Grija de frati – Introducere

Grija de frati

de Simon Schrock

Introducere

Epoca moderna a adus in inimile oamenilor multa teama si incertitudine. Astazi am ajuns sa-i cunoastem foarte bine si sa-i indragim pe aceia care au pasit in spatiul cosmic, dar raminem orbi fata de suspinurile celor ce calca alaturi de noi in praful pamintului. Revistele ne spun totul despre „personalitatile” lumii, despre regi si regine, despre actori si cintareti, despre sportivi si recordmeni, dar cine-i mai baga in seama pe aceia care n-au incaput inca sub lumina reflectoarelor?

Societatea citadina ne-a adunat in complexe de apartamente betonate, in care ne ducem existenta ca in veritabile cazemate. Odinioara, cind traiam la sate sau la mahala, ii stiam pe toti cei de pe strada. Astazi nu ne mai cunoastem nici macar vecinii de palier. Am reusit paradoxul de a ne aduna pentru a ne instraina si mai mult unul de altul. Ne inghesuim in autobuz, in tramvaie, asteptind la cozi sau pe stadioane, dar traim singuratici, nebagati in seama de altii si neluindu-i in seama pe cei din jur.

Ceea ce-i si mai trist, am ajuns sa ne simtim singuri si in Biserici. Avem sali spatioase, coruri mari, orchestre numeroase, statii de amplificare, dar nu ne mai auzim gemind unul pe celalalt si nu ne mai cunoastem. Am ajuns sa confundam calitatea cu cantitatea si ne-am pierdut in eforturi dedicate lucrurilor exterioare. Sintem obositi, epuizati si totusi constienti ca n-am facut inca ceea ce trebuie. Ceva lipseste din viata noastra. Abundenta exterioara ne-a saracit launtric. Traim cu ochii pe ceas, cu mina pe portofel si cu inima rece si golita de sentimente. Sintem avizi dupa filme si carti de aventuri ieftine care sa compenseze lipsa noastra de atasament sentimental si de participare. Ne obsedeaza rubricile de stiri scandaloase, avem o curiozitate morbida sa aflam ce fac altii in casele lor, in familiile lor, in dormitoarele lor, dar nu gasim timp sau preocupare pentru vecinul de dincolo de perete, de gard sau de strada. Ne traim fiecare egoismul nostru ingust si nedind nimic altora ne saracim in mod tragic pe noi insine. Ce-i de facut?

Eu cred ca ne mai putem inca intoarce din drum si ca sintem chemati spre o alta forma de viata in care sa ne simtim toti membrii unei familii armonioase si pline de iubire. Ghidul spre aceasta binecuvintata realitate este Biblia. Ea ne cheama pe toti la picioarele unui singur Tata, numindu-ne fii de Dumnezeu si frati unii cu altii.

Din pacate, in ultimele decenii am fost invatati de dascali crescuti la scoala evolutionismului crud si competitiv. Ni s-a repetat pina la obstinatie ca doar „cel mai tare supravietuieste” si am fost indemnati sa stringem din dinti si sa ascutim „lupta de clasa”. Ne-am batut cu pumnii in vint, banuindu-ne reciproc si denuntindu-ne las. Am fost obligati sa ne sacrificam pentru un viitor nebulos si iluzoriu. Ni s-a rapit cerul si credinta in Dumnezeu si am fost lasati sa credem ca ne putem descurca singuri. Cind ne-a ars seceta, ni s-au inchis casele de rugaciune si am fost impinsi prin munca „voluntara” sa sapam canale de irigatii. Ce a urmat se stie …

Esecul societatii dinainte de 1989 a lasat urme adinci in fiecare dintre noi. Incercam sa scapam de nalucile lui, dar ne este si mai greu sa scapam de noi insine. Traim acum o perioada de tranzitie intre ceea ce am fost si nu am vrea sa mai fim si ceea ce vom fi, dar nu stim cum arata inca. Avem nevoie de o reeducare personala si nationala. Daca ea nu se va produce, prabusirea va continua, dureroasa si pagubitoare. Nu putem recladi o societate cu oameni prabusiti launtric. Vidul lasat de inlaturarea comunismului trebuie umplut cu un sistem de valori autentic. Astazi ni se propun mai multe. Dintre toate insa, noi vrem sa ne intoarcem la unul deja incercat si cu rezultate garantate. Oriunde a fost aplicat acest sistem a dat nastere unei societati progresiste cu rezultate extraordinare. Tot ceea ce se numeste astazi civilizatie, moralitate si decenta isi are originea in valorile acestui sistem. Care este el?

Crestinismul!

O intoarcere la valorile lui este sinonima cu intoarcerea „fiului risipitor” acasa. Chiar si pentru cei ajunsi „la porci”, Dumnezeu pastreaza inca si astazi o casa primitoare, o haina noua, un inel in deget, incaltaminte noua si … o inima plina de iubire.

Dumnezeu ne-a creat sa fim fiinte sociabile. Chiar si venirea noastra pe lume nu s-a facut singura, ci ne-a legat de existenta unor alte fiinte. Pruncia si copilaria noastra ne-au aratat cu prisosinta ca depindem de altii si ca avem nevoie de caldura partasiei. Pe masura trecerii anilor, am deprins aptitudini care ne pot ajuta sa supravietuim singuri, dar toata existenta noastra continua sa fie influentata de cei din jurul nostru.

Deploram conflictele internationale si actele de terorism. Suferim impreuna sub amenintarea fortelor animalice care se declanseaza in unii odata cu caderea noptii. Strazile noastre au devenit periculoase. Usile nu mai marcheaza caile de acces catre casa si inima altuia, ci locul unde ne ferecam cu sapte lacate, protejindu-ne existenta.

Cum ne poate ajuta Biblia in toate acestea?

Mai intii ar trebui sa spunem ca ea nu ne poate ajuta sa schimbam societatea, decit daca acceptam ca ea sa inceapa aceasta lucrare cu noi insine. Societatea nu se poate schimba decit schimbind cite un om o data, unul dupa celalalt. si aceasta lucrare trebuie sa inceapa cu mine si cu tine.

Al doilea lucru pe care trebuie sa-l spunem este ca Biblia nu poate schimba pe nimeni. Ea ne poate doar conduce la Acela care ne-a creat, care ne-a cautat prin Isus Christos si care vrea acum sa ne reaseze in armonia universala a intregii Lui creatii: Dumnezeu. Biblia este doar atit: vocea prin care Dumnezeu ii cheama pe oameni la Sine.

La acest tulbure sfirsit de secol douazeci, cartea aceasta ne pune inainte „ce putem deveni”, daca acceptam sa ne intoarcem la Dumnezeu cu toata fiinta noastra, devenind copiii Lui reintrati sub imperiul dragostei: „Sa-L iubesti pe Dumnezeul tau cu toata inima ta …, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti”.

Sintem acum in anul 1993 si privim cu ingrijorare la lucrurile care se desfasoara in tara. Departe de a judeca si de a osindi, incercarea noastra este sa fim de folos spre mai bine. Impreuna cu rugaciunile noastre, trimitem spre dumneavoastra o lucrare de asistenta duhovniceasca. Sint pagini scrise si traduse de la inima la inima, de oameni care au simtit pe propria lor piele, si suferinta instrainarii si bucuria umblarii in partasia copiilor lui Dumnezeu.

Anul trecut am tinut in Biserica noastra un studiu despre relatiile dintre frati. Multi m-au indemnat sa scriu toate cele spuse in paginile unei carti. Apoi altcineva mi-a dat sa citesc „One-Anothering”, scrisa de Simon Schrock. Cartea mi-a placut si am luat legatura cu autorul, pentru o eventuala traducere. Primind permisiunea lui de a adapta continutul la realitatile romanesti, am combinat cele doua lucrari intr-o singura carte. Contributiile mele cu ilustratii „romanesti” la cartea lui Simon Schrock apar in mai toate capitolele cartii si sint puse intre paranteze.

Nu am nici o indoiala, aceasta carte poate influenta o generatie. Cititi-o si dati-o mai departe, rugindu-va ca Dumnezeu sa-si faca prin ea lucrarea Lui desavirsita.

Daniel Brinzei

Grija de frati – Indemnati-va unii pe altii

„Indemnati-va unii pe altii”

Copiii nostri merg la o scoala crestina administrata de adunarea din care facem parte. Uneori, parintii sint invitati sa ia masa de prinz la scoala si sa participe apoi dupa-amiaza la citeva jocuri sportive. Sint alese cu precadere acele intreceri in care tatii si fiii pot face echipe comune. Scopul acestor activitati nu este succesul, ci marirea spiritului de echipa in fiecare familie.

Ori de cite ori cineva „face galerie” pentru cineva din familia lui, el cimenteaza si mai mult spiritul de echipa.

Biblia le cere celor care fac parte din familia lui Dumnezeu sa intretina acest spirit de echipa si sa participe la eforturile pe care le fac cei din jurul lor: „Indemnati-va unii pe altii in fiecare zi, cita vreme se zice: ” Astazi”, pentru ca niciunul dintre voi sa nu se impietreasca prin inselaciunea pacatului” (Evrei 3:13).

„Sa nu parasim adunarea noastra, cum au unii obicei; ci sa ne indemnam unii pe altii, si cu atit mai mult, cu cit vedeti ca ziua se apropie” (Evrei 10:25).

Scriptura nu lasa nici un dubiu asupra faptului ca cei din familia lui Dumnezeu trebuie sa se incurajeze unii pe altii. Acest lucru nu este lasat la latitudinea noastra. El este o porunca. Dumnezeu considera aceasta atitudine intr-atit de importanta incit ne-a dat un dar spiritual specific pentru a o putea indeplini: „Deoarece avem felurite daruri, dupa harul care ne-a fost dat, … cine imbarbateaza pe altii, sa se tina de imbarbatare”. (Rom. 12:6,8). S-ar putea ca darul tau sa fie acela de a-i imbarbata pe altii. Aceasta inseamna ca o vei face mai mult ca ceilalti si cu mai bune rezultate. Dar aceasta nu inseamna ca ceilalti nu trebuie sa se tina de imbarbatare. Nu exista scuza ca sa nu ne indemnam unii pe ceilalti. Dumnezeu ne-a poruncit sa ne incurajam unii pe altii.

Apostolul Pavel a cunoscut valoarea imbarbatarii. El a folosit-o aproape intotdeauna cind si-a inceput scrisorile destinate bisericilor din Asia Mica.

Iata ce le scrie celor din Corint: „Multumesc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi” (1 Cor. 1:4).

Celor din Colose le scrie: „Multumim lui Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Christos, caci ne rugam neincetat pentru voi, si am auzit despre credinta voastra in Christos Isus si despre dragostea, pe care o aveti fata de toti sfintii” (Col. 1:3,4). Apostolul ii incurajeaza laudindu-le credinta.

Apostolul ii indeamna pe cei din Filipi cu cuvintele: „Multumesc Dumnezeului meu pentru toata aducerea aminte pe care o pastrez despre voi. … sint incredintat ca Acela care a inceput in voi aceasta buna lucrare, o va ispravi pina in ziua lui Isus Christos” (Filip. 1:3-6). Este clar ca Pavel isi exprima aprecierea sa pentru ei si increderea in valoarea pe care o au ei inaintea Domnului.

Pe cei din Tesalonica ii lauda „pentru lucrarea credintei, osteneala dragostei si taria nadejdii” lor (1 Tesal. 1:3).

Acest principiu al incurajarii se vede foarte bine din felul in care se apropie Pavel de Timotei. In cea de a doua scrisoare catre acest tinar colaborator, Pavel lauda credinta lui Timotei (1:5), stabileste o legatura a iubirii (1:2), lauda spiritul de consacrare al lui Timotei (1:4-5) si trece apoi la indemnarea propriu zisa: „De aceea iti aduc aminte sa inflacarezi darul lui Dumnezeu, care este in tine prin punerea miinilor mele” (1:6). Va rog sa remarcati ordinea: mai intii stabilirea unei punti de simpatie si de iubire reciproca prin citeva aprecieri sincere si entuziaste si numai dupa aceea indemnarea spre mai bine si spre mai sus.

Acelasi fel de a lucra se vede si in cazul in care Pavel a trebuit sa corecteze ceva in viata colaboratorilor sai. Iata-l pe apostol scriindu-i lui Filimon: „Pavel, intemnitat al lui Isus Christos, si fratele Timotei, catre prea iubitul nostru Filimon, tovarasul nostru de lucru.” Este clar ca apostolul urmareste sa cladeasca mai intii o punte de simpatie catre inima lui Filimon. Pavel nu face economie de cuvinte atunci cind este vorba sa-l incurajeze pe un frate al sau sa progreseze in facerea binelui: „Multumesc totdeauna Dumnezeului meu, ori de cite ori imi aduc aminte de tine in rugaciunile mele, pentru ca am auzit despre credinta pe care o ai in Domnul Isus si dragostea fata de toti sfintii. Frate … in adevar, am avut o mare bucurie si mingiiere, pentru dragostea ta, fiindca, frate, inimile sfintilor au fost inviorate prin tine” (Filim. 4-5, 7).

Apostolul trece la subiectul sau dificil, numai dupa ce aceasta punte de simpatie reciproca este stabilita: „Te rog pentru copilul meu, pe care l-am nascut in lanturile mele: pentru Onisim, care alta data ti-a fost nefolositor, dar care acum iti va fi folositor, si tie si mie”. (Filim. 10-11). Intreaga scrisoare este o bijuterie de strategie spirituala. Problema lui Pavel era grea. El trebuia sa-l convinga pe un stapin de sclavi sa-si ierte sclavul fugar si sa-l trimeata inapoi ca sa-l slujeasca pe apostolul aflat intemnitat la Roma. Faptul ca aceasta scrisoare s-a pastrat dovedeste ca cererea lui Pavel a fost ascultata si ca Duhul Sfint a vrut ca intreaga situatie sa fie un model pentru felul in care crestinii trebuie sa stie sa se apropie unii de ceilalti si sa se indemne unii pe altii la facerea binelui.

Multe sfaturi date de pastorii bisericilor de astazi nu sint primite, nu pentru ca argumentele ar fi rele sau cuvintele nu ar fi cele mai potrivite, ci doar pentru simplul motiv ca inainte de atacarea problemei, cel ce da sfaturi nu a stiut sa construiasca o punte de simpatie si pretuire reciproca. Ar trebui sa stim sa pregatim mai intii inima celui ce ne asculta. Citeva cuvinte de apreciere sincera pot fi exact cheia care sa descuie lacatul de indiferenta. Aduceti-va aminte ca in toate scrisorile scrise celor sapte biserici din cartea Apocalipsei, Domnul Isus incepe prin a spune ceva bun despre ele: „stiu faptele tale … etc.” Critica si indemnul spre mai bine urmeaza numai in partea a doua a scrisorilor: „Dar ce am impotriva ta …”

Adu-ti aminte de acest principiu ori de cite ori vrei sa intorci pe cineva care s-a departat de Domnul. Cauta mai intii sa cladesti o punte de legatura. Spune citeva cuvinte izvorite din dragoste si simpatie sincera. Obisnuieste-te sa vezi intotdeauna si partea buna din oameni. Accentueaza calitatile lor, lauda-le pornirile inspre bine si atunci ei vor accepta cu supunere si criticile tale justificate.

Cum ne putem indemna unii pe altii? Iata mai jos sase sugestii pe care vi le propun:

Intii, indeamna prin cuvinte. Alege-ti cu grija cuvintele, tot asa cum isi alege si gradinarul semintele primavara. Sint ele „cu har si drese cu sare”? Se ” potrivesc ele cu invatatura sanatoasa” (Tit 2:1) ?

„Niciun cuvint stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud” (Efes. 4:29).

Adu-ti aminte de ceea ce le-ai spus celor din jurul tau in ultima saptamina. Au fost vorbele tale pline de optimism si de incurajare?

Unii jongleaza cu cuvintele ca si scamatorul cu cutitele. Nu uita insa ca este un joc periculos. De multe ori, glume si ironii „nostime” ating puncte dureroase si lasa rani adinci. Cintareste-ti cu atentie cuvintele. Ele pot aduce in vietile celor din jur sau raiul, sau iadul.

In al doilea rind, insoteste-ti cuvintele cu o calduroasa stringere de mina. Cind eram doar un copil, ma jucam mereu cu ceilalti copii pe o movila de pamint inainte de inceperea serviciului divin din Biserica. Cind sosea ora, ne insiruiam unul dupa celalalt si treceam pe rind prin fata usierului. N-am sa uit niciodata cum acel om simplu si modest ne stringea la fiecare pe rind mina si ne rostea cu dragoste numele. Cumva, acea stringere de mina si sunetul propriului meu nume: „Simon”, ma facea sa ma simt important si acceptat in Biserica. Chiar daca era mult mai in virsta, usierul era prietenul preferat al tuturor copiilor Bisericii. El implinea cuvintele Scripturii: „Spune sanatate prietenilor, fiecaruia pe nume” (3 Ioan 14).

Imi aduc aminte acum si de un alt frate mai in virsta, care este de mult la Domnul. si el imi stringea cu caldura mina si se bucura sincer de cite ori ne intilneam.

Invata si tu sa intinzi mina celor din jur si sa le spui pe nume. Nu exista nici o colectie de sunete mai melodioasa si mai placuta decit aceea a sunetelor care alcatuiesc propriul nostru nume.

In al treilea rind, indeamna-i pe altii prin spiritul de mingiiere. Fii deschis la durerile altora. Cauta sa te pui in locul lor si sa le simti necazurile. Deprinde-te sa-i privesti pe oameni in ochi si sa le spui citeva cuvinte de incurajare.

Prima mea sotie a murit cind eu aveam 25 de ani. Nu mai trebuie sa va spun ca ma prabusisem sub lovitura si mi se parea ca se sfirseste lumea. N-am sa uit niciodata mingiierea pe care a stiut sa mi-o dea mama mea. De cite ori ma duceam pe acasa, ea gasea cele mai potrivite cuvinte ca sa ma faca sa cred in viitor. Citeva astfel de cuvinte pe care ea le-a spus sorei mele despre mine in prezenta mea, mi-au dat masura increderii ei in mine si m-au alimentat cu puterea necesara sa o iau de la capat. Chiar si astazi, cind mi-e greu, ma gindesc mereu la acele cuvinte de incurajare ale mamei mele. Ele sint adierea de mingiiere de care am nevoie.

In al patrulea rind, indeamna printr-o actiune potrivita. Nu ajuta numai cu vorba, ci si cu fapta. Amalecitii invadasera iarasi tara si Israel se afla in batalie. Sus pe munte, Moise staruia in rugaciune pentru biruinta poporului Domnului. Miinile lui inaltate in rugaciune i-au facut pe evrei sa biruiasca. Cind miinile coborau in jos, Amalec era mai tare. Vazind ca trupul lui Moise a obosit, Aaron si Hur nu s-au multumit doar sa-l indemne sa continue, ci au luat o piatra, l-au asezat pe Moise pe ea si i-au sprijinit amindoua miinile inaltate spre cer.

si astazi, cei credinciosi trec prin multe batalii teribile. Satan si ostile lui vor sa-i tirasca spre iad. Trebuie sa ne deprindem sa ne indemnam unii pe ceilalti prin lucrari concrete ale iubirii.

In al cincilea rind, incurajeaza cu un zimbet. El este ca o raza de soare care alunga norii. Imi aduc aminte ca un astfel de zimbet daruit mie de unul din fratii mei m-a ajutat sa pot trece cu bine momentul in care am vazut pentru ultima oara trupul unei fiinte dragi in capela cimitirului.

Cind predicatorul vesteste Cuvintul de la amvon, asculta-l cu un zimbet pe buze. Fa-l sa stie ca il asculti cu interes si cu placere. Un zimbet sincer da aripi, in timp ce cascatul pune lanturi pe elanul predicatorului. S-a constatat ca trebuie sa pui in miscare cam saizeci si sase de muschi ca sa te incrunti, in timp ce pentru zimbet este suficienta actiunea a numai doi. Este mult mai usor sa zimbesti! Este mult mai folositor si .. te face si sa arati mult mai bine. De ce vrei sa faci riduri? Zimbeste!

In al saselea rind, indeamna si incurajeaza prin rugaciune. Gindeste-te la cei nemintuiti. Mijloceste la Domnul pentru ei. Cere mintuirea lor. Dumnezeu nu doreste moartea pacatosului, ci ca el sa se intoarca cu pocainta si sa gaseasca viata.

Adu-ti aminte de pastorul tau. El nu este doar pastorul Bisericii, ci si pastorul tau personal. Dumnezeu ti l-a daruit ca si ajutor si calauza. Roaga-te pentru integritatea si intelepciunea lui. Cere ca Dumnezeu sa-i dea Cuvint si sa-l fereasca de invataturile periculoase. Roaga-te pentru fericirea ta si pentru fericirea lui. Adu-ti aminte de alti credinciosi din adunare. Roaga-te pentru cei ce au probleme sau trec prin suferinte. Ajuta-i, purtind si sarcinile lor inaintea Domnului.

De ce sa-i indemnam pe ceilalti? Exista o intreita motivatie. Mai intii, pentru ca trebuie sa-i ajutam pe altii sa-si puna in rinduiala relatia lor cu Dumnezeu prin Domnul Isus. Credinciosii trebuie sa-i indemne pe cei necredinciosi sa vina la Domnul cit inca mai este vreme de har. Indemnare mai inseamna si staruinta ca cineva sa-si supuna viata sub autoritatea Domnului si a Cuvintului Sau.

A doua ratiune a indemnarii este lucrarea de zidire a trupului lui Christos. Madularele din trupul Bisericii trebuie sa se slujeasca unele pe altele in vederea cresterii: „Din El, tot trupul, bine inchegat si strins legat, prin ceea ce da fiecare incheietura, isi primeste cresterea, potrivit cu lucrarea fiecarei parti in masura ei, si se zideste in dragoste” (Efes. 4:16). Remarcati ca apostolul ne numeste „incheieturi”, subliniind si mai mult faptul ca niciunul din noi nu trebuie sa traiasca singur, ci trebuie sa intretina legaturi cu ceilalti, in vederea binelui reciproc.

Al treilea motiv pentru indemnare este ca trebuie sa-i impingem pe ceilalti spre o viata cu rost si cu rezultate duhovnicesti. „Indemnati-va unii pe altii la dragoste si la fapte bune”. Trebuie sa invatam sa ne apreciem pozitiv activitatile unii altora. Fiecare in parte este un fragment dintr-un mecanism social complicat. Invata sa apreciezi eforturile facute de ceilalti. Lauda-i pe cei ce cladesc case, pe cei ce muncesc in fabrici, pe cei ce repara masini. Incurajeaza-i pe cei ce se straduiesc sa fie buni parinti, buni soti si sotii.

Indemnati-va unii pe ceilalti! Ma gindesc la cei care m-au incurajat pe mine pe cale. Ma gindesc la invatatoarea aceea care a vazut tot raul din mine, dar a vazut si suficient bine ca sa-mi spuna ca intr-o zi s-ar putea sa ma cheme Domnul sa fiu un predicator. Incurajarea ei mi-a facut bine.

Ma gindesc la matusa mea Ema, care si-a petrecut o buna parte din viata asezata intr-un carucior de invalizi. Ea m-a indemnat sa caut sa fac ceva bun in viata. Ea a stiut sa vada in mine ceva ce altii n-au vazut si mi-a spus mereu ca o sa ajung „cineva”.

Ma gindesc apoi la toti prietenii mei, la editorii mei care m-au invatat si m-au propulsat inainte. Ma gindesc la toti aceia care m-au incurajat sa scriu. Cartea aceasta este si rezultatul incurajarilor lor optimiste.

Gindeste-te ce Biserica extraordinara ati avea daca fiecare ar fi preocupat sa-i indemne si sa-i incurajeze pe ceilalti! Fireste, nu putem face lucrul acesta cu resursele noastre. Trebuie ca Duhul Sfint sa ne foloseasca pentru o asa lucrare. Dar tocmai pentru aceasta a venit El sa locuiasca in inimile noastre! Nu degeaba se numeste El, Mingiietorul!

Stai pe loc si mai gindeste-te odata la cuvintele pe care le-ai rostit ieri. Dar saptamina trecuta? Vei fi surprins ce putine cuvinte de incurajare ai spus altora. Incearca saptamina viitoare sa te concentrezi asupra acestei atitudini. Preocupa-te sa observi in viata fiecaruia dintre cei dragi cite ceva pentru care sa-i lauzi sincer. Fa ceva deosebit saptamina viitoare – indeamna si incurajeaza! Entuziasmeaza-te pentru altii.

Credinciosii sint toti in aceeasi echipa: familia lui Dumnezeu. Fa galerie pentru ceilalti.

Grija de frati – Fiti buni unii cu altii

Grija de frati

de Simon Schrock

„Fiti buni unii cu altii”

Inchipuiti-va ca ati avea un copil caruia ii place sa se joace cu un catel favorit si ca intr-o buna zi, catelusul sare pe strada si este calcat de un camion. Imaginati-va baietelul stind linga trupul ciinelui zdrobit si alaturi de el imaginati-vi-l pe soferul camionului, care a oprit masina sa vada ce s-a intimplat. Imaginati-va ca-l auziti pe sofer spunind: „Bine ca a fost doar ciinele acesta nebun. Mi-era teama de altceva mai rau. Alta data sa-ti tii ciinele in curte.” si tragind o injuratura a plecat mai departe cu camionul lui. In urma lui, copilul a ramas cu lacrimi in ochi. Linga catelul zdrobit s-a asezat intre timp si inimioara lui zdrobita.

In fata acestui tablou tragic se opreste inca un trecator. Este un om cu inima buna. El ridica trupul ciinelui de pe carosabil si-l aseaza cu grija pe iarba. Desi, grabit, el gaseste suficient timp ca sa stea de vorba cu copilul si sa-i spuna citeva vorbe de mingiiere. Inainte de a pleca, intreaba: „Este tatal tau acasa?” Cuvintele lui au ceva din caldura unei mingiieri duioase.

Imaginati-va acum ca sinteti pe drum cu masina si v-a explodat un cauciuc. Din pacate nu aveti nici unul de rezerva. Din goana traficului, un alt sofer lasa geamul jos si va striga ironic: „Norocosule!”. Un altul se opreste si se apropie spunind: „Va pot ajuta cu ceva?” Cuvintele celui dintii apasa cu nesimtire pe o rana deja facuta, in timp ce vorbele celui de al doilea sint ca un balsam alinator.

De mult, un om a cazut intre tilhari in timp ce calatorea intre doua orase. Tilharii l-au batut bine si l-au jefuit de tot ce avea, lasindu-l aproape mort la marginea drumului. Fara ajutor, omul acesta ar fi murit. Mi-l imaginez cum statea asa, zdrobit in trup si in suflet si se intreba singur: „Mor sau vine cineva sa ma scape?” Mi-l imaginez auzind cu bucurie pasii cuiva care se apropia pe drum si parca simt ca tresare de bucurie distingind in silueta trecatorului persoana unui preot. Cu siguranta ca acest trimis al cerului ii va sari in ajutor, dar … preotul a trecut speriat si grabit pe alaturi … si omul nostru a mai primit in inima lui inca o rana …

Dar stai! Se aud iarasi pasi … Numai sa nu fie iarasi hotii! Nu-s ei, e un Levit! Omul acesta obisnuit cu slujirea la Templu se va grabi sa-l ajute! Vai, nu! Levitul si-a strins si el haina infiorat de grozava priveliste si s-a furisat pe drum mai departe. Imaginati-va cit de trist trebuie sa fi fost omul nostru vazind ca cei doi reprezentanti ai religiei l-au lasat sa moara si si-au vazut egoisti de drum.

Dupa un timp, un alt om s-a coborit pe acelasi drum. Era un Samaritean, unul dintr-aceia dispretuiti de evrei. Probabil ca nici prin cap nu-i va trece sa ajute un evreu aflat pe moarte. Dar nu! … Iata cum acest Samaritean se opreste, se apleaca cu mila, il ridica pe cel cazut si-l aseaza pe asinul sau. Amindoi ajung la primul han, unde Samariteanul ii unge atent ranile si-l lasa hangiului spre ingrijire, promitind ca va suporta toate cheltuielile la intoarcere.

Toata credinta muribundului in bunatatea omeneasca, crunt zdruncinata de atitudinea Preotului si Levitului, a fost acum restaurata de fapta de omenie a Samariteanului milostiv. Rautatea, indiferenta, egoismul, cruzimea darima. Numai bunatatea zideste si vindeca ranile sufletului. Nu-i de mirare ca Biblia ne spune: „Fiti buni unii cu altii” (Efes. 4:32).

Bunatatea nu este optionala, ci o porunca

Biblia ne porunceste sa fim buni unii cu altii. Dumnezeu vrea ca noi sa ne aratam buni unii cu ceilalti. Dupa ce ne spune: „Fiti buni unii cu altii”, Dumnezeu adauga: „si milosi” (Efes. 4:32). Bunatatea crestina trebuie sa se manifeste in toate aspectele vietii noastre de fiecare zi. Acasa, parintii trebuie sa fie buni cu copiii lor, iar copiii trebuie sa invete sa fie buni cu parintii. La locul de munca, salariatii trebuie sa se deprinda sa fie buni unii cu altii. Relatiile de munca trebuie sa fie bazate pe stima si respect reciproc. In Biserica, fratii si surorile trebuie sa fie plini de bunatate intre ei. Diferentele de opinii nu sint o scuza pentru lipsa de bunatate si pentru obraznicii.

Familiarismul poate fi adesea un inamic al bunatatii. Avem tendinta sa socotim ca nu mai trebuie sa fim atenti cu cei din familie. Cu acestia ne permitem sa fim ironici si acri, crezind ca ei ne cunosc foarte bine si nu se vor supara pe noi. In felul acesta, bunatatea noastra devine doar o masca pe care ne-o punem atunci cind ne aflam la Biserica sau in alte locuri publice. O asemenea stare duce la ipocrizie si la pierderea adevaratei bunatati. In locul ei nu ne mai ramine decit un surogat artificial de politete falsa. Omul bun este bun oriunde si cu oricine. El nu poate fi altfel … si nici nu vrea sa invete sa fie altfel. Cine nu reuseste sa fie bun cu sotia, sotul sau cu ceilalti dintre cei mai apropiati prieteni ai lui, nu este un om bun in realitate.

Cineva dadea acest exemplu: „O mama s-a obisnuit sa fie cicalitoare si rea cu cei din familia ei. Cind nu erau acasa, ci in vizita la o alta familie, aceeasi femeie se transforma dintr-o data in cea mai dulce si mai grijulie mama. Totul revenea insa la „normal” de indata ce ajungeau acasa. Glasul devenea iarasi taios si fata morocanoasa. Intr-o seara, aceasta mama si-a auzit baietasul rugindu-se cam asa: „Doamne, te rog fa-o pe mama sa fie si cu noi la fel de buna cum este cu ceilalti oameni”.

La inceput, i s-a parut ca rugaciunea copilului este hazlie si a istorisit totul sotului ei. In loc sa zimbeasca, acesta a privit-o cu seriozitate in ochi si i-a spus: „M-am gindit si eu ca ar fi mai bine sa stam mereu in vizite si sa nu ne mai intoarcem niciodata acasa”. Seara aceea a fost momentul pocaintei in inima acelei femei.”

O definitie a bunatatii

A fi bun inseamna a fi folositor altora, a te pune la dispozitia lor ca sa-i ajuti, a fi generos si cu inima deschisa pentru suferintele altora. Domnul Isus a fost bun atunci cind a luat asupra Lui suferintele si durerile noastre (Isaia 53:4-5). Samariteanul milos este un exemplu de bunatate. Tot la fel este si omul care se opreste din drum ca sa mingiie un baietas caruia i-a fost omorit ciinele si la fel este si soferul amabil oprit din trafic pentru a da o mina de ajutor.

Bunatatea este dragostea care se manifesta in lucrurile mici si aparent neinsemnate; este respectul fata de simtamintele si personalitatea altuia; este intelepciunea constructiva pusa in practica. Bunatatea este spiritul constructiv care leaga prieteniile si toarna balsamul linistii peste situatii care altfel ar deveni explozive. Bunatatea rodeste binecuvintare si fericire acolo unde inimile sint atacate de putregaiul amaraciunii si al rautatii.

Bunatatea se manifesta in dialogul care scoate in relief calitatile interlocutorului, trecind sub tacere defectele. Ea tace cind nu gaseste ceva bun de spus, si devine guraliva cind este vorba sa laude pe altii.

Bunatatea este darnicia neinteresata care incepe cu o cana de ceai sau de cafea.

Daca mila este ceea ce se „simte” inauntrul inimii, bunatatea ar putea fi definita ca mila care se vede in afara. Un simplu gest al ei poate insenina fetele intristate. Infaptuirile bunatatii sint instrumentele pe care le poate folosi Duhul Sfint pentru a-i atrage pe altii inspre Christos. Bunatatea crestina este conditia normala a naturii duhovnicesti asezate in noi prin nasterea din nou. Fiind o roada a Duhului, bunatatea infloreste in noi doar in masura in care ne lasam umpluti de Dumnezeu si folositi de El „pentru faptele bune pregatite mai dinainte pentru noi ca sa umblam in ele” (Efes. 2:10).

Bunatatea exemplificata in Christos

Iata ce-i scrie apostolul Pavel lui Tit: „Caci si noi eram alta data fara minte, neascultatori, rataciti, robiti de tot felul de pofte si de placeri, traind in rautate si in pizma, vrednici sa fim uriti si urindu-ne unii pe altii. Dar, cind s-a aratat bunatatea lui Dumnezeu, Mintuitorul nostru, si dragostea lui de oameni, El ne-a mintuit, nu pentru faptele, facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin innoirea facuta de Duhul” (Tit 3:3-6). Apostolul mai scrie despre bunatate si in epistola catre Efeseni: „El ne-a inviat impreuna si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Christos, ca sa arate in veacurile viitoare nemarginita bogatie a harului Sau, in bunatatea Lui fata de noi in Christos Isus” (Efes. 2:6-7).

Domnul Isus a aratat ce este bunatatea atunci cind a venit sa traiasca printre noi, cind a acceptat sa poarte crucea, cind a murit in locul nostru si cind a inviat pentru indreptatirea noastra. El a fost gata sa mearga alaturi de cei aruncati in afara societatii. Le-a dat lumina orbilor, i-a hranit pe cei flaminzi. I-a vindecat pe cei cu neputinte si le-a iertat pacatele celor care au venit la El cu credinta.

Priviti-L cum este asezat pe cruce intre cei doi tilhari. Cuiele Ii strapung carnea, spinii Ii incununeaza fruntea cu picaturi de singe. Din mijlocul durerii si batjocorii El gaseste insa resurse sa fie bun. Gindul Sau este la soarta celor ce-L chinuiesc, la fericirea lor eterna. De aceea, El striga fara incetare: „Tata, iarta-i, caci ei nu stiu ce fac”.

Ridicat intre pamint si cer, facut o priveliste pentru gloata salbatica, Domnul Isus se intoarce catre tilharul pocait si se grabeste sa-i dea o veste buna: „Astazi vei fi cu Mine in rai”.

Nu exista o alta ilustrare mai mare a bunatatii decit Crucea de la Golgota. Acolo, Domnul Isus a acceptat sa moara pentru pacatele mele. El S-a facut jertfa de ispasire pentru mine. Bunatatea Lui nemarginita mi-a dat dreptul sa ma fac un copil al lui Dumnezeu.

Biblia spune: „Dragostea este plina de bunatate” (1 Cor. 13:4). Domnul Isus este bunatatea intruchipata. Cei care-L primesc in vietile lor sint chemati si ei sa arate lumii aceasta bunatate.

Bunatatea este o roada a Duhului Sfint

„Roada Duhului, … este: bunatatea” (Gal. 5:22). Un vechi proverb scotian spune: „tine minte ca cine nu este foarte bun, nu este foarte spiritual”.

Bunatatea este opusul rautatii. Cine stie sa raspunda cu bunatate atunci cind este intimpinat cu rautate face dovada unui om de caracter. Cei miniosi, usuratici si superficiali se grabesc sa raspunda repede cu aceeasi masura celor ce le fac rau. Aceasta este o dovada de lipsa de personalitate. Cine raspunde cu aceeasi moneda seamana cu oglinda, incapabila sa ne arate altceva decit ceea ce ii este asezat in fata. Un om matur stie ca faptele lui trebuie sa-l caracterizeze pe el insusi, nu pe cei care-l ataca. De aceea, el va raspunde celor din jur nu dupa cum merita ei, ci dupa cum este el.

Cineva spunea ca : „Bunatatea este un dar pe care-l putem da oricui, oriunde si in orice circumstante. Oricine poate fi rau, dar numai sufletele cu adevarat alese stiu sa dovedeasca bunatate”.

Bunatatea este o roada a Duhului si apare ca o consecinta a umblarii noastre cu Domnul Isus. Nu o putem produce prin stradaniile noastre, ci trebuie sa o cultivam, tot asa cum se cultiva pomii fructiferi. Bunatatea vine de la Dumnezeu si izvoraste din plinatatea lucrarii Duhului in viata noastra.

Pe masura maturizarii lor, crestinii cresc si in bunatate, mutindu-se dinspre scaunul „de judecata” inspre „tronul indurarii”. Ei se deprind astfel sa fie rabdatori, prietenosi si plini de mila. Daca te mai observi inca plin de asprime si duritate in relatiile cu altii, sa stii ca esti inca un crestin nevirstnic. Este semn ca roada bunatatii nu a fost cultivata indeajuns. Stai cu sinceritate inaintea Domnului si recunoaste-ti vina. Du-te apoi si stai de vorba cu cel pe care l-ai tratat rau. Cel ce indreapta un rau facut este o persoana care face progrese inspre bunatate.

Imbracati cu bunatate

„Astfel dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, imbracati-va cu o inima plina de indurare, cu bunatate, cu smerenie, cu blindete, cu indelunga rabdare” (Col. 3:12).

Imbracamintea este partea exterioara care ne caracterizeaza in ochii celorlalti. Se zice chiar: „Haina il face pe om”. Biblia ne spune ca bunatatea noastra trebuie sa se vada din felul nostru de comportament. N-ar trebui sa se poata spune: „Are gura rea, dar are o inima buna”. Biblia ne spune ca: „Din prisosul inimii vorbeste gura”. Nu este potrivit ca un crestin nascut din nou sa fie intrecut in bunatate de un necrestin care manifesta doar bunatatea fireasca. Un functionar crestin ar trebui sa fie mult mai amabil decit unul necredincios; o vinzatoare crestina trebuie sa arate mai multa bunatate in relatiile ei cu clientii decit o vinzatoare care este doar politicoasa. Trebuie sa ne deprindem sa punem pe noi haina bunatatii in fiecare dimineata si s-o aratam tuturor.

(Imi aduc aminte ca eram in agentia Tarom cu fratele Curtis Nims si, jenat de obraznicia „romkneasca” a unei functionare de acolo, i-am spus citeva cuvinte aspre si am cerut sa stau de vorba cu responsabila unitatii. Credeam ca fratele Nims nu mi-a inteles vorbele, dar el intelesese totul din tonul vocii mele. Ca urmare, m-a luat deoparte si mi-a spus blind: „Cine stie ce probleme are si ea! Poate ca s-a certat cu barbatul azi dimineata; sau poate ca are un copil bolnav. Saraca de ea; n-are nici un fel de bucurie. Las-o in pace, nu mai adauga inca un necaz la starea ei.” Cind a venit in sfirsit responsabila, i-am multumit ca ne-a acordat aceasta atentie si am adaugat: „Functionara dumneavoastra si-a dat toata silinta, dar probabil ca numai dumneavoastra ne puteti ajuta. etc. etc.” A fost o ocazie in care am invatat de la un om de peste saptezeci de ani cum trebuie sa te porti cind esti imbracat cu bunatate.

Este si mai trist cind cei ce lucreaza cu sufletele in Biserica nu sint imbracati cu bunatate. Cind a aflat pentru prima oara ca am de gind sa ma duc la Seminar ca sa ajung pastor, fratele Simion Cure m-a cautat si mi-a zis: „Chiar vrei sa te faci predicator, ca tata-tu?” „Da”, am raspuns eu timid. „Atunci, roaga-te Domnului ca sa-ti dea o beregata larga”. Confuz inca, credeam ca face aluzie la boala mea de ficat si la faptul ca nu pot minca decit mincare de regim special. Fratele Cure a continuat insa, dind raspuns nedumeririi de pe fata mea: „Pe copiii Domnului trebuie sa-i inghiti asa cum sint, cu pene cu tot. Nu-i de loc usor sa-i inghiti pe unii!” A fost prima si una dintre cele mai bune lectii de „teologie pastorala” din intreaga mea pregatire.

Alta data ma aflam in cercul Bisericilor de pe coasta de vest a Americii si am avut privilegiul sa lucrez alaturi de oameni ca Petru Popovici, Simion Cure, Liviu Olah, Aurel Popescu si Richard {urmbrand. Imi amintesc ca intr-una din localitatile de pe coasta Pacificului aparuse o cearta intre doua Biserici si o stare de conflict intre cei doi predicatori. Ca si in alte dati, pastorii celorlalte Biserici au format o comisie si ne-am dus la fata locului ca sa incercam sa-i indemnam pe frati spre bine. Ne-am impartit in doua grupe si ne-am dus sa stam de vorba cu fiecare Biserica si predicator in parte. Eu am facut parte din aceeasi grupa cu fratele Petru Popovici. N-am sa uit niciodata cuvintele rostite atunci de dinsul. Stind de vorba cu unul dintre predicatori, fratele Petru Popovici i-a spus: „De ce nu esti intelept? Nu asa se cistiga o lupta. Fii bun si vei cistiga! V-ati invrajbit unii impotriva altora si toti credinciosii sufera. Daca vrei sa cistigi, fii bun! Arata dragoste si vei aduna toata comunitatea de romkni la tine. Daca vrea cineva sa plece dincolo, la cealalta adunare, cheama-l pentru o ultima duminica si da o masa de despartire in cinstea lui. Multumeste-i pentru tot ce a facut pina atunci in adunare si spune-i ca esti convins ca va continua sa fie un madular bun si in cealalta adunare. Oamenii au nevoie de cineva care sa-i iubeasca. Chiar mai mult decit sa le predice. Arata-le dragoste si bunatate si ti i-ai cistigat pentru totdeauna. Vor veni inapoi si de la capatul pamintului, daca vor sti ca esti un om care-i iubesti sincer si le vrei binele. Fii categoric cu pacatul, dar plin de iubire cu pacatosii. Daca vrei sa cistigi, poarta-te cu bunatate!”

Am inteles atunci care a fost secretul succesului slujirii fratelui „Pitt”. Bunatatea poate pierde pe termen scurt, dar in final, cistiga intotdeauna! )

Bunatatea crestina trebuie sa ne insoteasca pretutindeni. Chiar si animalele din jurul casei trebuie sa afle ca noi sintem copii ai Domnului. Imi aduc aminte cu cita dragoste le vorbea mama mea orataniilor de la ferma. Chiar si ciinii veneau pe linga ea sa se gudure bucurosi. Am ajuns sa cred ca cine nu este bun cu animalele, nu va reusi sa fie bun nici cu oamenii. Este o convingere a mea pe care mi-a intarit-o si mai mult scurgerea anilor. Tinarul care-si loveste cu cruzime ciinele, nu va fi un sot si un tata gingas. Adolescentul care tipa obraznic la mama sa, va fi la fel de dur si cu viitoarea sa sotie. Nu te bucura cind, de dragul tau, prietenul tau, se cearta cu toata lumea. S-ar putea foarte bine ca sa simti curind pe pielea ta lipsa lui de bunatate!

Bunatatea crestina trebuie sa creasca. Experientele vietii si umblarea noastra cu Dumnezeu trebuie sa ne maturizeze in bunatate. Iata ce scrie apostolul Petru: „De aceea, dati-va si voi toate silintele ca sa uniti cu credinta voastra fapta; cu fapta, cunostinta; cu cunostinta, infrinarea; cu infrinarea, rabdarea; cu rabdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frati; cu dragostea de frati, iubirea de oameni” (2 Petru 1:5-7).

Cum creste bunatatea?

Crestem in bunatate atunci cind cei din jur se poarta frumos cu noi? Nu cred. Adevarata bunatate se dezvolta nu numai atunci cind este doar o reflexie a bunatatii din jur, ci in situatiile cind ea exista intocmai ca o unda de lumina intr-un loc intunecos. Bunatatea creste pe masura ce altii au nevoie de ea.

Este bunatatea un semn de slabiciune?

Probabil ca ati auzit spunindu-se: „Sint bun, dar nu sint si prost”. Cine spune asa, da deja semne de rautate.

Oricine poate fi rau, dar se cere multa putere ca sa te manifesti intotdeauna ca un om bun. Desi pare paradoxal, Biblia spune ca „cei blinzi vor mosteni pamintul” ( Mat. 5:5). Nimeni n-ar spune despre un tintar care n-a strivit un elefant, ca a facut-o din bunatate, dar un elefant care a ales sa nu faca rau unui tintar poate fi categorisit drept bun.

Bunatatea nu este o dovada de slabiciune, ci de putere. Iata ce a reusit sa faca o tinara fata buna la suflet. Istoria noastra incepe pe vremea cind ea lucra ca angajata la unul dintre cei mai „imposibili” sefi. Orice ar fi facut, din partea lui nu veneau decit replici nemultumite si pline de nervi. Lucrul in subordinea acestui om devenise un cosmar insuportabil. Tinara noastra ajunsese sa se intrebe daca banii cistigati meritau sanatatea zdruncinata si nervii incordati. Aceasta pina intr-o zi in care ea s-a hotarit sa-i joace nesuferitului sef o farsa. Incepind cu acea dimineata, tinara s-a hotarit sa-i faca in fiecare zi sefului cite un compliment. A inceput cu: „Vai ce stofa frumoasa este in costumul dumneavoastra” si a trecut prin toata gama de complimente posibile. Care a fost rezultatul? seful a devenit incet, incet mai potolit si nu dupa multa vreme … a luat-o de sotie. Bunatatea ei a biruit. Taria ei de caracter i-a cistigat admiratia si … inima lui.

Un compliment te poate face sa ajungi departe.

Crestinii au intrat in imperiul bunatatii la Crucea de la Golgota. Acolo, ei s-au intilnit cu Bunatatea in persoana. De atunci, ei cresc mereu in bunatate, facind tuturora bine, pina in ziua in care Bunatatea ii va lua la Sine acasa, ca sa aiba parte vesnic de ea.

Pe de alta parte, cei care nu s-au dus la Golgota sa se intilneasca cu Bunatatea lui Dumnezeu, vor continua sa traiasca in rautatea inimii lor, pina ce intr-o zi vor intra pe deplin in partasia celei mai rautacioase persoane din univers – Satan insusi. Impreuna cu el si cu ceilalti oameni rai, ei se vor chinui pe vecie unii pe ceilalti, provocindu-si plinsul si scrisnirea dintilor.

„Preaiubitilor, fie-va groaza de rau si alipiti-va tare de bine”.

Crestinii trebuie sa fie o oglindire a bunatatii lui Dumnezeu catre ceilalti oameni. „Fiti buni unii cu altii”.

Grija de frati – Supuneti-va unii altora

Grija de frati

Cuprins de Simon Schrock

4

„Supuneti-va unii altora”

„Mie nu-mi dicteaza nimeni. Sa nu-mi spuneti mie ce sa fac. Ma descurc eu si singur. Fac ce vreau si fac ce-mi place!” Nu vi se pare ca ati mai auzit undeva aceste cuvinte?

Sa ne inchipuim ca tocmai ati terminat de expus seria de motive pentru care propuneti ca o oarecare lucrare sa se faca in biserica si sinteti foarte convins ca aveti perfecta dreptate, numai ca … ceilalti vad altfel si nu sint de acord. Ce veti face? Oare nu ginditi: „La sedinta urmatoare nici nu mai vin!” ?

Ati vazut vreodata doi oameni care se invita reciproc sa paseasca primul in fata unei usi deschise si niciunul nu vrea sa cedeze? Aparenta lor politete s-a poticnit in incapatinarea amindorura: niciunul nu vrea sa fie primul!

Ce este rau cu cele trei atitudini de mai sus? Nu avem dreptul sa mergem de capul nostru? Nu avem dreptul sa ne suparam cind nu se tine seama de parerea noastra? Nu avem dreptul sa fim cei mai smeriti si sa fim „mindri” de smerenia noastra?

Biblia ne spune ca cei care vor sa placa Domnului trebuie sa renunte de buna voie la toate aceste „drepturi” ale mindriei: si toti in legaturile voastre sa fiti impodobiti cu smerenie. Caci „Dumnezeu sta impotriva celor mindri, dar celor smeriti le da har” (1 Petru 5:5).

La o ultima analiza, nimeni nu poate face chiar tot ce vrea si nimeni nu poate trai singur. (Imi aduc aminte ca poetul si profesorul Ioan Alexandru ne povestea la Universitatea Populara din Bucuresti despre dialogul pe care-l avusese cu un „liber cugetator”. Tinarul se apropiase de profesor politicos, dar oarecum categoric in critica sa: „Domnule profesor, nu inteleg de ce legati dumneavoastra fericirea de cunoasterea lui Dumnezeu si de trairea in ascultare de El. Eu sint un ateu „liber cugetator” si sint foarte fericit si fara Dumnezeul de care vorbiti dumneavoastra. Nu inteleg cum as putea fi fericit daca ar trebui sa ma supun unei forte superioare mie si sa traiesc in dependenta totala de vointa ei”. Replica profesorului a venit repede si plina de … poezie: „Data viitoare cind ti-e foame sa nu te mai duci la cantina, ci sa maninci din tine. Altfel, de fiecare data cind treci pragul cantinei, semnezi prin chiar faptul acesta declaratia ta de dependenta; depinzi de bucataresele de la cantina. Du-te la ele si intreaba-le de unde au mincarea pe care ti-o pun in farfurie. Ele te vor trimite la plantele si animalele cimpului. Intreaba-le pe ele de unde vin si te vor trimite la vint, la soare si la ploaie. Intreaba vintul, soarele si ploaia de unde vin si-ti vor raspunde: „De la Dumnezeu!” Daca nu vrei sa depinzi de Dumnezeu, cind ti-e foame data viitoare incearca sa maninci … din tine. Maninca-ti degetele miinii, urechile si pulpa de la picior, ateule!”)

Depindem cu totii unii de ceilalti si cu toti depindem de Dumnezeu si de bunavointa Lui.

Daca vrem sa fim dupa voia lui Dumnezeu trebuie sa invatam sa ne supunem Lui si sa ne supunem si unii altora. Iata care este indemnul pe care ni-l da Biblia: „Multumiti intotdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, in Numele Domnului nostru Isus Christos. Supuneti-va unii altora in frica lui Christos” (Efes. 5:20-21).

Cine reuseste sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru toate lucrurile intelege ca trebuie sa accepte viata asa cum este ea rinduita de Dumnezeu. Acesta este primul pas spre supunere. Al doilea pas este sa invatam sa ne supunem si unii altora, cautind ceea ce este bine in fata Domnului („in frica lui Christos”).

A te supune vine de la expresia greaca: „hupo meno” care se poate traduce prin: „a te aseza in linie”, a te subordona, a asculta de glasul superiorului in armata. Dumnezeu a rinduit ca lumea aceasta sa fie guvernata de anumite forme de autoritate si noi trebuie sa ne subordonam lor. Lumea s-ar prabusi in anarhie si-n haos daca nu ar exista aceste forme de subordonare si de cooperare.

Autoritatea suprema

Cea dintii si cea mai mare autoritate este Dumnezeu. Psalmistul scrie: „Incredinteaza-ti soarta in mina Domnului, increde-te in El, si El va lucra” (Psalm 37:5). Noul Testament reia aceasta tema: „Supuneti-va dar lui Dumnezeu. Impotriviti-va diavolului, si el va fugi de la voi” (Iacov 4:7). Biblia ne atrage atentia ca exista doua puteri cosmice: Dumnezeu si Satana. Lui Dumnezeu trebuie sa ne supunem, iar lui Satana trebuie sa ne impotrivim.

Exista o categorie de naivi care cred ca pot trai intr-o neutralitate comoda: nici supunindu-se lui Dumnezeu si nici impotrivindu-se prea mult diavolului. O astfel de stare este iluzorie, nascuta din lucrarea de inselaciune desfasurata in lume de Satana. Ne-am nascut intr-un univers sfirtecat de o infruntare cosmica, careia, chiar daca nu o intelegem pe deplin trebuie sa-i facem fata. Nu exista independenta. Trebuie sa ne supunem sau lui Dumnezeu, sau lui Satana si sistemului sau, numit „lumea de acum”.

„Dar fac ce vreau si nu ascult de nimeni!” Dragul meu, asa ceva nu se poate. Sau esti cu Dumnezeu sau cu Satana. Domnul Isus clarifica lucrul acesta cind zice: „Cine nu este cu Mine, este impotriva Mea, si cine nu stringe cu Mine, risipeste” (Mat. 12:30). Este absurd sa crezi ca se poate sa fi neutru. Nu depinde de tine: „Cine nu este cu Mine, este impotriva Mea”.

Supunerea fata de Dumnezeu si acceptarea lui Isus ca Domn sint lucruri de cea mai mare insemnatate. Cei care se dau acum de partea Lui, vor gusta in final cu El din cupa victoriei. Cei care I se impotrivesc acum, vor ingenunchea odata inaintea Lui la marea Judecata. Biblia spune: „Iata ca a venit Domnul cu zecile de mii de sfinti ai Sai, ca sa faca o judecata impotriva tuturor, si sa incredinteze pe toti cei nelegiuiti, de toate faptele nelegiuite pe care le-au facut in chip nelegiuit, si de toate cuvintele de ocara, pe care le-au rostit impotriva Lui acesti pacatosi nelegiuiti” (Iuda 14,15). Cine vrea sa vada ca nu exista neutralitate, sa examineze cu atentie continutul „injuraturilor” de care este plin vocabularul oamenilor din lume. Nu este clar ca cele mai multe sint indreptate impotriva lui Dumnezeu si a lucrurilor Lui sfinte? Va veni o vreme cind acesti ignoranti atei vor plati pentru naivitatea lor vinovata. Biblia spune: „Pentru ca in Numele lui Isus sa se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamint si de sub pamint, si orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Isus Christos este Domnul” (Filip. 2:10-11). Indemnul subinteles in acest text este urmatorul: „Supune-te Celui biruitor acum, pentru ca sa ai in final parte de biruinta. Daca faci aceasta, in ziua Domnului vei fi de partea celor binecuvintati.

Respecta-i pe cei mai in virsta

Cea de a doua baza de autoritate in Biserica si in societate sint cei mai in virsta. Iata indemnul pe care-l gasim in 1 Petru 5:5: „Tot asa si voi, tinerilor, fiti supusi celor batrini. si toti, in legaturile voastre, sa fiti impodobiti cu smerenie. Caci, Dumnezeu sta impotriva celor mindri, dar celor smeriti le da har”.

Tinerii inchipuiti, care vor sa aibe ultimul cuvint si vor sa rastoarne lumea cu susul in jos, aruncindu-i la cosul istoriei pe cei batrini, se nenorocesc singuri. Proverbul romknesc intelept spune: „Cine nu are batrini sa si-i cumpere”. Adolescentii care cred ca pot inlocui experienta de o viata a batrinilor cu „cunostintele” acumulate in scoli n-au nici un habar de viata. scolile lumii nu fac doi bani in comparatie cu scoala vietii! Din punct de vedere crestin, orice batjocorire a celor mai in virsta si orice rebeliune impotriva ordinii stabilite este o violare a unui principiu fundamental al Scripturii.

In practica, asa numitul „conflict intre generatii” nu este nimic altceva decit o dovada a faptului ca nu ne „impodobim cu smerenie in legaturile noastre” si ca nu vrem „sa ne supunem unii altora”. Avem la fel de multa nevoie si de intelepciunea echilibrata a batrinilor si de entuziasmul debordant si neformalist al tinerilor. Aceste doua realitati sint ca frina si motorul automobilului. Vai de masina care nu are motor, dar vai si de masina care nu are frine!

Supune-te Bisericii

Cea de a treia autoritate rinduita de Dumnezeu este Biserica: „Ascultati de mai marii vostri, si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinind, caci asa ceva nu v-ar fi de niciun folos” (Evrei 13:17). Biserica este familia copiilor lui Dumnezeu si in aceasta familie unii sint rinduiti sa conduca. Dumnezeu ne indeamna sa acceptam aceasta ordine pentru ca activitatea acestor lideri spirituali sa poata fi facuta cu bucurie. Nu-i necesar ca sa le mai ingreunam si noi lucrarea. Au si asa o sarcina destul de grea. Chiar si atunci cind un astfel de conducator al Bisericii este gresit intr-o anumita privinta, mult mai mult se poate indrepta daca cei ce vor sa-l ajute fac aceasta intr-un spirit de supunere, decit daca o fac intr-un duh de impotrivire. Majoritatea impasurilor care au dus si duc la ruperi de Biserici si la suferinte nenecesare provin nu dintr-o problema de „dreptate”, ci din una de atitudine. Relatiile de supunere sint la fel si in Biserica si in familie. Cind vrei sa faci o „limpezire” a treburilor din Biserica intreaba-te: „Mi-ar placea ca sotia mea sa incerce sa rezolve problemele de acasa prin aceeasi metoda pe care o folosesc eu fata de conducatorii Bisericii?”

Supune-te formelor de guvernamint

A patra autoritate rinduita de Dumnezeu este forma de guvernamint a tarii: „Fiti supusi oricarei stapiniri omenesti, pentru Domnul; atit imparatului, ca inalt stapinitor, cit si dregatorilor, ca unii care sint trimisi de el sa pedepseasca pe facatorii de rele si sa laude pe cei ce fac bine” (1 Petru 2:13-14).

Cele patru forme de supunere enumerate mai sus sint importante si numai cel care se incadreaza in ele poate deveni ceea ce vrea Dumnezeu sa-l faca. Totusi, in afara celor patru, mai exista una fara de care nu vom putea sa mergem prea departe in viata si nu vom reusi sa facem prea multe: supunerea unii catre altii: „Supuneti-va unii altora in frica lui Christos” (Efes. 5:21). „si toti in legaturile voastre sa fiti impodobiti cu smerenie” (1 Petru 5:5). Imparatia lui Dumnezeu este un regat al iubirii si nicaieri nu se exprima mai frumos aceasta iubire ca intr-un caracter smerit, gata sa se puna la dispozitia altora in slujire.

Exemplul suprem

Domnul Isus este modelul suprem al supunerii si slujirii din iubire. Din pruncie si pina la Golgota, Domnul Isus a fost „unul venit ca sa slujeasca” (Marcu 10:45). Priviti-L ducindu-si crucea spre dealul Capatinii. Auziti-l cum ofteaza si infiorati-va cind cade sub povara ei. De crucea aceea erau atirnate toate pacatele lumii de la Adam si pina la ultimul om care se va naste in lume. Admirati-L cum stie sa ne slujeasca noua si cum stie sa se supuna hotaririi Tatalui din ceruri. Ar fi putut sa cheme legiunile de ingeri ca sa-L scape, dar n-a facut-o. Era Atotputernic, dar a acceptat sa fie scuipat si schingiuit de oamenii pe care i-a creat din dragoste. Din cauza ca m-a iubit pe mine, a suferit rusinea si a murit moarte de tilhar pe cruce.

Imaginati-va cum a aratat lucrarea Domnului Isus privita din ceruri. Cautati sa patrundeti dincolo de slava si sa-L vedeti pe Isus stind pe tron, in toata splendoarea si stralucirea dumnezeirii Sale. Are frumusetea si desavirsirea slavei de Dumnezeu. Nimic nu-i lipseste. Cautati sa va imaginati apoi o scara lunga care coboara din cer spre pamint si priviti-L pe acest Isus cum coboara, treapta dupa treapta, parasind slava cerului si intrind in atmosfera poluata de pacat a pamintului. Omenirea zace in cel rau si miroase urit in starea ei de putrefactie. El se umileste atit de mult incit accepta sa spele picioarele acestei umanitati murdarite de pacat. La picioarele scarii, imaginati-va lupii vicleni, rai si cruzi care asteapta sa-L sfisie. El vine sa se umileasca si sa spele picioarele minjite ale omenirii. Apoi, se lasa prins de ei, ca un Miel blind, accepta sa fie scuipat de aceasta haita nebuna si li se da in miini de buna voie ca sa fie schingiuit si apoi sfisiat pe lemnul crucii. Toate acestea le-a facut pentru ca te-a slujit pe tine si pe mine, facindu-se „urzitorul unei mintuiri vesnice”. Acesta este Domnul care ne cheama in imparatia Lui si ne indeamna sa invatam si noi sa ne supunem unii altora si „sa fim impodobiti cu smerenie in legaturile noastre”.

Cei mai multi dintre noi nu am vrea sa ne supunem nimanui. Ni se pare ca sintem prea destepti si prea priceputi ca sa ne umilim inaintea altora. Educatia noastra, diplomele cucerite, nivelul de civilizatie si mai ales … stravechea mindrie nu ne lasa sa ne mai imbracam cu smerenie in legaturile noastre. Nu mai avem intre noi slujirea in spiritul Mielului lui Dumnezeu. Ne-am insusit mai degraba incapatinarea catirului care se intoarce cu spatele la stapin si face praf, cautind sa-l loveasca cu copita.

Cum va putea magarul acesta violent sa se incadreze in lucrarea Bisericii? Trebuie sa ne pocaim cu totii si sa ne intoarcem la simplitatea si autoritatea Cuvintului lui Dumnezeu. Chiar daca traim intr-o lume complexa, principiile Bibliei au ramas aceleasi. Biserica n-ar trebui sa coboare standardul la nivelul pornirilor membrilor firesti. Liderii duhovnicesti trebuie sa dea tonul unei vieti de smerenie si supunere, iar ceilalti trebuie sa se supuna lor, „din pricina lui Christos”.

Testul supunerii

Iata cum este pus la incercare in Biserica spiritul nostru de supunere. Adunarea stabileste un anumit standard de sfintenie si imediat unul sau doi dintre membrii Bisericii nu vor sa-l urmeze. „Nu sintem de acord” spun ei cu tarie. Reactia lor seamana mai mult cu lovitura de magar, decit cu spiritul blind al mielului. Credinciosii s-au deprins sa fie mai incapatinati in lucrurile „mici” ale disciplinei Bisericesti, decit a fost Domnul Isus cind I s-a propus sa lase slava si sa „ia chip de rob, facindu-se asemenea oamenilor”. Cunosc tinere din Biserica care s-au suparat mai mult pentru citiva centimetri la lungimea rochiei, decit s-a suparat Christos ca a trebuit sa moara pentru aceasta incapatinare la Cruce. Frati s-au jignit mai mult unul pe celalalt pentru un anumit fel de tuns sau pieptanatura, decit s-a jignit Domnul cind a trebuit sa se aseze intre doi tilhari ca sa-i mintuiasca. Loviturile incapatinate de copite marcheaza viata Bisericilor de azi mai mult decit dovezile minunate de supunere. Toti suferim si, in strafundul sufletului, toti stim ca „nu se merita”.

(Fratele Richard {urmbrand imi povestea odata ca tocmai vizitase o adunare crestina divizata din cauza parerii despre libertatea femeii de a purta palarie in locul traditionalului batic. „Le-am spus repede care este solutia”, a spus dinsul. „Nu avea rost sa se certe pentru asemenea fleacuri. Le-am spus sa poarte de-acum incolo si batic si palarie: cele care vor palarie sa poarte baticul sub palarie, iar cele care vor batic, sa poarte palaria sub batic!” Probabil ca nu v-a scapat ironia din sfatul fratelui Richard. Ea marca de fapt mustrarea pentru o adunare care se impiedica in „fleacuri”, cind lumea pacatoasa ii astepta afara cu Evanghelia.)

Ce vrem sa spunem cu aceasta? Vrem sa spunem ca de-acum nimeni nu mai are voie sa gindeasca si sa-si spuna parerea de frica sa nu intre in conflict cu Biserica si sa fie acuzat de nesupunere? Fireste ca nu. Poti gindi si poti vorbi cit vrei si cu cine vrei. Dar trebuie sa inveti sa faci toate acestea intr-un spirit de smerenie si de supunere. De pe pozitia mielului, poti oricind zice: „Ajuta-ma in aceasta problema. Nu inteleg de ce este asa”. Nu spune in incapatinarea magarului: „Regula aceasta stupida nu are nici un sens”.

Multi credinciosi din Biserica se lipsesc singuri de binecuvintari, nefiind niciodata gata sa ceara lamuriri sau sa se lase ajutati de ceilalti. S-ar putea ca problema ta sa fie de natura financiara sau de natura spirituala; nu conteaza. Du-te la fratii tai si cere-le ajutorul. Daca-ti ofera bani, nu fi prea mindru ca sa-i primesti. Daca-ti atrag atentia ca te afli pe un drum gresit, supune-te lor si urmeaza-le sfatul. Nu te grabi sa contrazici, asculta, cauta sa intelegi si implineste. Aceasta este cea mai sigura cale spre binecuvintare.

Supunerea te scuteste

De ce sa ma supun autoritatii? De ce sa ascult de tata? De ce sa ascult de cei ce conduc Biserica? De ce sa ma supun altora? Supunerea ne aduce o forma de protectie, ea ne scuteste de atacurile spirituale ale diavolului. Supunerea este ca o umbrela care te poate scuti de torentele ploii. Supunerea ne scuteste sa infruntam singuri sagetile arzatoare ale celui rau. Daca tatal tau iti spune: „mai bine nu te duce seara aceasta …” , fa bine si asculta-l. S-ar putea sa fie sfatul care te scuteste de o primejdie nebanuita. Daca autoritatile iti spun: „Condu cu maximum 65 de mile pe ora”, stai in aceasta viteza, considerind-o limita care desparte o calatorie placuta de una care ti-ar putea lasa un gust amar in gura. Daca cei din Biserica iti spun ca nu este bine sa asculti un anume fel de muzica, asculta-i, caci va fi spre binele tau. Cei carora le-a dat Dumnezeu autoritate asupra ta nu-ti vor raul, ci dimpotriva, sa te pazeasca de primejdie.

Cind raspunzi obraznic: „Ba ma duc tata, regulile acestea fixate de tine n-au nici o noima” sau „Fac ce vreau cu viata mea” sau „Sint destul de mare ca sa ma conduc si singur”, nu faci altceva decit sa iesi singur de sub umbrela protectoare si sa te asezi in calea atacurilor diavolului. Lipsa de supune fata de autoritatea protectoare stabilita de Dumnezeu este responsabila pentru majoritatea suferintelor inutile pe care ni le-am provocat singuri. Daca am fi ascultat, am fi avut parte de bucurie si de biruinta.

Grija de frati – Iubiti-va unii pe altii

Grija de frati

de Simon Schrock

„Iubiti-va unii pe altii”

Mary avea cinci anisori cind a trebuit sa treaca printr-o operatie majora, care i-a pus serios viata in cumpana. Doctorii si-au dat repede seama ca o transfuzie de singe era absolut necesara. Dupa ce au testat toti membrii familiei, singurul care avea acelasi tip de singe era fratele ei mai mic, Jimmy.

„Jimmy, vrei sa-i dai singele tau lui Mary?” l-a intrebat doctorul.

Jimmy a strins nervos din dinti si a spus dupa un rastimp: „Da, domnule doctor, daca trebuie …”

S-au apucat repede de lucru si l-au pregatit pe baietas pentru transfuzia de singe. Nu incepusera insa bine procedeul si obrajii lui Jimmy s-au albit deodata. Doctorul si-a dat seama ca nu transfuzia este de vina si i-a facut semn asistentei sa stea de vorba cu baiatul.

„Nu te simti bine, Jimmy?” l-a intrebat asistenta.

„Ba da, dar ma intreb cind am sa incep sa mor”?

„Sa mori?” a tresarit asistenta. „Tu crezi ca va trebui sa mori daca-i vei da sorei tale singe?”

„Da, cu siguranta”.

„si esti gata sa mori pentru sora ta?”

„Da, doar am acceptat sa-i dau singele meu.”

Doctorul si asistenta au privit cu uimire si admiratie spre micul erou. Apoi i-au explicat lui Jimmy ca nu va trebui sa moara, deoarece Mary avea nevoie numai de o mica cantitate de singe.

Intimplarea aceasta este o ilustratie a sacrificiului de care este in stare dragostea.

Biblia ne spune ca: „Nu este mai mare dragoste decit sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai” (Ioan 15:13).

Intreaga Scriptura nu este altceva decit o carte de dragoste. Ea ne istoriseste cum s-a manifestat cea mai coplesitoare iubire din istoria cosmosului: dragostea lui Dumnezeu pentru rasa umana. Desi L-am parasit prin neascultarea protoparintilor nostri, Dumnezeu a ales sa ne iubeasca si sa ne recistige pentru Sine. Dragostea lui Dumnezeu s-a manifestat pentru noi pe vremea cind noi ii eram inca straini si vrajmasi. Biblia ne spune ca Dumnezeu este dragoste. Nu este de mirare deci ca ea cere tuturor celor care au intrat in familia lui Dumnezeu sa manifeste o dragoste intensa unii pentru altii.

Iata ce ne-a spus Domnul Isus despre dragoste: „Va dau o porunca noua: Sa va iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii. Prin aceasta vor cunoaste toti ca sinteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii” (Ioan 13:34-35).

„Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unii pe altii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decit sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai” (Ioan 13:34, 35; 15:12, 13).

Biblia mai spune: „Sa nu datorati nimanui nimic, decit sa va iubiti unii pe altii” (Rom. 13:8).

„Caci voi singuri ati fost invatati de Dumnezeu sa va iubiti unii pe altii” (1 Tes. 4:9).

„Sa aveti o dragoste de frati neprefacuta, iubiti-va cu caldura unii pe altii, din toata inima” (1 Petru 1:22).

Epistolele lui Ioan duc si mai departe aceasta porunca a iubirii:

„Caci vestirea, pe care ati auzit-o de la inceput, este aceasta: sa ne iubim unii pe altii”.

„si porunca Lui este sa credem in Numele Fiului Sau Isus Christos, si sa ne iubim unii pe altii, cum ne-a poruncit El”.

„Prea iubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii. … daca ne iubim unii pe altii, Dumnezeu ramine in noi, si dragostea Lui a ajuns desavirsita in noi”. (1 Ioan 3:11, 23; 4:11, 12).

Iubirea unul pentru altul nu este o optiune, ci o porunca a Domnului. Oricine face parte din familia lui Dumnezeu manifesta aceasta trasatura comuna.

Un anume fel de iubire

Cei ce au studiat fenomenul dragostei au remarcat patru feluri de iubire: iubirea romantica, iubirea de frate, iubirea din cadrul familiei si iubirea divina. Biblia le cere celor credinciosi sa se ridice deasupra iubirii omenesti si sa practice iubirea divina. Bineinteles ca impreuna cu aceasta porunca, Dumnezeu ne daruieste prin Duhul si resursele necesare pentru a trai la acest nivel inalt, caci nu exista in niciunul din noi suficiente resurse ca sa putem iubi ca Dumnezeu.

Biblia foloseste cuvintul „agape” pentru a deosebi iubirea divina de celelalte forme ale iubirii. Iubirea de tipul „agape” cauta intotdeauna binele suprem pentru fiinta iubita. Ea nu se limiteaza doar la aprinderea sentimentelor, ci se ridica la nivelul mintii si subordoneaza intreaga vointa in procesul de slujire al celor pe care-i cuprinde. Agape este iubirea care se sacrifica si care se ofera sa ajute si acolo unde ajutorul nu este meritat.

Cea mai buna ilustratie a acestui fel de iubire este Domnul Isus Christos: „Dar Dumnezeu isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cind eram noi inca pacatosi, Christos a murit pentru noi” (Rom. 5:8).

Este nevoie de multa iubire ca sa putem sa ne slujim unii altora. De prea multe ori, comportamentul nostru dovedeste cit de copilarosi si imaturi sintem. Daca un frate din Biserica este sanatos din punct de vedere spiritual, cu o familie care-i face cinste si cu o activitate care-l scoate in evidenta in fata tuturor, atunci noi ii acordam toata iubirea noastra. Toti il consideram „unul de-al nostru” si ne inghesuim sa-l invitam pe acasa.

Dar sa ne inchipuim ca acest frate incepe sa treaca prin clipe mai grele. Poate ca cineva i-a spus ceva care l-a ranit sau poate ca Dumnezeu a ingaduit ca ceva rau sa i se intimple in familie. Ce se intimpla cu dragostea noastra? Exact cind el are mai mult nevoie de ea, noi ii intoarcem spatele. Daca incepe sa vina mai rar pe la Biserica, il socotim „instrainat” si-l scoatem din inimile noastre. Bineinteles ca el va cauta refugiu in prieteniile unor oameni din lume si probabil ca-l vom vedea curind in situatii si circumstante „discutabile”. Atunci ne vom grabi sa-l aratam cu degetul si sa nu ne mai socotim datori sa-i sarim in ajutor. Comportamentul nostru este un fel de negustorie: sintem gata sa investim doar in prieteniile din care nadajduim sa ne intoarcem cu o oarecare doza de profit. Cind nu ni se raspunde dupa asteptari, ne retragem „capitalul” si-i tratam pe ceilalti cu raceala.

Cit de diferita a fost dragostea lui Christos! El ne-a iubit pe vremea cind noi ii eram vrajmasi si cu cit Il raneam mai mult, cu atit El isi deschidea bratele mai larg, pina ce le-a intins atotcuprinzator pe cruce.

Iubirea de tipul agape este iubirea care se daruieste pe sine, cheltuindu-se pentru binele si fericirea celor din jur.

stiu ca este greu sa mai ramii prieten cu cineva care a parasit standardul sfinteniei crestine si ca o eventuala afiliere cu el poate ruina o reputatie cu greu cistigata. Dar, ce este mai important: orgoliul si pozitia noastra in ochii celorlalti sau salvarea celui care se afla intr-o stare de criza? Ce te-ar costa daca l-ai invita acum la masa in familia ta?

stiu ca, din punct de vedere uman, el nu mai merita atentia ta, dar din punct de vedere al iubirii divine?

Una din ilustratiile hazlii din cintecele crestine ale negrilor spune ca, incercind sa participe la un serviciu divin intr-o Biserica a albilor, un negru a fost luat pe sus si aruncat gramada in praful drumului. Pe cind se stergea incetisor, scuturindu-si hainele, cel umilit a auzit glasul Domnului: „Ce ti s-a intimplat Pete?” „M-au aruncat in strada, Doamne”. „stiu, Pete”, a continuat Domnul, „si Eu caut sa intru in aceasta Biserica de 15 ani si nu am reusit inca!”

Domnul Isus este intotdeauna afara cu cei care sufera si gem.

Dupa cel de al doilea razboi mondial, un grup de credinciosi francezi din teritoriile Alsaciei si Lorenei au luat hotarirea ca sa nu ia Cina Domnului impreuna cu populatia de origine germana. In prima duminica de dupa aceasta hotarire, francezii i-au trimis pe germani sa ia Cina la subsolul Bisericii. Cind a fost insa sa inceapa cu rugaciune, pastorul adunarii a simtit ca cerul este inchis deasupra lui si nu s-a putut ruga. Dupa citeva minute de liniste, el le-a spus celorlalti: „Cred ca stiu ce se intimpla: Domnul Isus este la subsol cu fratii germani. Chemati-i inapoi aici, altfel nu putem lua Cina Domnului”.

Intimplari ca acestea ilustreaza cit de important este sa ne dam seama ca noi sintem chemati sa depasim dimensiunile inguste ale sentimentalismelor firii, pentru a pasi dincolo de ele, in nesfirsitele dimensiuni ale iubirii divine. Dragostea lui Dumnezeu nu tine seama de greutatile care-i stau in cale. Ea se manifesta chiar si acolo unde este greu sa treci peste resentimente. Agape este mai mult decit o simtire a inimii; ea este o incordare neinduplecata a vointei. Iubirea aceasta se manifesta atunci cind cineva este hotarit sa actioneze chiar impotriva sentimentelor sale, sacrificindu-le de dragul celui care a gresit.

Exista o rasplata a iubirii „agape”: bucuria care vine dupa sacrificiul slujirii. Sentimentele implinirii nu vin inaintea actiunilor, ci dupa ele, ca o rasplata binemeritata.

S-ar putea ca tu sa spui: „Bine, dar nu-l mai iubesc de loc. Nu mai simt nimic pentru el”.

Asa ceva se poate intimpla in relatiile de familie, in relatiile de la lucru si chiar in relatiile dintre membrii Bisericii. Iubirea divina va continua insa sa actioneze printr-un act de vointa. Cind sentimentele s-au evaporat, nestatornice, trebuie sa ne invatam sa-l iubim pe celalalt printr-un act de vointa. Aduceti-va aminte ce i-a spus Domnul Isus bisericii care-si parasise dragostea dintii: „Adu-ti dar aminte de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintii” (Apoc. 2:5). Nu ne putem intoarce la sentimente pierdute decit atunci cind sintem gata sa facem faptele iubirii. Faptele noastre facute cu hotarirea neclintita a vointei vor readuce la viata si sentimentele de care ducem acum lipsa. Aceasta inseamna ca trebuie sa ne purtam frumos si atunci cind nu simtim simpatie pentru cineva.

Domnul Isus ne-a aratat prin viata Sa ce inseamna iubirea divina care se jertfeste pentru binele altora. La sfirsitul vietii Sale, El si-a indemnat urmasii sa staruiasca in practicarea iubirii divine. Iata ce le-a spus in predica de pe munte:

„Ati auzit ca s-a spus: „Sa iubesti pe aproapele tau, si sa urasti pe vrajmasul tau”. Dar Eu va spun: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blastama, faceti bine celor ce va urasc, si rugati-va pentru cei ce va asupresc si va prigonesc, ca sa fiti fii ai Tatalui vostru care este in ceruri; caci El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni, si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti.

Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii? si daca imbratisati cu dragoste numai pe fratii vostri, ce lucru neobisnuit faceti? Oare paginii nu fac la fel?” (Mat. 5:43-47).

Cum poate dobindi cineva o asemenea iubire? Apare ea odata cu maturizarea? O poti dobindi prin frecventarea unei anumite Biserici? O poti obtine ca rezultat al unei rezolutii de Anul Nou? Exista un studiu biblic care sa te ajute sa o cunosti? Nu! Dragostea divina este o rodire a Duhului Sfint: „Roada Duhului dimpotriva este dragostea …” (Gal. 5:22). Nimeni nu poate produce de la sine dragoste de calitatea vesniciei. Numai Dumnezeu poate iubi dumnezeieste. Duhul Sfint este singura persoana care ne poate face partasi unor asemenea trairi. Orice credincios care traieste o viata de ascultare si supunere fata de Domnul Isus poate avea in inima lui rodirea aceasta minunata: iubirea divina. Mladita nu poate rodi de la sine, insa cind mladita ramine in vita, rodirea se face de la sine: „Eu sint vita, voi sinteti mladitele. Cine ramine in Mine si in cine ramin Eu, aduce multa roada; caci despartiti de Mine, nu puteti face nimic” (Ioan 15:5).

Domnul Isus este izvorul din care curge dragostea divina. Cind esti nascut din nou prin Duhul Sau, Duhul Sfint intra in contact cu duhul tau si din aceasta legatura primesti puterea de a rodi intr-o iubire divina. Nu uita ca Domnul Isus este vita si ca tu esti numai mladita roditoare. Daca nu te vei lipi de Christos cu toata inima ta, nu vei fi in stare sa aduci roada iubirii divine.

Cum este aceasta roada?

Binecunoscutul text din 1 Corinteni 13 ne descrie dragostea „agape” astfel:

Dragostea divina este indelung rabdatoare. Ea rezista la tavaleala vazind in celalalt o persoana cu potential de la Dumnezeu. Ea vede dincolo de pacat pe pacatosul iubit de Dumnezeu. Aceasta iubire mai da cu bucurie inca o sansa celui gresit.

Dragostea divina nu se umfla de mindrie si nu invidiaza. Ea se bucura de succesul altora si-i incurajeaza continuu pe ceilalti, acordindu-le o permanenta atentie.

Dragostea divina nu se poarta necuviincios. Ea nu este isterica, nu vorbeste urit, nu tine minte la nesfirsit greselile altora pentru a le raspunde cu aceeasi moneda la vremea prielnica.

Dragostea divina nu se da batuta. Ea acopere totul, crede totul, nadajduieste totul, sufere totul.

Poporul Domnului este chemat sa rodeasca aceasta calitate inalta a iubirii divine. Nu-i de mirare ca Scriptura ne indeamna sa avem „radacina si temelia pusa in dragoste” (Efes. 3:17), sa „raminem in dragostea Lui” (Ioan 15:9) si sa crestem „tot mai mult in dragoste unii fata de altii” (1 Tes. 3:12).

Sisintnt constient ca nu am in mine puterea sa iubesc asa, dar sint hotarit sa ma alipesc si mai tare de Domnul, pentru ca El sa poata sa rodeasca prin mine din iubirea Sa minunata. Vreau sa fiu un vas purtator de mireasma dumnezeiasca inspre o lume suferinda si flaminda dupa iubire. Iata de ce, cuvintele din 1 Tesaloniceni 3:12 si 13 mi se par asa de minunate: „Domnul sa va faca sa cresteti tot mai mult in dragoste unii fata de altii si fata de toti, cum facem si noi insine pentru voi, ca sa vi se intareasca inimile si sa fie fara prihana in sfintenie, inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, la venirea Domnului nostru Isus Christos impreuna cu toti sfintii Sai” .

Fie ca Dumnezeu sa ne faca pe toti sa sporim neincetat in iubire.

Grija de frati – Fiti primitori de oaspeti

Grija de frati

Cuprins de Simon Schrock

6

„Fiti primitori de oaspeti”

Dati-mi voie sa va povestesc inca o intimplare din copilaria mea. Eram cam de treisprezece ani cind un vinzator de la magazinul de masini agricole s-a oferit sa-i vinda lui tata un tractor. Imi aduc aminte ca tata nu prea voia sa faca tirgul acela atunci, dar vinzatorul s-a oferit sa vina personal acasa la noi si ne-a luat pe toti cu masina lui luxoasa. Pe drum, vinzatorul ne-a oprit la un restaurant si s-a oferit sa ne cumpere ceva de mincare. Tata a zis ca un suc este de ajuns, dar vinzatorul nu s-a lasat pina ce nu ne-a dat tuturor o masa pe cinste. Ce mai, nu trebuie sa va mai spun ca ne-am imprietenit cu vinzatorul si ca tata a cumparat chiar in ziua aceea tractorul!

Iata o alta intimplare: cu citva timp in urma, o companie de discuri ne-a invitat sa participam la o expozitie de produse organizata in incinta unui mare restaurant. Credeti ca-mi amintesc ceva despre calitatea produselor? Foarte putin. N-am sa uit insa curind extraordinara varietate de produse … alimentare cu care ne-am indopat toti, delectindu-ne. Bineinteles ca masa a fost „gratuita”. Contractele incheiate au acoperit insa mult mai mult decit pretul ei.

Cei ce stiu sa vinda au invatat bine un principiu: cistiga mai intii simpatia clientului si vei avea dupa aceea parte si de banii lui. Ei sint ca pescarul care „cheltuieste” o rima, pentru ca apoi …

Sa stiti ca „negustoria” aceasta nu este straina de spiritul Bibliei. Principiul este acelasi chiar daca lumea si Biblia il folosesc in scopuri diferite. Dumnezeu vrea sa ne apropiem de oameni nu pentru a trage foloase de la ei, ci pentru a le fi de folos. Ospitalitatea si prietenia sint cai de acces spre inimile oamenilor. si noi avem asa de multe de oferit! Il avem pe Domnul Isus in care sint ascunse toate comorile lumii si care poate da ajutor tuturor celor care sint in lipsuri sau necazuri.

Lumea de astazi a stabilit relatii bazate pe egoism. De obicei „ii folosesti pe altii sau esti folosit de ei”, uneori „o mina spala pe alta” din dorinta stabilirii unui compromis cu avantaje duble.

Familia copiilor lui Dumnezeu trebuie sa fie calauzita de principiul binefacerii altruiste. Noi trebuie sa fim prietenosi pentru ca Dumnezeu ne-a invatat sa fim asa. Actiunile noastre sint motivate de dragostea fata de Dumnezeu si de iubirea fata de aproapele nostru.

Ospitalitatea biblica

„Sfirsitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiti intelepti dar si vegheati in vederea rugaciunii. Mai presus de toate, sa aveti o dragoste fierbinte unii fata de altii, caci dragostea acopere o sumedenie de pacate. Fiti primitori de oaspeti intre voi, fara cirtire” (1 Petru 4:7-9). Aceasta este o chemare la trairea in dragoste, la ignorarea greselilor si la acceptarea celorlalti intr-o atmosfera de toleranta iubitoare.

In alta parte a Scripturii putem citi: „Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca. Ajutati pe sfinti, cind sint in nevoie. Fiti primitori de oaspeti” (Rom. 12:10a, 13).

Conducatorii Bisericii trebuie sa fie „primitori de oaspeti” ( 1 Tim. 3:2; Tit 1:8).

„Staruiti in dragostea frateasca. Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii, prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri” (Evrei 13:1,2).

Semnificatiile ospitalitatii

Dictionarele spun ca ospitalitatea este: „o atitudine binevoitoare fata de oameni, placerea de a avea musafiri; prietenie oferita din toata inima si dezinteresata; bucuria de a folosi bunurile trecatoare pentru a dobindi prietenii care sa dureze vesnic”.

{ebster scrie ca ospitalitatea este: „Obiceiul de a primi oaspeti si de a-i trata cu toata bunatatea si curtuazia”.

Definitiile de mai sus ne pot da o idee despre ceea ce se asteapta de la noi ca sa facem pentru altii. O Biserica ospitaliera este un grup de oameni care nu se multumesc sa se intilneasca doar la Biserica, ci isi deschid cu bucurie casele unii altora, stau la mese impreuna, se bucura de prezenta celorlalti si au o asa de mare bucurie cind sint impreuna incit cei ce au scapat prilejul simt ca au pierdut o mare ocazie.

(Imi aduc aminte de vremea cind ne intilneam ca Biserica intr-un fost garaj din California. Conditiile erau modeste, dar dragostea si buna dispozitie faceau ca sala aceea mica sa ne para un somptuos palat, iar intrunirile erau adevarate banchete de dragoste si partasie crestina. Unul dintre noi, Emil Dumitru, lucra uneori Duminica dimineata la magazinul de optica medicala, dar venea pe la ora 12 cind se termina serviciul divin spunind: „N-am putut sa nu ma reped sa va vad macar si sa va string in brate. Care veniti astazi la mine la masa ?” Era si aceasta o dovada de ospitalitate si prietenie.)

Din pacate, societatea moderna, desi ne-a adunat mai multi intr-un loc, nu ne-a invatat si sa dorim sa ne cunoastem unii pe ceilalti. Traim fiecare in patratica noastra, nederanjind si nevrind sa fim deranjati de nimeni. Cind apar neintelegeri sau conflicte, oamenii isi dau seama cit de putin se cunosc unii pe ceilalti si cei mai multi au tendinta sa plece in alta parte. Este interesant ca cei care au practicat ospitalitatea sint si cei care acum rezista crizei si reusesc sa cladeasca punti intre oameni.

Avraam este un exemplu de personaj biblic care a practicat ospitalitatea. Pentru el, gazduirea celor trei drumeti a insemnat mult mai mult decit ce inseamna pentru noi astazi deschiderea frigiderului sau aprinderea aragazului. El a trebuit sa aduca apa si sa-i spele pe cei trei musafiri pe picioare. Apoi, impreuna cu Sara, „au luat trei masuri de faina, au framintat si au pregatit trei turte. Avraam a dat fuga la vite, a luat un vitel tinar si bun si l-a dat unei slugi ca sa-l pregateasca in graba. Apoi a luat unt si lapte, impreuna cu vitelul pe care-l pregatise si l-a pus inaintea lor. El insusi a statut linga ei, sub copac, si le-a slujit pina ce au mincat” (Gen. 18:1-10). A fost o osteneala demna de unul care „a gazduit pe ingeri”. Tot ce a facut Avraam ilustreaza ce inseamna ospitalitatea. Avraam a fost rasplatit pentru lucrarea sa: „La anul, pe vremea asta, Ma voi intoarce la tine; si iata ca Sara, nevasta-ta, va avea un fiu”. Ce s-ar fi intimplat daca Avraam nu le-ar fi aratat trimisilor cerului ospitalitate?

Pilde de ospitalitate

Biblia ne da si alte exemple de ospitalitate. Laban a stiut sa se poarte frumos cu slujitorii trimisi de Avraam. Iosif i-a primit cum se cuvine pe fratii sai cind s-au pogorit in Egipt. Faraon l-a intimpinat cu amabilitate pe batrinul Iacov, tatal lui Iosif. Ietro l-a gazduit pentru o vreme pe Moise. Rahab a adapostit iscoadele trimise in Canaan. Vaduva din Sarepta Sidonului l-a gazduit pe proorocul Ilie. Sunamita s-a dovedit o excelenta gazda pentru Elisei. Iov a fost un „tata al strainilor”. Lidia a staruit de Pavel sa intre in casa ei. Zacheu l-a primit in casa sa pe Domnul Isus. Domnul Isus insusi le-a aratat ce inseamna ospitalitatea atunci cind a spalat picioarele ucenicilor.

Un alt exemplu minunat este cazul celor doi ucenici care se indreptau spre Emaus. Ei vorbeau pe drum despre evenimentele triste petrecute in Ierusalim. Un strain s-a apropiat de ei, a intrat in vorba cu ei si ei l-au acceptat imediat ca tovaras de calatorie. Apoi strainul s-a simtit liber sa le puna intrebari si sa le tina un adevarat studiu biblic. Inimile acestor doi oameni s-au manifestat asemenea unei case primitoare. Nu este de mirare ca, inspre seara, ei au staruit de strainul, devenit intre timp prieten, sa intre si sa ramina cu ei peste noapte in satul in care poposisera. Strainul a stat, a frint piinea inaintea lor si, vazindu-i probabil semnele ranilor de la miini, cei doi au inteles in sfirsit cu uimire ca strainul fusese chiar … Domnul. „Atunci li s-au deschis ochii si L-au cunoscut; dar El S-a facut nevazut dinaintea lor” (Luca 24:13-35).

Aspecte practice ale ospitalitatii

Ospitalitatea ne face sa traim in unitate. Ea ne ajuta sa ne sprijinim unul pe celalalt si sa putem sta in picioare pina in „Ziua Domnului”. O cintare crestina spune:

„Spic cu spic se tine-n vint

Cine-i singur cade frint”.

Ospitalitatea ne transforma dintr-o multime individualista intr-o familie, Pavel vorbeste despre persoane care i-au devenit „rude” in familia mare a copiilor lui Dumnezeu: „Spuneti sanatate lui Ruf, cel ales in Domnul, si mamei lui, care s-a aratat si mama mea” (Rom. 16:13).

Dar, va zice cineva, noi nu sintem pregatiti pentru oaspeti! „Sint pinze de paianjen pe la colturi, este praf peste tot, parchetul nu este dat cu ceara, geamurile nu sint curate, curtea nu este aranjata. Copiii fac prea multa galagie, iar noi pur si simplu nu stim sa purtam o discutie indelungata”. Celor care spun astfel de cuvinte trebuie sa le amintim ca ospitalitatea nu este o ocazie pentru a ne etala pe noi insine si pentru a ne lauda cu casele sau cu mobila noastra, ci o oportunitate de a ne lasa cunoscuti de altii asa cum sintem si de a ne pune la dispozitia lor cu tot ceea ce avem. Pinzele de paianjen si praful vor trece, dar prietenia sincera si dezinteresata va ramine pe vesnicie. Ferestrele murdare pot fi trecute foarte usor cu vederea atunci cind inima este curata si plina de iubire.

(Imi amintesc cu duiosie de o casa modesta asezata linga Gradina Botanica din Iasi. In ea si-au gasit alinarea multe inimi calatoare si multe generatii de studenti. Familia lui nea Culita Sfatcu, fratele presbiter al Bisericii, a stiut ce inseamna ospitalitatea. „Mama” si „tata” Sfatcu au crescut multi copii ai Bisericii in casa lor de pe Copou. Daca nu pot spune ca s-a ridicat tavanul din cauza cintecelor si risetelor galagioase, pot spune ca odata s-a rupt patul cu noi de atita ris si zbenguiala.

Au fost si alte familii in Iasi. Mai bogate, cu case mai mari si mai spatioase, dar, nu stiu de ce, pasii nostri nu se opreau in pragurile lor, ci se grabeau intotdeauna sa ajunga in dealul Copoului, unde masa nu era intotdeauna bogata, dar era garnisita cu iubire. Care a fost secretul familiei Sfatcu? Daca ma intrebati pe mine, cred ca l-am putea formula cam asa: „O casa mica, dar cu o inima mare si incapatoare, care ne-a cuprins pe toti in ea, asa cum eram, cu stingaciile si cu toanele noastre, cu crizele si cu momentele noastre de devastatoare veselie. Parca mai aud si acum in urechi ecoul vorbelor „mamei Sfatcu”: Costica, Tudorica, dati, mama, muzica aia mai incet ca ma doare capul”.

Neamul romknesc a fost obisnuit cu ospitalitatea. Spre deosebire de alte neamuri, la noi si-au facut casa buna si bulgarii si rusii si nemtii si ungurii si tatarii si sirbii si tiganii si evreii si … cine mai stie citi. Pe cind treceam cu masina pe dealurile de la Cotnari, un turist strain a vrut sa cumpere un strugure, „asa de pofta”. tin minte ca gospodarul s-a dus in vie si l-a adus pe cel mai mare si mai frumos. Cind strainul a intrebat cit il costa, gospodarul s-a simtit jignit si n-a vrut sa primeasca nimic.

Neospitalitatea este o boala mai recenta a romknilor. Ea ni s-a strecurat in suflet odata cu ateismul care a cautat sa ne inchida cerul de deasupra noastra si sa ne transforme in fiinte animalice preocupate numai cu supravietuirea egoista de fiecare zi. Crescut in tinda Bisericii, romknul se va intoarce curind la obiceiul de a-i primi pe musafiri cu piine si cu sare; in casele si in inima lui. Asa sa dea Domnul!

Dati-mi voie sa va mai povestesc ceva din viata aproape legendarului evanghelist care a fost Marcu Nichifor. Pe cind locuia intr-o casa din Caransebes, dinsul a invitat o haimana de pe strada sa locuiasca cu el si sa se adaposteasca de frigul de afara. Din vorba in vorba, fratele a aflat ca „musafirul” lui se indeletnicea deobicei cu furtisagul. Fara sa se lase doborit de vestea aceasta, fratele Marcu i-a vorbit in continuare despre Domnul Isus, l-a pus sa se roage si apoi l-a rugat sa ramina la el in casa pina se va intoarce dintr-o vizita pe care le-o promisese celor dintr-o Biserica de departe. Celor cu care se intilnea, fratele Marcu le spunea cu haz: „Ce crezi?! Eu ma plimb si hotul imi pazeste casa! Ai mai vazut asa minune?” La intoarcere, fratele a constatat cu bucurie ca nadejdea nu-i fusese inselata. Nu-i lipsea intr-adevar nimic din casa.

Altadata, un musafir mai nevoias a inoptat si el in casa fratelui Marcu. La plecare, gazda l-a rugat staruitor sa ia plapuma cu el si sa o duca copiilor. Vazindu-l ca sovaieste, fratele Marcu a adaugat: „Nu-mi purta grija. tie nu-ti da nimeni o plapuma, dar fratii vor vedea ca nu am si se vor indura mai repede de mine decit de tine”.

L-am gasit odata indesind, in lipsa lemnelor, pagini rupte din carti in godinul care duduia, aruncind pe pereti reflexiile flacarilor vesele. Dupa o vreme, fratele Marcu a izbucnit in risul dumnealui tumultos si caracteristic, comentind: „Ce interesant, cartile astea m-au incalzit de doua ori: cind le-am citit m-au incalzit pe dinauntru, iar acum ma incalzesc pe dinafara. Ha, ha, ha!”. In loc de stinjeneala, veselia lui a transformat intreaga imprejurare intr-o sarbatoare, iar eu m-am simtit dintr-o data, nu stiu cum, inconjurat de o aureola mistica care emana din gazda mea binevoitoare.)

Lipsa de ospitalitate lasa un gust amar si o amintire trista. Un asociat al meu a fost invitat sa faca turul unei organizatii crestine. Gazda sa si-a turnat cafea intr-un pahar si l-a condus prin sectii sorbind cu voluptate din licoarea aromata fara sa-i pese ca musafirului ii lasa gura apa dupa continutul mult rivnit. Veti spune ca acestea sint lucruri mici si neinsemnate, dar va voi atrage atentia ca viata intreaga este alcatuita mai ales din astfel de lucruri mici si aparent neinsemnate. Lucrurile mari, evenimentele radicale vin doar la rastimpuri si sint cladite pe temelia unor astfel de lucruri mici si doar aparent fara consecinte.

Intr-o zi am primit vizita unui om care s-a interesat sa viziteze Biserica noastra. Dupa serviciul de la Biserica, diaconul Bisericii ne-a invitat pe toti la el la masa. Gazda ne-a ospatat regeste. In jurul mesei, am avut o discutie interesanta despre ce inseamna sa traiesti prin credinta. Peste un timp am primit o scrisoare de la cel ce ne fusese musafir pentru o jumatate de zi. Ne multumea tuturor pentru ospitalitate si dorea sa stim cu totii ca partasia noastra a fost ocazia in care Dumnezeu i-a schimbat toata conceptia lui despre viata. Ospitalitatea crestina poate avea mereu astfel de rezultate.

In multe tari ale lumii, crestinii au in sufragerie un carnet cu insemnari pus la dispozitia musafirilor. La plecare, fiecare lasa pe linga adresa de acasa si un mic mesaj de dragoste. Asa este si la noi acasa. Sa ne inchipuim ca ai si tu un astfel de jurnal al musafirilor. Daca l-ai deschide acum, pe cine ai gasi pe paginile lui? Pe matusa Marta, pe mama si tata, pe nepotul Ion si familia lui si pe mai cine? Nu-i asa ca sint cam toti „dintre ai nostri”? Sintem ospitalieri mai ales cu rudele noastre, cu prietenii nostri si cu cei de aceeasi nuanta religioasa cu noi.

Exista trei categorii de oameni pe care nu-i invitam de obicei „la o cafea”. Intii sint cei pe care, desi sint crestini, i-am etichetat ca „nu sint dintre ai nostri”. Ei sint sau prea liberali sau prea legalisti sau prea … altfel. Apoi este grupa celor care sint „din lume”. Uitam prea ades ca Domnul Isus a venit „sa caute si sa mintuiasca ce era pierdut”. Nu ne-am dus inca sa invatam ce inseamna: „Mila voiesc, nu jertfa, si bunatate mai mult decit ardere de tot”(Mat. 9:13). Invatatorul din Nazaret a fost numit „prietenul pacatosilor” si noi ne bucuram ca El a fost asa, caci altfel El nu s-ar fi apropiat de niciunul dintre noi! Ce facem noi insa? Cit de mult semanam noi cu El in aceasta privinta si cit intoarcem altora din binele care ni s-a facut noua?

A treia categorie care nu maninca de obicei la masa noastra este grupa celor „din patura de jos”. Ei sint cei care au hainele murdare, nu cunosc bunele maniere si n-au cum sa ne rasplateasca invitindu-ne apoi la mesele lor. Ospitalitatea noastra este de obicei selectiva, si din acest punct sintem departe de asemanarea cu felul de comportament recomandat de Domnul Isus (Luca 14:12-14).

Trebuie sa invatam sa fim primitori de oaspeti. Casele noastre sint la fel de mult „ale Domnului” ca si cladirile in care ne tinem adunarile. De ce sa nu invatam sa ne folosim casele pentru a cladi punti intre oameni si Dumnezeul pe care-L slujim? si acesta este un fel de a contribui la zidirea Imparatiei lui Dumnezeu.

Ospitalitatea este un proces care incepe acum si aici, dar are ramificatii pina in ziua vesniciei. Iata ce le spune Domnul Isus celor care sint primitori de oaspeti: „Atunci Imparatul va zice celor din dreapta Lui: „Veniti binecuvintatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia, care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii. Caci am fost flamind si Mi-ati dat de mincat; Mi-a fost sete si Mi-ati dat de baut; am fost strain si M-ati primit; am fost gol si M-ati imbracat; am fost bolnav si ati venit sa Ma vedeti; am fost in temnita si ati venit pe la Mine. Atunci cei neprihaniti Ii vor raspunde: „Doamne, cind Te-am vazut noi flamind si ti-am dat sa maninci? Sau fiindu-ti sete si ti-am dat de baut? Cind Te-am vazut noi strain si Te-am primit? Sau gol si Te-am imbracat?” … Drept raspuns, Imparatul le va zice: „Adevarat va spun ca, ori de cite ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut” (Mat. 25:34-40).

Ospitalitatea este o ocazie sa invatam sa ne bucuram unul de celalalt. Ea ne pregateste pentru marele eveniment care ne asteapta, cind vom auzi zicindu-se: „Ferice de cei chemati la ospatul nuntii Mielului!” (Apoc. 19:9).

Ma intreb: Daca nu simtim bucuria sa aratam ospitalitate aici, cum vom fi bucurosi sa ni se arate ospitalitate acolo? Ar fi mai bine sa invatam inca de pe acum sa ne simtim bine in compania sfintilor. „Sfintii din tara sint placerea mea”. „Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti”.

Introducere in teologie – Prolegomena (I)

PROLEGOMENA (partea I-a)

1. DOMENIUL TEOLOGIEI

Intregul domeniu al teologiei, cuprinzind toate disciplinele educatiei teologice, a fost impartit in mod traditional in patru diviziuni majore. La inceputul oricarui studiu al teologiei trebuie sa fie asezate subiecte cu un caracter general si orientativ care sa includa teme ca acestea: conceptul crestin de revelatie, natura experientei crestine, crestinismul si misticismul, crestinismul si celelalte religii, legea si Evanghelia, etc. Restul disciplinelor teologice pot fi grupate in patru categorii dupa cum urmeaza:

I. TEOLOGIA EXEGETICA
1. Filologia biblica.
a. Ebraica
b. Aramaica (caldeana)
c. Greaca
2. Arheologia biblica
a. Geografia tarilor biblice
b. Flora si fauna
c. Viata sociala si familiala in Israel
d. Institutiile politice si civile
e. Ceremoniile si datinile religioase
3. Introducerea biblica
a. Originea cartilor Bibliei
b. Revelatia divina
c. Inspiratia
d. Canonul biblic
e. Diferitele traduceri
4. Criticismul biblic
a. Criticismul textual sau inferior
b. Criticismul literal sau superior
5. Hermeneutica sau Principii de interpretare
6. Exegeza cartilor din Vechiul si Noul Testament

II. TEOLOGIA ISTORICA
1. Studii pregatitoare
a. Protoistoria omenirii. Geneza 1 – 11
b. Istoria lui Israel
c. Viata Domnului Isus Hristos
d. Istoria apostolica
2. Istoria Bisericii
a. Primara, 30-590 d.H.
b. Medievala, 590-1517 d.H.
c. Moderna, 1517- prezent.
d. Aspecte distincte

(1) Persecutiile
(2) Dezvoltarea structurilor si organizatiilor
(3) Consiliile Bisericii
(4) Formele de inchinaciune
(5) Parintii Bisericii
(6) Simbolistica crestina
(7) Istoria denominatiilor
(8) Activitati misionare si de caritate
(9) Statistici
(10) Arta si arhitectura bisericeasca

3. Istoria doctrinelor biblice

4. Teologia biblica
a. Vechiul Testament: intelepciunea si poezia poporului evreu, fenomenul profetic
b. Noul Testament: teologia caracteristica urmatoarelor sectiuni distincte: Evangheliile sinoptice, Evanghelia lui Ioan, Epistolele lui Pavel, Epistolele lui Petru, Epistola catre Evrei, Iacov si Apocalipsa.

III. TEOLOGIA SISTEMATICA
1. Apologetica
2. Polemica
4. Dogmatica sau Teologia Sistematica
5. Etica crestina
6. Enciclopedia teologica

IV. TEOLOGIA PRACTICA
1. Homiletica
2. Evanghelismul
3. Misionarismul
4. Teologia pastorala
5. Educatia crestina
6. Muzica bisericeasca
7. Structuri de autoritate bisericeasca
8. Institutiile de slujire crestina
9. Liturgica

2. CE ESTE “TEOLOGIA SISTEMATICA” ?

Schita de mai sus il poate ajuta pe cititor sa inteleaga care este locul ocupat de teologia sistematica in intregul studiilor teologice.

Prin “teologie sistematica” noi intelegem intregul adevar despre Dumnezeu asa cum ne este el descoperit in Cuvintul Sau. Cu alte cuvinte, teologia sistematica nu se ocupa cu ceea ce ne pune la indemina filosofia sau cugetarea omeneasca, ci numai si numai cu informatiile pe care ni le pune la dispozitie Cuvintul lui Dumnezeu.

Credem ca va fi de folos sa aratam aici legatura care exista intre teologia sistematica si unele dintre celelalte discipline ale studiului biblic.

Exegeza este examinarea unor anumite portiuni din textul Scripturii in limbile originale in care a fost scris. In esenta lor, toate studiile teologiei sistematice trebuie sa se sprijine pe o exegeza corecta, altfel ele nu ar avea nici un fel de valoare “teologica”.

Teologia biblica preia rezultatele studiilor exegetice asupra unui anumit pasaj si le grupeaza in unitati de sine statatoare ca de exemplu: doctrina despre Dumnezeu in invatatura mozaica sau nadejdea mesianica din cartea lui Isaia.

Teologia sistematica ia apoi invataturile biblice rezultate din studiile exegetice si din teologia biblica si le aduna pe toate la un loc in exprimari atotcuprinzatoare despre adevarurile divine. Teologia practica studiaza care sint cele mai bune cai pentru transmiterea acestor adevaruri despre Dumnezeu asa cum se gasesc ele in Cuvintul Sau.

Istoria bisericii traseaza drumul poporului lui Dumnezeu pe pamint de-a lungul secolelor.
Cel ce se ocupa cu teologia sistematica trebuie sa faca o distinctie clara intre proclamatiile despre adevar asa cum se gasesc ele in Cuvintul lui Dumnezeu si “interpretarile” intelepciunii omenesti in anumite aspecte ale revelatiei divine. Numai Cuvintul lui Dumnezeu ramine pururi autoritatea absoluta si pe deplin inspirata.

Teologia, ca stiinta, este un produs al muncii omului in dorinta lui de a intelege si de a clarifica. Ea nu este infailibila si nu poseda nici un fel de autoritate divina. Cu toate acestea, ea are o deosebita importanta si valoare prin faptul ca ridica inaintea fiecarei generatii adevarurile divine marete ale divinului Cuvint al lui Dumnezeu asa cum se gasesc ele in Scriptura.

3. DE CE STUDIAZA OAMENII TEOLOGIA?

Este absolut imposibil sa intelegi anumite exprimari ale Bibliei daca nu ai o cunoastere de ansamblu a ei. Asta nu inseamna in nici un fel ca Biblia este o carte confuza, ci doar atrage atentia asupra faptului ca, mai mult decit vrem noi sa recunoastem de obicei, Scriptura pretinde un anumit nivel de “interpretare” din partea noastra.

Iata un exemplu: cind Ioan ne spune ca “singele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat” (1 Ioan 1:7), el nu ne trimite la ideea ca cel pacatos trebuie sa stea fizic sub cruce si sa lase singele lui Hristos sa se scurga asupra trupului lui pentru a dobindi curatia launtrica. “Interpretarea” pe care o dam pasajului devine automat “teologia” noastra si ea ne spune ca semnificatia pasajului este ca prin credinta in Hristosul crucificat se dobindeste iertarea pacatelor. Si tot asa, cind Pavel spune ca el se “lauda cu crucea lui Hristos” (Gal. 6:14), el nu vorbeste despre crucea de lemn ca atare, ci despre lucrarea savirsita de Hristos prin moartea Sa din anul 30 d. H.

Cind Ioan ne spune ca Satan este legat cu un “lant mare” (Apoc. 20:1-2), teologii nu inteleg prin aceasta un lant de otel, ci doar o metafora pentru exprimarea limitarii la care va fi supusa puterea de influenta a Satanei.

Cind Domnul Isus a spus: “Acest pahar este legamintul cel nou” (1 Cor. 11:25), El a subinteles de fapt: “continutul acestui pahar simbolizeaza legamintul pe care-l fac cu cei credinciosi prin intermediul mortii Mele la Golgota”.

De fapt, regula generala pe care am putea-o propune este ca adevarul spiritual este exprimat intotdeauna intr-o forma care presupune o oarecare masura de interpretare. In mod obisnuit, pentru a dobindi “intelepciunea care duce la mintuire” (2 Tim. 3:15), omul de rind nu are nevoie decit de o inima curata si de o minte luminata de calauzirea Duhului Sfint. Cu toate acestea, Biserica are nevoie si de “teologia” scolastica rezultata din activitatea intensa si indelungata a acelor crestini nascuti din nou la o intelegere duhovniceasca a Cuvintului lui Dumnezeu, care petrec ani indelungati in studiu si meditatie asupra Bibliei. Aceasta nu pentru ca am avea nevoie de o autoritate ex-cathedra, care sa guverneze Biserica, ci pentru a aseza in fata fiecarei generatii de oameni raspunsul Cuvintului lui Dumnezeu la framintarile contemporane si pentru a putea infrunta ereziile care apar in perioada respectiva. Eruditii bibliei si crestinii simpli fara pregatire teologica sint bineinteles, toti la un loc si fiecare in parte, frati cu statut egal in cadrul Bisericii crestine.

Oamenii studiaza teologia pentru ca nu se pot multumi sa vada in Biblie o colectie dezordonata de literatura religioasa. Mintea omului este in asa fel construita incit sa tinjeasca dupa o privire de ansamblu care sa explice rolul si intelesul fiecarui element in parte.

Poate ca o comparatie cu natura s-ar putea sa ne ajute sa ilustram mai bine acest lucru. Iata copacii de exemplu: Dumnezeu nu a plantat copacii lumii intr-o ordine stiintifica riguroasa care sa tina seama de “soiuri” sau “categorii”. El nu i-a separat pe unii de altii. De fapt, s-a intimplat contrariul: natura ne prezinta o glorioasa si minunata diversitate de aranjament. Ce face mintea umana insa? Ea nu este multumita cu dezordinea frumoasa din jur, ea nu se poate opri la constatarea estetica. Mintea porneste infrigurat sa faca o clasificare care sa ordoneze realitatea din jur. Omul vrea sa stie cite soiuri de pomi exista si cum poate folosi diferitele soiuri pentru folosul muncii si vietii sale. Aceasta nu este adevarat numai pentru copaci, ci pentru toate celelalte elemente ale lumii noastre inconjuratoare. Oamenii de stiinta au grupat toate lucrurile in “sisteme”: minerale, plante, animale, bacterii, corpuri ceresti, etc.

Savantii iau animale sau plante care au caracteristici asemanatoare si le grupeaza mai intii in cea mai generala clasa posibila, numita de ei filum. La rindul lui, fiecare filum este divizat progresiv in subgrupe numite: subfilum, clasa, subclasa, ordin, subordin, familie, gen, specie si subspecie sau varietate. Clasificarea moderna a biologiei este bazata de exemplu pe o lucrare facuta de Linnaeus in anul 1735 d.H. (”Classification.” The World Book Encyclopedia (Chicago: Field Enterprises, Inc. 1950), Vol. 3, C, p.1468) . Imparatia plantelor a fost divizata in patru fila, iar cea animala in doisprezece sau chiar mai multe „fila”.

Oamenii de stiinta nu s-au putu insa multumi doar cu categorisirea lucrurilor din jur. Ei au vrut sa afle din ce sint facute aceste lucruri si asa s-a nascut chimia. Dupa acelasi proces s-au nascut si celelalte stiinte: aerodinamica, antropologia, arheologia, astronomia, bacteriologia, biochimia, etc. Produsul final al tuturor acestor clasificari si analize nu a fost doar simpla satisfacere a foamei mintii dupa explicatii, ci si descoperirea lucrurilor care ne-au imbunatatit existenta ca razele X, insulina, automobilul, aparatele electrice, etc. – toate acestea dovedind din plin valoarea cercetarii stiintifice.

Tot ceea ce am spus mai sus este valabil si pentru teologie. Mintea omeneasca nu este multumita sa citeasca doar istorisirile despre Moise, psalmii lui David, scrisorile lui Pavel si Apocalipsa lui Ioan. Oamenii vor sa inteleaga fiecare adevar in relatia lui cu adevarul total al revelatiei divine, iar aceasta este sarcina de capatii a teologiei.

Pe tarimul teologiei, clasificarea mai mult sau mai putin standardizata a inceput inca de pe vremea lui Peter Lombard, (1100-1160 d.H.) intemeietorul scolasticii (Emil Brunner, The Christian Doctrine of God (Philadelphia: The Westminster Press, 1950), p.vi.) .

Chiar si inainte de aceasta, in cele dintii secole de existenta a crestinismului, teologii incepusera deja lucrarea de interpretare si organizare a materialului biblic, cautind sa-l aseze intr-un sistem organizat, facind acelasi lucru pe care l-au infaptuit oamenii de stiinta in ostenelile lor.

Este foarte adevarat ca orice crestin poate primi mintuirea si poate ajunge la intelegerea Scripturii si fara sa studieze teologie, dar Biserica ca institutie trebuie sa-si sistematizeze si clarifice crezul. Invatatorii si predicatorii ei trebuie sa cunoasca temeinic continutul si semnificatia “Kerugmei” (proclamarii) biblice. Si dupa cum exista anumiti oameni de stiinta specializati in anumite “specii” sau in domeniul clasificarilor si al scrierii de tratate si manuale stiintifice, si in teologie unii trebuie sa se specializeze in studii particulare iar altii trebuie sa caute sa se dedice teologiei propriu zise.

Cercetarile stiintifice n-au reusit sa scape lumea de sarlatani, dar ele au produs minuni in felul in care ne-au imbunatatit traiul si au eliberat masele populare de frica si ignoranta care ii inrobise de-a lungul istoriei. In acelasi mod, studierea teologiei n-a reusit sa-i elimine pe “invatatorii mincinosi” si nici ereziile nimicitoare care s-au abatut asupra Bisericii. Neglijarea studiului teologic a incurajat insa si mai mult aparitia denaturarilor de tot felul. Dupa cum stiinta a facut mult progres in stapinirea si folosirea naturii in folosul oamenilor, si teologii sint chemati in fiecare generatie sa preintimpine primejdiile, sa infrunte atacurile filosofiilor anti-crestine din fiecare veac si sa ofere credinciosilor neinstruti si tuturor conducatorilor Bisericii o calauzire clara care sa-i ajute sa-si formuleze mesajul in cel mai bun fel in care poate fi inteles de fiecare generatie. Tragem nadejde deasemenea ca de-a lungul secolelor s-a progresat mult in procesul de publicare a unei cit mai corecte teologii.

4. VALOAREA TEOLOGIEI

1. Studierea continutului doctrinar al Cuvintului lui Dumnezeu are valoare pentru zidirea unei vieti duhovnicesti. Unii scot in evidenta importanta trairilor emotionale si a aprinderii inimii drept factori majori in cresterea duhovniceasca. Fara indoiala ca ceva adevar exista si in aceasta parere, caci este important sa-ti tresalte inima atunci cind asculti o predica curata din Evanghelie. Pentru a fi eficace, Cuvintul lui Dumnezeu trebuie sa ne atinga nu numai mintea, ci si emotiile.

Altii au scos in evidenta activitatile ca cel mai important factor de maturizare crestina. Ideia lor este ca marturisirea publica are un efect intaritor asupra credintei si asupra caracterului. Pentru ei nimic nu este mai folositor decit a sta de vorba cu un pacatos despre mintuire, a cauta sa cistigi un pierdut pentru Hristos si a depune marturie despre bunatatea lui Dumnezeu.

Nici emotiile si nici activitatile insa nu pot fi, singure, sursa cresterii omului duhovnicesc. Este necesar sa apara si un al treilea factor care sa se adreseze mintii prin intelegerea adevarului slavit despre Dumnezeu si despre mintuirea Lui, asa cum ne sint descoperite ele in Scriptura. O intelegere buna a intregului adevar descoperit omenirii de catre Dumnezeu este de cea mai mare valoare pentru maturizarea crestina.

2. Teologia sistematica ajuta deasemenea la proclamarea unei Evanghelii adevarate. Cel ce nu cunoaste decit versete izolate sau adevaruri partiale nu poate propovadui cum se cuvine Cuvintul lui Dumnezeu.Pentru a vorbi bine din Biblie trebuie sa cunoastem toata Biblia. Trebuie sa cunoastem toata istoria planului de mintuire asa cum este el descris din gradina Edenului si pina in cartea Apocalipsei. Trebuie sa fim familiarizati cu promisiunile si cu conditiile mintuirii si cu toate avertizarile din Scriptura. Nimeni nu cunoaste corect Cuvintul lui Dumnezeu pina cind nu poate sa faca legatura dintre pasaje particulare si intregul Bibliei.

3. In al treilea rind, studiul teologiei sistematice il poate pazi pe cineva de erezie. Orice ratacire care exista acum in lume, exista pentru ca cineva s-a departat de la adevarul curat al Scripturii si a propovaduit o deformare a invataturii data oamenilor in Biblie. De exemplu, unii credinciosi nu-si dau seama ca institutiile legii lui Moise au fost inlaturate prin lucrarea mintuitoare a lui Hristos. Altii nu-si pot da seama de diferenta care exista intre cei care au trait inainte si dupa ziua de Rusalii, chiar daca au fost cu toti mostenitori ai mintuirii.

4. Teologia sistematica ne mai este de ajutor si pentru a trai o viata centrata in Dumnezeu. Daca procesul de studiu se desfasoara in umilinta si dintr-o dorinta sincera de a cunoaste voia lui Dumnezeu, El ne va apropia de Hristos si ne va darui calazuirea si siguranta zilnica atit de necesara unei trairi crestine in biruinta si bucurie. Pe masura ce crestem in intelegerea adevarului din Cuvintul lui Dumnezeu, ajungem sa ne dam seama cit de total depindem de Dumnezeu, cit de nevrednici sintem si ce mult avem nevoie de harul lui Dumnezeu. Intrega viata crestina trebuie cladita pe adevar si nu pe oricare adevar, ci pe acela care se gaseste in Scriptura.

Din nefericire in studiul teologiei se pot face si abuzuri. Cineva poate face din el o preocupare sterila si un sistem intelectual golit de orice ascultare, smerenie si evlavie personala. Crestinismul se reduce atunci doar la un fel de filosofie pe care o pot pricepe chiar si intelectualii nemintuiti. Un studiu, care ar fi trebuit sa-L slaveasca pe Isus Hristos si sa-l ajute pe cel credincios sa se bucure de desavirsirea mintuirii prin har, se transforma astfel in ceva neatragator pentru omul simplu cu o credinta copilareasca si ramine doar ceva destinat jongleriilor intelectuale.

Cea mai buna cale pentru a impiedica teologia sistematica sa devina nerodnica si neatragatoare este insotirea ei cu un timp de meditatie petrecut in rugaciune. Fara asa ceva, cunostinta ingimfa si putem deveni intelectuali mindri si aroganti, inclinati spre certuri de cuvinte si fara nici un rod in slujirea crestina. Practic, aceasta inseamna ca trebuie sa petrecem cel putin atita timp in citirea Cuvintului lui Dumnezeu, cit petrecem in citirea cartilor de teologie. Cel preocupat de teologie trebuie deasemenea sa citeasca biografiile unor oameni mari ai credintei ca Pavel, Augustin, Luther, Calvin, Grebel, Menno Simons, Wesley, Spurgeon, Finney, Moody, J.S. Coffman, etc. Biografiile crestine au o valoare exceptionala pentru vitalizarea teologiei sistematice si pentru dezvoltarea unei evlavii personale.

5. LUCRARI DEOSEBITE DE TEOLOGIE SISTEMATICA

Probabil ca cele mai importante documente de teologie sistematica Romano-Catolice sint canoanele, decretele si catechismul de la Consiliul din Trent, ale carui sesiuni s-au tinut, cu intreruperi, intre anii 1545 si 1563. (Vezi “The Canons and Dogmatic Decrees of Council if Trent, A.D. 1563” in “The Creeds of Christendom”, de Philip Schaff, (New York: Harper and Brothers, 1919), II, pp.77-206)

Una din lucrarile cele mai importante de teologie catolica aparuta in limba engleza este: “Outlines of Dogmatic Theo-logy”, in trei volume, scrisa de Sylvester Joseph Hunter, preot Iezuit si aparuta in editura Benziger Brothers, la New York, Cincinati si Cicago in anii 1894-1896.

Importanta este si lucrarea in doua volume: “The teaching of Catolic Church” editata de G.D. Smith si tiparita de Macmillan in 1949.

Cea mai buna lucrare de combatere a teologiei Romano-Catolice este Handbook to the Controversy with Rome scrisa de profesorul Karl von Hase (1800 – 1890) si publicata la Londra ca o traducere a celei de a saptea editie in limba germana al carei original a fost publicat mai intii in 1862. Probabil ca aceasta lucrare ramine si astazi una din cartile majore de referinta.

Printre alte lucrari de valoare mai enumeram: Infailibility of the Church, de George Salmon, tiparita de Baker Book House, in Grand Rapids, Michigan, 1951 si A Catholic Dictionary, editat de Donald Attwater, Macmillan, 1942, si deasemenea Catholic Encyclopedia publicata de editura Appleton in anul 1910.

Una dintre cele mai bune lucrari de teologie in traditia Anglicana-Episcopaliana este Theological Outlines, de profesorul Francis J. Hall, scoasa de Morehouse-Gorman Co., New York, in 1933. Profesorul Hall a mai scris o Teologie dogmatica in zece volume, a carei rezumat se afla in Outlines.

Printre cele mai importante lucrari din traditia Reformata trebuiesc amintite: Institutes of the Christian Religion de John Calvin, aparute in 1536, in circulatie acum si in limba engleza, intr-o traducere in doua volume publicata de Westminster Press, 1935.

Un alt scriitor semnificativ a fost Charles Hodge (1797 – 1878), supranumit si “Personalitatea cea mai dominanta din grupul cunoscut sub numirea de “Scoala de la Princeton”. El este autorul a trei volume de Systematic Theology, 1872-1873.

Multumitoare este si lucrarea lui A.H. Strong (1836 – 1921): Systematic Theology, aparuta initial in 1886 si revizuita apoi in 1907. Strong a fost baptist.

Cea mai completa lucrare moderna de teologie sistematica este Reformed Dogmatics scrisa de profesorul Louis Berkof (1873 – 1957) si aparuta in patru volume la editura Eerdmans, 1932-1937.

De o oarecare valoare este si lucrarea Outlines of Theology de A.A. Hodge (1823 – 1886) publicata in 1860, revizuita in 1878 si retiparita de Eerdmans in 1949 si de Zondervan in 1972. Mai pot fi consultate si cartile scoase de G.C. Berkouwer (1903 -).

Cel mai de seama teolog, din cea mai stricta miscare a traditiei Luterane din America (Sinodul Missouri), este Dr. Francis Pieper (1852 – 1931). Intre anii 1917 si 1924, el a publicat in germana un set de trei volume intitulat: Christian Dogmatics (Concordia Publishing House, St. Louis, Missouri).

Profesorul John Theodore Mueller a scris si el un volum intitulat: Christian Dogmatics si publicat de aceiasi Concordia in anul 1934.

O foarte folositoare enciclopedie este aceea scoasa de Charles Scribner la New York, 1899: The Lutheran Cyclopedia editata de H.E. Jacobs si A.W. Haas.

Cea mai veritabila sursa de teologie Arminiana este bineinteles The Works of James Arminius (1560 – 1609) tradusa din limba latina si publicata in trei volume de Derby, Miller si Orton, la Auburn si Buffalo in anul 1853.

Cea mai complecta lucrarea de teologie arminiana este Theological Institutes scrisa de metodistul Richard Watson (1781 – 1833); cea de a treisprezecea editie a acestei lucrari a aparut in 1850.

In anul 1869, Samuel Wakerfield (1799 – 1895) a editat A Complete System of Christian Theology, care nu este altceva decit o condensare a lucrarii Institutes de Watson.

William B. Pope (1822 – 1903) a publicat in anul 1879 un Compendium of Christian Theology, iar John Miley (1831 – 1895) a scos in doua volume Systematic Theology.

In anul 1903 a aparut System of Christian Doctrines de Henry C. Sheldon.

Cea mai completa lucrare de teologie arminiana a aparut in anii 1940 – 1942 sub supravegherea lui H. Orton Wiley: Christian Theology, Nazarene Publishing House, Kansas City, Missouri. Interesanta este si rezumarea acestor trei volume sub titlul: Introduction to Christian Theology facuta de H. Orton Wiley si Paul T. Culbertson si tiparita de Beacon Hill Press, Kansas City, Missouri, 1946.

Probabil ca cea mai reprezentativa lucrare moderna din miscarea crestina Society of Friends este Friends for 300 years, scrisa de Howard Briton si publicata de Harper & Brothers, New York, 1952. Lucrarea standard este insa The Apology, de Robert Barklay, colegul domnului William Penn.

Revenind la traditia care exista in miscarile anabaptiste si menonite, trebuie sa spunem ca, in loc sa existe o preocupare pentru formulari sistematice ale teologiei, accentul s-a pus aici intotdeauna pe o mare simplitate a credintei si pe o deplina ascultare de perceptele Scripturii. Pina la aceasta ora nu exista nici macar o singura lucrare de teologie sistematica care sa fi fost scrisa de un frate menonit si vorbind in general despre cartile de doctrina biblica, putem spune ca pina acum au aparut doar foarte putine. Se cuvine sa amintim Complete Works scrisa de Menno Simons (1496 – 1561) si tradusa in limba engleza la Elkhart, Indiana, in anul 1871 si republicata la Scottdale, Pennsylvania, in anul 1956.

O alta lucrare a lui Menno a fost Foundation and Plain Instruction, 1539 – 1540. Colegul lui Menno, Dirk Philips (1504 – 1568) a scris si el citeva articole adunate sub titlul Enchiridion or Handbook of the Christian Doctrine and Religion, publicate de Elkart, Indiana, 1915.

In Germania, un presbiter menonit, Emil Haendiges, a scris o scurta teologie istorica intitulata Die Lehre der Mennoniten, 1921. De fapt, singurul om despre care putem spune ca a scris carti cuprinzatoare de teologie biblica pentru Biserica menonita a fost Daniel Kauffman (1865 – 1944). Lucrarea sa Bible Doctrine a fost publicata de Scottsdale, Pennsylvania, in anul 1914, iar Doctrines of the Bible a aparut in acelasi loc in 1928.

Una dintre cele mai puternice miscari care au influentat gindirea teologica moderna a fost aceea a lui Karl Bart si Emil Brunner in Elvetia. Scoala lor de teologie a fost numita: bartianism, teologie dialectica sau neo-ortodoxie. Cel mai proeminent exponent al miscarii a fost Bart, a carui lucrare Kirchliche Dogmatik (Culegere de docmatica a Bisericii), desi neterminata, s-a intins pe distanta a nu mai putin de douasprezece volume, cu un al treisprezecelea discutabil, dar semnificativ.

Dr. Brunner a scris si el trei volume cu titlul Die Kirchliche Lehre von Gott aparute in 1946,1949 si 1960 si traduse apoi in engleza in 1950, 1952 si 1962 (Westminster Press).

Demne de notat sint si lucrarile scolii Lundensiene reprezentata prin scrierile lui Gustav Aulen. Teologia lui sistematica este intitulata The Faith of the Christian Church (Muhlenberg Press, Philadelphia, 1948).

Alte lucrari aparute mai curind in America sint The Nature and Destiny of Man de Reinhold Niebuhr, Lecturile lui Gifford aparute in 1931, ale lui Scribner in 1951 si Systematic Theology scrisa in trei volume de Paul Tillich (University of Chicago Press, 1951 – 1963).

Nici scoala bartiana, nici cea lunensiana si nici teologia dialectica americana nu recunosc Biblia per se ca pe Cuvintul lui Dumnezeu infailibil. (Cornelius Van Til, The New Modernism, An Appraisal of the Teology of Bart and Brunner (Philadelphia: The Presbiterian and Reformed Publishing Co., 1947). Exponentii acestor scoli cred si ei bineinteles in inspiratia divina, dar pentru ei textul Scripturii este numai instrumentul prin care vine aceasta inspiratie. Ei nu cred ca Biblia a fost inspirata cuvint cu cuvint de Dumnezeu. (Pentru o sustinere argumentata a parerii ca Bibblia este in intregime un produs al inspiratiei vezi The Infailible Word, A Symposium, produsa de membrii facultatii si Seminarului Teologic Westminster (Philadelphia: The Presbiterian Guardian Publishing Co., 1946) Pentru ei, inspiratia nu este o problema de continut literar, ci una de contact personal cu Dumnezeu Insusi. Nu cine citeste poate cunoaste voia lui Dumnezeu, ci doar acela care intra prin citire intr-o legatura mistica si primeste mesajul divin. Scriptura se transforma astfel doar intr-un jurnal in care sint inscrise experientele oamenilor care s-au intilnit personal cu Dumnezeu si cu Hristos. Ele ne pot servi noua numai ca exemple.

Putem spune cu regret ca, in mare masura, teologia moderna se indeparteaza de credinta in creatie ca un act special al lui Dumnezeu, in caderea omului, ca eveniment real din istorie, in minunile savirsite de Domnul ca intimplari reale supranaturale si in realitatea pedepsei vesnice pentru pacat. Multi teologi de azi stabilesc limitari filosofice rigide prin care deosebesc ceea ce este credibil si ceea ce nu este credibil din relatarile Bibliei despre mesajul si lucrarea lui Dumnezeu. Profesind o anumita credinta in seriozitatea inspiratiei divine, acesti oameni se simt totusi liberi sa refuze ca inspirat o mare parte din continutul Scripturii. Cu alte cuvinte, pseudomodernismul teologic de astazi este cramponat inca de modernismul de acum citeva secole fiind inradacinat in gindirea lui Schleiermacher (1768 – 1834), Ritschl (1822 – 1889) si a altor teologi liberali.

Bartianismul a luptat din rasputeri sa depaseasca teologia nesanatoasa a lui Ritschlenienilor subliniind realitatea pacatului si nevoia omului dupa rascumparare. S-a incercat astfel sa se depaseasca tendinta modernismului de a centra totul in jurul omului si a capacitatii sale de a fi arbitrul revelatiei divine. Bartianismul a readus inaintea omului modern lucrarea mintuitoare a lui Hristos si a subliniat criza personala in care intra orice om care se intilneste in mod personal cu Hristos. Este regretabil ca bartianismul nu a putut depasi toate limitarile curentelor moderniste si mai ales atitudinea liberala fata de interpretarea Bibliei care i-a caracterizat in ultimele veacuri pe modernisti. Ne temem in continuare ca multi dintre teologii modernisti contemporani mai staruiesc si astazi intr-o nesanatoasa neincredere in totala inspiratie a Scripturii, denaturind astfel periculos continutul doctrinal al inspiratiei divine asa cum ne-a fost ea lasata pe paginile Bibliei.

In opozitie cu vechiul modernism (Reprezentat de lucrari ca An Outline of Christian Theology, de William Newton Clarke (New York: Charles Scribner, 1898) si Christian Theology in Outline de William Adams Brown (New York, 1906) si chiar si cu miscarea bartiana s-a ridicat un mare numar de teologi si invatatori de Biblie din America care au ajuns sa fie cunoscuti sub numele de “fundamentalisti”. Ei s-au intors total si definitiv la continutul de inspiratie al Scripturii si sint numiti din aceasta cauza: Evanghelici.

Din numarul acestor strict evanghelici trebuie pomenit P.B. Fitzwater de la Institutul Biblic Moody, a carui Christian Theology a fost publicata de Eerdmans in anul 1948, si profesorul Henry C. Thiessen de la Colegiul Wheaton, a carui Introductory Lectures in Systematic Theology a aparut in 1949 si a fost tiparita tot de Eerdmans.

Fundamentalistii accepta Biblia ca fiind cu adevarat Cuvintul inspirat al lui Dumnezeu si sustin o forma de inspiratie numita plenara si verbala. Credinciosii din foarte multe denominatii au imbratisat cu entuziasm aceasta invatatura si sint legati intre ei dincolo de limitele miscarilor din care fac parte de acest caracter Evanghelic propus de Fitzwater, Thiessen si mai tirziu de O. Buswell, Jr.

Ca miscare, fundamentalistii nu au polemizat atit de mult cu ginditorii contemporani, cum au facut cei din miscarea bartiana. Mai mult, fundamentalistii s-au limitat din pacate la un spirit de inregimentare, afisind un aer de sfidare fata de alti teologi care nu le impartasesc parerile si mai ales convingerile lor profetice premileniste.

O alta latura nedezvoltata a fundamentalistilor este lipsa de angajament pentru reformele sociale (Carl F. H. Henry, The Uneasy Conscience of Modern Fundamentalism (Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 1947), pentru rezolvarea materiala a problemelor lumii inconjuratoare. Cu alte cuvinte, fundamentalistii au refuzat pina acum sa se implice in activismul social din jur. In parte, aceasta tendinta este justificata ca un raspuns dat abuzurilor exponentilor asa-numitei evanghelii sociale, care s-au dovedit a fi indiferenti, daca nu critici, la conceptul de regenerare launtrica necesara prin lucrarea Duhului Sfint. Fundamentalistii cred ca Biserica este chemata sa rezolve problemele pacatului launtric din om, nu pe cele sociale ale lumii.

In aceasta scurta trecere in revista a lucrarilor deosebite de teologie sistematica ar mai trebui sa mentionam si Systematic Theology de Lewis Sperry Chafer (1871 – 1952). El a fost profesor la Seminarul teologic din Dallas. Lucrarea este in sapte volume, plus un index si a fost scoasa de Dallas Seminary Press intre anii 1947 – 1948. Scrierea este definita ca “evanghelica, premilenista si dispensationala”. Dispensationalismul subliniaza diferenta dintre anumite perioade istorice ale planului lui Dumnezeu cu lumea, si prezinta poporul evreu ca fiind in centrul atentiei lui Dumnezeu in istoria pamintului. Biserica este prezentata doar ca o paranteza intre legamintul vechi ebraic si instaurarea mileniului in care evreii vor ocupa din nou locul principal in scena lumii. Nu este nici un fel de nevoie sa mai spunem ca dispensationalismul sta intr-un contrast total cu teologia oficiala a ultimelor secole, fie ea Romano-Catolica, Ortodoxa, Reformata, Arminiana sau Anglicana. El este insa foarte raspindit astazi in gruparile foarte populare ale fundamentalistilor de pretutindeni.

Cartea pe care o cititi acum recunoaste Biblia drept singurul Cuvint al lui Dumnezeu, autoritatea finala in probleme de credinta si de viata. Biblia este pentru noi izvorul tuturor invataturilor de folos pentru mintuire si sfintire. Scopul central al Scripturii este acela de a prezenta lumii pierdute pe Isus Hristos si lucrarea Lui de mintuire.

A studia Biblia doar de dragul studiului si a practica un fel de scolastica protestanta ar insemna sa ne restringem la un intelectualism sterp si a nu face cinste traditiei gindirii crestine din secolele trecute si mai ales al reformatorilor din secolul XVI. Trebuie sa spunem ca teologii fundamentalisti din secolul XX sint singurii care se apropie indeajuns de spiritul marilor reformatori Luther si Calvin pe care l-au pierdut complet modernistii si semi-modernistii zilelor noastre, preocupati mai mult cu filosofia si cu studiile abstracte. Teologia care este necesara astazi este aceea a credintei copilaresti in Isus Hristos si in Cuvintul Lui, o credinta care sa incalzeasca inima, sa ilumineze intelectul si sa ne inflacareze spiritul.

6. DOVEZILE CLASICE PENTRU EXISTENTA LUI DUMNEZEU

Cu multi ani in urma, cel ce va scrie astazi era doar un crestin tinerel care citea cu nesat The Natural Theology, scrisa de profesorul Milton Valentine (1825 – 1906) de la Seminarul Teologic Luteran din Gettysburg, Pennsylvania, in anul 1885. Dr. Valentine cauta sa arate ca este rational sa crezi in Dumnezeu daca analizezi dovezile de inteligenta asezate in structurile din care este creata lumea.

Se pune insa intrebarea: Au toate aceste argumente logice valoare in procesul demonstrarii existentei lui Dumnezeu? Raspunsul este unul negativ.

Argumentele logice nu pot transforma un necredincios intr-unul care crede, desi Duhul Sfint ar putea folosi si aceasta cale pentru convertirea cuiva. Intoarcerea la Dumnezeu va ramine insa mereu o problema care depaseste ratiunea. Argumentele existentei lui Dumnezeu nu pot produce singure credinta mintuitoare. Ele pot fi cel mult “schelele nevazute” ce pot propti vremelnic credinta incepatoare a unora. Meditarea la teologia naturala poate produce o inarire a celor proaspat intorsi la Dumnezeu.

De obicei, sint amintite cinci argumente (dovezi) majore ale existentei divine.

Argumentul etnologic este doar o simpla presupunere. El atrage atentia asupra faptului ca la toate popoarele, indiferent de locul lor pe glob, s-au observat forme religioase care au insotit o tendinta generala si irezistibila de a crede in ceva supranatural. Din aceasta realitate se poate trage concluzia ca undeva, in adincul fiintei umane, este inscrisa convingerea ca omul nu este singur in univers si ca mai exista o putere sau niste puteri superioare lui.

Argumentul cosmologic este bazat pe rationamentul logic ca orice lucrare presupune un lucrator si orice creatie dovedeste existenta unuia care a creat-o. Cu alte cuvinte, lumea aceasta cu locuitorii ei nu s-ar fi putut crea singura; trebuie sa existe undeva un Dumnezeu inteligent care a produs aceasta lume si aceste fiinte inteligente.

Argumentul teleologic (de la grecescul “telos” , care inseamna “scop”, “tinta”) deriva din observatia ca pretutindeni in jur observam in creatie structuri inteligente care par a apartine unui plan universal. Daca exista insa un plan unificator al lumii, atunci trebuie sa existe si o minte inteligenta in care s-a nascut si care-l guverneaza spre implinirea unor scopuri ale sale.

Argumentul ontologic este o productie abstracta a logicii care scapa omului modern superficial. In forma lui cea mai simpla, acest argument spune ca ceea ce poate fi gindit trebuie sa existe: daca Dumnezeu este intruchiparea perfectiunii si daca perfectiunea implica existenta, atunci Dumnezeu trebuie sa existe.

O exprimare mai accesibila este urmatoarea: pentru ca gindirea umana sa aiba valoare, Dumnezeu trebuie sa existe, caci simpla notiune de finit presupune existenta Infinitului, si simpla ideie de creatie implica undeva un Creator, etc. Cu alte cuvinte, simpla nevoie de valoare a gindirii umane presupune existenta a ceea ce putem gindi (Leander S. Keyser, A System of Christian Evidence (Burlington, Iowa; Lutheran Literary Board, 1930), p. 199).

Fireste, aici nu este vorba despre Dumnezeu ca despre un simplu produs al imaginatiei umane. Immanuel Kant nu a fost prea convins de valoarea argumentelor teiste (care dovedesc existenta lui Theos, Dumnezeu). El a propus insa un al cincilea, argumentul moral. Kant a simtit foarte puternic ca exista evidenta unui profund caracter moral al lumii. Omul este plasat intr-o lume guvernata de anumite legi morale. El se poate ridica impotriva acestei realitati si poate actiona impotriva legilor morale ale lui Dumnezeu, calcindu-le, dar el nu poate desfiinta prin aceasta existenta lor si nici nu le poate desfinta caracterul lor moral; omul nu poate scapa consecintelor pacatului sau. Deci, rationeaza Kant, daca exista niste legi morale suverane, atunci trebuie sa existe si un Legiuitor care se poarta ca Guvernator al existentei.

Pentru cel ce vrea sa ia in consideratie toate argumentele, ni se pare nedrept sa omitem dintre ele unul foarte profund si anume: caracterul si marturia pe care o au Scripturile. Este evident ca ele au exercitat o influenta salutara oriunde au patruns si au fost tratate cu respect. Oamenii care au primit mesajul Bibliei au devenit mai buni si mai drepti. Este clar ca aceasta carte remarcabila postuleaza existenta unui Dumnezeu personal si maret. Am putea intreba deci: De pe ce temelie vorbesc aceia care indraznesc sa contrazica marturia Cartii cartilor?

Exista deasemenea si marturia depusa de Isus Hristos. Toti stiu ca El a fost un om cinstit, bun si drept. Vorbele Lui ne spun ca El cunostea din experienta personala despre existenta lui Dumnezeu. Am putea intreba din nou: Pe ce baza contrazic necredinciosii marturia lui Isus Hristos?

Am mai putea adauga argumentul experientei crestine. De-a lungul istoriei Bisericii crestine, milioane si milioane de oameni sinceri si buni au marturisit ca ei au gustat dulceata partasiei cu Dumnezeu prin credinta in Isus Hristos si ca au devenit constienti de realitatea prezentei lui Dumnezeu si a vesniciei. S-ar cuveni sa intrebam iarasi: Poate oare orbirea unora sa-i dovedeasca mincinosi pe cei care vad? Sau poate oare faptul ca unii nu L-au crezut pe Isus Hristos si si-au predat vietile in mina Lui sa dovedeasca faptul ca toti ceilalti care au facut aceasta traiesc numai o iluzie?

Se pare ca in aceste probleme despre argumentarea existentei lui Dumnezeu teologii au alunecat dintr-o extrema in cealalta. S-ar prea putea ca in generatiile trecute si Catolicii si Protestantii sa fi exagerat importanta dovedirii rationale pentru intoarcerea oamenilor la credinta. Astazi insa, se pare ca am alunecat in cealalta extrema ajungind sa subestimam intreaga problema, abandonind gindirea rationala si subliniind un fel de irationalism tulbure, de parca omul n-ar fi la urma urmei o fiinta cugetatoare.

Adevarul se afla ca de obicei undeva pe la mijloc intre aceste doua extreme. Prin ea insasi, ratiunea este neputincioasa sa-l transforme pe un om intr-o noua creatie in Hristos. Oamenii nu ajung crestini printr-o preocupare intelectuala intensa, ci prin realizarea faptului ca sint pacatosi si au nevoie grabnica de un Mintuitor, de Isus Hristos. Pe de alta parte, este rational, si asta poate fi sustinut cu dovezi, sa crezi ca lumea aceasta nu s-a facut de la sine si nu este de sine statatoare. Credinta in Dumnezeu este rationala si poate fi aparata in fata tribunalului mintii. Mesajul central al Bisericii crestine trebuie sa ramina insa, nu dovedirea, ci proclamarea legii sfinte a lui Dumnezeu si a pacatoseniei umane, care impreuna cer un remediu al crizei prin glorioasa lucrare mintuitoare a Evangheliei lui Hristos, oferita oricui cu conditia ca sa fie implinite conditiile credintei si pocaintei. Argumentele teiste nu pot produce credinta si nici nu o pot intretine, dar ele il pot ajuta pe credinciosul imatur sa-si depaseasca problemele intelectuale (Vezi J.C. Wagner, Can a Thinking Man Be a Christian? (Scottdale, Pa.: Herald Press, 1950) (desi s-a observat ca de cele mai multe ori indoielile nu sint de natura intelectuala, ci emotionala).

Trebuie de asemenea sa pastram in minte faptul ca mesajul central al Bibliei nu este un set de argumente, ci proclamarea unei mintuiri din pacat si a darului minunat al vietii vesnice prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Grija de frati – Mangaiati-va unii pe altii

Grija de frati
„Mingiiati-va unii pe altii”

de Simon Schrock

Cine vrea sa ajute pe altii trebuie s-o faca „astazi” . Aminarea este „actul de deces” al unei hotariri luate. Dumnezeu nu ne garanteaza niciodata ziua de miine. „Astazi, daca auziti glasul Sau …” O zicala inteleapta spune: „Drumul spre iad este pavat cu intentii bune”.

Exista o rasplatire binecuvintata pentru toti aceia care s-au hotarit sa le dea o mina de ajutor celorlalti. Nici macar un pahar de apa dat cuiva in numele Domnului Isus nu va ramine nerasplatit: „Si oricine va va da de baut un pahar cu apa, in Numele Meu, pentru ca sunteti ucenici ai lui Christos, adevarat va spun ca nu-si va pierde rasplata” (Marcu 9:41).

Cita vreme vom ramine in aceasta lume, vom avea ocazia sa ajutam si sa fim ajutati de altii. Desi ne-am dori o viata fara probleme, realitatea este ca nu exista viata fara o oarecare doza de necazuri. Vorbind ironic, un predicator a spus ca toti ne vom muta in locul unde nu ne mai suparam si nu ne mai deranjam unii pe altii. Ba mai mult, intrarea in acel loc se va face fiind purtati pe brate de altii. Unde va fi acel loc? In cimitirul orasului.

Pina atunci insa, Dumnezeu ne-a asezat aici ca sa ne putem ajuta si sluji unii pe altii. Cine intelege aceasta va gasi in curind multa satisfactie in ceea ce face. Nimeni n-ar trebui sa traiasca asemeni unei insule izolate din largul marii. Dumnezeu ne-a facut sa traim impreuna si ne-a daruit o satisfactie launtrica la care nu putem ajunge decit atunci cind ne simtim de folos si de ajutor celorlalti.

M-am uitat cu atentie in jur si mi-am dat seama ca cei mai fericiti oameni, cei care pot trece mai usor peste adversitatile vietii, sunt tocmai cei care stiu sa intretina relatii bune cu ceilalti si care stiu sa inghita o anumita doza de adversitate si critica.

Astazi, traim intr-o lume care a plonjat nebuneste cu capul inainte inspre judecata si pedeapsa. Sunt razboaie si vesti de razboaie. Un grup etnic se ridica impotriva altui grup etnic. O parte insemnata a bugetului national al fiecarui stat se cheltuieste pentru inarmare. Cantitatea de exploziv existenta pe planeta ar putea sa arunce de citeva ori in aer toata populatia lumii. Ne indreptam spre stadiul in care, dupa profetiile Bibliei, ” cerurile vor trece cu troznet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura si pamintul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Petru 3:10).

Traim intr-o societate dominata din ce in ce mai mult de legea junglei. Fiecare se straduieste sa se inalte cit mai sus, chiar daca aceasta inseamna sa se catere pe cadavrele altora care-i stau in cale. Ne bagam la coada inaintea altora, ne strecuram cu masina prin trafic fara sa mai tinem seama de regulile de circulatie, mintim si inselam „pentru un pumn de iluzii”. Ajungem sa cumparam inaintea altora, cistigam citeva minute in trafic, citiva dolari in negot, dar ne pierdem intre timp fara sa observam „demnitatea” de fiinte facute dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Traim o existenta la fel de periculoasa ca a cercetatorilor marini care studiaza viata rechinilor. Nimeni nu mai are incredere in nimeni si fiecare se asteapta cu anticipata teama sa fie „tras pe sfoara” sau „ars”.

In mijlocul acestei lumi ostile, Dumnezeu Si-a chemat la Sine un popor mintuit prin jertfa Domnului Isus. El ii numeste popor „al nadejdii”: lumina si sarea pamintului. Chemarea lor este sa traiasca intr-un asa mod incit lumea sa afle de existenta lui Dumnezeu, sa inteleaga oferta Lui si sa doreasca ei insisi sa devina membri intr-o comunitate asa de altruista si de plina de mingiiere: „Sa aveti o purtare buna in mijlocul Neamurilor, pentru ca in ceea ce va vorbesc de rau ca pe niste facatori de rele, prin faptele voastre bune, pe care le vad, sa slaveasca pe Dumnezeu in ziua cercetarii” (1 Petru 2:12).

Viitorul acestei lumi este intunecat. Moartea planeaza deasupra noastra amenintatoare. Pentru cel credincios insa exista nadejde. Chiar si in fata dureroasei despartiri prin moarte, noi avem nadejdea revederii in slava. Va veni o zi in care Dumnezeu ne va aduna pe toti impreuna la Sine. Iata ce ne spune apostolul Pavel :

„Nu voim , fratilor, sa fiti in necunostinta despre cei ce au adormit, ca sa nu va intristati ca ceilalti, care n-au nadejde. Caci daca credem ca Isus a murit si a inviat, credem si ca Dumnezeu va aduce inapoi impreuna cu Isus pe cei ce au adormit in El.

Iata, in adevar, ce va spunem prin Cuvintul Domnului: noi cei vii, care vom raminea pina la venirea Domnului, nu vom lua-o inaintea celor adormiti. Caci insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trimbita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer, si intii vor invia cei morti in Christos. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei, in nori, ca sa intimpinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mingiiati-va dar unii pe altii cu aceste cuvinte” (1 Tesal. 4:13-18).

Dumnezeu ne da motive de mingiiere chiar si in mijlocul unei lumi care se indreapta ireversibil catre moarte.

In anul 1960 au fost inundatii teribile in provincia Nelson din statul Virginia. Dupa ce s-au retras apele, eu am participat la cautarea cadavrelor printre darimaturile ramase in urma suvoaielor ucigase. In afara amintirilor triste am ramas si cu un set de poze pe care le-am facut atunci. Fetita mea avea cam trei anisori cind s-au petrecut toate acestea. Pentru o buna bucata de vreme dupa acele inundatii, ea nu putea sa mai suporte ploaia. De fiecare data cind incepea sa picure, se ghemuia in mine si ma intreba printre sughituri: „Taticule, vor fi iar inundatii?” De fiecare data, cind se innora, avea nevoie sa auda cuvintele mele datatoare de speranta.

Tot asa stau lucrurile si cu societatea de astazi. Lumea este inspaimintata de ceea ce s-ar putea sa se intimple. Locuitorii ei au nevoie de un mesaj al sperantei. Inimile lor au o disperata nevoie de mingiiere.

Intr-o predica despre importanta mingiierii, cineva spunea: „Mingiierea este o necesitate universala. Aceasta este atiit de adevarat, cit este de adevarat ca traim toti intr-o lume nevrozata de amenintarea unor pericole, reale sau imaginare. Toti ne gindim la boala, la suferinta si la moarte. In fiecare dintre noi geme inima si tremura sufletul. Ne consolam greu unul pe celalalt si ne este si mai greu sa ne consolam singuri. Aceasta este cauza pentru care, una dintre lucrarile pe care a venit sa le faca Duhul lui Dumnezeu in inima noastra, este mingiierea. Biblia Il numeste pe Duhul Sfint chiar asa: „Mingiietorul” (Ioan 14:16-17; 16:7, 13). Toti aceia care au primit vizita lui minunata sunt chemati acum sa intre in slujba de mingiiere a celor nenorociti.

A mingiia pe cineva inseamna a consola, a da incurajare, a imbarbata, a suferi alaturi si a da speranta in mai bine. Cel care da mingiiere ia o parte de suferinta asupra lui si da in schimb putere si speranta. Iata ce gasim scris despre aceasta intr-ajutorare crestina:

„Fiindca Dumnezeu nu ne-a rinduit la minie, ci ca sa capatam mintuirea, prin Domnul nostru Isus Christos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie ca veghem, fie ca dormim, sa traim impreuna cu El. De aceea, mingiiati-va si intariti-va unii pe altii, cum si faceti in adevar. … Va rugam, deasemenea, fratilor, sa mustrati pe cei care traiesc in neorinduiala; sa imbarbatati pe cei desnadajduiti; sa sprijiniti pe cei slabi, sa fiti rabdatori cu toti” (1 Tesal. 5:9-11, 14). Poporul Domnului este un popor chemat la slujba mingiierii.

Cum poti ajunge un om al mingiierii?

1) Fii un om al nadejdii. Traieste tu insuti in asa fel incit sa dai celor din jur credinta in Dumnezeu, speranta in viitor. Capacitatea noastra de a-i intari pe altii vine din propriile noastre experiente cu Domnul. Necazurile personale sunt scoala calificarii noastre:

„Binecuvintat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Christos, Parintele indurarilor si Dumnezeul oricarei mingiieri, care ne mingiie in toate necazurile noastre, pentru ca, prin mingiierea cu care noi insine suntem mingiiati de Dumnezeu, sa putem mingiia pe cei ce se afla in vreun necaz! Caci dupa cum avem parte din belsug de suferintele lui Christos, tot asa, prin Christos avem parte din belsug si de mingiiere. Asa ca, daca suntem in necaz, suntem pentru mingiierea si mintuirea voastra; daca suntem mingiiati, suntem pentru mingiierea voastra, care se arata prin faptul ca rabdati aceleasi suferinte ca si noi. Si nadejdea noastra pentru voi este neclintita, pentru ca stim ca, daca aveti parte de suferinte, aveti parte si de mingiiere” (2 Cor, 1:3-7).

Traieste in asa fel incit, fie ca ramii, fie ca pleci la Domnul, viata ta sa depuna marturie despre nadejdea crestina.

(Imi amintesc ca prin anul 1990, fratele Richard {urmbrand a cazut lesinat in casa si sora Bintea s-a grabit sa cheme salvarea si sa-l duca la spital. Cind am auzit, m-am repezit si eu acolo ca sa vad ce s-a intimplat. Cind am ajuns in salon, fratele Richard m-a intimpinat zimbind „sotios” si spunindu-mi, aparent revoltat: „Brknzei, sa-mi aduci niste haine si sa ma iei acasa. Nu stiu ce a apucat-o pe nevasta asta a mea de m-a bagat in spital si nu vrea sa ma lase sa plec de aici. Sa-ti spun ceva: Am un frate care a lesinat si el tot asa ca mine si Dumnezeu l-a dus pina in al treilea cer si i-a aratat lucruri minunate care nu se pot spune. Pe el nu l-a bagat nimeni in spital pentru aceasta. Si mai am un frate, tot asa, a lesinat si el si Dumnezeu i-a daruit Apocalipsa. Nimeni nu l-a bagat in spital pentru aceasta. Nu stiu ce a apucat-o pe Bintea. Cum am lesinat putin, a chemat Salvarea. Ce stie ea ce revelatii mi-a dat Dumnezeu mie in timpul acela. Poate ca n-am voie sa le spun la nimeni! Te rog sa-mi aduci hainele si sa ma iei acasa”. M-am uitat curios la sora Bintea. Zimbea. Nu pentru ce spusese fratele Richard, ci pentru ca Richard glumea. Iar daca dinsul glumea, ea simtea ca toate se vor termina cu bine.)

Traieste si tu in asa fel incit toti din jurul tau sa aibe parte de lumina sperantei.

In cartea Faptele Apostolilor, Barnaba este chemat un fiu al mingiierii. Faptele lui au aratat ca nu purta degeaba numele acesta. Anania si Safira au vrut sa imite ce facuse Barnaba, dar n-au avut in ei resurse sa o faca. Minciuna si prefacatoria lor au avut picioare scurte si nu i-au dus prea departe. Multi dintre noi ne asemanam mai mult cu Anania si Safira decit cu Barnaba. Nu avem in noi suficiente resurse ca sa-i putem mingiia pe altii. Ar trebui sa ne apropiem mai mult de Domnul Isus si sa-L lasam sa ne umple inima cu Duhul Sau cel Sfint. Numai El ne poate face oameni ai mingiierii: „Si insusi Domnul nostru Isus Christos, si Dumnezeu, Tatal nostru, care ne-a iubit si ne-a dat, prin harul Sau, o mingiiere vesnica si o buna nadejde, sa va umple inimile si sa va intareasca in orice lucru si cuvint bun!” (2 Tesal. 2:16-17).

2) Fii un om al optimismului. Lumea este plina de profeti ai dezastrului. Sigur, Biblia vorbeste despre Armaghedon si despre judecata divina, dar Dumnezeul noastru este la cirma universului si a pregatit o cale de iesire din pericol pentru toti aceia care se incred in El. Nu te concentra prea mult asupra a ceea ce „se vede”. Oamenii credintei asteapta vesnicia fericita: „Dar noi, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamint nou, in care va locui neprihanirea. De aceea, prea iubitilor, fiindca asteptati aceste lucruri, siliti-va sa fiti gasiti inaintea Lui fara prihana, fara vina si in pace” (2 Petru 3:13-14).

(In anul 1985, studiam la institutul biblic „Logos” de pe linga Biserica Harului pastorita de John MacArthur in Los Angeles. Prin mijlocirea fratelui Iosif Ton, fusesem cooptat si in grupul celor 43 de pastori ai Bisericii si ma pregateam sa scriu ceea ce avea sa fie mai tirziu cartea despre „Biserica Locala”. Mama mea tocmai venise din Romknia ca sa fie operata de cancer in Statele Unite. In fiecare marti dimineata, grupul de presbiteri se aduna pentru rugaciune, studiu si impartasirea de probleme ale lucrarii. Vazindu-ma mai trist ca de obicei, m-au indemnat sa le spun ce ma apasa, ca sa se poata ruga pentru mine. Cind au aflat despre ce e vorba, si stiind ca am o mare admiratie pentru John MacArthur, presbiterii l-au indemnat sa se roage el pentru mama mea si pentru mine. N-am sa uit niciodata rugaciunea lui scurta si calda: „Doamne, Tu esti Stapinul universului si Tatal nostru. Multumim pentru ceea ce vei face si in aceasta situatie. Te rog sa-l convingi pe Daniel ca Tu esti prea mare ca sa se poata intimpla ceva fara stirea Ta si prea bun ca sa lasi sa se intimple ceva rau cu mama lui. Multumesc frumos in Numele Domnului Isus. Amin”. Tonul, cuvintele si optimismul acestui om au turnat in inima mea si mingiiere si intarire si speranta.)

3) Fii un vas purtator de balsamul mingiierii. Domnul Isus a spus: „Si Eu voi ruga pe Tatal, si El va va da un alt Mingiietor, care sa ramina cu voi in veac; si anume, Duhul adevarului, … voi Il veti cunoaste, caci ramine in voi, si va fi in voi” (Ioan 14:16-17). Devenim oameni ai mingiierii numai in masura in care ne lasam umpluti de Duhul lui Dumnezeu. Cu cit vom fi mai plini, cu atit vasul nostru va da pe afara si va raspindi mingiiere asupra celor ce ne inconjoara.

(In anul 1984, doctorul a descoperit un nodul in corpul sotiei mele. Vestea aceasta ne-a adus agonia suferintei in inimi. Am pus repede mina pe telefon si am sunat la familia {urmbrand. Cind mi-a simtit panica, fratele m-a indemnat sa ne rugam impreuna: „Doamne, Tu tii in mina Ta galaxiile universului. Iarta-ne ca Te deranjam cu o problema asa de mica, cu un bot de carne care a crescut unde nu trebuie. Dar, Doamne noi nu putem sa rezolvam nici macar aceasta problema fara Tine, Te rugam sa o rezolvi Tu si sa ne izbavesti din incercare. Multumim frumos. Amin.” A fost o rugaciune scurta, dar cu o mare doza de intimitate si credinta. Dumnezeu a fost bun si a ascultat-o, spre fericirea noastra.

In predicile rostite in Biserica din Anaheim, fratele Richard ne-a spus odata: „Inca n-a venit nimeni la mine sa-mi povesteasca despre bucuriile lui. Toti vin sa-mi spuna de necazurile lor. Toti avem necazuri. Si eu am acum mai multe necazuri decit oricind altadata in viata mea. Vreau sa va spun ceva: Multumiti Domnului ca aveti necazuri de California! Exista si alt fel de necazuri. Necazuri de India, unde copiii se nasc, traiesc si mor pe trotuar, in cea mai deplina saracie; necazuri de Africa, necazuri de inchisoare, etc. Multumiti lui Dumnezeu ca aveti necazuri de California. Si inca ceva: „Multumiti lui Dumnezeu ca aveti parte de necazurile copiilor Lui. Exista si necazuri ale robiei pacatului, necazuri ale pedepsei iadului de care noi nu vom avea niciodata parte. Slava Domnului!”

Acestea sunt cuvinte care raspindesc in jur aroma mingiierilor crestine. Un om greu si indelung incercat in timpul vietii sale, a ajuns astazi sa poata raspindi mingiiere peste inimile altora.)

Ce inseamna a da mingiiere la modul cel mai practic? Inseamna a fi gata sa te duci in vizita la un om batrin si sa-l asculti ca pe un intelept; a-l convinge ca mai este inca important si ca parerea lui inca mai conteaza. A mingiia nu inseamna intotdeauna a da sfaturi. Uneori, mingiierea se manifesta in capacitatea de a asculta pina la capat jelania neputincioasa si plicticoasa a celui ce sufera. Cel ce mingiie este in primul rind un om care asculta. In al doilea rind, el este un om care intelege. Asa de putini oameni sunt gata sa-si exprime intelegerea fata de ceilalti! Un om care mingiie este numai in al treilea rind un om care stie sa vorbeasca alinator. Vorbele sunt ca balsamul care nu trebuie pus pe rana decit dupa ce puroiul infectiei a fost scurs si plaga a fost curatata cu grija.

Mingiierea este de multe ori manifestata, nu prin vorbe, ci prin fapte. Imi aduc aminte si acum cu multa placere de un preot tinar care a cistigat inima satenilor cu un gest simplu: in fiecare primavara iesea sa sape parcela unei vaduve batrine si neputincioase. Lucrarea lui era o manifestare a grijii pe care ar trebui sa stim sa ne-o aratam mereu unii altora. „Copilasilor, sa nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta si cu adevarul” (1 Ioan 3:18).

Am experimentat ce inseamna sa primesti mingiiere cu ocazia unui incendiu care ne-a cuprins casa intr-o Duminica geroasa de Februarie. Tocmai terminasem predica de dimineata si incheiasem serviciul divin, cind unul dintre diaconi mi-a spus ca se pare ca ne-a luat foc casa. M-am grabit sa sun repede la telefon pe vecinul meu si el mi-a confirmat cele intimplate. Cind am ajuns acasa, mi-am dat seama ca pierdusem aproape totul; focul, fumul si apa pompierilor distrusese majoritatea lucrurilor pe care le aveam.

In imprejurarea aceea am vazut ce bine este sa ai frati si surori care fac parte din familia crestina. Vecinii si prietenii nostri ne-au mingiiat dindu-ne adapost in casele lor, punind mina de la mina sa adune niste fonduri de reconstructie si venind apoi ei insisi sa dea o mina de ajutor pe santier. Sub gerul nemilos, in numai sase zile, casa noastra a fost reparata pina la acoperis. Apoi, timp de saptamini si luni de zile, am continuat sa primim cadouri si ajutoare banesti, care ne-au inlesnit sa ne refacem intreaga gospodarie.

Cred ca aceasta este lucrarea la care s-a referit Christos cind a vorbit de mingiierea pe care trebuie sa ne-o daruim unii altora.

Exista un loc in Scriptura in care Domnul Isus vorbeste despre un om bogat care a trait toata viata doar pentru el insusi. Saracii si cersetorii nu primeau niciodata macar ramasitele de la masa lui bogata. Ciinii strazii erau mai draguti cu cersetorul Lazar, decit bogatul acela. Mingiierea altora nu intra in calculele vietii sale. Dupa clipa mortii, bogatul a ajuns in iad si a indurat chinuri cumplite. In zadar cerea el mingiiere de la parintele Avraam. Cel ce refuzase altadata sa dea altora mingiiere nu avea in iad nici un drept la mingiiere: „Fiule”, i-a zis Avraam, „adu-ti aminte ca, in viata ta, tu ti-ai luat lucrurile bune, si Lazar si-a luat pe cele rele; acum aici, el este mingiiat, iar tu esti chinuit” (Luca 16:25).

Nici un crestin nu ar trebui sa traiasca asemeni bogatului din pilda Domnului. Un copil al lui Dumnezeu este un om care a gustat el insusi mingiierea pe care i-a dat-o Domnul. Viata lui este luminoasa pentru ca a fost luminata prin adevarul si promisiunile Bibliei: „Pentru ca, prin rabdarea si prin mingiierea pe care o dau Scripturile, sa avem nadejde” (Rom. 15:4). El stie ca intr-o buna zi, Dumnezeu „va sterge orice lacrima din ochii lor”.

Gindeste-te bine: viata ta este sau o sursa de mingiiere pentru altii sau un izvor de amaraciune. Prin ceea ce faci, tu sau ajuti sau distrugi. Dumnezeu este Tatal mingiierilor! Fii un copil al lui astazi si da altora din mingiierea primita. O lume care sufera si geme te asteapta.