune. Un rol important in raspandirea acestora l-au jucat studentii boemieni, care studiau in Anglia. Acestia i-au dus ideile in Boemia, unde au devenit baza pentru invatatura lui Jan Hus.

Concluzionand in ceea ce priveste ideile lui Wycliff in istorie pot spune ca ele nu constituie altceva decat „cateva grinzi” ale unui pod care face trecerea de la un ev mediu intunecat la o epoca moderna, acest pod prinzand contur odata cu declansarea Reformei.

2.2.6. Jan Hus (1373-1415)

Pentru a intelege ceea ce s-a intamplat in centrul Europei prin anii 1400, trebuie sa ne reamintim ce s-a intamplat in Anglia precum si legaturile acesteia cu Europa centrala. In acest sens nu trebuie uitata casatoria lui Richard al III-lea al Angliei cu Ana de Boemia, care a avut o importanta istorica deosebita, aceasta concretizandu-se in ceva practic si anume: „schimbul de studenti intre Anglia si Boemia”.

Trebuie retinut faptul ca la fel ca in Anglia s-au facut simtite sentimentele nationale. In ambele cazuri, ele s-au ridicat impotriva stapanului strain, care domnea la Roma, si care avea pretentia de a fi loctiitorul lui Hristos pe pamant. In afara de aceasta, in Boemia existau nemultumiri si din cauza faptului ca germanii detineau multe pozitii inalte in cadrul Bisericii in detrimentul cehilor, iar la Universitatea din Praga pretindeau a avea o pozitie privilegiata.

Luptele dintre ei au dus la retragerea germanilor de la Praga si la infiintarea Universitatii din Leipzig in anul 1409. Atunci cand ideile teologice si filozofice a lui Wycliff s-au intalnit si s-au impletit cu nationalismul ceh, s-a dezvoltat in Boemia o puternica miscare de emancipare sub tutela Romei.

Am spus ca intre cele doua orase Oxford si Praga s-au facut schimburi de studenti. Astfel ideile lui Wycliff au ajuns foarte repede si usor pe teritoriul Boemiei, datorita studentilor care au studiat in Anglia si s-au confruntat cu ideile lui. Gasindu-le bune, acestia le-au luat in Boemia.

In vremea aceea la Oxford, in Anglia, se dezbateau ideile lui Wycliff. Acesti studenti le-au imbratisat si le-au adus in Boemia.

Dupa acestea intre studentii din Praga a luat fiinta o comunitate de admiratori ai ideilor lui Wycliff, in fruntea carora se afla Jan Hus. Pe langa acestia, ideile au fost imbratisate de multi intelectuali, clerici si laici.

Jan Hus s-a nascut in Bohmernald (astazi Husinet) in 1373 dupa unii ar fi 6 iulie 1369, intr-o familie modesta. Ramanand de timpuriu fara tata, a fost crescut de mama sa, care era o femeie credincioasa. Muncind din greu, aceasta l-a ajutat sa ajunga la Universitatea din Praga. Fiind un student sarguincios, a reusit foarte repede sa se adapteze situatiei. Interesat de cunoasterea Scripturilor, va deveni unul dintre cei mai buni studenti ai Universitatii.

Dupa terminarea studiilor ajunge predicator la Capela Betleem din Praga, avand un dar deosebit de a-si captiva ascultatorii cu predicile sale. Era familiar cu ideile lui Wycliff, astfel ca in predicile sale reproducea nu doar ideile acestuia ci chiar limbajul. Avea un rol important la Universitatea unde la inceput a fost magistru. Dupa plecarea germanilor la Leipzig, devine rector al acesteia in anul 1409. Ataca in predicile sale unele dogme ale Bisericii Romano-Catolice, coruptia clerului inalt. Sustinea, asemeni lui Wycliff ca Biblia este singura autoritate in viata si credinta crestinului: „Biserica este comunitatea celor alesi, iar Hristos este singurului ei Cap.”

O vreme se parea ca Hus va reusi sa atraga de partea acestei invataturi prin predici si scrieri intreaga natiune ceha; insa si in Boemia existau ierarhi catolici, care i s-au impotrivit. Daca la inceput arhiepiscopul Sbinok de Praga l-a incurajat, curand acesta l-a abandonat, trecand de partea papei Alexandru al V-lea. Lui Hus i s-a interzis sa mai predice, iar papa a emis o bula in 1410 prin care s-a ordonat distrugerea cartilor lui Wycliff, iar pentru a curma influenta reformatorului ceh i-a interzis sa mai predice si in capelele private.

In 1411 papa Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat pe Hus, care a trebuit sa se refugieze din Praga. In timpul acesta de refugiu, el s-a dedicat scrisului, elaborand, astfel principala sa opera „De Eclesia” in 1413, scrisa sub influenta directa a lucrarilor lui Wycliff.

Fiind citat sa se prezinte in fata Conciliului Bisericii, care s-a desfasurat la Constance in 1414, Hus bazandu-se pe promisiunea imparatului ca nu i se va intampla nimic rau, da ascultare si se deplaseaza acolo. Din pacate, imparatul nu s-a tinut de cuvant. Ba mai mult atat ideile lui Wycliff, cat si invatatura sa au fost condamnate ca eretice. Refuzand sa-si retracteze invatatura, Hus este intemnitat, iar in anul 1415 ars pe rug. Invatatura lui Hus nu a putut fi distrusa, fiind dusa mai departe de urmasii sai, care s-au impartit in doua tabere. Una era tabara radicala, „taboritilor”, dupa muntele Tabor, fortareata lor din sudul orasului Praga. Acestia au respins orice invatatura cu privire la credinta si practicile Bisericii Romano-Catolice care, spuneau ei, nu aveau fundament scriptural.

Cea de-a doua ramura care sustinea ideile lui Hus si care era mai moderata, era cea a „utraquistilor”. Ei au avut o pozitie proprie prin care sustineau ca numai ceea ce Biblia interzice trebuie eliminat si ca toti credinciosii, nu numai clerul trebuie sa primeasca atat painea cat si vinul la impartasanie.

Din gruparea radicala a taboritilor s-a format gruparea „Fratii Uniti”, sau „Fratii Boemiei”. Acestia au aparut prin anii 1540, constituind astfel suportul unei noi biserici care poate fi gasita si azi, numita „Biserica Moraviana”. Aceasta s-a dezvoltat foarte mult prin spiritul ei misionar, de aceea nu este ceva deosebit daca spunem ca Hus l-ar fi inspirat pe Luther. Deoarece Luther avea posibilitatea sa cunoasca invataturile lui Hus.

Seriozitatea religioasa, atat a lui Wycliff cat si a lui Hus, cere o admiratie deosebita. Dar in ciuda recunoasterii lui Luther a multor puncte de legatura cu Hus, Reforma s-a datorat intr-o mica masura eforturilor lor. Totusi nu trebuie uitat faptul ca ei au anticipat spiritul si lucrarea reformatorilor, netezind calea acestora si usurand astfel aparitia Reformei.

2.3. Reforma protestanta. Linii generale.

Reforma a fost o incercare de intoarcere la puritatea crestinismului Noului Testament si dezvoltarea unei teologii in acord cu acesta. Reformatorii erau convinsi ca aceasta teologie nu va deveni niciodata o realitate atata timp cat Biserica va fi autoritatea finala in locul Bibliei. In cea mai mare parte, Reforma a fost limitata la Europa de Apus si la popoarele teutonice. Nici Biserica de Rasarit si nici popoarele latine din vechiul Imperiu Roman nu au acceptat Reforma. In acele parti, inca stapaneau idealurile medievale de unitate si de uniformitate, dar in nordul si vestul Europei, popoarele teutonice au trecut la diversitatea protestantismului.

Totusi, in anumite tari Romano-Catolice in ciuda tuturor persecutiilor si-au mentinut existenta mici denominatii Valdenze si ale Fratilor Boemieni.

Principalii lideri ai acestei miscari au fost Martin Luther (1483 – 1546), Ulrich Zwingli (1484 – 1531), John Calvin (1509 – 1564). La inceput ei au fost pentru o restaurare a Crestinismului primar, dar nu dupa mult timp, liderii acestei miscari au adoptat ideea si apoi au decis ca o unire cu statul este necesara succesului bisericii. Aceasta decizie a fost un compromis fata de pozitia sustinuta la inceput. Acceptarea acestui compromis de catre Luther si Zwingli, compromis care includea si eliminarea oricaror disidente, a dus la aparitia miscarii Anabaptiste evanghelice.

Martin Luther s-a nascut la Eisleben, 1483 in Saxonia, o provincie din Imperiul German. A primit educatie la scoala Latina din Eisenach si la Universitatea din Erfurt. In 1505, el a devenit calugar augustinian in acelasi oras, sperand sa gaseasca pacea sufletului prin efort personal. In cele din urma, a ajuns la concluzia ca iertarea divina si schimbarea interioara sunt rezultatul credintei in Christos.

In 1509, a acceptat sa fie profesor la Universitatea din Wittenberg in Saxonia. In 1517, Johann Tetzel a fost insarcinat sa vanda indulgente papale in diferite parti ale Germaniei. Luther a considerat ca Tetzel pretinde prea mult pentru eficacitatea acestor indulgente, si ca in aceasta privinta el a actionat in contradictie cu vointa papei si cu invatatura Bisericii Romano – Catolice.

In consecinta, Luther a scris 95 teze in latina si le-a fixat pe usa Bisericii din Witteberg. In aceste teze el a condamnat abuzurile de care se facea vinovat Tetzel, din punctul de vedere romano- catolic. In timpul controverselor ce au urmat, Luther a fost din ce in ce mai mult convins ca multe invataturi si practici ale Bisericii Romane sunt nescripturale. Inca inainte de expunerea acestor teze el a avansat ideea doctrinei justificarii prin credinta, care din punctul de vedere al Bisericii Romane era o erezie. Electorul Frederich cel Intelept i-a acordat toata protectia posibila.

In cele din urma Luther a fost excomunicat de papa in 1520. Obtinand o copie a declaratiei papale, Luther i-a dat foc in public. Anul urmator a aparut in fata Dietei, ori a Parlamentului Imperiului German, la Worms, dar a refuzat sa retraga ceea ceea ce i s-a cerut. Electorul Frederich, in secret, a aranjat sa fie dus la Castelul Wartburg, pentru siguranta lui personala. In timpul acesta, Luther a luat decizia ca Liturghia sa fie mentinuta pana cand ea ar fi putut fi inlocuita cu aprobarea autoritatilor civile. Aceasta atitudine cu privire la Liturghie si alte puncte practice ce trebuiau reformate a dus la o stransa legatura intre stat si biserica. Liturghia a fost in cele din urma abolita in Wittenberg si in toata Saxonia, dupa moartea Electorului Fredereck, de catre fratele acestuia, Electorul John, in 1525. Biserica Luterana a fost facuta biserica de stat in Saxonia si in cele din urma in toate provinciile Germaniei si Scandinaviei, ai caror conducatori acceptasera crezul lutheran.

In aceeasi perioada Biserica Zwingliniana sau Reformata a devenit biserica de stat in anumite cantoane din Elvetia.

Ulrich Zwingli a fost un lider al Reformei in regiunea din Elvetia in care se vorbea limba germana. El s-a nascut in anul 1484, la Wildhaus, langa St. Gall in Elvetia. A studiat in Bern, Viena, si Basel fiind consacrat ca preot in 1506. In anul 1518 a fost ales episcop principal al orasului Zurich, cel mai important oras din Elvetia.

Dupa sosirea lui in Zurich, s-a putut observa in predicile lui o nota evanghelica. In cativa ani, in predicile lui, Zwingli a atacat anumite doctrine si practici Romano – Catolice. Atitudinea Consiliului din Zurich fata de Reforma a fost favorabila, dar guvernul federal al Elvetiei s-a opus miscarii. Consiliul din Zurich i-a dat lui Zwingli deplina libertate in ceea ce priveste predicarea din Scripturi. Din motive politice, consiliul a ales o atitudine de compromis, interzicand toate devierile de la practicile Bisericii Romano – Catolice ce puteau avea loc. In concluzie, lui Zwingli i s-a permis sa predice impotriva Bisericii Romane, dar nu sa si abandoneze practicile ei.

Luther si Zwingli nu au avut, in toate, aceleasi invataturi. Principala controversa dintre ei a fost in legatura cu Cina Domnului. Luter a aparat doctrina Prezentei Reale, adica painea si vinul sunt in realitate trupul si sangele lui Hristos, in timp ce Zwingli sustinea ca acestea sunt embleme sau simboluri. Zwingli, a respins doctrina regenerarii prin botez, pe care Luther o sustinea.

Zwingli a ajuns la aceste pareri datorita controverselor cu Fratii Elvetieni, dandu-si seama de faptul ca Anabaptistii aveau dreptate cand sustineau ca nici botezul nici impartasania nu sunt mijloace prin care sa se obtina iertarea pacatelor. Reforma, in anumite state a condus la infiintarea unor biserici de stat protestante. Conducatorii care acceptau crezul luteran sau zwinglinian, stabileau fie o biserica de stat Luterana sau Zwingliniana. Formarea unei noi biserici de stat nu era ceva complicat. Conducatorul teritoriului respectiv dadea ordin preotilor sa se conformeze doctrinei si practicii noului credeu. Peotii duceau la indeplinire ordinele conducatorilor. Oamenii de rand nu aveau nimic de spus in aceasta problema.

Infiintarea acestor noi biserici de stat erau in avantajul personal al acestor conducatori. In felul acesta aveau control mai larg asupra bisericilor si asupra averilor manastirilor. In provinciile Lutherane, printul conducator era considerat summus episcopus al bisericii din acel stat. Surprinzator este faptul ca religia de stat se schimba in functie de poruncile autoritatilor civile.Anumite districte care trecusera la Zwinglianism, au trecut sub stapanirea unor conduceri Romano-Catolice, iar populatia acestor districte au reacceptat credeul Romano Catolic. Locuitorii regiunii Palatinelor de Sus au fost nevoiti sa-si schimbe religia de patru ori in timpul Reformei. Oamenii, fie protestanti fie catolici nu au luat credinta lor in serios ca sa fie gata sa sufere persecutii pentru ea. Numarul martirilor Luterani si Zwinglinian este foarte mic. Anabaptistii s-au plans de multe ori ca au fost ridiculizati pentru ca au fost gata sa indure persecutii pentru credinta lor. Dupa cum s-a aratat, orice disidenta sau deviere de la crezul bisericii de stat era sever pedepsita.

Din scrierile lui Luther si Zwingli, reiese clar ca in anii de inceput ai Reformei, ei au aparat principiul membriei voluntare, nevoia disciplinei in biserica si independenta bisericii de stat. Toate aceste obiective nu au putut fi atinse de Luther si Zewingli. Istoricul lutheran, profesorul Karl Mueller, Tuebingen, Germania, a spus: „Puterea agresiva, cuceritoare, pe care lutheranii au manifestat-o in prima perioada, s-a pierdut oriunde, in momentul in care guvernantii au luat problema in mainile lor si au stabilit Crezul Lutheran.”

3. REFORMA RADICALA

Reforma radicala a fost o impresionanta miscare de reinnoire spirituala si eclesiala, care a insotit aproape toate bisericile, catolice si protestante, in timpul marilor treziri religioase din sec.al XVI-lea. Aceasta miscare nu a fost una „de periferie” in ceea ce proveste scopurile fundamentale si valorile ei spirituale.

Imbratisand atat ecumenismul, cat si sectarismul, revolutia violenta si convietuirea pasnica, precum si orientarile mistice si rationaliste ale Evului Mediu Tarziu, Reforma Radicala, considerata ca o entitate separata a supus unei critici severe intregul corpus christianum care suferise schimbari in urma miscarii protestante si a celei catolice.

Abia in ultimii ani reformatorii radicali au inceput sa iasa din conul de umbra in care au fost abandonati de catre oponentii lor din sec.al XVI- lea. De exemplu, Heubrucg Bullinger ii numea „dusmani diavolesti si distrugatori ai Bisericii lui Dumnezeu”.

Uneori , reformatorii radicali sunt considerati ca fiind „aripa de stanga a Reformei”.

Recunoscand folosirea anacronica a termenului „aripa de stanga”, George Williams propune expresia „reforma radicala” ca termen colectiv pentru desemnarea tuturor grupurilor religioase novatoare, care nu se incadreaza nici in bisericile catolice nici in cele protestante. Tipologia lui Williams aplicata radicalilor este cea mai comprehensiva si cea mai durabila in ciuda faptului ca a fost enuntata in urma cu treizeci de ani.

Williams ii imparte pe radicali in trei grupari mari: anabaptistii, spiritualistii si rationalistii evanghelici.

Fiecare ramura a Reformei radicale s-a atasat unei anumite „radacini”. In cazul Anabaptistilor, aceasta „radacina” era Biblia.Ei nu doreau numai sa reformeze biserica ci sa o readuca la puritatea ei apostolica.

Anabaptistii, la randul lor, sunt impartiti in urmatoarele grupari: biblici, comunitari si eschatologici. Reforma radicala nu este numai o „aripa” ,ci este o miscare care a dat nastere unei noi forme a credintei si a vietii crestine. Dupa cum a spus un reputat savant, a fost „o reforma a reformei” sau „o corectare a corectarii catolicismului”

Tocmai acest lucru , precum si faptul ca cea mai mare parte a radicalilor a fost nevoita sa dezvolte un model de viata in afara granitelor oficiale, a dat spitutualitatii si vietii lor spirituale un iz aparte. Reformatorii radicali au trait in afara ordinii stabilite. Multi dintre ei au acceptat exilul, tortura si pedeapsa capitala decat sa se lepede de Domnul care i-a chemat sa-si ia crucea si sa-l urmeze.

3.1 ANABAPTISTII EVANGHELICI IN ELVETIA

3.1.1. Aparitia Fratilor Elvetieni

Fondatorii miscarii anabaptiste elvetiene au facut parte din grupul de sustinatori inflacarati ai Reformei condusa de Zwingli. Ei s-au despartit de Zwingli cand, contrar programului de reforma initial, acesta s-a indreptat intr-o directie diferita. Cei mai reprezentativi conducatori ai Fratilor Elvetieni au fost: Conrad Grebel, Felix Manz, Blaurock ( George Cajakob), Andrew Castelberger, Wilhelm Reublin.

Conrad Grebel a fost liderul miscarii anabaptiste elvetiene. El s-a nascut in anul 1498 intr-o familie de nobili. Tatal sau, Jacob Grebel, a fost senator, membru al Consiliului din Zurich. Conrad, ca tanar a urmat scolile din Zurich. In toamna anului 1514, a devenit student la Universitatea din Basel, si intre anii 1515 – 1518 a studiat la Universitatea din Viena, Austria. In Viena a fost prieten cu Vadian (Joachim von Watt), profesor de limbi clasice, care mai tarziu s-a casatorit cu sora lui Conrad, Marta. Din octombrie 1518 pana in iulie 1520, el a studiat la Paris. Dupa intoarcerea la Basel a lucrat la o editura care publica carti latine. Zwingli, in 1522, s-a referit la Conrad Grebel, ca la un nobil tanar si educat.

Datorita pregatirii deosebite, Conrad Grebel si Felix Manz urmau sa obtina recomandarea lui Zwingli pentru posturile de profesori in greaca si respectiv latina, la scoala teologica ce urma sa se infiinteze in Zurich. Bullinger, colaboratorul si succesorul lui Zwingli a afirmat ca ei sunt foarte bine pregatiti pentru aceste pozitii, dar „ei au devenit stapaniti de un spirit anababaptist in asa masura, incat ei nu mai sunt interesati de nimic altceva decat de promovarea anabaptismului lor”. In toamna anului 1522, Conrad Grebel a experimentat o trezire religioasa deosebita urmata de o convertire profunda care a marcat inceputul unei perioade deosebite in viata lui.

Felix Manz s-a nascut in 1490 in Zurich, fiind educat in scolile inalte din Zurich, si Viena. Cunostea bine greaca si latina, dar specialitatea lui era ebraica. De la inceput s-a identificat cu miscarea de reforma a lui Zwingli, fiind unul din liderii care tineau studii biblice. Cand Zwingli a decis in favoarea unirii bisericii cu statul, el a devenit colaboratorul lui Grebel, in opozitie cu ideea infiintarii unei noi biserici de stat.

George Cajakov, numit Blaurock, s-a nascut in localitatea Bonaduz, in cantonul suedez Grisons. A fost educat in Chur, orasul principal al acestui canton, devenind calugar in St.Lucius. Cand Reforma a ajuns la el, a parasit manastirea spre sfarsitul anului 1524, a plecat la Zurich, centrul miscarii din Elvetia, ca sa ia legatura cu Zwingli. Un cronicar contemporan cu el, relateaza ca Blourock a aratat un mare zel si a avut multe discutii cu Zwingli, dar nu a fost de acord in intregime cu programul de reforma. Apoi, el a auzit de Grebel si Manz si s-a identificat cu ei in incercarea de a forma o biserica evanghelica. Blourock era un om cu convingeri adanci, cu mult zel si elocventa.

Wilhem Reublin a fost preot la St. Alban Catholic Church, Basel, unde a inceput sa vorbeasca impotriva doctrinelor si practicilor nescripturale. Mari multimi de oameni veneau sa-i asculte predicile. In procesiunile anuale era obiceiul ca preotul sa conduca procesiunea prin oras purtand relicve ale sfintilor. La procesiunea tinuta la data de 13 iunie, 1522, Reublin a purtat o Biblie deschisa spunand: „Acesta este adevaratul lucru sacru, celelalte nu sunt decat oase de oameni morti.” A fost primul preot din Elvetia care in 1523 s-a casatorit. Datorita predicilor impotriva botezului copiilor mici, a fost arestat si audiat in Zurich in august 1524. Mai tarziu a fost botezat si s-a unit cu Fratii Elvetieni.

Dupa cum s-a specificat, parintii miscarii anabaptiste, au fost, in decursul a catorva ani uniti cu Zwingli si au sustinut din toata inima programul de reforma. In a doua disputa (octombrie, 1523) in care s-a discutat in legatura cu abolirea Liturghiei si imaginilor, s-a vazut o diferenta notabila intre Zwingli si Grebel in legatura cu atitudinea fata de reformarea practica a bisericii. In ultima zi a dezbaterilor, Conrad Grebel si prietenul lui Simon Stumpf, au cerut abolirea Liturghiei fara nici o ezitare. Amandoi, la aceasta dezbatere, au prezentat aceasta practica romana ca ceva nescriptural, contrara conceptiilor evanghelice. In timpul dezbaterilor Grabel a spus: „Primul lucru necesar inainte de orice altceva este abolirea Liturghiei. Multe s-au discutat despre aceasta, dar nimeni dintre preoti nu vrea sa termine cu acest lucru abominabil.”

Zwingly a replicat: „Consiliul (autoritatile civile) vor decide in legatura cu Liturgia”. La care, Simion Stumpf i s-a adresat cu memorabilele cuvinte: „Maestre Ulrich, nu ai dreptul sa lasi ca decizia la aceasta problema sa fie luata de Consiliu. Problema este deja decisa; Duhul lui Dumnezeu o decide.” Cand Consiliul, dupa a doua dezbatere, a decis ca preotii sa continue a spune Liturghia, Simion Stampf si-a dat demisia, slujind poporul ca un lucrator al Evangheliei. In 3 noiembrie, acelasi an i s-a ordonat sa paraseasca satul in care slujea, iar in 20 noiembrie a fost exilat din cantonul Zurich. Incepand cu aceasta perioada, Zwingli a inceput sa devieze in diferite aspecte de la programul de reforma stabilit initial. Decizia lui Zwingli, la finalul acelor discutii a fost aceea ca nu trebuie sa se faca nici o schimbare fara aprobarea Consiliului. El a cerut ca practicile Romano – Catolice sa fie pazite pana cand guvernul va ordona abolirea lor.

In scrierile lui timpurii, Zwingli s-a exprimat impotriva botezarii copiilor mici. El a recunoscut, deasemenea nevoia unei disciplinari scripturale care sa fie aplicata in biserica, lucru imposibil de realizat intr-o biserica de stat. El a aparat principiul nonrezistentei si a admis ca juramintele sunt contrare cuvintelor Domnului Isus. Referitor la aceste puncte, Zwingli, si-a schimbat in mod gradat pozitia initiala.

Cand Zwingli a fost de acord cu stabilirea unei biserici de stat in care membria era obligatorie pentru toata populatia, el a realizat ca din acest punct de vedere practica botezarii copiilor era ceva esential. Intr-o perioada scurta de timp el a devenit un aparator inflacarat al botezului copiilor.

Cu privire la botezul copiilor au avut loc multe dezbateri; in cele din urma Cosiliul a ordonat ca Grebel si Mantz sa nu mai tina intalniri si sa accepte deciziile lor. Cei care refuzau sa-si boteze copiii erau exilati sau incarcerati in inchisoarea Wellenberg. Toate aceste amenintari nu i-a descurajat pe Grebel si colaboratorii sai.

Intr-o scrisoare catre Vadian, Zwingli a declarat ca nimic nu s-a realizat prin persecutii, curajul si puterea lor fiind de nezdruncinat. Decizia Consiliului de a suprima miscarea disidenta a convins Fratii ca este in zadar sa mai astepte toleranta de la autoritatile civile. Au realizat faptul ca organizarea lor ca Biserica nu mai poate fi amanata si au declarat ca „este mai bine sa ascultam de Dumnezeu decat de oameni.” Cateva zile mai tarziu, dupa disputa din 17 ianuarie, Fratii Elvetieni s-au organizat ca biserica.

Caspar Braitmichel, descrie inceputul Bisericii Fratilor Elvetieni in felul urmator:

„Conrad Grebel, Felix Manz si altii si au gasit ca intre ei exista intelegere referitoare la crezul lor. Ei au realizat intr-o teama sfanta de Dumnezeu ca era in primul rand necesar sa obtina de la Cuvantul divin si de la predicarea acestuia o credinta adevarata care lucreaza in dragoste, si apoi sa primeasca adevaratul botez crestin bazat pe marturisirea credintei, ca raspuns al unui cuget curat inaintea lui Dumnezeu, fiind intarit in a-L sluji pe Dumnezeu in toata sfintenia unei vieti crestine sfinte si sa stea neclintiti prin toate persecutiile pana la sfarsit.”

Dupa un timp, asa cum erau impreuna, o mare neliniste a venit peste ei si au fost miscati in inima lor. Apoi toti impreuna au inghenunchiat in fata Atotputernicului Dumnezeu, cel ce cunoaste toate inimile si l-au implorat sa le dea harul sa-I faca voia Lui divina, si sa-i invredniceasca cu Harul Sau. Dupa ce s-au ridicat de la rugaciune, George Blaurock i-a cerul lui Conrad Grebel sa-l boteze cu adevaratul botez crestin pe baza marturiei si credintei lui. Dupa ce s-a facut aceasta, ceilalti l-au rugat pe George sa-i boteze. El a indeplinit dorinta lor in frica de Dumnezeu.

Acest lucru s-a intamplat cu trei sau patru zile dupa dezbaterile din 17 ianuarie 1525. Reforma Zwingliniana inca nu exista atunci. Biserica catolica a fost abolita de Pasti, in acelasi an. Infiintarea acestei biserici voluntare a lui Grebel si Mantz, contrar ordinilor Consiliului avand in fata amenintarea persecutiei nu a putut sa nu faca o impresie profunda asupra oamenilor in general, si in special asupra persoanelor cu un adanc sentiment religios care si-au dat seama de pozitia compromitatoare adoptata de liderii religiosi recunoscuti.

3.1.2. Fratii Elvetieni in Zurich

Formarea Bisericii Anabaptiste, fara acordul autoritatilor civile nu putea avea alte urmari decat declansarea persecutiilor impotriva anabaptistilor. In cantonul Zurich, la mai putin de o luna de la infiintarea acestei grupari au avut loc primele arestari. In februarie 1525, douazeci si cinci de anabaptisti au fost inchisi, dar nu dupa mult timp au fost eliberati sub restrictii severe. In 16 Martie, acelasi an, Consiliul din Zurich a publicat un mandat prin care se decreta ca toti cei ce se vor boteza vor fi exilati. Multi dintre ei au fost arestati din nou, printre ei fiind si Conrad Grebel, Felix Mantz, Blaurock , cu care Zwingli a avut trei zile de discutii in 20 – 22 martie. Ei au fost chemati, pe rand, in fata lui Zwingli si asistentilor sai, si au avut permisiunea de a raspunde la unele din intrebarile lor. Douazeci si unu persoane (14 barbati si 7 femei) au fost inchise in temnita intunecoasa a Turnului Vrajitoarelor. Dupa doua saptamani au reusit sa scape, probabil cu ajutorul unor persoane din Consiliu. Blaurock a fost excomunicat deoarece nu era din Zurich. Intre luna noiembrie 1524 si iunie 1525, Zwingli a publicat trei carti impotriva „Fratilor”, iar in noiembrie alta carte in care el a aparat pozitia bisericii de stat si a avansat diferite acuzatii la adresa anabaptistilor. Fratii nu au avut nici un mijloc pentru a se apara. Dorinta mare a lui Grebel era sa le fie aprobata apararea doctrinei lor prin scris, cerere care nu a fost niciodata aprobata. In principatul Grunningen, parte a cantonului Zurich, au fost arestate peste 100 persoane. Magistratii din acest principat au aratat simpatie fata de intemnitati, si in loc sa-i trimita la Zurich au trimis patru deputati pentru a trata organizarea unei dezbateri publice intre cele doua parti. Pe data de 6 Noiembrie a avut loc dezbaterea respectiva. Grebel, Mantz si Blaurock au aparat pozitia Fratilor. Pe data de 8 noiembrie, cei trei aparatori au fost din nou intemnitati. Martin Link si Michael Sattler au fost exilati din cantonul Zurich. Au fost eliberati in scurt timp fiind amenintati cu cele mai aspre pedepse, in cazul in care nu vor renunta la disidenta lor. In martie 1526, Grebel, Mantz, Blaurock, Balthasar Hubmaier, si multi altii au fost condamnati pe viata. Alti 14 Anabaptisti au fost condamnati printre care si mama lui Feliz Mantz. In ziua cand a fost pronuntata aceasta sentinta Consiliul din Zurich a decretat ca oricine va sustine rebotezarea va fi „innecat fara mila”. Pare foarte enigmatic, dar cu toate aceste grele condamnari, toti au fost eliberati in cateva saptamani. Bullinger presupune ca Anabaptistii au fost ajutati de „anumite persoane” suspuse, in fruntea lor fiind Jacob Grabel, tatal lui Conrad.

Conrad Grabel a murit de ciuma dupa cateva luni de la aceasta condamnare in Maienfeld iulie ori august 1526. Cu toate ca nu a fost fondatorul Bisericii Fratilor Elvetieni in sensul in care a fost Zwingli, fondatorul Bisericii Reformate, sau Luther, fondatorul Bisericii Luterane, el a fost cel mai talentat si proeminent dintre liderii Fratilor Elvetieni. El a sperat din toata inima ca liderii reformati, in concordanta cu principiile initiale, vor organiza biserici de tip Nou-Testamental. A sperat ca infiintandu-se biserici de stat, acestea nu vor folosi sabia impotriva lor. Cand toate aceste sperante s-au naruit a fost gata sa sufere pentru convingerile lui religioase, acceptand sa fie un proscris.

In ciuda persecutiilor, intemnitarilor inumane, miscarea Fratilor Elvetieni s-a raspandit in principatul Gruningen, St. Gall, Bern, Basel, Schaffhausen, Appenzell. In principatul Gruningen, cantonul Zurich, erau multi Anabaptisti, iar oficialii au refuzat in mod constant sa condamne pe cineva la moarte facand apel la o prerogativa acordata de Casa de Hapsburg. Doi conducatori Jakob Falk si Heinrich Reimann, au fost tinuti inchisi in Gruningen, o perioada lunga de timp, in ciuda insistentelor celor din Zurich de a-i executa. In cele din urma ei au fost predati autoritatilor din Zurich, cu arbitrajul celor din Bern. La data de 5 septembrie, 1528, ei au fost inecati in raul Limmat.

Alti membrii intemnitati ai Fratilor Elvetieni, au fost predati Consiliului din Zurich in septembrie 1528. Conrad Winkler, alt lucrator al Fratilor, a fost executat prin inecare in Zurich pe 20 ianuarie, 1530. El a lucrat cu succes in multe locuri, in particular in cantonul Bern, unde in iunie 1528, a fost pus la stalpul infamiei, ap

Uriasii Bibliei

Uriasii Bibliei

Cand au inceput oamenii sa se inmulteasca pe fata pamantului si li s-au nascut fete, fiii lui Dumnezeu au vazut ca fetele oamenilor erau frumoase si din toate si-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales” – Gen. 6:1-2

Una din aparitiile insolite de pe paginile Bibliei sunt uriasii. Cine au fost si de unde au aparut ei? Prima referinta o gasim in Geneza 6:4:

„Uriasii erau pe pamant in vremea aceea, si chiar si dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor.”

Ce sunt „uriasii” ?

Cuvantul folosit in originalul ebraic este Nefilim, un derivat al verbului nafal, care inseamna a cadea, cadere. Uriasii sunt deci cei „cazuti”, sau am zice noi astazi „cei decazuti” , „cei degenerati”. Ce fel de fapturi au fost ei putem afla doar din relatarile aluzive din Scriptura. Este evident ca „uriasii” au fost mari in dimensiuni si la fel de mari in rautate. Ei au fost un fel de supra-oameni, niste anomalii genetice si morale, care au trebuit sterse de pe fata pamantului pentru prezervarea sanatatii planetei si pentru perpetuarea planului mesianic (Gen. 3:15). Acesta a fost motivatia potopului (2 Petru 2:5), dupa profetia rostita mai dinainte de Enoh (Iuda 14).

Ceea ce este surprinzator este faptul ca citim iarasi despre existenta uriasilor si dupa potop. Iata ce gasim in Numeri 13:33:

„Apoi am mai vazut in ea (tara Canaan) pe uriasi, copiii lui Anac, care se trag din neamul uriasilor; inaintea noastra si fata de ei parca eram niste lacuste.”

De unde au aparut „uriasii” ?

Intrebarea fireasca este: de unde au aparut acesti uriasi daca toate fiintele decazute au fost distruse de apele potopului. Singurul raspuns este ca a mai avut loc o alta imixtiune a ingerilor („in vremurile acelea si dupa aceea”- scrie Gen. 6:4) in treburile umane cu scopul de a-i impiedica pe Avraam si ai sai sa ocupe Canaanul. In Geneza 12:6 ni se spune ca in timp ce Avraam se indrepta spre tara promisa: „Canaanitii erau atunci in tara”, iar in Geneza 14:5 ii gasim implicati in conflicte tribale locale. Aici, ei sunt numiti „Refaimi” stabiliti la Asterot-Carnaim si „Emimi” stabiliti la Save-Chiriataim. In Geneza 15:18-21, „Refaimitii” sunt enumerati intre popoarele Canaanului. Toate aceste popoare au fost judecate de Dumnezeu si trebuiau distruse cu desavarsire de copiii lui Israel (Deut. 20:17; Iosua 3:10). Majoritatea au sfarsit-o asa, iar altii au scapat probabil in tarile din jur, urmele lor facand si astazi un subiect de studiu controversat pentru antropologi.

In Geneza 35:27 gasim scris despre Hebron, care mai inainte se numise Chiriat-Arba (fortareata lui Arba), iar Arba fusese tatal lui Anac (Iosua 15:13; 21:11). Tot asa si in Num. 13:22: ” … au mers pana la Hebron, unde se aflau Ahiman, Sesai, Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu sapte ani inainte de cetatea toan din Egipt.” (Acest toan a fost capitala Egiptului pe vremea robiei si a exodului)

Este evident ca acesti umanoizi de statura inalta erau o spaima si o pacoste pentru neamurile din jur. Renumele si ispravile lor ajunsese in cele patru colturi ale lumii:

” … niste neamuri mai mari si mai puternice decat tine, … cetati mari si intarite pana la cer, … un popor mare si inalt la statura, copiii lui Anac, … despre care ai auzit zicandu-se: Cine va putea sa stea impotriva copiilor lui Anac?” (Deut. 9:1-3)

Nu este de mirare ca iscoadele trimise in Canaan s-au intors speriate inapoi: „Dar poporul care locuieste tara este puternic, cetatile sunt intarite si foarte mari. Ba inca am vazut acolo si pe fiii lui Anac. … toti aceia pe care i-am vazut acolo sunt oameni de statura inalta. … Inaintea lor si fata de ei parca eram niste lacuste” (Num. 13:28,32,33; Deut. 1:28).

Sub conducerea lui Iosua, evreii au cucerit totusi Canaanul. Statura uriasa si puterea „Anachimilor” a fost strivita sub tavalugul Dumnezeului ostirilor: „Iosua a pornit si a nimicit pe Anachimi din muntele Hebronului, din Debir, din Anab, din tot muntele lui Iuda si din tot muntele lui Israel; Iosua i-a nimicit cu desavarsire, impreuna cu cetatile lor. N-au ramas deloc Anachimi in tara copiilor lui Israel; n-au ramas decat la Gaza, la Gat si la Azdod” (Iosua 11:21-22; 15:8; 17:15; 18:16).

Despre unul din neamul Refaimitilor gasim scris si in Deuteronom 3:1-11: „Numai Og, imparatul Basanului, mai ramasese din neamul Refaimitilor. Patul lui, un pat de fier, este la Raba, cetatea fiilor lui Amon. Lungimea lui este de noua coti si latimea de patru coti, dupa cotul unui om (4,3×1,6m).”

Cei din ostirea lui Saul s-au speriat la vederea unui astfel de om. Puteti citi descrierea lui Goliat din Gat in 1 Samuel 17:4-7. Camasa de zale cantarea 5.000 de sicli (aproximativ 72 \g), iar sulita era de 600 de sicli (aproximativ 7,5 \g). Toata familia acestui Goliat a fost omorata de mana lui David si de mana slujitorilor lui: Isbi-benon, Saf, Lahmi sau Goliat din Gat, fiu al celui ucis de David, Lafni, si unul nenumit, dar grozav la infatisare, „un om de statura inalta, care avea sase degete la fiecare mana si la fiecare picior, douzeci si patru de toate” (2 Sam. 21:15-22; 1 Cron. 20:4-8).

Ce stim despre acesti „uriasi” ?

Ca nume, uriasii s-au numit Anachimi, descendenti din tatal lor Anac (Num. 13:22) si Refaimiti, de la Rafa, un alt intemeietor de neam. O alta referinta despre ei se afla in Deut. 2:10-11: „Mai inainte locuiau aici Emimii; un popor mare, mult la numar si de statura inalta, ca Anachimii. Ei treceau drept Refaimiti, ca si Anachimii; dar Moabitii ii numeau Emimi.” „tara aceasta trecea deasemenea ca o tara a lui Refaim; mai inainte locuiau in ea Refaimitii; si Amoritii ii numeau Zamzumimi: un popor mare, mult la numar si de statura inalta, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoritilor, care i-au izgonit si s-au asezat in locul lor.”

Ca destin, Septuaginta, traducerea originalului ebraic in limba greaca, inlocuieste termenul „refaimiti” cu numirea de „cei morti” si una din explicatii este aceea ca fapturile acestea stranii nu vor avea posibilitatea invierii, ca toti componentii rasei umane, ci vor intra in pedeapsa vesnica direct din „Seol” (locuinta mortilor). Texte in care este facuta aceasta substituire sunt: Iov 26:5; Psalm 88:10; Prov. 2:18; 9:18; Isaia 14:9; 26:14. In ultimele doua, Refaimitii sunt descrisi ca o veritabila aristocratie a celor morti.

Exista alte relatari istorice despre „uriasi” ?

Cercetatorul pasionat de istorie si de arheologie, va putea vedea in combinatia dintre forta bruta a „Refaimitilor” si „inteligenta supra-umana” a „gibbror”-ilor (viteji, oameni cu nume din Gen. 6) una din explicatiile posibile ale constructiilor impresionante din Egipt si din alte parti ale lumii. Aceste amintiri din proto-istoria omenirii, transmise si deformate de traditia orala a popoarelor a dat probabil nastere mai tarziu „semizeilor” din mitologia greaca. Unul dintre aceste personaje mitice, Hercules, este prezentat chiar ca un fiu al lui Zeus cu una din fetele muritorilor de rand. Concluzia logica este ca „Tabletele Creatiei” gasite in Babilon, „Cartea mortii” din Egipt, mitologia greaca si cosmogoniile pagane, puse de unii pe picior de egalitate cu Biblia sau citate de altii in sprijinul textului sacru, nu sunt la urma urmei altceva decat fragmente de adevar primar denaturat si corupt de mintea perversa a oamenilor si folosite de Satan pentru a nega chiar sursa din care de fapt provin: Biblia.

Grija de frati – Iubiti-va unii pe altii

Grija de frati

de Simon Schrock

„Iubiti-va unii pe altii”

Mary avea cinci anisori cind a trebuit sa treaca printr-o operatie majora, care i-a pus serios viata in cumpana. Doctorii si-au dat repede seama ca o transfuzie de singe era absolut necesara. Dupa ce au testat toti membrii familiei, singurul care avea acelasi tip de singe era fratele ei mai mic, Jimmy.

„Jimmy, vrei sa-i dai singele tau lui Mary?” l-a intrebat doctorul.

Jimmy a strins nervos din dinti si a spus dupa un rastimp: „Da, domnule doctor, daca trebuie …”

S-au apucat repede de lucru si l-au pregatit pe baietas pentru transfuzia de singe. Nu incepusera insa bine procedeul si obrajii lui Jimmy s-au albit deodata. Doctorul si-a dat seama ca nu transfuzia este de vina si i-a facut semn asistentei sa stea de vorba cu baiatul.

„Nu te simti bine, Jimmy?” l-a intrebat asistenta.

„Ba da, dar ma intreb cind am sa incep sa mor”?

„Sa mori?” a tresarit asistenta. „Tu crezi ca va trebui sa mori daca-i vei da sorei tale singe?”

„Da, cu siguranta”.

„si esti gata sa mori pentru sora ta?”

„Da, doar am acceptat sa-i dau singele meu.”

Doctorul si asistenta au privit cu uimire si admiratie spre micul erou. Apoi i-au explicat lui Jimmy ca nu va trebui sa moara, deoarece Mary avea nevoie numai de o mica cantitate de singe.

Intimplarea aceasta este o ilustratie a sacrificiului de care este in stare dragostea.

Biblia ne spune ca: „Nu este mai mare dragoste decit sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai” (Ioan 15:13).

Intreaga Scriptura nu este altceva decit o carte de dragoste. Ea ne istoriseste cum s-a manifestat cea mai coplesitoare iubire din istoria cosmosului: dragostea lui Dumnezeu pentru rasa umana. Desi L-am parasit prin neascultarea protoparintilor nostri, Dumnezeu a ales sa ne iubeasca si sa ne recistige pentru Sine. Dragostea lui Dumnezeu s-a manifestat pentru noi pe vremea cind noi ii eram inca straini si vrajmasi. Biblia ne spune ca Dumnezeu este dragoste. Nu este de mirare deci ca ea cere tuturor celor care au intrat in familia lui Dumnezeu sa manifeste o dragoste intensa unii pentru altii.

Iata ce ne-a spus Domnul Isus despre dragoste: „Va dau o porunca noua: Sa va iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii. Prin aceasta vor cunoaste toti ca sinteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii” (Ioan 13:34-35).

„Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unii pe altii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decit sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai” (Ioan 13:34, 35; 15:12, 13).

Biblia mai spune: „Sa nu datorati nimanui nimic, decit sa va iubiti unii pe altii” (Rom. 13:8).

„Caci voi singuri ati fost invatati de Dumnezeu sa va iubiti unii pe altii” (1 Tes. 4:9).

„Sa aveti o dragoste de frati neprefacuta, iubiti-va cu caldura unii pe altii, din toata inima” (1 Petru 1:22).

Epistolele lui Ioan duc si mai departe aceasta porunca a iubirii:

„Caci vestirea, pe care ati auzit-o de la inceput, este aceasta: sa ne iubim unii pe altii”.

„si porunca Lui este sa credem in Numele Fiului Sau Isus Christos, si sa ne iubim unii pe altii, cum ne-a poruncit El”.

„Prea iubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii. … daca ne iubim unii pe altii, Dumnezeu ramine in noi, si dragostea Lui a ajuns desavirsita in noi”. (1 Ioan 3:11, 23; 4:11, 12).

Iubirea unul pentru altul nu este o optiune, ci o porunca a Domnului. Oricine face parte din familia lui Dumnezeu manifesta aceasta trasatura comuna.

Un anume fel de iubire

Cei ce au studiat fenomenul dragostei au remarcat patru feluri de iubire: iubirea romantica, iubirea de frate, iubirea din cadrul familiei si iubirea divina. Biblia le cere celor credinciosi sa se ridice deasupra iubirii omenesti si sa practice iubirea divina. Bineinteles ca impreuna cu aceasta porunca, Dumnezeu ne daruieste prin Duhul si resursele necesare pentru a trai la acest nivel inalt, caci nu exista in niciunul din noi suficiente resurse ca sa putem iubi ca Dumnezeu.

Biblia foloseste cuvintul „agape” pentru a deosebi iubirea divina de celelalte forme ale iubirii. Iubirea de tipul „agape” cauta intotdeauna binele suprem pentru fiinta iubita. Ea nu se limiteaza doar la aprinderea sentimentelor, ci se ridica la nivelul mintii si subordoneaza intreaga vointa in procesul de slujire al celor pe care-i cuprinde. Agape este iubirea care se sacrifica si care se ofera sa ajute si acolo unde ajutorul nu este meritat.

Cea mai buna ilustratie a acestui fel de iubire este Domnul Isus Christos: „Dar Dumnezeu isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cind eram noi inca pacatosi, Christos a murit pentru noi” (Rom. 5:8).

Este nevoie de multa iubire ca sa putem sa ne slujim unii altora. De prea multe ori, comportamentul nostru dovedeste cit de copilarosi si imaturi sintem. Daca un frate din Biserica este sanatos din punct de vedere spiritual, cu o familie care-i face cinste si cu o activitate care-l scoate in evidenta in fata tuturor, atunci noi ii acordam toata iubirea noastra. Toti il consideram „unul de-al nostru” si ne inghesuim sa-l invitam pe acasa.

Dar sa ne inchipuim ca acest frate incepe sa treaca prin clipe mai grele. Poate ca cineva i-a spus ceva care l-a ranit sau poate ca Dumnezeu a ingaduit ca ceva rau sa i se intimple in familie. Ce se intimpla cu dragostea noastra? Exact cind el are mai mult nevoie de ea, noi ii intoarcem spatele. Daca incepe sa vina mai rar pe la Biserica, il socotim „instrainat” si-l scoatem din inimile noastre. Bineinteles ca el va cauta refugiu in prieteniile unor oameni din lume si probabil ca-l vom vedea curind in situatii si circumstante „discutabile”. Atunci ne vom grabi sa-l aratam cu degetul si sa nu ne mai socotim datori sa-i sarim in ajutor. Comportamentul nostru este un fel de negustorie: sintem gata sa investim doar in prieteniile din care nadajduim sa ne intoarcem cu o oarecare doza de profit. Cind nu ni se raspunde dupa asteptari, ne retragem „capitalul” si-i tratam pe ceilalti cu raceala.

Cit de diferita a fost dragostea lui Christos! El ne-a iubit pe vremea cind noi ii eram vrajmasi si cu cit Il raneam mai mult, cu atit El isi deschidea bratele mai larg, pina ce le-a intins atotcuprinzator pe cruce.

Iubirea de tipul agape este iubirea care se daruieste pe sine, cheltuindu-se pentru binele si fericirea celor din jur.

stiu ca este greu sa mai ramii prieten cu cineva care a parasit standardul sfinteniei crestine si ca o eventuala afiliere cu el poate ruina o reputatie cu greu cistigata. Dar, ce este mai important: orgoliul si pozitia noastra in ochii celorlalti sau salvarea celui care se afla intr-o stare de criza? Ce te-ar costa daca l-ai invita acum la masa in familia ta?

stiu ca, din punct de vedere uman, el nu mai merita atentia ta, dar din punct de vedere al iubirii divine?

Una din ilustratiile hazlii din cintecele crestine ale negrilor spune ca, incercind sa participe la un serviciu divin intr-o Biserica a albilor, un negru a fost luat pe sus si aruncat gramada in praful drumului. Pe cind se stergea incetisor, scuturindu-si hainele, cel umilit a auzit glasul Domnului: „Ce ti s-a intimplat Pete?” „M-au aruncat in strada, Doamne”. „stiu, Pete”, a continuat Domnul, „si Eu caut sa intru in aceasta Biserica de 15 ani si nu am reusit inca!”

Domnul Isus este intotdeauna afara cu cei care sufera si gem.

Dupa cel de al doilea razboi mondial, un grup de credinciosi francezi din teritoriile Alsaciei si Lorenei au luat hotarirea ca sa nu ia Cina Domnului impreuna cu populatia de origine germana. In prima duminica de dupa aceasta hotarire, francezii i-au trimis pe germani sa ia Cina la subsolul Bisericii. Cind a fost insa sa inceapa cu rugaciune, pastorul adunarii a simtit ca cerul este inchis deasupra lui si nu s-a putut ruga. Dupa citeva minute de liniste, el le-a spus celorlalti: „Cred ca stiu ce se intimpla: Domnul Isus este la subsol cu fratii germani. Chemati-i inapoi aici, altfel nu putem lua Cina Domnului”.

Intimplari ca acestea ilustreaza cit de important este sa ne dam seama ca noi sintem chemati sa depasim dimensiunile inguste ale sentimentalismelor firii, pentru a pasi dincolo de ele, in nesfirsitele dimensiuni ale iubirii divine. Dragostea lui Dumnezeu nu tine seama de greutatile care-i stau in cale. Ea se manifesta chiar si acolo unde este greu sa treci peste resentimente. Agape este mai mult decit o simtire a inimii; ea este o incordare neinduplecata a vointei. Iubirea aceasta se manifesta atunci cind cineva este hotarit sa actioneze chiar impotriva sentimentelor sale, sacrificindu-le de dragul celui care a gresit.

Exista o rasplata a iubirii „agape”: bucuria care vine dupa sacrificiul slujirii. Sentimentele implinirii nu vin inaintea actiunilor, ci dupa ele, ca o rasplata binemeritata.

S-ar putea ca tu sa spui: „Bine, dar nu-l mai iubesc de loc. Nu mai simt nimic pentru el”.

Asa ceva se poate intimpla in relatiile de familie, in relatiile de la lucru si chiar in relatiile dintre membrii Bisericii. Iubirea divina va continua insa sa actioneze printr-un act de vointa. Cind sentimentele s-au evaporat, nestatornice, trebuie sa ne invatam sa-l iubim pe celalalt printr-un act de vointa. Aduceti-va aminte ce i-a spus Domnul Isus bisericii care-si parasise dragostea dintii: „Adu-ti dar aminte de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintii” (Apoc. 2:5). Nu ne putem intoarce la sentimente pierdute decit atunci cind sintem gata sa facem faptele iubirii. Faptele noastre facute cu hotarirea neclintita a vointei vor readuce la viata si sentimentele de care ducem acum lipsa. Aceasta inseamna ca trebuie sa ne purtam frumos si atunci cind nu simtim simpatie pentru cineva.

Domnul Isus ne-a aratat prin viata Sa ce inseamna iubirea divina care se jertfeste pentru binele altora. La sfirsitul vietii Sale, El si-a indemnat urmasii sa staruiasca in practicarea iubirii divine. Iata ce le-a spus in predica de pe munte:

„Ati auzit ca s-a spus: „Sa iubesti pe aproapele tau, si sa urasti pe vrajmasul tau”. Dar Eu va spun: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blastama, faceti bine celor ce va urasc, si rugati-va pentru cei ce va asupresc si va prigonesc, ca sa fiti fii ai Tatalui vostru care este in ceruri; caci El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni, si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti.

Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii? si daca imbratisati cu dragoste numai pe fratii vostri, ce lucru neobisnuit faceti? Oare paginii nu fac la fel?” (Mat. 5:43-47).

Cum poate dobindi cineva o asemenea iubire? Apare ea odata cu maturizarea? O poti dobindi prin frecventarea unei anumite Biserici? O poti obtine ca rezultat al unei rezolutii de Anul Nou? Exista un studiu biblic care sa te ajute sa o cunosti? Nu! Dragostea divina este o rodire a Duhului Sfint: „Roada Duhului dimpotriva este dragostea …” (Gal. 5:22). Nimeni nu poate produce de la sine dragoste de calitatea vesniciei. Numai Dumnezeu poate iubi dumnezeieste. Duhul Sfint este singura persoana care ne poate face partasi unor asemenea trairi. Orice credincios care traieste o viata de ascultare si supunere fata de Domnul Isus poate avea in inima lui rodirea aceasta minunata: iubirea divina. Mladita nu poate rodi de la sine, insa cind mladita ramine in vita, rodirea se face de la sine: „Eu sint vita, voi sinteti mladitele. Cine ramine in Mine si in cine ramin Eu, aduce multa roada; caci despartiti de Mine, nu puteti face nimic” (Ioan 15:5).

Domnul Isus este izvorul din care curge dragostea divina. Cind esti nascut din nou prin Duhul Sau, Duhul Sfint intra in contact cu duhul tau si din aceasta legatura primesti puterea de a rodi intr-o iubire divina. Nu uita ca Domnul Isus este vita si ca tu esti numai mladita roditoare. Daca nu te vei lipi de Christos cu toata inima ta, nu vei fi in stare sa aduci roada iubirii divine.

Cum este aceasta roada?

Binecunoscutul text din 1 Corinteni 13 ne descrie dragostea „agape” astfel:

Dragostea divina este indelung rabdatoare. Ea rezista la tavaleala vazind in celalalt o persoana cu potential de la Dumnezeu. Ea vede dincolo de pacat pe pacatosul iubit de Dumnezeu. Aceasta iubire mai da cu bucurie inca o sansa celui gresit.

Dragostea divina nu se umfla de mindrie si nu invidiaza. Ea se bucura de succesul altora si-i incurajeaza continuu pe ceilalti, acordindu-le o permanenta atentie.

Dragostea divina nu se poarta necuviincios. Ea nu este isterica, nu vorbeste urit, nu tine minte la nesfirsit greselile altora pentru a le raspunde cu aceeasi moneda la vremea prielnica.

Dragostea divina nu se da batuta. Ea acopere totul, crede totul, nadajduieste totul, sufere totul.

Poporul Domnului este chemat sa rodeasca aceasta calitate inalta a iubirii divine. Nu-i de mirare ca Scriptura ne indeamna sa avem „radacina si temelia pusa in dragoste” (Efes. 3:17), sa „raminem in dragostea Lui” (Ioan 15:9) si sa crestem „tot mai mult in dragoste unii fata de altii” (1 Tes. 3:12).

Sisintnt constient ca nu am in mine puterea sa iubesc asa, dar sint hotarit sa ma alipesc si mai tare de Domnul, pentru ca El sa poata sa rodeasca prin mine din iubirea Sa minunata. Vreau sa fiu un vas purtator de mireasma dumnezeiasca inspre o lume suferinda si flaminda dupa iubire. Iata de ce, cuvintele din 1 Tesaloniceni 3:12 si 13 mi se par asa de minunate: „Domnul sa va faca sa cresteti tot mai mult in dragoste unii fata de altii si fata de toti, cum facem si noi insine pentru voi, ca sa vi se intareasca inimile si sa fie fara prihana in sfintenie, inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, la venirea Domnului nostru Isus Christos impreuna cu toti sfintii Sai” .

Fie ca Dumnezeu sa ne faca pe toti sa sporim neincetat in iubire.

Revelatie si Inspiratie sau „Cine a scris Biblia?”

Revelatie si Inspiratie sau „Cine a scris Biblia?”

Cel ce deschide Biblia, se poate apropia de ea din doua directii, care caracterizeaza doua scoli cu opinii distincte: cea literara si cea analitica.

1. Unii privesc Biblia ca pe un produs literar al civilizatiei din orientului mijlociu, care poate fi studiat impreuna cu alte documente din aceiasi clasa, aparute in aproximativ aceiasi perioada. Unul din meritele acestei metode este ca ni-i descopera pe autorii cartilor biblice ca oameni normali, preocupati in viata si cu alte scopuri in acela de a primi revelatia lui Dumnezeu sau de a I se inchina prin tot felul de acte sacramentale. A sustine contrariul, si deci a-i izola pe autorii cartilor sfinte de viata cotidiana si de evenimentele contemporane, ar fi o incercare artificiala, contrara realitatilor istorice, care ne prezinta multe natiuni si o pluralitate de sisteme religioase care si-au intersectat cursul cu poporul si religia lui Iehove (2 Imp. 23:1-25). In acelasi timp insa, trebuie sa spunem ca o astfel de metoda comparativa prezinta cel putin cateva dezavantaje majore. Cea mai importanta este ca, in ciuda asemanarilor, intre cultura biblica si cultura altor civilizatii sau religii contemporane din jur exista deosebiri fundamentale. Realitatea ne obliga sa observam ca, in timp ce toate celelalte religii din orientul apropiat au disparut, religia lui Iehova este cu noi si astazi. Supravietuirea ei a fost inlesnita tocmai de elementele care o disting de toate celelalte forme religioase orientale.

2. A doua scoala de gandire, se apropie de Biblie cautand sa afle in primul rand ceea ce spune Biblia despre ea insasi. Aceasta nu inseamna o ignorare a istoriei, geografiei sau a religiilor din orientul mijlociu, caci pe toate acestea le vom gasi prezentate distinct in chiar paginile Bibliei! Aceasta inseamna insa o examinare atenta a catacteristicilor specifice care fac din Biblie un produs unic, imposibil de asemanat, comparat sau confundat cu vreuna din celelalte scrieri de literatura sau de religie ale lumii. O astfel de caracteristica specifica a Bibliei este idieia fundamentala ca Iehova, Dumnezeul creator transcendental, doreste si mentine o comunicare, un dialog cu poporul care i se inchina.

Biblia debuteaza cu o prezentare a modului in care a creiat Dumnezeu cerurile si pamantul. Urmeaza apoi imediat detalii despre facerea celei dintai perechi de oameni (Gen. 1:26) si despre primele dialoguri dintre Creator si Creatura (Gen. 1:28-30). Ni se spune apoi ca partasia initiala dintre Dumnezeu si om a fost fracturata de caderea lui Adam si Eva in pacat (Gen. 3:23), dar si ca in ciuda acestei rascoale a omului impotriva autoritatii divine, Dumnezeu a continuat sa comunice cu omenirea. si in Vechiul Testament si in Noul Testament, conceptul de baza care strabate toate cartile Bibliei si care este acceptat prin credinta de toate personajele Bibliei, este ca Dumnezeu l-a creiat pe om pentru partasie cu divinitatea. Ca sa mentina aceasta partasie, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine oamenilor, iar dupa caderea lor, si-a exprimat dorinta de a reface partasia initiala („umblarea cu Dumnezeu”) printr-o si mai deplina revelatie a Persoanei si a planurilor Sale.

Revelatia divina
Dumnezeu S-a descoperit pe Sine lui Avraam, Moise, Samuel si multor altor persoane din Vechiul si Noul Testament. Profetul Amos merge asa de departe cu certitudinea despre intentia lui Dumnezeu de a comunica cu oamenii incat scrie: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fara sa-si descopere taina Sa slujitorilor Sai prooroci” (Amos 3:7). Acest concept al „revelatiei” („descoperirii”) poate fi intalnit cu o notabila frecventa in foarte multe carti ale Bibliei.

Insemnatatea termenului. Cuvantul „revelatie” poate avea un sens activ sau unul pasiv, dupa cum el numeste sau actul prin care Dumnezeu comunica cu oamenii sau continutul mesajului comunicat („descoperit”).

In Vechiul Testament primeaza sensul activ. El descrie procesul prin care Dumnezeu a intrat in legatura cu anumite persoane, ce cuvinte le-a spus, ce fel de vise sau viziuni le-a dat, si prin ce fapte S-a facut cunoscut.

In Noul Testament, apare cu intensitate sensul pasiv al termenului, identificand calitatea si semnificatia mesajului care ne-a fost transmis, precum si imensa responsabilitate pe care o avem in fata lui.

Revelatie prin fapte si revelatie prin cuvant. Este evident ca Dumnezeu se „descopera” pe Sine prin lucrarile pe care le face. Scoaterea poporului Sau din Egipt, impreuna cu toate acele minuni care au insotit-o, este una dintre cele mai mari revelatii ale lui Iehova din Vechiul Testaemnt. Aceasta revelatie prin fapte sau lucrari a fost insa insotita si de o revelatie prin cuvinte. Iehova a vorbit cu oamenii care va fi semnificatia lucrarii Sale inainte de Exod (Exod 3:2-10), in timpul Exodului (Exod 12:12) si dupa exod (Exod 20:2).

„Atunci le-am zis: „lepadati fiecare uraciunile care va atrag privirile si nu va spurcati cu idolii Egiptului! Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!”

„Dar ei s-au razvratit impotriva Mea si n-au vrut sa Ma asculte. Nicunul n-a lepadat uraciunile care ii atrageau privirile si n-au parasit idolii Egiptului. Atunci am pus de gand sa-Mi vars mania impotriva lor, in mijlocul tarii Egiptului. Dar am avut in vedere Numele Meu, ca sa nu fie pangarit in ochii neamurilor printre care se aflau si in fata carora Ma aratasem lor, ca sa-i scot din tara Egiptului. si i-am scos astfel din tara Egiptului, si i-am dus in pustie” (Ezec. 20:6-10).

Este clar ca Dumnezeu a considerat ca revelatia prin lucrarile Sale nu este suficienta. Slujitorii Lui din fiecare generatie au continuat sa le „aminteasca” celor din jur despre „lucrarile” din trecut si sa le „lamureasca” semnificatia lor spirituala. Fara semnificatia lor teologica, lucrarile lui Dumnezeu s-ar fi pierdut repede in negura uitarii.

Revelatia prin lucrari si prin cuvant nu s-a produs doar ca o marturie rece despre un Dumnezeu distant, desprins de existenta cotidiana. Dimpotriva, revelatia a avut intotdeauna intentia de a le reaminti oamenilor ca scopul final al lui Dumnezeu este sa se implice total in viata omenirii si sa-i readuca pe oameni in partasia familiei divine. Istoria revelata in Cuvantul lui Dumnezeu este o naratiune rascumparatoare. Ea urmareste refacerea intimitatii dintre Creator si creatura. Chiar si cand sunt punitive in natura (pedepse, judecati, nenorociri), lucrarile savarsite de Dumnezeu ne descopere ca in esenta ei, voia lui Dumnezeu este buna si binevoitoare. Tot ce face Dumnezeu, face spre binele nostru.

Termenul principal pentru a denumi „revelatia” este in Vechiul Testament „gala” (a desveli, a lasa deschis, a expune), iar in Noul Testament „apokalypto” (de la grecescul „apokalopsis” – a descoperi, a comunica un mesaj, a dezveli).

Necesitatea revelatiei divine. Pot fi date doua motivatii fundamentale pentru revelatie. In primul rand, „Iehova” exista dincolo de granitele limitelor noastre de spatiu si timp. Apostolul Pavel, vorbind filosofilor din Atena, incearca sa puna in cuvinte aceasta realitate „transcendentala” :

„Dumnezeu, care a facut lumea si tot ce este in ea, este Domnul cerului si al pamantului si nu locuieste in temple facute de maini. El nu este slujit de maini omenesti, ca si cand ar avea trebuinta de ceva, El, care da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile. El a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamantului; le-a asezat anumite vremi si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sa caute pe Dumnezeu si sa se sileasca sa-L gaseasca bajbaind, macar ca nu este departe de fiecare din noi. Caci in El avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostrii: „Suntem din neamul lui …” (Fapte 17:24-28).

Unul dintre cosmonautii sovietici care s-a intors din spatiul cosmic a spus ca nu L-a vazut pe Dumnezeu acolo. Din felul in care ne descopere Biblia natura lui Dumnezeu, nici nu ne putem astepta sa-L intalnim prin intermediul simturilor noastre. El ne-a asezat anumite „hotare” peste care nu putem trece „dincolo”. Cunoasterea lui Dumnezeu nu este posibila decat daca Dumnezeu insiusi ia initiativa si ni se „descopere”, comunicand cu noi pe cai prin care „l putem intalni si intelege. Biblia ne spune ca Dumnezeu foloseste cai adatate simturilor noastre de fiinte care traiesc intr-un trup cu cinci simturi. El „vorbeste”, ni se arata ca sa-L putem „vedea”; simtim cum se cutremura pamantul in prezenta Sa.

In al doilea rand, Biblia ne spune ca, prin Adam si Eva, omenirea a „cazut” in pacat si este lipsita de slava lui Dumnezeu. Poetul crestin Costache Ioanid scria pe drept cuvant ca:

„Inaite de a fi ceea ce suntem,
Am fost aceea ce vom fi,
Caci moartea nu-i o nimicire,
Ci-i noaptea inspre-o noua zi!”

Ca o pedeapsa pentru neascultare, Dumnezeu l-a facut pe om, pentru o vreme, „mai prejos de ingeri”. Expresia ne lasa sa intelegem ca statutul si starea noasttra actuala este una de „fiinte handicapate temporar”. „n aceasta temnita a pacatului, glasul lui Dumnezeu nu ajunge la noi decat daca Dumnezeu se coboara la noi, ca un act de favor nemeritat, cu scopuri de recuperare.

Relatie generala si revelatie speciala. Biblia ne spune ca Dumnezeu s-a revelat tuturor oamenilor prin lucrarile pe care le-a facut. „n afara de aceasta „revelatie generala”, Biblia ne prezinta cazuri de „revelatie speciala”, incidente in care Dumnezeu le-a vorbit in mod expres doar anumitor persoanealese din suvoiul umanitatii.

In categoria „revelatiei generale” putem enumera sapte „editii” ale revelatiei adevarului divin.

1. – Scrisa in natura creata:

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu si intinderea lor vesteste lucrarea mainilor Lui” – Ps. 19:1

„Insusirile nevazute ale Lui, puterea lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El” – Rom. 1:20

2. Scrisa inconstiinta umana:

„Cand Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, isi sunt singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea lLegii este scrisa in inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor si gandurile lor, care sau se invinovatesc sau se dezvinovatesc intre ele. si faptul acesta se va vedea in ziua cand, dupa Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Christos, lucrurile ascunse ale oamenilor” – Rom. 2:14-16

3. Scrisa pe table de piatra:

„Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte si ramai acolo. Eu iti voi da niste table de piatra cu Legea si poruncile, pe care le-am scris pentru invatatura lor” – Exod 24:12

4. Isus Christos – Cuvantul intrupat:

„Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevar. si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal” – Ioan 1:14

5. Scrisa in cartile toata Biblia:

„Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire” – 2 Tim. 3:16

6. Scrisa in inimile credinciosilor:

„Voi pune legile Mele in mintea lor si le voi scrie in inimile lor: Eu voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu” – Evrei 8:10

7. Scrisa prin viata publica a credinciosilor:

„Voi sunteti epistola noastra, scrisa in inimile noastre, cunoscuta si citita de toti oamenii. Voi sunteti aratati ca fiind epistola lui Christos, scrisa de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneala, cu cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niste table de piatra, ci pe niste table care sunt inimi de carne” – 2 Cor. 3:2-3

In categoria „revelatiei speciale” putem enumera visurile, vedeniile si comunicatiile verbale.

„Ascultati bine ce va spun! Cand va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui intr-o vedenie sau ii voi vorbi intr-un vis. Nu tot aa este insa cu robul Meu Moise. El este credincios in toata casa Mea. Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului” – Num.12:6-8

Din punct de vedre calitativ, revelatia lui Dumnezeu si-a atins punctul maxim in intruparea Fiului Sau, Isus Christos:

„Dupa ce a vorbit in vechime parintilor nostri prin prooroci, in multe randuri si in multe chipuri, Dumnezeu, la sfarsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor, si prin care a facut si veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui si intiparirea Fiintei Lui, si care tine toate lucrurile cu Cuvantul puterii Lui, a facut curatirea pacatelor, si a sezut la dreapta Maririi, in locurile prea inalte” – Ev. 1:1-3

Revelatia progresiva. Cine citeste Vechiul Testament, isi da seama foarte repede ca Dumnezeu nu le-a descoperit de la inceput oamenilor totul despre fiinta si palanurile Sale. El a preferat sa le dea revelatia in secvente progresive care au adaugat fiecare la ceea ce era deja cunoscut din revelatiile anterioare. De exemplu, Dumnezeu si-a facut cunoscuta voia ca Avraam sa paraseasca tara sa (Gen. 12:1) si sa mearga intr-o tara pe care o vor mosteni urmasii sai (Gen. 12:7). Mai tarziu, Dumnezeu le-a descoperit ca acesti urmasi ai lui Avraam vor stapani tara promisa doar dupa ce vor fi asupriti intr-o tara straina pentru un timp de 400 de ani (Gen. 15:13). Acest caracter progresiv al revelatiei este evident in toate cartile Bibliei si este ilustrat cum nu se poate mai bine de „secventele de revelatie” pe care le-au avut profetii despre „slava viitoare.”

Conceptul de revelatie progresiva nu trebuie inteles doar ca o adaugire cantitativa de informatii, ci si ca o progresie calitativa a mesajului ei. De exemplu, Isus Christos a spus clar ca El a venit ca „nu ca sa strice Lega sau proorocii, ci ca sa le implineasca” (Mat. 5:17). Aceasta „implinire” sau atingere a scopului initial avut de Dumnezeu, nu distruge Legea sau proroocii (Vechiul Testament), ci le adauga o „noutate”, prin contrast cu care ele devin „invechite.” „n acest sens, autorul epistolei catre Evrei poate spune: „Prin faptul ca zice: „Un nou legamant”, a marturisit ca cel dintai este vechi” (Evrei 8:13). Prin urmare, Vechiul Testament, ca intreaga revelatie din trecut, ramane Cuvantul lui Dumnezeu, dar trebuie reanalizat si inteles in lumina revelatiei mai complete a Noului Testament. Comentatorii Biblaiei obisnuiesc sa spuna pe drept cuvant ca: „Noul Testaemnt s-a aflat in samanta in cel Vechi, iar Vechiul Testaemnt se intelege lamurit doar in lumina complecta a celui Nou.”

Revelatia salvatoare. Biblia ne spune ca Dumnezeu nu ne-a dat revelatia doar ca sa ne satisfaca curiozitatea umana, ci ca sa-si implineasca scopul Sau primordial, care este mantuirea noastra. tinta lui Dumnezeu este sa refaca umanitataea cazuta in pacat si s-o readuca in partasia desavarsita a unitatii divine: „Tata, vreau ca acolo unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca sa vada slava Mea, slava pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindca Tu M-ai iubit inainte de intemeierea lumii” (Ioan 17:24). „Caci Dumnezeu a vrut ca toata plinatatea sa locuiasca in El (Christos), si sa impace totul cu Sine prin El, atat ce este pe pamant, cat si ce este in ceruri, facand pace, prin sangele crucii Lui” (Col. 1:19-20).

Din aceasta cauza, revelatia lui Dumnezeu trebuie sa intalneasca in noi un raspuns de incredere si ascultare deplina. Ca revelatia sa-si implineasca scopul cu Avraam, a trebuit ca Avraam sa paseasca prin credinta si sa inceapa o viata de totala supunere fata de Dumnezeu. Tot la fel stau lucrurile cu oricare alta revelatie data de Dumnezeu in Scriptura. O multime de barbati si femei au auzit revelatia raspandita prin cuvintele Domnului Isus in perioada in care traia El pe pamant. Urechile si mintile lor au fost in contact cu adevarul divin. Aceasta revelatie nu si-a atins insa scopul decat in viata acelora care au avut credinta si care au fost gata sa I se supuna lui Dumnezeu:

„Multi din ucenicii Lui, dupa ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?” … Din clipa aceea, multi din ucenicii Lui s-au intors inapoi si nu mai umblau cu El. Atunci Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu va duceti?”

„Doamne”, I-a raspuns Simon Petru, „la cine sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii vesnice. si noi am crezut si am ajuns la cunostinta ca Tu esti Christosul, Sfantul lui Dumnezeu” (Ioan 6:60,66-69).

Revelatia scrisa. Biblia nu ne spune nicaieri ca toata revelatia raspandita de-a lungul timpului de Dumnezeu este cuprinsa in paginile scrise. Dimpotriva, evangheliile ne spun clar ca „Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a facut Isus, care, daca s-ar fi scris cu deamaruntul, cred ca nici chiar in lumea aceasta n-ar fi putut incapea cartile care s-ar fi scris” (Ioan 21:25). La fel sta situatia cu fiecare generatie care a trait sub lumina revelatiei divine in Vechiul Testament. Multe din mesajjele lui Dumnezeu nu au fost destinate decat celor care au trait in acea generatie. Totusi, pentru invatatura generatiilor viitoare, anumite parti ale revelatiei au fost destinate sa fie inregistrate in scris si pastrate. Rezultatul este culegerea de texte inspirate pe care le gasim intre copertile Bibliei.

Majoritatea inregistrarilor scrise sunt cronici ale planului facut de Dumnezeu pentru rascumpararea lumii. Biblia ne invata ca Dumnezeu a hotarat scurgerea istoriei intr-o serie de secvente succesive in care evenimentele duc spre un punct culminant in care se va implini voia Sa desavarsita. Oameni alesi de Dumnezeu au fost „inspirati” sa scrie aceste evenimente pentru invatatura si pregatirea generatiilor viitoare:

„Si avem cuvantul proorociei facut si mai tare; la care bine faceti ca luati aminte, ca la o lumina care straluceste intr-un loc intunecos, pana se va crapa de ziua si va rasari luceafarul de dimineata in inimile voastre. Fiindca mai intai de toate, sa stiti ca nici o proorocie din Scriptura nu se talcuieste singura. Caci nici o proorocie n-a fost adusa prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, manati de Duhul Sfant” (2 Petru 1:19-21).

„Pentru ca veti dobandi, ca sfarsit al credintei voastre, mantuirea sufletelor voastre. Proorocii, care au proorocit despre harul care va era pastrat voua, au facut din mantuirea aceasta tinta cercetarilor si cautarii lor staruitoare. … Lor le-a fost descoperit ca nu pentru ei insisi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce va vestesc Evanghelia, prin Duhul Sfant trimis din cer si in care chiar ingerii doresc sa priveasca” (1 Petru 1:9-12).

„Aceste lucruri li s-au intamplat ca sa ne slujeasca drept pilde, si au fost scrise pentru invatatura noastra, peste care au venit sfarsitul veacurilor” (Rom. 10:10).

Revelatia scrisa inspirata de Dumnezeu. Cu toate ca „inspiratie” nu este un cuvant biblic, el descrie un concept exprimat in terminologia scripturii. Cuvantul folosit in traducerea romaneasca este „insuflat” („Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos …” – 2 Tim. 3:16). „n originalul grec, termenul folosit este „theopneustos” (de la Thoes = Dumnezeu si pneuma = suflare). Putem spune ca „Biblia este inspirata de Dumnezeu”, in sensul ca Dumnezeu i-a influentat pe oameni sa astearna pe hartie exact cuvintele pe care le citim noi astazi. Asta nu inseamna ca in Biblie nu sunt si pasaje in care intalnim intelepciunea si cuvintele oamenilor sau chiar a demonilor. Inspiratia Scripturii a determinat insa care din aceste cuvinte sa fie inregistrate in scris si care nu.

Inspiratia cartilor biblice nu trebuie confundata cu „inspiratia” despre care vorbim atunci cand ne referim la produsurile exceptionale ale geniilor umani. Noi spunem ca Shakespeare a fost inspirat sa scrie sau ca Micheloangelo a fost inspirat cand a creat opere de arta, dar aceasta inspiratie nu este de origine divina, ci doar o exprimare neobisnuita a capacitatii omului de a crea. Aceasta forma de „inspiratie” este mai degraba o expresie a capacitatilor umane duse la extrem, o depasire a normelor de mediocritate generale. „Inspiratia divina” prezenta in Biblie o face un produs al divinitatii, un mesaj pornit de la Dumnezeu spre umanitatea cazuta in ruina pacatului.

Revelatia primita prin Duhul Sfant. Agentul principal al revelatiei este Duhul Sfant, cea de a treia persoana a triunitatii divine. Ambele termene folosite in Vechiul si Noul Testament pentru „duh” pot fi traduse „vant” sau „suflare”. Ideia din spatele terminologiei este ca Scriptura este „insuflata” de Dumnezeu si a fost primita de cei care au scris-o , tot asa cum se primeste aerul in plamani prin „inspiratie”. Orice incercare de a intra in detaliile procesului prin care Duhul Sfant le-a transmis oamenilor ce trebuie sa scrie se va izbi intotdeauna de neputinta noastra de a intelege fenomenele spirituale. Asemenea vantului, „Duhul sufla incotro vrea si-i auzi vuietul; dar nu sti de unde vine, nici incotro merge” (Ioan 3:8).

LANTUL DE REVELATIE PRIN BIBLIE

DUMNEZEU
I
I
REVELATIA (Dumnezeu se descopere pe Sine oamenilor)
I
I
INSPIRATIA (Dumnezeu calauzeste oamenii in scrierea cartilor Bibliei)
I
I
RECUNOASTEREA (Dumnezeu convinge oamenii sa accepte cartile sfinte)
I
I
CANONIZAREA (Biblia este formata ca o culegere de carti)
I
I
PASTRAREA (Biblia este copiata exact si multiplicata)
I
I
TRADUCEREA (Biblia este daruita tuturor neamurilor)
I
I
OBSERVAREA (Biblia este citita si cunoscuta)
I
I
ILUMINAREA (Duhul Sfant lamureste launtric textul Bibliei)
I
I
INTERPRETAREA („Ce?”, „De ce?” si „Pentru ce?” este scris in Biblie)
I
I
APLICAREA (Oamenii pun principiile Bibliei in practica zilnica)

Revelatia scrisa prin agenti umani. Venita la noi prin intermediul oamenilor inspirati sa scrie, Biblia pastreaza aroma personalitatii fiecarui autor al cartilor sfinte. Putem distinge personalitatea lui, stilul, pasiunile lui, educatia primita, precum si conditiile sociale in care a trait. Psalmistii scriu in versuri, autorii proverbelor foloseste rima populara, iar elegantul limbaj folosit de Isaia se deosebeste clar de felul in care folosesc cuvintele Amos si Osea. „n procesul inspiratiei, Duhul lui Dumnezeu a lucrat asupramintii celor care au scris intr-un mod tainic, ce nu le-a anulat sau deformat personalitatea.

Ca rezultat final al inspiratiei, Biblia este in intregime un produs divin, dar tot in intregime si un produs uman. Aceasta aparenta contradictie nu se paote solotiona decat daca ne aducem aminte ca si Domnul Isus, Cuvantul intrupat, a fost o astfel de paradigma: suta la suta Dumnezeu si suta la suta om (Dumnezeu adevarat si om adevarat).

Revelatia literala. Biblia sustine ca tot cuprinsul ei este de origine divina. Asta nu inseamna ca fiecare cuvant este izvorat in intelepciunea lui Dumnezeu, ci mai degraba ca fiecare cuvant a fost acceptat sa fie in Biblie prin intelepciunea divina a Duhului Sfant. Pasaje in care ne intalnim cu sectiuni din cronicile de curte ale imparatilor pagani, decrete ale lui Cir, fragmente citate din lucrarile poetilor greci, sau ganduri de ale diavolului, nu sunt in Biblie ca mesaje ale lui Dumnezeu pentru noi, ci doar ca decor omenesc si demonic in care se desfasoara lucrarea mantuitoare a revelatiei rascumparatoare. Minciunile sarpelui in gradina Edenului, ispitirile cu care a cautat sa-L distruga pe Christos, sovaielile uamne si neascultarile de tot felul, sunt toate legate prin inspiratie intr-un manunchi din care iese in evidenta planul lui Dumnezeu cu noi si directiile pe care trebuie sa mearga fara sovaire ascultarea noastra.

„Inspiratia literala” inseamna ca fiecae cuvant din originalul scrierilor a fost asezat acolo pentru ca Dumnezeu, numai Dumnezeu si intru-totul Dumnezeu a hotarat asa. Ca sa fie precis a in ansamblul ei, revelatia biblica a trebuit sa fie absolut de precisa in aranjarea fiecarui cuvant scris. Aceasta nu inseamna ca fiecare Dumnezeu a dictat fiecare cuvant, ci, mai degraba, ca Dumnezeu a influentat mintea umana a celor care au scris, facandu-i sa aleaga din vocabularul familiar lor exact acele cuvinte, ganduri si expresii care au imbracat mai bine mesajul originat in mintea divina. „n acest sens, si numai in el, putem spune ca fiecare cuvant folosit de cei ce au scris cartile sfinte este „cuvantul lui Dumnezeu.”

Grija de frati – Fiti primitori de oaspeti

Grija de frati

Cuprins de Simon Schrock

6

„Fiti primitori de oaspeti”

Dati-mi voie sa va povestesc inca o intimplare din copilaria mea. Eram cam de treisprezece ani cind un vinzator de la magazinul de masini agricole s-a oferit sa-i vinda lui tata un tractor. Imi aduc aminte ca tata nu prea voia sa faca tirgul acela atunci, dar vinzatorul s-a oferit sa vina personal acasa la noi si ne-a luat pe toti cu masina lui luxoasa. Pe drum, vinzatorul ne-a oprit la un restaurant si s-a oferit sa ne cumpere ceva de mincare. Tata a zis ca un suc este de ajuns, dar vinzatorul nu s-a lasat pina ce nu ne-a dat tuturor o masa pe cinste. Ce mai, nu trebuie sa va mai spun ca ne-am imprietenit cu vinzatorul si ca tata a cumparat chiar in ziua aceea tractorul!

Iata o alta intimplare: cu citva timp in urma, o companie de discuri ne-a invitat sa participam la o expozitie de produse organizata in incinta unui mare restaurant. Credeti ca-mi amintesc ceva despre calitatea produselor? Foarte putin. N-am sa uit insa curind extraordinara varietate de produse … alimentare cu care ne-am indopat toti, delectindu-ne. Bineinteles ca masa a fost „gratuita”. Contractele incheiate au acoperit insa mult mai mult decit pretul ei.

Cei ce stiu sa vinda au invatat bine un principiu: cistiga mai intii simpatia clientului si vei avea dupa aceea parte si de banii lui. Ei sint ca pescarul care „cheltuieste” o rima, pentru ca apoi …

Sa stiti ca „negustoria” aceasta nu este straina de spiritul Bibliei. Principiul este acelasi chiar daca lumea si Biblia il folosesc in scopuri diferite. Dumnezeu vrea sa ne apropiem de oameni nu pentru a trage foloase de la ei, ci pentru a le fi de folos. Ospitalitatea si prietenia sint cai de acces spre inimile oamenilor. si noi avem asa de multe de oferit! Il avem pe Domnul Isus in care sint ascunse toate comorile lumii si care poate da ajutor tuturor celor care sint in lipsuri sau necazuri.

Lumea de astazi a stabilit relatii bazate pe egoism. De obicei „ii folosesti pe altii sau esti folosit de ei”, uneori „o mina spala pe alta” din dorinta stabilirii unui compromis cu avantaje duble.

Familia copiilor lui Dumnezeu trebuie sa fie calauzita de principiul binefacerii altruiste. Noi trebuie sa fim prietenosi pentru ca Dumnezeu ne-a invatat sa fim asa. Actiunile noastre sint motivate de dragostea fata de Dumnezeu si de iubirea fata de aproapele nostru.

Ospitalitatea biblica

„Sfirsitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiti intelepti dar si vegheati in vederea rugaciunii. Mai presus de toate, sa aveti o dragoste fierbinte unii fata de altii, caci dragostea acopere o sumedenie de pacate. Fiti primitori de oaspeti intre voi, fara cirtire” (1 Petru 4:7-9). Aceasta este o chemare la trairea in dragoste, la ignorarea greselilor si la acceptarea celorlalti intr-o atmosfera de toleranta iubitoare.

In alta parte a Scripturii putem citi: „Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca. Ajutati pe sfinti, cind sint in nevoie. Fiti primitori de oaspeti” (Rom. 12:10a, 13).

Conducatorii Bisericii trebuie sa fie „primitori de oaspeti” ( 1 Tim. 3:2; Tit 1:8).

„Staruiti in dragostea frateasca. Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii, prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri” (Evrei 13:1,2).

Semnificatiile ospitalitatii

Dictionarele spun ca ospitalitatea este: „o atitudine binevoitoare fata de oameni, placerea de a avea musafiri; prietenie oferita din toata inima si dezinteresata; bucuria de a folosi bunurile trecatoare pentru a dobindi prietenii care sa dureze vesnic”.

{ebster scrie ca ospitalitatea este: „Obiceiul de a primi oaspeti si de a-i trata cu toata bunatatea si curtuazia”.

Definitiile de mai sus ne pot da o idee despre ceea ce se asteapta de la noi ca sa facem pentru altii. O Biserica ospitaliera este un grup de oameni care nu se multumesc sa se intilneasca doar la Biserica, ci isi deschid cu bucurie casele unii altora, stau la mese impreuna, se bucura de prezenta celorlalti si au o asa de mare bucurie cind sint impreuna incit cei ce au scapat prilejul simt ca au pierdut o mare ocazie.

(Imi aduc aminte de vremea cind ne intilneam ca Biserica intr-un fost garaj din California. Conditiile erau modeste, dar dragostea si buna dispozitie faceau ca sala aceea mica sa ne para un somptuos palat, iar intrunirile erau adevarate banchete de dragoste si partasie crestina. Unul dintre noi, Emil Dumitru, lucra uneori Duminica dimineata la magazinul de optica medicala, dar venea pe la ora 12 cind se termina serviciul divin spunind: „N-am putut sa nu ma reped sa va vad macar si sa va string in brate. Care veniti astazi la mine la masa ?” Era si aceasta o dovada de ospitalitate si prietenie.)

Din pacate, societatea moderna, desi ne-a adunat mai multi intr-un loc, nu ne-a invatat si sa dorim sa ne cunoastem unii pe ceilalti. Traim fiecare in patratica noastra, nederanjind si nevrind sa fim deranjati de nimeni. Cind apar neintelegeri sau conflicte, oamenii isi dau seama cit de putin se cunosc unii pe ceilalti si cei mai multi au tendinta sa plece in alta parte. Este interesant ca cei care au practicat ospitalitatea sint si cei care acum rezista crizei si reusesc sa cladeasca punti intre oameni.

Avraam este un exemplu de personaj biblic care a practicat ospitalitatea. Pentru el, gazduirea celor trei drumeti a insemnat mult mai mult decit ce inseamna pentru noi astazi deschiderea frigiderului sau aprinderea aragazului. El a trebuit sa aduca apa si sa-i spele pe cei trei musafiri pe picioare. Apoi, impreuna cu Sara, „au luat trei masuri de faina, au framintat si au pregatit trei turte. Avraam a dat fuga la vite, a luat un vitel tinar si bun si l-a dat unei slugi ca sa-l pregateasca in graba. Apoi a luat unt si lapte, impreuna cu vitelul pe care-l pregatise si l-a pus inaintea lor. El insusi a statut linga ei, sub copac, si le-a slujit pina ce au mincat” (Gen. 18:1-10). A fost o osteneala demna de unul care „a gazduit pe ingeri”. Tot ce a facut Avraam ilustreaza ce inseamna ospitalitatea. Avraam a fost rasplatit pentru lucrarea sa: „La anul, pe vremea asta, Ma voi intoarce la tine; si iata ca Sara, nevasta-ta, va avea un fiu”. Ce s-ar fi intimplat daca Avraam nu le-ar fi aratat trimisilor cerului ospitalitate?

Pilde de ospitalitate

Biblia ne da si alte exemple de ospitalitate. Laban a stiut sa se poarte frumos cu slujitorii trimisi de Avraam. Iosif i-a primit cum se cuvine pe fratii sai cind s-au pogorit in Egipt. Faraon l-a intimpinat cu amabilitate pe batrinul Iacov, tatal lui Iosif. Ietro l-a gazduit pentru o vreme pe Moise. Rahab a adapostit iscoadele trimise in Canaan. Vaduva din Sarepta Sidonului l-a gazduit pe proorocul Ilie. Sunamita s-a dovedit o excelenta gazda pentru Elisei. Iov a fost un „tata al strainilor”. Lidia a staruit de Pavel sa intre in casa ei. Zacheu l-a primit in casa sa pe Domnul Isus. Domnul Isus insusi le-a aratat ce inseamna ospitalitatea atunci cind a spalat picioarele ucenicilor.

Un alt exemplu minunat este cazul celor doi ucenici care se indreptau spre Emaus. Ei vorbeau pe drum despre evenimentele triste petrecute in Ierusalim. Un strain s-a apropiat de ei, a intrat in vorba cu ei si ei l-au acceptat imediat ca tovaras de calatorie. Apoi strainul s-a simtit liber sa le puna intrebari si sa le tina un adevarat studiu biblic. Inimile acestor doi oameni s-au manifestat asemenea unei case primitoare. Nu este de mirare ca, inspre seara, ei au staruit de strainul, devenit intre timp prieten, sa intre si sa ramina cu ei peste noapte in satul in care poposisera. Strainul a stat, a frint piinea inaintea lor si, vazindu-i probabil semnele ranilor de la miini, cei doi au inteles in sfirsit cu uimire ca strainul fusese chiar … Domnul. „Atunci li s-au deschis ochii si L-au cunoscut; dar El S-a facut nevazut dinaintea lor” (Luca 24:13-35).

Aspecte practice ale ospitalitatii

Ospitalitatea ne face sa traim in unitate. Ea ne ajuta sa ne sprijinim unul pe celalalt si sa putem sta in picioare pina in „Ziua Domnului”. O cintare crestina spune:

„Spic cu spic se tine-n vint

Cine-i singur cade frint”.

Ospitalitatea ne transforma dintr-o multime individualista intr-o familie, Pavel vorbeste despre persoane care i-au devenit „rude” in familia mare a copiilor lui Dumnezeu: „Spuneti sanatate lui Ruf, cel ales in Domnul, si mamei lui, care s-a aratat si mama mea” (Rom. 16:13).

Dar, va zice cineva, noi nu sintem pregatiti pentru oaspeti! „Sint pinze de paianjen pe la colturi, este praf peste tot, parchetul nu este dat cu ceara, geamurile nu sint curate, curtea nu este aranjata. Copiii fac prea multa galagie, iar noi pur si simplu nu stim sa purtam o discutie indelungata”. Celor care spun astfel de cuvinte trebuie sa le amintim ca ospitalitatea nu este o ocazie pentru a ne etala pe noi insine si pentru a ne lauda cu casele sau cu mobila noastra, ci o oportunitate de a ne lasa cunoscuti de altii asa cum sintem si de a ne pune la dispozitia lor cu tot ceea ce avem. Pinzele de paianjen si praful vor trece, dar prietenia sincera si dezinteresata va ramine pe vesnicie. Ferestrele murdare pot fi trecute foarte usor cu vederea atunci cind inima este curata si plina de iubire.

(Imi amintesc cu duiosie de o casa modesta asezata linga Gradina Botanica din Iasi. In ea si-au gasit alinarea multe inimi calatoare si multe generatii de studenti. Familia lui nea Culita Sfatcu, fratele presbiter al Bisericii, a stiut ce inseamna ospitalitatea. „Mama” si „tata” Sfatcu au crescut multi copii ai Bisericii in casa lor de pe Copou. Daca nu pot spune ca s-a ridicat tavanul din cauza cintecelor si risetelor galagioase, pot spune ca odata s-a rupt patul cu noi de atita ris si zbenguiala.

Au fost si alte familii in Iasi. Mai bogate, cu case mai mari si mai spatioase, dar, nu stiu de ce, pasii nostri nu se opreau in pragurile lor, ci se grabeau intotdeauna sa ajunga in dealul Copoului, unde masa nu era intotdeauna bogata, dar era garnisita cu iubire. Care a fost secretul familiei Sfatcu? Daca ma intrebati pe mine, cred ca l-am putea formula cam asa: „O casa mica, dar cu o inima mare si incapatoare, care ne-a cuprins pe toti in ea, asa cum eram, cu stingaciile si cu toanele noastre, cu crizele si cu momentele noastre de devastatoare veselie. Parca mai aud si acum in urechi ecoul vorbelor „mamei Sfatcu”: Costica, Tudorica, dati, mama, muzica aia mai incet ca ma doare capul”.

Neamul romknesc a fost obisnuit cu ospitalitatea. Spre deosebire de alte neamuri, la noi si-au facut casa buna si bulgarii si rusii si nemtii si ungurii si tatarii si sirbii si tiganii si evreii si … cine mai stie citi. Pe cind treceam cu masina pe dealurile de la Cotnari, un turist strain a vrut sa cumpere un strugure, „asa de pofta”. tin minte ca gospodarul s-a dus in vie si l-a adus pe cel mai mare si mai frumos. Cind strainul a intrebat cit il costa, gospodarul s-a simtit jignit si n-a vrut sa primeasca nimic.

Neospitalitatea este o boala mai recenta a romknilor. Ea ni s-a strecurat in suflet odata cu ateismul care a cautat sa ne inchida cerul de deasupra noastra si sa ne transforme in fiinte animalice preocupate numai cu supravietuirea egoista de fiecare zi. Crescut in tinda Bisericii, romknul se va intoarce curind la obiceiul de a-i primi pe musafiri cu piine si cu sare; in casele si in inima lui. Asa sa dea Domnul!

Dati-mi voie sa va mai povestesc ceva din viata aproape legendarului evanghelist care a fost Marcu Nichifor. Pe cind locuia intr-o casa din Caransebes, dinsul a invitat o haimana de pe strada sa locuiasca cu el si sa se adaposteasca de frigul de afara. Din vorba in vorba, fratele a aflat ca „musafirul” lui se indeletnicea deobicei cu furtisagul. Fara sa se lase doborit de vestea aceasta, fratele Marcu i-a vorbit in continuare despre Domnul Isus, l-a pus sa se roage si apoi l-a rugat sa ramina la el in casa pina se va intoarce dintr-o vizita pe care le-o promisese celor dintr-o Biserica de departe. Celor cu care se intilnea, fratele Marcu le spunea cu haz: „Ce crezi?! Eu ma plimb si hotul imi pazeste casa! Ai mai vazut asa minune?” La intoarcere, fratele a constatat cu bucurie ca nadejdea nu-i fusese inselata. Nu-i lipsea intr-adevar nimic din casa.

Altadata, un musafir mai nevoias a inoptat si el in casa fratelui Marcu. La plecare, gazda l-a rugat staruitor sa ia plapuma cu el si sa o duca copiilor. Vazindu-l ca sovaieste, fratele Marcu a adaugat: „Nu-mi purta grija. tie nu-ti da nimeni o plapuma, dar fratii vor vedea ca nu am si se vor indura mai repede de mine decit de tine”.

L-am gasit odata indesind, in lipsa lemnelor, pagini rupte din carti in godinul care duduia, aruncind pe pereti reflexiile flacarilor vesele. Dupa o vreme, fratele Marcu a izbucnit in risul dumnealui tumultos si caracteristic, comentind: „Ce interesant, cartile astea m-au incalzit de doua ori: cind le-am citit m-au incalzit pe dinauntru, iar acum ma incalzesc pe dinafara. Ha, ha, ha!”. In loc de stinjeneala, veselia lui a transformat intreaga imprejurare intr-o sarbatoare, iar eu m-am simtit dintr-o data, nu stiu cum, inconjurat de o aureola mistica care emana din gazda mea binevoitoare.)

Lipsa de ospitalitate lasa un gust amar si o amintire trista. Un asociat al meu a fost invitat sa faca turul unei organizatii crestine. Gazda sa si-a turnat cafea intr-un pahar si l-a condus prin sectii sorbind cu voluptate din licoarea aromata fara sa-i pese ca musafirului ii lasa gura apa dupa continutul mult rivnit. Veti spune ca acestea sint lucruri mici si neinsemnate, dar va voi atrage atentia ca viata intreaga este alcatuita mai ales din astfel de lucruri mici si aparent neinsemnate. Lucrurile mari, evenimentele radicale vin doar la rastimpuri si sint cladite pe temelia unor astfel de lucruri mici si doar aparent fara consecinte.

Intr-o zi am primit vizita unui om care s-a interesat sa viziteze Biserica noastra. Dupa serviciul de la Biserica, diaconul Bisericii ne-a invitat pe toti la el la masa. Gazda ne-a ospatat regeste. In jurul mesei, am avut o discutie interesanta despre ce inseamna sa traiesti prin credinta. Peste un timp am primit o scrisoare de la cel ce ne fusese musafir pentru o jumatate de zi. Ne multumea tuturor pentru ospitalitate si dorea sa stim cu totii ca partasia noastra a fost ocazia in care Dumnezeu i-a schimbat toata conceptia lui despre viata. Ospitalitatea crestina poate avea mereu astfel de rezultate.

In multe tari ale lumii, crestinii au in sufragerie un carnet cu insemnari pus la dispozitia musafirilor. La plecare, fiecare lasa pe linga adresa de acasa si un mic mesaj de dragoste. Asa este si la noi acasa. Sa ne inchipuim ca ai si tu un astfel de jurnal al musafirilor. Daca l-ai deschide acum, pe cine ai gasi pe paginile lui? Pe matusa Marta, pe mama si tata, pe nepotul Ion si familia lui si pe mai cine? Nu-i asa ca sint cam toti „dintre ai nostri”? Sintem ospitalieri mai ales cu rudele noastre, cu prietenii nostri si cu cei de aceeasi nuanta religioasa cu noi.

Exista trei categorii de oameni pe care nu-i invitam de obicei „la o cafea”. Intii sint cei pe care, desi sint crestini, i-am etichetat ca „nu sint dintre ai nostri”. Ei sint sau prea liberali sau prea legalisti sau prea … altfel. Apoi este grupa celor care sint „din lume”. Uitam prea ades ca Domnul Isus a venit „sa caute si sa mintuiasca ce era pierdut”. Nu ne-am dus inca sa invatam ce inseamna: „Mila voiesc, nu jertfa, si bunatate mai mult decit ardere de tot”(Mat. 9:13). Invatatorul din Nazaret a fost numit „prietenul pacatosilor” si noi ne bucuram ca El a fost asa, caci altfel El nu s-ar fi apropiat de niciunul dintre noi! Ce facem noi insa? Cit de mult semanam noi cu El in aceasta privinta si cit intoarcem altora din binele care ni s-a facut noua?

A treia categorie care nu maninca de obicei la masa noastra este grupa celor „din patura de jos”. Ei sint cei care au hainele murdare, nu cunosc bunele maniere si n-au cum sa ne rasplateasca invitindu-ne apoi la mesele lor. Ospitalitatea noastra este de obicei selectiva, si din acest punct sintem departe de asemanarea cu felul de comportament recomandat de Domnul Isus (Luca 14:12-14).

Trebuie sa invatam sa fim primitori de oaspeti. Casele noastre sint la fel de mult „ale Domnului” ca si cladirile in care ne tinem adunarile. De ce sa nu invatam sa ne folosim casele pentru a cladi punti intre oameni si Dumnezeul pe care-L slujim? si acesta este un fel de a contribui la zidirea Imparatiei lui Dumnezeu.

Ospitalitatea este un proces care incepe acum si aici, dar are ramificatii pina in ziua vesniciei. Iata ce le spune Domnul Isus celor care sint primitori de oaspeti: „Atunci Imparatul va zice celor din dreapta Lui: „Veniti binecuvintatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia, care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii. Caci am fost flamind si Mi-ati dat de mincat; Mi-a fost sete si Mi-ati dat de baut; am fost strain si M-ati primit; am fost gol si M-ati imbracat; am fost bolnav si ati venit sa Ma vedeti; am fost in temnita si ati venit pe la Mine. Atunci cei neprihaniti Ii vor raspunde: „Doamne, cind Te-am vazut noi flamind si ti-am dat sa maninci? Sau fiindu-ti sete si ti-am dat de baut? Cind Te-am vazut noi strain si Te-am primit? Sau gol si Te-am imbracat?” … Drept raspuns, Imparatul le va zice: „Adevarat va spun ca, ori de cite ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut” (Mat. 25:34-40).

Ospitalitatea este o ocazie sa invatam sa ne bucuram unul de celalalt. Ea ne pregateste pentru marele eveniment care ne asteapta, cind vom auzi zicindu-se: „Ferice de cei chemati la ospatul nuntii Mielului!” (Apoc. 19:9).

Ma intreb: Daca nu simtim bucuria sa aratam ospitalitate aici, cum vom fi bucurosi sa ni se arate ospitalitate acolo? Ar fi mai bine sa invatam inca de pe acum sa ne simtim bine in compania sfintilor. „Sfintii din tara sint placerea mea”. „Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti”.

Studii in epistola catre Evrei

Studii in epistola catre Evrei

Lectia nr. 1

Obiectivul lectiei: Cititorii sa se familiarizeze cu o privire de ansamblu asupra cartii si cu specificul destinatarilor carora le-a fost ea adresata.

Cel mai important lucru pe care trebuie sa-l tinem in minte atunci cind studiem aceasta carte este acela ca ea a fost adresata initial evreilor. Este cea dintii carte din sirul de 9 epistole care alcatuiesc seria de scrieri adresate bisericii din mijlocul celor “taiati imprejur” (Gal. 2:6-10)
Scrisoarea le este adresata tuturor evreilor, dar diferite sectiuni ale ei sint adresate unor grupe distincte din sinul acestui popor. Reactia lor fata de Hristos nu a fost la fel pentru toti, de aceea anumite pasaje se aplica numai unor evrei aflati intr-o anumita pozitie fata de Hristos.
Cheia intelegerii “textelor grele” din epistola catre Evrei este tocmai aceasta realitate a unor destinatari grupati in trei categorii distincte:

1. Evrei crestini – ca sa-i incurajeze (3:1; 4:14, 16; 10:22-25; 12:1)

2. Evrei nehotariti – ca sa-i avertizeze (2:1-4; 4:11; 5:11-6:12; 10:19-31)

3. Evrei necredinciosi – ca sa-i ameninte (3:7-19; 12:25-29)

Asa cum am aratat in prezentarea cartii cine priveste la schita cartii intelege repede ca Duhul Sfint a urmarit trei scopuri atunci cind a alcatuit-o:

a. Sa confirme valabilitatea crestinismului evreiesc, prezentindu-l pe Hristos ca implinitor al tuturor nadejdilor si ritualurilor iudaice.

b. Sa-i avertizeze pe evreii care au imbratisat doar teoretic crestinismul de doua pericole majore: pericolul intoarcerii la iudaism si pericolul cochetarii superficiale cu invatatura crestina fara o consacrare ferma si definitiva.

c. Sa arate crestinilor de pretutindeni ca Hristos este “incomparabil superior” tuturor rinduielilor si orinduielilor religioase, El fiind una cu Tatal, deasupra oricarei alte personalitati sau oficialitati religioase.

In vremea cind a fost scrisa aceasta scrisoare, evreii crestini se aflau sub persecutie cumplita din partea evreilor religiosi iudaici. Ei erau dezmosteniti, aruncati afara din comunitate, le era interzis accesul in Templu sau Sinagoga si nici un rabin nu le acorda asistenta spirituala. In acest context, nu-i de mirare ca Duhul Sfint cauta sa-i mingiie aratindu-le “o chemare cereasca” – Evrei 3:1 (celor care fusesera exclusi din semintia cu un destin terestru)

Scrisoarea le arata celor ce-L primisera pe Hristos ca acest “crestinism” la care au aderat este “mai bun” decit Iudaismul din care fusesera dati afara:

Cap 1:4 – “mai presus de ingeri”
Cap 7:19 – “o nadejde mai buna”
Cap 7:22 – “un legamint mai bun”
Cap 8:6 – “fagaduinte mai bune”
Cap 9:23 – “jertfe mai bune”
Cap 10:34 – “ o avutie mai buna”
Cap 11:13-15 – “o patrie mai buna”
Cap 11:35 – “o inviere mai buna”
Cap 11:40 – “lucruri mai bune”

Superioritatea crestinismului este datorata unui singur lucru: persoana lui Hristos. El este “mai bun” decit tot ce au avut evreii de-a-lungul istoriei lor.
Iata cum este scoasa in evidenta superioritatea lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, fata de asezamintele iudaice:

1. Profeti – vestitori Fiul le este superior 1:1-3
2. Ingeri – slujitori Fiul le este superior 1:4-2:18
3. Moise – Legislator Fiul ii este superior 3:1-19
4. Iosua – Capetenie Fiul ii este superior 4:1-13
5. Aaron – Preot Fiul ii este superior 5:14-7:18
6. Ritual si simbol – Fiul este superior 7:19-10:39

Pentru noi, cei de astazi, lucrurile acestea sint evidente. Pentru evreii de atunci insa, ca si pentru evreii dintotdeauna, lucrurile acestea sint greu de acceptat. Ele dau peste cap un intreg trecut si o intreaga religiozitate nationala. Numai Duhul lui Dumnezeu poate face aceasta schimbare a mintii si a intelegerii in procesul nasterii din nou. Aduceti-va aminte cum explica aceste realitati evreiesti triste apostolul Pavel in Romani 9:1-5; 10:1-4; 11:1-8, 23-27 si 2 Corinteni 3:14-18

Lectia nr. 2

Isus este superior profetilor

Scopul lectiei: Sa-l prezinte pe Hristos ca fiind superior profetilor, El fiind tinta profetiilor lor si cautarilor lor staruitoare.

Unicitatea poporului evreu s-a manifestat si prin fenomenul profetic. Nici un popor nu a avut in mijlocul lui oameni care sa vorbeasca din partea lui Dumnezeu. Oameni care sa pretinda lucrul acesta s-au ridicat in toate neamurile, dar profeti care sa fie veritabili vestitori ai lui Dumnezeu nu au fost decit in Israel. Dumnezeu s-a descoperit pe Sine si Si-a manifestat dumnezeirea prin lucrarea profetilor (Isaia 41:4, 21-29; 44:6-8; 45:18-21-25)
Nu este de mirare ca evreii erau asa de mindrii de profetii ridicati de Dumnezeu in istoria lor. Autorul epistolei incepe chiar de la inceput sa compare ce au avut Iudeii cu ce este in Sine insusi Hristos. Nu-i de mirare ca el se intreaba: “Daca pretuiati profetii, cum puteti sa-l neglijati pe Hristos?”
Duhul Sfint il prezinta pe Domnul Isus ca fiind superior profetilor.
Si asta din citeva puncte de vedere:

1. Al mesajului
Profetii au avut un mesaj fragmentar (Evrei 1:1)
Fiul este mesajul final, coplet si desavirsit (Matei 5:17-20)

2. Al naturii
Profetii au fost oameni slabi si pacatosi
Fiul este desavirsit si fara pacat

3. Al cunoasterii
Profetii au inteles doar in parte (1 Petru 1:10-13)
In Fiul sint ascunse toate comorile de stiinta si pricepere (Luca 24:45)

Pozitia pe care o ocupa Domnul Isus este infinit superioara profetilor (Evrei 1:2-4):

a. Ca “Mostenitor” – El are autoritate si stapinire
b. Ca element “Creator” – El are intelepciune si cunostinta
c. Ca “Oglindire si intiparire” El este Dumnezeu adevarat
d. Ca “Administrator” – El are putere (Col. 1:16-17)
e. Ca “Mintuitor” – El ne-a adus harul (Ioan 1:17)
f. Ca “Guvernator” – El ocupa o pozitie inalta in slava.

Desi atrait printre oameni si s-a asemanat ciu oamenii, Domnul Isus nu trebuie pus in acelasi rind cu oamenii si comparat cu ei. El este “incomparabil” mai mult decit a fost vreodata cineva care a umblat in praful pamintului. El este Creatorul si Mintuitorul nostru. De dragul Lui noi parasim pe oricine altcineva. Impreuna cu El umblam pe pamint si vom avea ca rasplata cerul.

Lectia nr. 3

Isus este superior ingerilor

Scopul lectiei: Sa familiarizeze Biserica cu doctrina biblica despre ingeri si sa-l arate pe Hristos ca Fiu fiind cu mult deasupra acestor fiinte create.

1. Ingerii sunt creatii – Isus este Dunezeu Fiul

1. Ingerii sunt slujitori – Isus este Domnul

Lectia nr. 4

Isus le este superior lui Moise si lui Iosua

Scopul lectiei: Sa-l prezinte pe Moise in toata importanta sa in formarea poporului evreu si pe Domnul Isus ca fiind “superior” in persoana , rolul si lucrarea Sa pentru oameni.

In lectia de astazi ne vom intilni cu doua persoane din istoria timpurie a poporului evreu: Moise si Iosua. Pentru fiecare dintre ei exista un cuvint caracteristic care le defineste importanta:
1. Moise – “sluga in casa” (Evrei 3:5)
2. Iosua – “odihna” (Evrei 4:8)

Tot ceea ce este evreiesc este de la Moise. El este “Sluga” care a zidit casa evreilor. Pe tot ceea ce este evreiesc scrie “Moise”. Pe bucataria evreiasca scrie “Moise”, caci el le-a spus ce sa manince si ce nu. Pe croitoria evreiasca scrie “MOise” caci el i-a invatat ce sa imbrace si ce nu. Pe biblioteca evreiasca scrie “Moise” caci el le-a dat cartile de citit. Religia evreiasca este numita “mozaica” pentru ca Moise L-a daruit pe Dumnezeu evreilor. Pe justitia evreiasca scrie “Moise”, caci el le-a dat-o. Pina si pe administratie si higiena scrie “Moise”. Nimic din ce este evreiesc nu este strain de Moise!
Nu este de mirare ca evreii erau asa de legati de acest intemeietore al poporului lor. Ve nise insa vremea despre care profetise insusi Moise: “Domnul, Dumnezeul tau, iti va ridica din mijlocul tau, dintre fratii tai, un prooroc ca mine; sa ascultati de el!” (Deut. 18:15)
Domnul Isus si-a inceput lucrarea spunind: “Ati auzit ca s-a zis celor din vechime. . . , dar Eu va spun. . . !” (Matei 5:21-22) Sosise ceasul ca evreii sa-L primeasca pe Mesia, dar ei sovaiau s-o faca. Autorul cartii evrei vrea sa-i indemne sa nu mai stea pe ginduri. El Ii prezinta pe Domnul Isus “mai mare decit Moise” si anume: “ca Fiu”” (Evrei 3:5)

Singurul lucru pe care li l-a dat Iosua evreilor a fost “odihna”. De cind iesise Avraam din Ur si pina la intrarea in Canaan, evreii traisera ca “straini si calatori”, nicodata la ei acasa. Sub Iosua (o alta pronuntare a numelui “Isus” – “Iosua”) Dumnezeu duce poporul la odihna. El este Capetenia care duce poporul in tara.
Autorul epistolei atrage insa foarte repede atentia ca intrarea in Canaan nu a insemnat chiar “odihna” pentru evrei. Au trebuit sa lupte si, cu mici exceptii, Canaanul n-a fost pentru ei un loc de odihna de- a lungul istoriei.
“Odihna”, odihna adevarata ca cea de Sabat, nu a adus decit Domnul Isus atunci cind ne-a oferit mintuirea. Dumnezeu s-a odihnit in Sabat “de toate lucrarile Lui”. Sabatul a adus odihna dupa ce totul a fost gata. De fapt, cronologic, prima zi de existenta a omului a fost un Sabat. Profetic, Dumnezeu l-a facut pe om in ziua a sasea. Cea de a saptea zi, Sabatul, a fost prima zi din existenta omului.
In Hristos ni se ofera astazi o alta odihna “ca cea de Sabat”, data cind toata lucrarea de mintuire a fost implinita. Pentru aceasta odihna “a mintuirii” nu ni se cere astazi sa mai facem nimica. Tot ceea ce trebuie sa facem noi astazi este “sa intram in ea” (Evrei 4:11)

Duhul Sfint le atrage atentia evreilor sa nu se mai impotriveasca, ca pe vremea neascultarii din pustie (3:14-19), ci sa primeasca oferta facuta de Dumnezeu in Hristos.

Lectia nr. 5

Un mare preot insemnat (Evrei 4:14)

Scopul lectiei: Sa ne dam seama de rolul si importanta preotiei si a Marelui Preot si sa intelegem de ce a trebuit ca Isus sa vina pe linia lui Melhisedec.

In asezamintele iudaice au existat trei slujbe de importanta capitala:

– oficiul de preot,
– oficiul de imparat si
– oficiul de profet.

La o privire superficiala imparatul si profetul apar mai importanti decit preotia. Dar nu este de loc asa! Desi ochiul firesc se intilneste mult mai repede cu imparatul sau cu profetul, cel mai important din tara a fost preotul!
Cind a asezat rinduielile in poporul Sau, Dumnezeu nu le-a dat nici imparat si nici profeti, El le-a dat preoti. De ce? Pentru ca numai preotul este chemat sa rezolve problema fundamentala a omenirii: pacatul.
Singura mare bariera intre om si Dumnezeu este pacatul. Daca rezolvi problema pacatului rezolvi problema impacarii oamenilor cu Dumnezeu si a vesniciei.
De fapt, diferenta intre religia adevarata si religiile false consta tocmai in aceasta deosebire. Religia adevarata rezolva oamenilor problema pacatului. Celelalte religii se ofera sa le ofere tot felul de alte probleme, si poate ca si reusesc sa le rezolve, dar nu folosesc la nimic in lumina vesniciei. Diavolul vrea sa ne vada ocupati cu orice altceva, numai cu rezolvarea problemei pacatului nu-i place sa ne vada ocupindu-ne.
In Israel. preotul era acela chemat de Dumnezeu sa vegheze asupra problemei pacatului. Slujba preotiei, incununata cu slujba ispasitoare a Marelui Preot era punctul cel mai inalt din existenta poporului lui Dumnezeu.
Imparatul si profetii n-au fost hotariti de Dumnezeu ca strict necesari pentru binele lui Israel. De fapt, Dumnezeu n-a privit cu ochi buni cind poporul a cerul de la Samuel un imparat. Iar profetii au fost trimisi de Dumnezeu numai in vremuri de mare ratacire, ca niste crainici ai pocaintei. Mesajul lor a fost : “Inapoi la Lege si la marturie!”. Aparitia profetilor nu a fost niciodata un semn de sanatate duhovniceasca.

Cea mai importanta slujba din Israel a fost slujirea preotiei.

Nu-i de mirare ca cea mai mare parte a epistolei adresate evreilor se ocupa cu insemnatatea preotiei si cu felul in care Domnul Isus a implinit si a depasit lucrarea preotiei iudaice. De la capitolul 5 si pina la capitolul 9 nu se discuta decit despre preotie.
Autorul incepe prin al arata pe Domnul Isus ca implinitor al tiparului stabilit de preotia lui Aaron si culmineaza aratindu-l pe Hristos in toata stralucirea asemanarii lui cu “Melhisedec”: “Imparatul preot”.

In experienta istorica a evreilor exista doua feluri de preotii:

a. Aceea a lui Aaron
b. Aceea a lui Melhisedec

Domnul Isus a trebuit sa le implineasca pe amindoua pentru a desavirsi lucrarea lui cu oamenii. In prima parte a sectiunii dedicate preotiei, autorul arata cum Domnul Isus a implinit si depasit cerintele preotiei lui Aaron, iar in cea de a doua el il prezinta pe Isus ca urmaas al lui Melhisedec.
Aaron ne rezolva problema mintuirii, Melhisedec ne indreapta privirea peste limitele spatiului si timpului spre o viata noua traita in maturizare si desavirsire duhovniceasca.

Este necesar ca autorul sa arate superioritatea preotiei lui Melhisedec asupra preotiei lui Aaron, deoarece cind s-a intrupat, Hristos a venit in semintie imparateasca, nu preoteasca (Evrei 7:14). Aaron i-a dat zeciuiala lui Melhisedec prin Avraam, stramosul sau, Dumnezeu marturisind astfel ca preotia lui Melhisedec are o importanta mai mare decit aceea a lui Aaron si a fiilor lui.

1. Demnitatea persoanei Sale: nu fiu al omului, ci Fiul lui Dumnezeu (4:14)
2. Puritatea naturii Sale: El este “fara pacat”(4:15) “sfint” (7:26)
3. Superioritatea “rinduielii Sale” : a lui Melhisedec (5:6)
4. Solemnitatea ordinarii Sale: “cu un juramint” (7:21)
5. Superlativul jertfei Sale: “S-a adus pe Sine Insusi jertfa fara pata” (9:14)
6. Calitatea mintuirii Sale: “desavirsita” (7:11,25) A satisfacut dreptatea divina, a cistigat harul, a deschis intyrarea sloboda la tronul harului si s-a facut urzitorul unei mintuirii vesnice.
7. Durata slujirii Sale: “in veac” (7:11, 24,25)

Caracteristiocile preotiei leviticale (Evrei 4:1-4)

1. “Luat dintre oameni” – partas naturii celor pe care-i reprezinta
2. “pus pentru oameni” – asezat intr-o slujire publica
3. “ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate” – ca sa rezolve problema pacatului
4. “cuprins de slabiciuni” – plin de ingaduinta cu cei nestiutori si rataciti
5. “chemat de Dumnezeu” la slujire – nu din proprie initiativa.

Lectia nr. 6

Pericolul intoarcerii din drum

Scopul lectiei: Credinciosii sa inteleaga tragedia lipsei de crestere si argumentele increderii in bunastarea noastra viitoare.

In plina demonstratie despre preotie si despre Melhisedec, Duhul Sfint intrerupe sirul argumentelor pentru a ne da:

a. un solemn avertisment (5:11-6:8)
b. o duioasa incurajare (6:9-20)

Cit timp vom trai pe pamint in trup vom avea nevoie mereu de aceasta combinatie de avertizare si incurajare.

Avertismentul este fata de pericolul “arestarii cresterii” (5:11-6:8), iar incurajarea este bazata pe promisiunea lui Dumnezeu (5:13-15), pe juramintul facut de Dumnezeu (5:16-18) si pe lucrarea Hristosului proslavit (5:19-20)

UN SOLEMN AVERTISMENT (Evrei 5:1-8)

1. Pericolul inghetarii cresterii: eterna copilarie
Lucrurile enumerate in text ca etape ce trebuiesc lasate in urma alcatuiesc majoritatea subiectelor despre care se predica in Biserica. Este si acesta un semn ca ne scaldam intr-o copilarie intirziata si vinovata. Ea explica multimea problemelor si poznele care se petrec pretutindeni in adunarile crestine. Spre ce vrea Duhul Sfint sa crestem?

Nu trebuie sa cautam prea departe. Pasajul din finalul epistolei ne spune clar: “Dumnezeul pacii, care , prin singele legamintului celui vesnic, a sculat din morti pe Domnul nostru Isus, marele Pastor al oilor, sa va faca desavirsiti in orice lucru bun, ca sa faceti voia Lui, si sa lucreze in noi ce-I este placut, prin Isus Hristos” (Evrei 13:20-21)
Daca veti citi cu atentie, lucrurile enumerate in Evrei 6:1-2 se refera la mintuire. Noi insa trebuie sa trecem dincolo de mintuire, si sa-L lasam pe Dumnezeul pacii sa lucreze acum “in noi” si “prin noi” tot ceea ce Ii este placut.
“Aaron” ne-a adus mintuirea, “Melhisedec” vrea sa domneasca de acuma peste noi si sa ne ajute sa-I implinim voia si planurile.

2. Pericolul opririi la jumatatea drumului: impietrirea.
Este clar ca avertismentul de aici este dat celor ce se joaca cu crestinismul. Toata istoria evreilor a fost o alternare a eternului ciclu: ascultare, neascultare. Slabiciunea fundamentala a acestui popor a fost lipsa de statornicie.
Nu este de mirare ca autorul vrea sa spuna celor care se simt ispititi sa se intorca “in inimile lor in Egipt”, ca asa ceva nu se mai poate caci aduce asupra vinovatului pericolul groaznic al impietririi.

Aduceti-va aminte de istoria lui Faraon. Si el a incercat sa repete la nesfirsit acest ciclu: ascultare, neascultare. Care a fost rezultatul?
Impietriurea inimii lui i-a atras minia lui Dumnezeu si in final moartea!
Nu este bine sa aplicam acest text tuturor crestinilor care au pacatuit dupa momentul mintuirii. Si nu este corect sa tragem concluzia ca astfel de oameni au savirsit: “pacatul care nu se iarta”. Textul acesta le vorbeste evreilor care-L asteptau de veacuri pe Mesia. El le spune ca acel Mesia a venit si e vai de cei ce nu-i ramin credinciosi, cautind sa alunece iarasi in necredinta. Evreii se obisnuoisera sa repete jerfa de ispasire in fiacare an. Aveau miei suficienti pentru aceasta! Autorul le spune ca ei nu pot proceda la fel si cu Mesia! El nu poate fi rastignit de fiecare data cind cineva se gindeste sa o ia de la capat cu pacatul si cu pocainta.

Incurajarea care urmeaza imediat dupa acest avertisment ne arata clar ca Duhul Sfint nu proclama aici pierzarea vesnica, ci doar arata pericolul lipsei de seriozitate, o caracteristica istorica a evreilor, dar care nu trebuie repetata cind este vorba de Isus Hristos – Mesia.

O DUIOASA INCURAJARE (Evrei 5:9-20)

“Macar ca vorbim astfel, prea iubitilor, totusi de la voi asteptam lucruri mai bune si care insotesc mintuirea. “
Este clar deci ca ceea ce s-a spus mai sus “nu insoteste mintuirea”! Cei mintuiti nu trebuie nici sa se opreasca din crestere si nici sa se impietreasca incercind sa se intoarca din drum. Autorul se astepta de la ei la cu totul altfel de lucruri. Motivul optimismului lui nu este in calitatile lor, ci in lucrarea desavirsita a Domnului.

Incurajarea aceasta duioasa sta pe temelii de nezguduit: promisiunile lui Dumnezeu (5:13-15), juramintul Lui solemn (5:16-18) si lucrarea Hristosului proslavit (5:19-20).

Increderea noastra in Hristos functioneaza ca o adevarata “ancora” pentru suflet. In timpul Bisericii primare, ancora era un simbol foarte popular. In catacombele Romei sau gasuit desenate pe pereti nu mai putin de 65 de ancore. Epictet, marele stoic al filosofiei grecesti scria ca: “Nimeni nu trebuie sa-si lege corabia de o singura ancora sau viata de o singura nadejde”. Realitatea crestinismului a dovedit insa ca stoicul grec a gresit. Crestinii au o singura ancora: Isus Hristos. Dar ce ancora!. . . (Col. 1:5; 1 Tim. 1:1)
Ancora aceasta spirituala functioneaza cu totul altfel decit celelate ancore:

1. Ea este aruncata in sus, spre cer, in vreme ce toate celelalte sint aruncate in adinc, spre pamint

2. Ea are menirea sa ne faca sa mergem inainte, in timp ce toate celelalte trebuiau sa ne tina pe loc.

3. Ea este “tare si neclintita” (6:19) nu se poate sa se rupa.

Domnul Isus este “ininte mergatorul” nostru care a patruns deja in cer, “dincolo de perdeaua dinauntru” (6:20). Marele Preot din Vechiul Testament nu era un “inainte mergator” pentru ca nimeni nu-l putea urma in Sfinta Sfintelor. Domnul Isus a rupt insa perdeaua dinlauntru in trupul Sau, pe cruce&, tocmai pentru ca noi sa- L putem urma intr-o zi in ceruri.
Dr. H. A. Ironside este de parere ca intreaga epistola catre Evrei poate fi rezumata in doua expresii simbolice: “dincolo de perdeaua dinlauntru” (6:20) si “afara din tabara” (13:13). Domnul Isus este acum “dincolo de perdeaua dinlauntru” ca Mare Preot pentru noi. De aceea noi putem sa ne apropiem cu incredere de scaunul harului ca sa gasim ajutor la vreme de nevoie. Dar noi nu trebuie sa raminem “sfinti in secret”! Noi trebuie sa fim gata sa ne identificam public cu Hristos si sa fim gata sa “iesim afara din tabara la El, si sa suferim ocara Lui”. Evreii crestini carora le-a fost destinata aceasta scrisoare se aflau inclinati sa evite tocmai aceasta confruntare publica pentru a scapa de rusine. Pentru toti aceia care au patruns in Hristos “dincolo de perdeaua dinlauntru” nu este nici o problema sa iasa afara la El, ca sa sufere rusinea impreuna cu El.

Concluzia acestui pasaj de avertizare este ca: cei credinciosi trebuie sa mearga inainte spre maturizare si ca Dumnezeu a facut tot ce trebuie pentru ca procesul acesta sa fie posibil. Daca insa “nu ne tinem de lucrurile pe care le-am auzit, si sintem departati de ele prin abatere si neascultare (Evrei 2:1-4) vom ajunge foarte repede sa “ne indoim de Cuvint” (Evrei 3:7 – 4:13) si sa “ne impietrim inimile” ((Evrei 5:11 – 6:20). Cine vrea sa fie sigur ca nu este dus de valuri trebuie sa se tina strins de “ancora” credintei, care este Mintuitorul nostru drag: Isus Hristos. Cu o ancora fixata deja in cer, ce valuri ale lumii ne-ar mai putea impinge spre pierzare?

Lectia nr. 7

Deosebiri intre Aaron si Melhisedec

Scopul lectiei: Sa arate superioritatea preotiei lui Hristos asupra preotiei leviticale. Sa mareasca respectul si inchinarea noastra fata de Hristos.

In fata falimentului preotiei lui Aaron, Dumnezeu a promis o alta preotie: 1 Sam. 1:14; 2:12-17,22; 2:35.
Toate aceste profetii s-au implinit in persoana si activitatea Domnului Isus Hristos.
Hristos este implinirea celor doua tipuri profetice(?): Aaron si Melhisedec. In moartea Sa, Domnul a implinit tipurile inscrise in tiparul lui Aaron, iar prin invierea Sa, Domnul a implinit asemanarea cu preotia lui Melhisedec (o preotie imparateasca!) (Zah 6:13)

Preotia Domnului Isus este superioara preotiei lui Aaron in citeva aspecte:

1. Prin Juramintul instaurarii
Domnul Isus a fost instalat de Dumnezeu in modul cel mai solemn posibil. (Evrei 7:20-22)

2. Prin natura Preotului.
Domnul Isus a fost un preot “fara pacat” care n-are nevoie sa aduca jertfe pentru pacatele Sale (Evrei 7:26-28).

2. Prin durata slujirii.
Domnul Isus nu moare, deci nu trebuie schimbat din slujba (Evrei 7:23- 25)

3. Prin locul in care slujeste.
Domnul Isus a intrat sa slujeasca in “originalul” ceresc al Cortului. Aaron si preotii au slujit doar intr-o copie a acestuia. (Evrei 8:1 – 9:12)

4. Prin jertfa mai buna pe care a adus-o.
Domnul Isus a adus oamenilor ceea ce toate jertfele la un loc nu au putut sa le aduca: iertarea desavirsita (Evrei 9:11-28).

Lectia nr. 8

Mijlocitorul unui legamint nou (Evrei 9:11-28)

Scopul lectiei: Sa sublinieze importanta singelui varsat de Domnul Isus la Cruice pentru curatirea tuturor pacatelor noastre. Sa ne faca sa intelegem ca am fost “rascumparati” cu un pret asa de mare si ca sintem de acum “ai Domnului” care va veni a doua oara sa ne ia la Sine (Evrei 9:27-28).

Legamintul “cel nou” si “mai bun” a fost incheiat la Cruce. In noaptea in care urma sa fie prins, Domnul Isus a stat in picioare in mijlocul ucenicilor cu un pahar in mina si le-a spus: “Acesta este singele legamintului celui nou care se varsa pentru iertarea voastra” (Matei 26:28)

Iertarea noastra a cerut un pret de singe.

1. Aceasta a fost aratata in multimea de jertfe aduse in vechiul legamint.
“Si fara varsare de singe, nu este iertare” (Evrei 9:22).
Exod 24:6-8 Moise sfinteste poporul
Lev. 5:6-7 iertare prin singe

2. Aceasta a fost explicata in Lev. 17:11
Singele face in organism curatirea si hranirea. Fara circulatia singelui, trupul s-ar otravi de substantele nocive ramase in urma arderilor din metabolismul uman. Viata trupului este intr-adevar in singele curatitor. Tot asa este si cu viata spirituala. Numai singele lui Hristos a spalat necuratiile pacatelor noastre.

3. Aceasta este prezentata in Evrei 9:11-14

Textul se incheie cu cele trei aratari ale lui Hristos:

a. Aratarea Sa pe pamint ca sa stearga pacatele (9:26)
b. Aratarea Sa in cer in fata lui Dumnezeu ca sa mijloceasca (9:24)
c. Aratarea Sa iarasi pe pamint “ca sa aduca mintuirea tuturor celor ce Il asteapta” (9:28)

Lectia nr. 9

O jertfa mai buna
Hristos jertfa desavirsita (Evrei 10:1-18)

Scopul lectiei: Sa sublinieze realitatea jertfei lui Hristos ca sacrificiu absolut si suficient pentru mintuirea oamenilor. Toate celelalte jertfe au fost doar substitute ale jertfei lui Hristos, pana la vremea „implinirilor”.

Intr-o capela din Anglia, pe frontonul altarului se afla scris: “Noi predicam pe Hristos cel crucificat”. Zeci de predicatori infocati s- au perindat rind pe rind pe la amvonul capelei predicind despre uriciunea pacatului, despre grozavia judecaptii si despre minunatul singe care ne spala vinovatia si ne da intrare slobopda in cer.
Au trecut insa anii si teologia unora s-a diluat sub atacurile liberalismului. Alti predicatori au venit la amvon si au inecput sa predice o mintuire nu prin singe, ci prin puterea exemplului lui Hristos. Mucegaiul s-a intins pe frontonul altarului acoperind cuvintele “cel crucificat”, asa ca din sala se putea citi acum doar: “Noi predicam pe Hristos”.
Dupa alti ani, lumea nu a mai vrut sa asculte lucruri religioase. Ca sa-i atraga in capela, predicatorii au inceput sa vorbeasca despre filosofie, despre probleme sociale contemporane si despre politica. Mucegaiul s-a intins si mai mult, asa ca din stravechea inscriptie nu se mai putea citi acum decit: “Noi predicam”.

Gluma aceasta, din pacate prea adevarata, spune totul despre starea multor biserici. Trebuie sa ne intoarcem din nou la singele Domnului Isus. “Fara varsare de singe nu este iertare”. Trebuie sa mergem impotriva valului de modernism si sa stam credinciosi aagatati de Crucea de la Golgota. Numai asa vom sta pe stsnca si nu vom fi dusi la vale de suvoiul de liberalism care duce lumea la pierzare.

I. Falimentul jertfelor leviticale

1. Ele nu ne-au deschis accesul le Dumnezeu (Evrei 10:1)
Nazuinta celor din vechime a fost sa-L vada pe Dumnezeu. (Exod 33:15; Ps. 16:11)
Jertfele n-au reusit sa-i faca “desavirsiti” ca sa poata fi acceptati in prezenta lui Dumnezeu (10:1). Ei doar “se apropiau” de Domnul in fiecare an. De fapt, lucrurile Legii erau numai “umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2:17). Hristos ne-a inclus in trupul Sau si ne-a dus “in locurile ceresti”.

2. Ele n-au putut sterge pacatul (Evrei 10:2-3)
Pacatul este infipt foarte adinc in insasi natura omeneasca. Jertfele au putut inlatura consecintele” pacatului din noi, dar nu ne-au putut face sa nu mai pacatuim. Jertfele ne-au lasat “robi ai pacatului”.

Ilustratie: Daca te duci la un doctor si el iti da o sticluta cu leac pentru boala ta, atunci cu cit te vindeca mai repede, cu atita leacul este mai bun. Dar daca tu ei, si iarasi iei din sticluta si totusi esti bolnav, tragi concluzia ca leacul nu este bun!

3. Ele au fost doar exterioare (Evrei 10:5-6).
Este foarte important de stiut ca intotdeauna jertfele exterioare trebuiau sa fie insotite de o anumita stare launtrica a pacatosului pentru ca sa fie acceptate de Dumnezeu. Cel ce nu era prabusit in pocainta nu-l putea “duce pe Dumnezeu” prin simple gesturi ceremoniale (Amos 4:4-5; 5:21-25).
Acelasi lucru i l-a spus lui Saul si Samuel (1 Sam. 15:22).
Cind sint aduse din ipocrizie si prefacatorie, jertfele isi tpierd valoarea. Jertfele placute lui Dumnezeu sint definite de David in Psalmul 51:17: Un duh zdrobit, o inima zdrobita si mihnita”. Numai acestea Il pot face pe Dumnezeu sa dea iertarea.
Isaia explica aceasta realitate in Isaia 1:11, 15-18.
Jertfele au fost numai niste acte exterioare, fara putere in ele insele. Cind au fost goale de continutul de pocainta, ele au devenit o “uriciune” inaintea Domnului (Isaia 1:13-14).

II. Succesul jertfei lui Hristos

1. Ea reflecta vointa eterna a lui Dumnezeu (Evrei 10:5, 7)
“Tu mi-ai pregatit un trup”. Jertfa lui Hristos este biruitoare in primul rind pentru ca ea a fost planuita de Dumnezeu inca de la inceput. Chiar si atunci cind le-a dat evreilor pentru un timp sistemul de jertfe mozaic, Dumnezeu Il avea in minte pregatit pe Domnul Isus. Jertfele trebuiau doar sa pregateasca drumul “jertfei Sale”. Hristos trebuia sa fie Acela care sa ia asupra Lui insusi “pacatele lumii intregi”. Aceasta a fost marea biruinta in ascultare din Gradina Ghetimani (Marcu 14:36)

2. Ea a inlaturat vechiul sistem de jertfe (Evrei 10:8-9)
Jertfa lui Hristos anuleaza necesitatea altor jertfe. Ea “le desfinteaza pe cele dintii”.

3. Ea ii sfinteste pe cei credinciosi (Evrei 10:10-12)

4. Ea a adus biruinta finala impotriva raului (Evrei 10:13)

5. Ea aduce schimbari inlauntrul credinciosilor (Evrei 10:14-18)
Jertfele mozaice tineau treaza aducerea aminte despre pacat. Jertfa lui Hristos coboara inlauntrul oamewnilor asezind in inimile lor lucrarea noului legamint. Jertfa lui Hristos pune un capat pacatuirii, dindu-le oamenilor puterea de a trai in neprihanire. Iar viata traita in puterea neprihanirii nu mai are nevoie de jertfe (10:18).

Jertfa lui Hristos a rezolvat problema pacatului. Slavit sa fie Dumnezeu pentru aceasta izbavire. De acum, nu ne ramine decit sa acceptam Jertfa lui Hristos si sa-i dam voie lui Dumnezeu sa ne ia in stapinire ca sa aseze in noi normele noului legamint, facindu-ne copii ai neprihanirii, mostenitori ai cerului.

Lectia nr. 10

Pericolul respingerii (Evrei 10:19-39)

Scopul lectiei: Sa ne dea imaginea groaznica a pedepsei care ne asteapta daca nu ne legam tare de Domnul Isus prin credinta.

Evreii de atunci si oamenii din societatile “crestine” de astazi “Stiu” cite ceva despre Domnul Isus si lucrarea Lui. Aceasta cunostinta teoretica, ne le va folosi la nimic, daca dupa ce au aflat, Il resping practic pe Hristos, asteptind o “alta solutie”, mai buna. In afara lui Hristos, nu mai este nici o nadejde pentru viitor. Dumnezeu ne-a facut ultima oferta in Fiul Sau. Alt “mesia”, alta “izbavire” nu mai are de unde sa vina.

Pasajul incepe printr-o descrire a vietii noi la care este chemat cel credincios (Evrei 10:19-25), continua printr-o avertizare despre pericolul respingerii (Evrei 10:26-31) si se incheie cu un indemn plin de incredere si de hotarire (Evrei 10:32-39).

I. Cele trei elemente ale crestinismului.

1. Credinta
2. Nadejdea
3. Dragostea

II. Consecintele respingerii lui Hristos

1. O nadejde zadarnica.
Zadarnicia nadejdii intr-o alta solutie.

2. O asteptare infricosata.

3. O pedeapsa prin foc mistuitor.

Pedeapsa respingerii lui Hristos este mai crunta decit orice alta pedeapsa (10:28-31)

III. Chemare la credinciosie.

1. Un inceput frumos care trebuie dus pina la capat. (10:32-34).

2. Apel la rabdare in vremuri grele (10:35-38)

3. Numai credinta care persevereaza duce la mintuire (10:38).

Lectia nr. 11

Calea credintei

Scopul lectiei: Sa ne arate “intreaga realitate”` vazuta si nevazuta si sa ne indemne sa pasim dincolo de aparente in lumea realitatilor credintei.

Capitolul 11 din Evrei este supranumit si capitolul credintei sau capitolul oamenilor mari ai Bibliei.
Prin ce au fost acesti oameni “mari”? prin faptul ca ei n-au incaput in limitele strimte ale lumii vazute, ci s-au ridicat in nevazuta lume a credintei si, calcind prin nevazut, au trait si realizat lucrari extraordinare, dincolo de limitele obisnuite ale existentei firesti.

Intreaga epistola este o chemare spre lumea spirituala a lui Hristos, dincolo de formele si ritualurile Templului. Incepind cu Hristos, credinciosii sint chemati si patrunda dincolo de perdeaua dinauntru” a Templului, spre partasia personala cu Dumnezeu. Mintuitorul ne-a invatat ca nu mai trebuie “sa ne inchinam nici in Ierusalim si nici pe muntele acesta. Caci Dumnezeu este Duh, si cine se inchina Lui, trebuie sa I se inchine in duh si in adevar. Fiindca astfel de inchjinatori doreste Tatal”. (Ioan 4:19-24)

I. Chiar si o simpla lectura a capitolului ne arata ca aceasta cale “a credintei”, lipsita de formele traditionale, nu a fost o noutate care a debutat cu Biserica lui Hristos. Duhul vrea sa le arate evreilor sovaielnici ca dintotdeauna, adevaratii credinciosi au iesit inafara normelor traditionale pasind in nevazuta lume a credintei care se sprijina doar pe promisiunile lui Dumnezeu.

II. Al doilea lucru pe care-l arata capitolul acesta este ca cei ce au imbratisat calea credintei pasind dincolo de limitata realitate vazuta, n-au fost niciodata intelesi de cei din jur. Ei au fost siliti sa traiasca ca niste “straini si calatori”, “pribegind”, refuzati, persecutati si chinuiti, totusi implinind lucrari nemaipomenite pentru Dumnezeu si pentru alesii Lui.

III. Al treilea lucru care se desprinde din capitolul 11 este: ca tot ce este in viata aceasta este “iluzoriu” si “trecator”, de o slaba calitate. Se merita sa suferim putin ca sa mostenim relitatea minunata de “dincolo” (11:10, 13-16, 24-27, 35).

IV. Capitolul se incheie gresit cu versetul 39. Lantul rationamentului trece in capitolul 12:1-3, chemindu-ne pe toti credinciosii de astazi spre aceiasi “cale a crdedintei” pe care au pasit gloriosii nostri inaintasi. Istoria “alesilor “ lui Dumnezeu nu s-a terminat inca. Eu si cu tine sintem chemati sa continuam faptele credintei. Paginile albe de la sfirsitul cronicii lui Dumnezeu se scriu astazi. Ce se va scrie despre tine?

Credinta – O continuare
Credinta – Neinteleasa
Credinta – Rasplatita
Credinta – O cerinta

Lectia nr. 12

PRACTICAREA CREDINTEI

Scopul lectiei: Sa indemne la o traire practica a adevarurilor crestinismului, asa cum se aplica ele relatiilor sociale si spirituale ale celor credinciosi.

Capitolul ultim al epistolei cuprinde o sumedenie de subiecte, de parca autorul le-a pastrat anume pentru incheierea scrierii lui. Parca avem de a face cu rubrica de “diverse” din cadrul unei ordini de zi.
Impartirea scrisorii ne arata insemnatatea doctrinei crestine atunci cind este vorba de practica. 11 capitole au fosat consacrate invataturii, un singur capitol este rezervat sfaturilor si indemnurilor pentru viata practica.

John MacArthur a fost invitat sa tina o conferinta despre sfintenia sexului in fata unei audiente universitare. El a inceput prin a spune: “Nu ma astept sa fiti de acord cu ceea ce va voi spune. Dimpotriva, ma astept sa va par naiv, nepractic, demodat si revoltator de simplist. Viziunea mea despre subiectul de astazi este asezata pe convingerile mele crestine despre lume si viata. Pentru cine nu imbratiseaza crestinismul ca sistem de explicatie a intregii existente, etica crestina este naiva si nepractica. Dati-mi voie va rog sa va spun mai intii citeva cuvinte despre ceea ce ne spune Biblia despre Dumnezeu creatorul si despre noi insine ca si creatura a Sa”.

Nu exista o alta posibilitate de a transmite lumii sistemul nostru de valori crestine. Numai cine crede ce spune Biblia despre Dumnezeu, despre pacat si despre mintuire poate sa primeasca sfaturile pe care le da Evanghelia pentru viata practica. o incercare de a trai etica crestinismului fara a imbratisa tot adevarul Bibliei este sortita categoric esecului. In acest ultim capitol al epistolei adresate evreilor gasim cele patrudimensiuni ale vietuirii practice a crestinilor:

I. Partasia crestina (1-6)

a. Baza partasiei crestina este dragostea frateasca (13:1). Nimic altceva nu o poate inlocui (Rom 12:10; 1 Tesal. 4:1-10; 1 Petru 1:22; 2 Petru 1:7)

b. Unde exista dragoste crestina va exista intotdeauna si “ospitalitate” (13:2). Aceasta era cu deosebire importanta in biserica primara deoarece persecutia alungase multi crestini din casele lor, existau multi predicatori itineranti (3 Ioan 5-8), multi credinciosi aflati in calatorie nu-si puteau permite sa stea la “locasuri de poposire” si, dupa serviciile divine care se desfasurau in case (Rom. 16:5) ramineau peste noapte acolo. Pastorii trebuiau sa dea un exemplu de ospitalitate (Tit 1:8), pe care toata adunarea trebuia sa-l urmeze (Rom. 12:13)

c. Acolo unde exista dragoste va exista intotdeauna si “grija pentru altii” (13:3). Nu era un lucru rar ca un credincios sa ajunga in inchisoare pentru credinta sa. Cine se identifica cu acesti prizonieri de credinta, se identifica de fapt cu Hristos (Mat. 25:36, 40)

d. Dragostea crestina se manifesta intotdeauna in “curatie” (13:4). Curvia este condamnata foarte aspru in Biblie. Termenul se aplica la orice forma de unire trupeasca in afara casatoriei “dupa voia Domnului” (Fapte 15:20» 1 Cor. 6:18). Cei necurati vor fi pedepsiti cu siguranta de Dumnezeu. Uneori aceasta pedeapsa este aplicata acum “in trup” (Rom. 1:2´-27), iar alteori ea va fi aplicata in ziua judecatii (Apoc. 21:8» 22:15). Credinciosii care comit astfel de pacate pot fi iertati, dar ei pierd “rasplata lor cereasca” (Efes. 5:5-6). David a fost iertat, dar a trebuit sa sufere consecintele triste ale ratacirii sale.

e. Daca Il iubim pe Dumnezeu si-i iubim pe ceilalti cum trebuieste, vom reusi sa pastram o atitudine corecta si fata de lucrurile materiale (13:5-6). Un milionar a fost intrebat: “Cit ii trebuie unui om ca sa ajunga multumit cu cit are?”. El a raspuns: “Intotdeauna, inca un milion”. Goana dupa avere este o chinuire a sufletului. Pofta aceasta nu se satura niciodata. Este bine sa ne punem increderea in Domnul, nu in bunurile materiale. o femeie credincioasa i-a spus lui Moody: “Am gasit un verset foarte bun pentru viata: “Orideciteori ma tem, eu ma incred in Tine” (Ps. 65:3). Moody i-a raspuns: “Eu am unul si mai bun: “Dumnezeu este izbavirea mea, voi fi plin de incredere si nu ma voi teme de nimic; caci Domnul Dumnezeu este taria mea si pricina laudelor mele, si El m-a mintuit” (Isaia 12:2). Amindoua promisiuni sint vrednice de incredere. Domnul si Mintuitorul nostru este pricina linisti noastre, nu averea trecatoare a lumii.

II. Supunerea fata de mai marii duhovnicesti (7-9, 17, 24)

De trei ori este folosita expresia: “mai marii vostrii”. Numirea este aplicata conducatorilor spirituali ai Bisericii. Adunarea crestina este un organism viu, dar este si o organizatie. Unii credinciosi nu admit nici un fel de organizare in Biserica si refuza sa se supuna oricarei forme de autoritate umana asezata in structura Bisericii. Aceasta atitudine nu este crestina. Hristos a asezat o anumita ordine in Biserica Sa. El a “dat pe unii apostoli, pe altii prooroci, si pe altii pastori si invatatori” (Efes. 4:11). Oamenii acestia trebuiesc sa conduca si sa supravegheze viata din Biserica locala. De fapt, cea mai superioara forma de organizare a materiei se afla in organismele vii. Credinciosii trebuie sa dea cinste acestor slujitori ai Bisericii in trei feluri:

a. Sa-i “aminteasca” (13:9). Este asa de usor sa-i uitam pe cei care ne-au condus sau ne conduc in Domnul (1 Tesal. 5:1²-13). Pe de alta parte, este asa de usor sa ne legam de ei si sa depindem prea mult de ei in umblarea noastra. Noi nu trebuie sa-i urmam pe ei insisi, ci sa le “urmam credinta”. Punctul de sprijin al credintei noastre nu trebuie sa fie nimic altceva decit “Isus Hristos, care este acelasi ieri, azi si in veci”.

Dupa ce si-a anuntat intentia de a se muta intr-o alta Biserica, un cunoscut pastor a primit vizita unuia dintre membrii, care i-a spus: “Nu stiu ce ma voi face fara dumneavoastra. m-am obisnuit sa depind asa de mult de predicile si sfaturile dumneavoastra”. Fara sa fie prea incintat de cele auzite, pastorul i-a raspuns: “Eu cred ca va fi cu atit mai bine pentru tine, cu cit voi pleca mai repede. Cu cit vei incepe mai curind sa depinzi numai de Domnul, cu atit va fi mai bine. Sa nu te increzi niciodata intr-un om ca si tine. Increde-te numai in Domnul. El ramine in veci acelasi”.

b. Sa-i “asculte” (13:17). Ori de cite ori un slujitor al Bisericii este in ascultare de Domnul si predica curat Cuvintul, Biserica trebuie sa-l asculte. Supunerea nu trebui inteleasa fata de autoritatea persoanei, ci fata de autoritatea Cuvintului. Cind slujitorul paraseste ascultarea fata de Cuvint, Biserica nu are nici o datorie sa i se mai supuna.
Din experienta, pot spune ca este mult mai usor sa “cistigi suflete” pentru Domnul, decit sa le “pastoresti” dupa aceea. Cu cit numarul membrilor creste, cu atit creste si greutatea slujirii. Vai de cei care confunda slujba de “priveghetori” cu aceea de “privighetori”! Intr-o zi, toti slujitorii Bisericii vor da seama nu numai de ceea ce au spus, dar si de felul in care s-au ingrijit personal de fiecare oaie a turmei lui Hristos. Nu este bine ca cei credinciosi sa se obisnuiasca sa nu dea socoteala nimanui de viata lor. Dumnezeu doreste ca vietile noastre sa fie tinute in balansul ascultarii de Cuvint. Autoritatea “mai marilor” trebuie acceptata cu bucurie, tot asa cum este acceptata orice alta porunca venita de la Domnul.

c. Sa-i “salute” (13:24). Este foarte interesant ca epistolele sint adresate tuturor membrilor adunarilor locale, nu numai conducatorilor lor spirituali. Aceasta este inca o dovada ca Dumnezeu nu doreste “o clasa selecta de clerici” care sa cunoasca si sa aplice voia Lui, ci urmareste ca fiecare copil al Sau sa-i cunoasca voia si s-o faca cu bucurie. Sfatul pe care-l da aici Duhul Sfint este ca o aducere aminte de “cinstea” pe care trebuie sa o acorde cei din adunare tuturor celor care se ostenesc pentru Domnul.

III. Inchinaciunea crestina (13:10-16, 18-19)
Este adevarat ca inchinaciunea crestina nu este legata de locuri anumite sau de obiecte de cult si liturghii prestabilite, dar aceasta nu inseamna ca ea este lipsita de continutul simbolizat de toate acestea.
Si noi avem “un altar” (13:10 si noi trebuie sa aducem “o jertfa” (13:15 Evreii traditionali se laudau cu Templul si cetatea sfinta. Crestinul are un locas mult mai bun de inchinaciune asezat in cer si asteapta cetatea viitoare care are temelii de nezdruncinat (13:14). Accentul este pus aici pe parasirea unei forme religioase moarte si lipsite de continut si pe “iesirea afara din tabara” la Hristos, ca sa suferim ocara Lui (13:13). Cititorii acestei epistole erau inclinati sa ramina atasati de Ierusalim si de ritualurile evreiesti. Duhul Sfint le spune categoric sa iasa afara din trecutul iudaic si sa se alipeasca de Hristos: “La ce bun sa mai ramineti in Ierusalim cind Hristos nu mai este acolo?”. Crestinii trebuiau sa se ridice la inaltimea trairii “in Duhul” si sa inceapa “jertfa de lauda”. Aceasta consta in cel putin doua lucruri care sint amintite in text: “rodul buzelor care marturisesc Numele Lui” (13:15 si “binefacerea si darnicia” (13:16).
Al treilea element al inchinaciunii crestine amintit aici este: “rugaciunea” (13:18-19). Ea trebuie folosita ca o pirghie a implinirii planurilor lui Dumnezeu pe pamint.

IV. Nadejdea crestina (13:20-21)
Benedictia aceasta crestina cuprinde in sine toata splendoarea nadejdii care clocoteste in inimile celor credinciosi. Si asta nu numai pentru viata aceasta, ci si pentru cea viitoare.

a. Nadejdea crestina este asezata pe temelia jertfei desavirsite a Domnului Isus, prin care Dumnezeu a facut cu noi pace (13:20).

b. Nadejdea crestina trece prin Hristos dincolo de “invierea din morti”. Marele nostru pastor ne conduce cu bratul lui tare dincolo de moarte, spre viata vesnica. Aceasta este esenta Legamintului vesnic (13:20).

c. Nadejdea crestina este ancorata in lucrarea lui Hristos. Ea este desavirsita in doua directii: in ceea ce El vrea sa faca “in noi” si in ceea ce El vrea sa faca “prin noi”. Cea dintii naste un caracter desavirsit, iar cea de a doua aduce o rodire desavirsita.

Cuvintul “Amin” de la sfirsitul versetului 21 pecetluieste solemn intreg continutul epistolei. El subliniaza in acelasi timp superlativul destinului nostru vesnic si maretia Celui care ne-a chemat la Sine.

“Va rog, fratilor, sa primiti bine acest cuvint de sfatuire, caci v-am scris pe scurt”.
Fara indoiala ca indemnul de incheiere adresat cititorilor nu a fost ascultat decit in parte. Privelistea pe care ne-o arata poporul evreu astazi este una de neascultare si necredinta. Doar “o ramasita” a ascultat glasul Domnului. Fara nici o indoiala insa ca Dumnezeu nu a renuntat sa-si cheme acasa fii dintre evrei. Nu intimplator, ultimele cuvinte ale epistolei vorbesc despre har:

Harul sa fie cu voi cu toti! Amin. “