Grija de frati – Nu va vorbiti de rau unii pe altii

Grija de frati
„Nu va vorbiti de rau unii pe altii”

de Simon Schrock

Cunosc un american care a vizitat toata Europa intr-o vara si de cind s-a intors, nu vorbeste decit despre o fereastra dintr-un hotel londonez. Desi fusese un hotel de lux, fereastra era intepenita si asta i s-a parut lui, a fi un lucru scandalos. Despre alte frumuseti vazute pe parcurs nu vorbea aproape de loc. Nimic din Paris, Roma sau Londra nu-l miscase. Ramasese din toata excursia doar cu amintirea enervanta a unei ferestre care se incapatinase sa nu se deschida. Ma gindesc ca a cheltuit atitia bani pentru un geam intepenit! Ce pacat!

Multi oameni se aseamana cu eroul nostru si nu pot vedea in jur decit greselile sau defectele altora. Toata ziua sint intr-o cautare obsesiva dupa erorile altora. Acesti oameni pierd din vedere farmecul si fascinatia frumosului din lume. Ei biziie toata ziua si mormaie suparator.

Cineva spunea ca exista doua feluri de comportamente. Ele se pot asemana cu urmatoarea ilustratie. Daca dai drumul unei albine intr-o gradina, ea va cauta de indata florile si se va apuca grabita sa le culeaga polenul si sa le absoarba parfumul. Daca in aceeasi gradina, dai drumul unei muste, ea va ignora orbeste frumusetea si aroma florilor si va pleca intr-o cautare febrila dupa vreo mortaciune sau dupa vreo gramada de gunoi. Comportamentul este diferit pentru ca natura lor este diferita.

Cum trebuie sa se comporte crestinii? Vorbirea de rau este destructiva si poate sfisia partasia frateasca. Nu este de mirare ca Biblia o interzice: „Nu va vorbiti de rau unii pe altii, fratilor! Cine vorbeste de rau pe un frate, sau judeca pe fratele sau, vorbeste de rau Legea sau judeca Legea. Si daca judeci Legea, nu esti implinitor al Legii, ci judecator” (Iacov 4:11). Mesajul este clar si limpede: cine se grabeste sa critice, nu pazeste Legea, ci se aseaza obraznic in scaunul Legiuitorului. El vrea sa rivalizeze cu Dumnezeu si sa-I ia locul.

(De ce trateaza Noul Testament acesta problema? Raspunsul este simplu: pentru ca si crestinii mai traiesc inca in trup si sint supusi acelorasi tentatii si inclinatii firesti care-i caracterizeaza pe oamenii din lume. Este suficient sa facem o proba simpla. Fratele Richard {urmbrand imi atragea atentia asupra inclinatiei spre rau din fiecare din noi. Dinsul zicea ca ziarele pline cu vesti bune nu s-ar vinde nicaieri in lume si companiile de publicistica ar da faliment. Ziarele sint pline de vesti rele pentru ca „asta se vinde”, asta are cautare pe piata. Ca sa-mi dea un exemplu si mai bun, fratele m-a rugat sa citesc textul din 2 Timotei 4:14: „Alexandru, caldararul, mi-a facut mult rau”. Fratele m-a intrebat: „Nu-i asa ca ai vrea ca Pavel sa fi dat amanunte? De sute de ani exista oameni care nu fac decit aceasta: se intreaba „ce rau i-o fi facut Alexandru, caldararul, lui Pavel”? Este in natura noastra dorinta de a ne interesa de ceea ce este rau”. A trebuit sa recunosc ca testul reusise. Niciodata nu vazusem textul acela asa, dar de atunci m-am framintat de multe ori sa aflu: chiar … ce-i facuse Alexandru …?

Altadata m-am dus la nenea Richard sa-i cer parerea despre o carte in care un „oarecare” cauta sa-l distruga pe „cineva” din miscarea crestina romkneasca. I-am cerut parerea dinsului despre carte. Mi-a spus-o repede:

„Este o carte proasta, scrisa de un om prost. Nu asa se distruge un om. Sa-ti spun eu cum se face. Mai intii cartea este scrisa intr-o engleza proasta si nici un american nu are rabdare sa citeasca o engleza care-l indispune. Apoi, cartea nu scrie decit lucruri rele despre cel pe care vrea sa-l distruga. Orice om care traieste in lume nu poate fi numai rau. Omul este un amestec de bun si rau laolalta. La unii e mai mult bun, la altii mai mult rau. Cine citeste aceasta carte isi va da imediat seama ca autorul este pornit impotriva acelei persoane si ca nu mai judeca cum trebuie. Pe un om care nu mai judeca cum trebuie, nu are rost sa-l asculti, asa ca arunci cartea la gunoi. ”

„Daca vrei sa distrugi pe cineva, trebuie sa scrii mai intii despre partile lui bune. Despre oricine poti scrie si lucruri bune. Hitler n-a fumat, Lenin i-a fost credincios sotiei lui, iar Stalin si-a iubit copiii. Nu-i greu sa spui si ceva bun despre un om rau. Daca vrei sa-ti cistigi credit in ochii cititorilor trebuie mai intii sa le dovedesti ca esti echilibrat si ca nu scrii cu patima.”

„Cartea asta pe care mi-ai adus-o este o carte fara valoare. N-o s-o citeasca nimeni. S-au cheltuit bani de pomana.

Eu am scris o carte despre Marx. Am aratat ca parerile lui au fost influentate de faptul ca a cazut sub influenta „satanistilor”.Cred ca Marx s-a bucurat de acolo unde este ca am scris-o. Cu siguranta ca el nu vrea acuma ca si altii sa ajunga unde este el. N-am scris cartea ca sa-l distrug pe |arl Marx, ci ca sa-i ajut pe altii sa nu calce pe urmele greselilor lui.”)

Diferenta dintre vorbirea de rau si vorbirea despre cineva care a facut rau este simpla. Ea este … parerea de rau. Acolo unde nu exista parere de rau si duh de rugaciune mijlocitoare, avem de a face cu vorbirea de rau.

A vorbi de rau inseamna a raspindi zvonuri sau chiar aspecte negative reale din placerea pacatoasa de a batjocori pe cineva. Vorbirea de rau este un atac la prestigiul, reputatia si caracterul cuiva. Biblia o interzice cu desavirsire.

„Cine ascunde ura, are buze mincinoase, si cine raspindeste birfelile este un nebun” (Prov. 10:18). Credinciosii adevarati nu se bucura de caderea fratilor lor. Suntem madulare unii altora in acelasi trup al lui Christos. Cind ne vorbim de rau unii pe altii este ca si cum ne-am sfisia putin cite putin un brat sau o ureche. Domnul Isus Si-a dat viata pentru oile Sale. Cine sintem noi sa le vorbim de rau si sa ne bucuram cind vine lupul sa le rapeasca?

Biblia ne vorbeste despre teribila suferinta provocata de vorbirea de rau. Iosif a fost bagat in inchisoare de invinuirea nedreapta a sotiei lui Potifar. Nabot a fost ucis de calomnia Izabelei. Ieremia a fost batjocorit de popor. Chiar si Domnul Isus a gustat din amarul celui ce este invinuit pe nedrept si batjocorit. Despre El s-a spus ba ca este beat, ba ca este stapinit de un duh rau, ba ca este nebun, ba ca rascoala poporul, ba ca vorbirea lui este plina de blasfemii la adresa lui Dumnezeu.

Pira si vorbirea de rau este caracteristica diavolului. De fapt asa se si traduce numele lui. „Diaboloi” inseamna „cel ce piraste”, „cel ce aduce invinuire de ocara”. Vorbirea de rau este modul lui de manifestare. Biblia ni-l arata vorbindu-l de rau pe Dumnezeu in fata primilor oameni: „Hotarit ca nu veti muri. Dar Dumnezeu stie ca, in ziua cind veti minca din el …” (Gen. 3:4-5). In cartea lui Iov il gasim pe Diavol pirindu-l pe vrednicul patriarh inaintea tronului ceresc, in auzul tuturor fiilor lui Dumnezeu (Iov 1:6; 2:1-6). Cartea proorocului Zaharia ni-l prezinta pe diavol pirindu-l pe Iosua inaintea Domnului (Zaharia 3:1-5). Cartea Apocalipsei ne spune ca nici noi nu scapam mai usor; diavolul ne piraste pe fiecare dintre noi: „Acum a venit mintuirea …pentru ca pirisul fratilor nostri, care zi si noapte ii pira inaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos” (Apoc. 12:10). Diavolul te acuza pe tine si pe mine ori de cite ori are ocazia. Ar trebui sa ne dam seama ca ori de cite ori vorbimde rau, facem lucrarea diavolului. Nu-i de mirare ca Biblia spune: „Nu va vorbiti de rau unii pe altii”.

(Odata, fratele Simion Cure a fost chemat sa prezideze tinerea unei adunari generale intr-o Biserica renumita pentru certurile ei de partide si pentru luptele dintre frati. Nimeni nu mai dorea sa se duca la ei. L-au trimis intr-un tirziu pe „tata Cure” ca sa faca ordine. Dinsul a inceput-o „tare”: „Fratilor, vreau sa va intreb mai intii ceva. Vreau sa stabilim mai intii un lucru. Vreau sa va pun o intrebare: „Cine vrea sa fie in urmatoarea ora in slujba Satanei? Cine vrea sa distruga lucrarea lui Christos? Va rog sa fiti sinceri, sa va ginditi bine si sa ridicati mina sus ca sa stim cu cine avem de a face”. S-a facut o liniste mare si … dureroasa. Atunci „fratele Cure a continuat: „Dumnezeu vrea sa ne mintuiasca pe toti. El nu vrea sa se piarda vreunul. Cine-i de partea lui Dumnezeu sa vorbeasca cu dragoste si spre zidirea Bisericii. Cine-i cu Diavolul sa se certe si sa se minie. Dumnezeu vrea sa iertam, ca sa poata si El sa ne ierte. Cine nu vrea sa ierte, sa treaca de partea Diavolului. Dumnezeu vrea sa avem o buna marturie inaintea lumii din sat ca sa-i poata atrage la mintuire. Diavolul vrea sa ne facem de risul lumii si sa-i tina pe oameni departe de Evanghelie. Cine-i pentru Diavolul sa faca scandal”.

A fost, se spune, cea mai linistita adunare generala din istoria acelei Biserici. Unde esti acum, frate Cure? In cite Biserici am avea iarasi nevoie de dumneata!)

Iata citeva pasaje care ne avertizeaza impotriva vorbirii de rau. „Sa nu raspindesti zvonuri neadevarate. Sa nu te unesti cu cel rau, ca sa faci o marturisire mincinoasa pentru el” (Exod 23:1). Nu-ti face prieteni dintre aceia care au limba prea lunga si prea iscoditoare.

Femeile sint vizate in mod special: ” Spune ca femeile in virsta trebuie sa aiba o purtare cuviincioasa, sa nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; sa invete pe altii ce este bine” (Tit 2:3).

„Adu-le aminte”, mai scrie Tit, „sa nu vorbeasca de rau pe nimeni” (Tit 3:1-2).

„Orice amaraciune, orice iutime, orice minie, orice strigare, orice clevetire si orice fel de rautate sa piara din mijlocul vostru. Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Christos” (Efes. 4:31-32). Vorbirea trebuie folosita spre bine, nu spre distrugere.

” Avind un cuget curat; pentru ca cei ce birfesc purtarea voastra buna in Christos, sa ramina de rusine tocmai in lucrurile in cari va vorbesc de rau”(1 Petru 3:16).

In pasajele citate mai sus exista citeva principii elementare. Mai intii, Biblia ne interzice sa vorbim de rau pe cineva, ca sa nu-l distrugem. In al doilea rind, trebuie sa lepadam vorbirea de rau ca sa ne facem bine noua insine. Cei ce practica vorbirea de rau se otravesc pe ei insisi. Nimeni nu poate sa arunce cu noroi in altii fara sa se murdareasca el insusi cu noroi pe miini. Un medic celebru a spus ca „Cinci minute de minie produc un consum de energie egal cu opt ore de lucru”. Cine practica vorbirea de rau se raneste pe sine si da dovada de o lipsa de maturitate spirituala, de lipsa de caracter si de lipsa unei intelegeri profunde a realitatii.

De ce sint asa cei care vorbesc de rau? Pentru ca ei se blocheaza in ei insisi, alegind sa se concentreze doar asupra aspectelor negative. S-ar putea ca ei sa aibe dreptate si observatiile lor sa fie corecte, dar atitudinea lor este gresita si nu foloseste nimanui. Este ca si diferenta dintre un termometru si un termostat. Termometrul „citeste” corect realitatea. Termostatul citeste si el realitatea, dar nu se opreste aici, ci porneste imediat aerul conditionat sau statia de termoficare pentru a aduce incinta la temperatura optima cresterii. Ce s-ar face o crescatorie de pui sau o sera de flori, daca termostatul ar functiona doar ca termometrul? Viata ar fi condamnata la moarte.

(De ce practica unii vorbirea de rau? La unii este o distractie a firii, iar la altii este o manifestare a complexului de inferioritate sau de vinovatie. Nicolae Iorga spunea: „Injosim intotdeauna maretia care insulta”. Prin vorbirea de rau, unii incearca sa-i coboare pe toti la nivelul lor de pitici spirituali.

Exista cazuri in care vorbitorul de rau face galagie doar pentru a incerca sa-si acopere doar propria lui vinovatie. Este ca si cu hotul, care, odata prins asupra faptului, a luat-o la fuga pe strada, strigind: „Prindeti hotul!” Toata lumea a fost inselata, crezind ca si el si vinzatorul fug de fapt dupa un altul.)

Consecintele vorbirii de rau

Ea satisface rautatea firii pamintesti: „Cuvintele birfitorului sint ca prajiturile: aluneca pina in fundul maruntaielor” (Prov. 18:8).

Ea desparte prieteni: „Omul neastimparat stirneste certuri, si piritorul dezbina pe cei mai buni prieteni” (Prov. 16:28). Vai, cite prietenii au fost ruinate de „soapte” si „destainuiri” insinuante!

Ea raneste: „Cine vorbeste in chip usuratic, raneste ca strapungerea unei sabii” (Prov. 12:18).

Ea duce la cearta: „Cind nu mai sint lemne, focul se stinge; si cind nu mai este nici un clevetitor, cearta se potoleste” (Prov. 26:20).

Ea poate ucide: „Moartea si viata sint in puterea limbii” (Prov. 18:21). Poti ucide cu sabia si poti ucide cu limba. Vorbirea de rau mai este numita si asasinarea caracterului cuiva.

Majoritatea oamenilor „civilizati” nu se razbuna dindu-se cu capul de pereti sau scrisnind din dinti. Nimeni din Biserica nu strecoara otrava in mincarea dusmanului sau si nu scoate pistolul. N-ar fi biblic! Si nici legal! Cea mai raspindita metoda de razbunare este calomnia si vorbirea de rau. Cind ne razbunam insa astfel pe altii nu scapam nici noi neafectati. Nervii supraexcitati produc o excretie excesiva a glandelor hipofiza, suprarenala si tiroida. Acest surplus de secretii cauzeaza la rindul lui afectiuni ale organelor si stari de boala. Dusmania este intr-devar … o boala grea!

Leacul vorbirii de rau

Linga fiecare interdictie din Biblie este si o recomandare. Dumnezeu nu se opreste niciodata la suprimarea raului, ci merge mai departe spre cresterea binelui. Celui care se intreaba: „Ce sa fac ca sa nu mai vorbesc de rau?” trebuie sa i se raspunda: „Incepe de astazi sa vorbesti de bine!”

„Nici un cuvint stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud” (Efes. 4:29).

Observati ce se spune despre aspectul pozitiv al vorbirii in cartile Psalmilor si Proverbelor:

„Cine aduce multamiri, ca jertfa, acela Ma proslaveste, si celui ce vegheaza asupra caii lui, aceluia ii voi arata mintuirea lui Dumnezeu ” (Psalm 50:23).

„Gura celui neprihanit este un izvor de viata, dar gura celor rai ascunde silnicie.”

„Pe buzele omului priceput se afla intelepciunea, dar nuiaua este pentru spatele celui fara minte” (Prov. 10:11,13).

„Un raspuns blind potoleste minia, dar o vorba aspra atita minia. Limba inteleptilor da stiinta placuta, dar gura nesocotitilor improasca nebunie. Ochii Domnului sint in orice loc, ei vad pe cei rai si pe cei buni.

„Limba dulce este un pom de viata, dar limba stricata zdrobeste sufletul.”

„Omul are bucurie sa dea un raspuns cu gura lui, si ce buna este o vorba spusa la vreme potrivita!” (Prov. 15:1-4,23).

„Un cuvint spus la vremea potrivita, este ca niste mere de aur intr-un cosulet de argint” (Prov. 25:11).

Din toate aceste texte putem distila citeva principii. Vorbeste ceva vrednic sau taci din gura.

(Fratele Richard {urmbrand ne-a spus ca in limba ebraica, acelasi termen, „davar”, se foloseste si pentru „cuvint” si pentru „margaritar”. Daca n-ai de dat un margaritar ori de cite ori deschizi gura, este mai bine sa pastrezi tacere.

Daca nu poti vorbi cu cineva fata in fata, nu vorbi despre el pe la spate. Nu amplifica raul, infectindu-i si pe altii.

Cauta aspectul pozitiv in fiecare conversatie. ” Vorbirea voastra sa fie totdeauna cu har, dreasa cu sare, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Col. 4:6). Vorbirea noastra trebuie sa raspindeasca si sa intretina viata. Cauta sa incepi sa-i vezi pe ceilalti, nu cum sint, ci cum pot sa devina si trateaza-i dupa aceasta masura. Vorbele noastre au o extraordinara putere de modelare. Una dintre cele mai eficace maxime despre viata de familie spune: „Daca vrei sa fi tratat ca un rege, incepe sa-ti tratezi sotia ca pe o regina”. Nimic mai adevarat decit aceasta!

S-ar prea putea ca citirea acestor rinduri sa te deprime. S-ar putea sa-ti spui: „Ce sa fac? Eu nu pot sa ma schimb” si sa cazi in resemnare.

Nu fa aceasta greseala. Biblia nu este un ghid de „auto-imbunatatire”. Ea este o oferta a puterii lui Dumnezeu si o chemare la lucrarea Lui transformatoare. „Din prisosul inimii vorbeste limba”. Lasa-L pe Dumnezeu sa-ti schimbe inima si vorbirea ta se va schimba de la sine.

(Vorbeam la Arad cu fratele Florian Guler si el se plingea cam asa: „Ce sa ma fac? Eu sint un om cu o vorbire mai aspra. Am incercat sa fiu altfel, dar nu pot vorbi duios ca altii. Nu ma vad in stare de asa ceva.” Duhul Domnului mi-a sugerat o intrebare si i-am spus: „Florine, cum ti-ai cucerit tu sotia ta in perioada prieteniei voastre? Cum vorbeai cu ea?” „Asta este o alta poveste”, mi-a spus el. „Acolo era o alta situatie”. Dupa ce ne-am gindit insa bine, ne-am dat seama ca nu era de loc vorba de „o alta situatie”. Dragostea este cel mai bun dascal din lume. Ne-am despartit rizind si el mi-a spus: „Cred ca mai este o speranta si pentru mine”. Astazi, Florian este unul dintre cei mai indragiti frati din citi cunosc eu. Traieste la Detroit si este presbiter al Bisericii. Cum este vorbirea lui? Poate ca la fel de grabita uneori, dar … mai intotdeauna plina de iubire. Zimbetul lui si privirea ochilor vorbesc de multe ori mai deslusit decit … limba.)

Iata citeva remarci pe care le-am putea tine impreuna minte:

„Unii cu limba prea ascutita si-au taiat singuri craca de sub picioare”.

„Fii cu mare atentie asupra limbii; se afla intr-un loc alunecos”.

„Daca nu pacatuieste cineva in vorbire, este un om desavirsit” (Iacov 3:2).

„Nu va vorbiti de rau unii pe altii”.

Necazul lui Iacov

Ieremia 30:7; Daniel 12:1

Exista greseli cu consecinte tragice. Ele ne cufunda in suferinta si agonie. Unele sunt datorate refuzului nostru de a accepta de la inceput planul lui Dumnezeu cu viata noastra, fiind o manifestare a incapatinarii si razvratirii firii noastre pamintesti impotriva Celui ce le conduce pe toate.O asemenea greseala este ilustrata de un „tip profetic” din Biblie. El se numeste „necazul lui Iacov”. Textul din Ieremia 30:7 si Daniel 12:1 ne vorbeste despre ea.
Iata citeva observatii pe marginea acestui text profetic:

1. Observati intii alegerea atenta a cuvintelor: „necazul lui … Iacov.” (Ier. 30:7a).
De ce Iacov? Stim cu toti ca poporul lui Dumnezeu se numea Israel, nu Iacov! Alegerea intentionata a numelui Iacov este o trimitere la realitati spirituale.

Dualitatea Iacov – Israel este alternanta dintre „inselatoarea” fire paminteasca si binecuvintata fire a celor care au fost infrinti in lupta cu Dumnezeu si au cerut cu lacrimi binecuvintarea. Dupa noaptea de lupta de linga piriul Iaboc (Gen. 32:24-30), Dumnezeu i-a schimbat numele pribeagului fiu al lui Isaac din Iacov („cel ce tine de calcii”, „cel inselator”) in Israel („Cel ce lupta cu Dumnezeu”, „printul lui Dumnezeu”).

De ce alege atunci textul expresia „necazul lui Iacov”? Tocmai pentru a sublinia ca cei din Israel vor avea de suferit pentru ca fac inca alegeri in firea paminteasca, impotrivitoare lui Dumnezeu si corupta in pornirile ei incapatinate.

Aceiasi metoda este folosita si de Domnul isus, care, desi ii schimbase intre timp numele lui Simon in „Petru”, il numeste in ceasul cercetarii si al restaurarii: „Simone, fiul lui Iona, ma iubesti” (Ioan 21:16).

2. Observati apoi ca acest necaz va fi urmat de o izbavire (Ier. 30:7b-9).
Dumnezeu nu se opreste la pedepsirea incapatinarii, ci aduce dupa ea vremuri de binecuvintare. Aceasta inseamna HAR! Slavit sa fie Dumnezeul harului!

Succesiunea „strimtorare – binecuvintare” este ilustrata in „tipologia profetica” de alte doua intinmplari din istoria poporului lui Dumnezeu. Una s-a petrecut in relatia celor din Israel cu Iosif, iar cealalta in relatia lor cu Moise. In ambele cazuri, copii lui Dumnezeu n-au recunoscut intentia de izbavire oferita de trimisul lui Dumnezeu si au trebuit sa treaca printr-o perioada de „mare necaz.”

In cazul lui Iosif, mesajul profetic le-a fost dat prin visele mai tinarului lor frate, iar in cazul lui Moise prin omorirea egipteanului. De fiecare data insa, evreii au ales impotrivirea, iar trimisul lui Dumnezeu a fost „vindut” sau a trebuit sa plece de la ei pentru o vreme.

Din cauza refuzului lor, evreii au trebuit sa treaca prin ani grei de suferinta. Dumnezeu n-a renuntat insa la planul Sau, ci si-a trimis solii inca o data.Acest tipar profetic vestea lucrarea Domnului Isus si cele doua veniri ale Sale. Din cauza ca L-au refuzat la prima Sa venire, evreii trec acum prin ani de suferinte si vor ajunge sa traiasca ceea ce Biblia numeste „necazul lui Iacov.” Din strimtorarea teribila a necazului, evreii vor striga, ca si fratiilor din robia Egiptului, dupa izbavire si Dumnezeu Il va trimite a doua oara pe Domnul Isus. El ii va izbavi si ii va duce in vremea Imparatiei.

3. Observati implicatia practica a textului: orice impotrivire inseamna in esenta o autopedepsire si o aminare a planului binecuvintarilor.
Dumnezeu nu-si schimba planul, dar cei ce refuza pier in pedeapsa neascultarii. Ca neam, Israelul a fost izbavit din Egipt, dar o generatie (40 de ani petrecuti de Moise in Madian), generatia celor care n-au ascultat, a trebuit sa moara fara sa guste bucuria izbavirii. La fel s-a intimplat si cu cei ce au cirtit in pustie, cind Dumnezeu „s-a dezgustat de neamul acesta” (generatia aceea) si a zis: „Ei intotdeauna se ratacesc in inima lor. N-au cunoscut caile Mele! Am jurat dar in minia Mea ca nu vor intra in odihna Mea!” (Evrei 3:10-11).

Incheiere: Orice incapatinare a ta nu impiedica planul lui Dumnezeu cu lumea, dar te poate impiedica pe tine sa te bucuri de binecuvintarile lui Dumnezeu.

Introducere in teologie – Dumnezeu Creatorul

Introducere in Teologie

I. DUMNEZEU CREATORUL

1. DEFINITII ALE LUI DUMNEZEU

Prin “Dumnezeu” intelegem acea fiinta eterna care a creat toate lucrurile vazute si nevazute. El singur este cu desavirsire sfint si bun, a fost dintotdeauna in existenta si vesnic va fi, o singura persoana in intreita fiinta: Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Marele teolog baptist A. H. Strong ne-a lasat urmatoarea definitie pentru Dumnezeu:

“Dumnezeu este spiritul infinit si perfect in care isi au sursa, suportul si scopul toate lucrurile”.(Augustus Hopkins Strong, Systematic Theology, Philadelphia: The Judson Press, 1907, p.52)

Catechismul Westminster ne propune definitia:

“Un Spirit infinit, etern si neschimbator in fiinta, intelepciunea, puterea, dreptatea, bunatatea si adevarul Sau” (p.52)

Ambele definitii de mai sus scot in relief un anumit numar de caracteristici ale dumnezeirii. Mai intii, Dumnezeu este descris ca spirit, ceea ce inseamna ca El nu este restrins la un trup sau o forma materiala, cu greutate, marime sau alte caracteristici fizice. Ca spirit, Dumnezeu nu are carne si oase asemenea oamenilor.

In al doilea rind, Dumnezeu este o persoana; adica El poseda caracteristici ca acestea: intelepciune, vointa, simtire, capacitatea de a planui, etc. Dumnezeu a facut intr-adevar planuri in Sine Insusi si le duce la indeplinire sigur si fara greseala.

In al treilea rind, Dumnezeu este infinit; ceea ce inseamna ca El nu este limitat decit de bunatatea Sa, iar aceasta bunatate a Sa este ceea ce ne intereseaza pe noi, caci sintem cu totii pacatosi si vinovati inaintea Lui. Din pacate, de-a lungul istoriei, oamenii au neglijat sa tina seama de bunatatea lui Dumnezeu si s-au apropiat mereu de domeniul supranaturalului cu teama, imaginindu-si-L pe Dumnezeu ca pe o fiinta teribil de periculoasa, care trebuie temuta, nu iubita. Adevarul este exact contrariul. Biblia ni-L prezinta mereu pe Dumnezeu in bunatatea Sa si in pornirea Sa binevoitoare fata de aceia care accepta sa-si puna toata nadejdea in El. Fara nici o indoiala, primele doua atribute ale lui Dumnezeu in ordinea marimii, asa cum sint ele prezentate in Biblie, sint: dragostea si sfintenia. Prin dragostea Sa intelegem atitudinea Lui binevoitoare fata de creatura Sa, iar prin sfintenie intelegem separarea Lui completa de orice lucru nedesavirsit si rau.

2. NUME BIBLICE SI DESCRIERI ALE LUI DUMNEZEU

In Vechiul Testament, Dumnezeu este identificat prin citeva nume diferite, dintre care amintim aici: El, Eloah, si mai ales Elohim. Semnificatia exacta a acestor nume nu poate fi precizata astazi cu certitudine. Dintre cele trei, cel de al doilea este cel mai rar folosit, aparind numai de 57 de ori in intreg Vechiul Testament.(Unele dintre aceste date au fost extrase din The Enghishmans Hebrew and Chaldee Concordance, London: Longman, Green, Brown, and Longmans, 1843).

„EL” este folosit de aproximativ 217 ori si ingemineaza probabil notiunea de putere, forta. Eloah este un termen oarecum mai poetic. Elohim apare de peste 2.570 de ori in Vechiul Testament si este inteles de cei mai multi comentatori biblici ca un plural de majestate al dumnezeirii. Altii vad in aceasta forma de plural o indicatie a trinitatii lui Dumnezeu, caci desi este un plural masculin, acest nume apare intotdeauna in Scriptura insotit de un verb la singular.

Un alt termen folosit in mod curent ca nume al lui Dumnezeu este „Elion”, care apare de aproximativ 30 de ori in textul Vechiului Testament, fiind tradus de cele mai multe ori prin: “Cel Preainalt”. Numirea

„El Sadai” este folosita cam de 49 de ori in Vechiul Testament, si este tradusa de obicei prin: “Cel Atotputernic”. Este posibil insa ca sensul primordial al acestui nume sa fi fost: “Stapinul milos”. Cu alte cuvinte, El nu este numai puternic (stapin), ci Ii si place sa-Si foloseasca puterea pentru protectia si binele nostru.

De departe, cel mai des intilnit nume al lui Dumnezeu in Vechiul Testament este numele sub care s-a descoperit El israelitilor. Forma poetica a acestui nume, „Iah”, apare de 50 de ori in Scriptura. Ea este accea care se folosea in expresiile compuse consacrate laudei: “Haleluiah” (slavit sa fie Domnul!) sau numelor: Ieremi-ia, Isa-ia, Mica-iah, etc.. Cea mai cunoscuta formulare a lui “Iah” este celebrul tetragrammaton “IHWH”, care apare tradus in unele Biblii prin “Domnul”, iar in altele prin Iehova. Cea de a doua forma, Iehova, a aparut din cauza reticentei evreilor de a pronunta Numele Sfint. Ei i-au inlocuit vocalele cu acelea din numirea “Adonai”. Astazi, pronuntarea originala a tetragrammatonului s-a pierdut cu desavirsire. Unii comentatori spun ca cea mai probabila ar fi: Iahweh. Acest nume al lui Dumnezeu apare de 6.823 de ori in Vechiul Testament.

Asa cum am amintit deja, evreii mai aveau si un alt nume pentru Dumnezeu si anume: „Adonai” (Domnul, Stapinul). El apare de 400 de ori in Vechiul Testament. Pe linga aceste nume mai exista in Biblie si un alt numar de termeni descriptivi care-L identifica pe Dumnezeu. El este caracterizat ca: Domnul ostirilor, macar ca astazi nu se mai stie precis daca aceste ostiri erau o referire la multimea ingerilor, la multimea evreilor sau la multimea stelelor de pe cer.

O alta numire folosita pentru Dumnezeu a fost “Ehieh”, asemanatoare cu numele “Iahweh”. In Exodul 3:14 acest termen este tradus prin: “Eu sint Cel ce sint”. Thomas Reed este de parere ca insemnatatea ei in idiomatica evreiasca este: “Voi fi tot ceea ce veti avea nevoie atunci cind va fi nevoie”.(I.S.B.E. (James Orr, revizuita de Melvin G. Kyle; The International Standard Bible Encyclopedia, Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, in 5 volume, 1939, II, p.1254.) Un alt lingvist sugereaza ca acest nume ar fi “pecetea legamintului prin care Dumnezeu se angajeaza sa fie cu Israelul in toate veacurile care vor veni”.(Idem, II, p.1267.)

Dumnezeu este identificat si prin alte nume descriptive ca: Imparatul, Datatorul Legii, Judecatorul, Stinca, Cetatuia, Turnul de scapare, Mintuitorul, Pastorul, Rasplata cea foarte mare, Scutul, etc. Una dintre cele mai frumoase este: Sfintul lui Israel, care apare de 30 de ori in text. Dumnezeu mai este descris si ca: Locul de scapare al celui credincios.

Exista trei perifraze compuse cu ajutorul numelui: Iahweh sau Iehova. „Iehova-Iire” (Gen. 22:14) care inseamna: “Domnul va purta de grija”; „Iehova-Nisi” (Exod. 17:15), care inseamna: “Domnul, steagul meu”; si „Iehova-Salom” (Judecat. 6:24), care inseamna: “Domnul pacii”.

Noul Testament nu contine o asemenea varietate de nume pentru identificarea lui Dumnezeu. De fapt, in originalul grecesc este folosit un singur nume comun: „Theos”, care a fost tradus la noi prin: Dumnezeu. Mai este numit si Cel Atotputernic in 2 Corinteni 6:18, unde este de fapt un citat din Vechiul Testament, si inca in alte 9 locuri din cartea Apocalipsei. Tot cartea Apocalipsa Il mai numeste si: Alfa si Omega (prima si ultima litera din alfabetul grecesc), cu semnificatia de: “Cel dintii si cel de pe urma”.

O alta expresie care mai apare in Noul Testament este: „Kirios”, (Domnul), care era folosita in societate ca o forma de respect pentru oameni, dar si pentru Dumnezeu si chiar pentru Mesia. Isus este numit asa mai ales in epistole; de fapt, apostolul Pavel ne spune ca: “Isus este Domnul!” a fost una din primele proclamatii din marturisirea de credinta crestina.(1 Cor. 12:3.)

Probabil ca cel mai duios nume dat lui Dumnezeu in Noul Testament este acela de „Tata”. Desi mai fusese folosit de citeva ori si in Vechiul Testament, acest termen este consacrat abia in Noul Testament pentru a ne descoperi ceva din natura launtrica a lui Dumnezeu si din intentiile pe care le are El cu oamenii. “Tata”, devine astfel numirea caracteristica a lui Dumnezeu in Noul Testament. Ea aduce cu ea o incarcatura de dragoste, de grija, de tandrete si de protectie si ne asigura de faptul ca Dumnezeu este plin de bunavointa si vrea sa ne ia linga Sine si sa ne poarte de grija.

Dintr-un alt punct de vedere, cele mai solemne declaratii despre Dumnezeu din Noul Testament sint urmatoarele trei:

(1) Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24 ),
(2) Dumnezeu este Lumina (1 Ioan 1:5 ), si
(3) Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8,16. ).

Apostolul Pavel obisnuieste sa-L numeasca pe Dumnezeu: “Cel ce a inviat din morti pe Isus Hristos” (Rom. 4:24; 8:11 10:9; etc.)

3. ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU

De-a lungul intregii istorii, strigatul omenirii a fost: Poate oare fi cunoscut Dumnezeu? Daca ne intoarcem spatele revelatiei divine, raspunsul va ramine pururi: Nu, asa ceva este imposibil!

Biblia ne spune ca Dumnezeu a ales sa ni Se descopere in doua feluri:

El ne-a dat o descoperire verbala prin intermediul anumitor persoane alese special pentru a scrie cartile Scripturii si, in al doilea rind, El ni S-a descoperit pe Sine deplin prin persoana si lucrarea Domnului Isus Hristos.

Autorul epistolei catre Evrei ne spune ca:
“Dupa ce a vorbit in vechime parintilor nostri prin prooroci, in multe rinduri si in multe chipuri, Dumnezeu, la sfirsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor, si prin care a facut si veacurile” (Evrei 1:1, 2.)

Bineinteles ca nici o revelatie scrisa nu va reusi vreodata sa descrie complet o persoana, de aceea vom spune ca numai Isus Hristos a reusit in mod desavirsit sa ni-L arate pe Dumnezeu. Iata ce ii spune El lui Filip: “De atita vreme sint cu voi, si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal. Cum zici tu dar: Arata-ne pe Tatal?” (Ioan 14:9.) Singura revelatie desavirsita a lui Dumnezeu ne-a fost adusa prin Hristos. Tot ceea ce poate si trebuie sa cunoasca omul despre Dumnezeu ne-a fost aratat in persoana si lucrarea Sa. Hristos este “chipul Dumnezeului nevazut” (Col. 1:15, 19; 2:9). Filosofia omeneasca este foarte grabita sa sublinieze cit de dificil este, daca nu imposibil, pentru Dumnezeu sa intre intr-o legatura cu omul aflat in perimetrul restrins al istoriei (timp si spatiu). Biblia declara insa raspicat ca Dumnezeu a facut exact acest lucru: El, spirit infinit si perfect a intrat in istorie si a stabilit o legatura mintuitoare cu oamenii. N-are nici un fel de importanta daca omul este sau nu capabil sa priceapa cum a fost cu putinta acest lucru. Biblia marturiseste clar ca el s-a intimplat, iar Domnul Isus este dovada suprema ca Dumnezeu s-a apropiat de noi ca sa ni Se descopere.

Sint de parere ca teologii n-au tratat inca suficient importanta intruparii lui Hristos si superioritatea revelatiei prin Fiul, fata de orice alta forma de revelatie verbala din istorie. Cred ca ar trebui sa staruim mai mult asupra felului in care viata si faptele lui Hristos au ilustrat atribute din fiinta divina, care ar fi ramas altfel doar niste simple abstractii verbale ale Scripturii. (James Hastimgs, A Dictionary of Christ and the Gospels, New York Charles Scribners Sons, 1908, p.139-143.)

Unul dintre cele mai complete studii asupra atributelor lui Dumnezeu este acela realizat de teologul baptist: A. H. Strong (1836 – 1921). (Lucrarea citata mai sus, pp.243-303.) In general, doar cu citeva mici modificari, studiul din acest capitol va urmari materialul furnizat de acest foarte studios comentator.

Strong imparte atributele lui Dumnezeu in doua clase; cele care se aplica direct si particular numai lui Dumnezeu insusi fara sa se reflecte asupra creaturilor Sale, numite din aceasta cauza: atribute absolute sau netransmisibile, si cele care sint manifestate de Dumnezeu in relatia Sa nemijlocita cu lucrurile create, in special cu omenirea. Acestea din urma poarta numele de: atribute transmisibile. Prin “atributele lui Dumnezeu” intelegem bineinteles: “anumite aspecte ale fiintei divine in manifestarile ei”. Multimea de atribute nu inseamna ca Dumnezeu este alcatuit din mai multe parti distincte care functioneaza izolat, ci doar ca, in descoperirea Lui de Sine, Dumnezeu ne-a lasat sa intrezarim anumite caracteristici ale divinitatii, ca un fel de scinteieri ale luminii cind ea se intilneste cu unduirile de la suprafata apei. Atributele sint fatete diferite sau calitati distincte ale personalitatii.

Atributele absolute
1. Unul dintre primele lucruri care trebuiesc accentuate cind vorbim despre Dumnezeu este spiritualitatea. Dumnezeu este duh (spirit). Acesta este mesajul purtat spre noi de intreaga Scriptura si confirmat de Isus Hristos Insusi. Prin acest lucru intelegem ca Dumnezeu nu este limitat de nici un fel de structura materiala. El nu are trup, este invizibil. Aceasta informatie a Bibliei da o lovitura de moarte panteismului pagin care sustine ca Dumnezeu este in toate lucrurile create si se identifica cu creatia. Dumnezeu nu este o parte a materiei. El nu este dependent de materie, ci locuieste in afara ei. Dumnezeu este creatorul materiei.
Scriptura Il prezinta pe Dumnezeu ca fiind “un Dumnezeu viu” (Ieremia 10:10.), “Dumnezeul cel viu” (1 Tesal. 1:9.) “Cel ce are viata in Sine”(Ioan 5:26.). Din aceasta cauza, ca o revelatie a lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos a putut sa spuna: “Eu sint Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine”.(Ioan 14:6.)

In timpul vietii Sale pamintesti, Domnul Isus s-a descoperit pe Sine ca izvor al vietii: atit spirituale, cit si fizice. El i-a spus fiului vaduvei din Nain: “Tinerelule, scoala-te iti spun”. Mortul a sezut in capul oaselor si a inceput sa vorbeasca. Isus l-a dat inapoi maicii lui. Toti au fost cuprinsi de frica, slaveau pe Dumnezeu, si ziceau: ?
“Un mare prooroc s-a ridicat intre noi; si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau!”(Luca 7:14-16.)

Fiicei lui Iair i-a vorbit chiar in aramaica ei nativa, spunindu-i: “Talita cumi”, care talmacit inseamna: “Fetito, scoala-te, iti zic!” Indata fetita s-a sculat, si a inceput sa umble; caci era de doisprezece ani. Ei au ramas incremeniti”.(Marcu 5:41, 42.)

Celui care murise de patru zile, Isus i-a putut spune: “Lazare, vino afara!” Si mortul a iesit cu miinile si cu picioarele legate cu fisii de pinza, si cu fata infasurata cu un stergar. Isus le-a zis: “Deslegati-l, si lasati-l sa mearga”.(Ioan 11:43, 44.)

Dar Isus n-a avut putere numai asupra vietii biologice, El Si-a manifestat autoritatea si asupra vietii spirituale, luindu-i pe pacatosi si transformindu-i in sfinti. El l-a putut lua pe avarul Zacheu si l-a transformat intr-un copil smerit al lui Dumnezeu, gata sa-si indrepte toate greselile facute. (Luca 19:8-10.) El s-a putut apropia de un suflet chinuit ca acela al Mariei Magdalena, stapinita de sapte draci, si a putut sa-i redea nevinovatia si sanatatea.(Luca 8:2.) El l-a putut lua pe un om rudimentar si pripit ca pescarul Petru si l-a putut maturiza ?
intr-o stinca duhovniceasca asezata la temelia edificiului spiritual al Bisericii. (Marcu 14:71; Mat. 16:13-20.) Domnul Isus a putut lua un om pornit sa persecute si sa pedepseasca ca Pavel si sa-l transforme in cel mai mare misionar al tuturor timpurilor.(1 Cor. 15:9,10.) Cu adevarat, Domnul Isus ni L- a aratat pe Tatal in toata puterea Lui autoritara asupra vietii fizice si spirituale. El nu este numai o revelatie a lui Dumnezeu, ci Revelatia insasi, unica descoperire desavirsita a Tatalui.

2. Biblia ni-L prezinta pe Dumnezeu ca pe o Personalitate auto-suficienta si constienta de sine. Aceasta inseamna ca Dumnezeu cunoaste, simte si are vointa proprie. Mai inseamna si ca El alcatuieste planuri in Sine Insusi si le duce apoi la indeplinire. Posibilitatea noastra de a-L cunoaste pe Dumnezeu este inlesnita de faptul ca El ne-a facut “dupa chipul si asemanarea Sa” si noi avem, ca si El, posibilitatea sa gindim, sa intelegem, sa simtim procesele de vointa. Omul este o personalitate de sine statatoare si auto-determinata numai in sens relativ.

Numai Dumnezeu este o astfel de personalitate in cel mai absolut sens al cuvintului. Faptul ca Dumnezeu este o personalitate duce la concluzia ca El este in stare sa lucreze, sa sfinteasca, sa pedepseasca, sa rascumpere, sa asculte rugaciunile, sa mingiie si sa-i intareasca pe aceia care fac parte din poporul Sau. El poate deasemenea sa poarte de grija celor ce sint ai Lui.(Vezi cartea teologului Reformat G. C. Berkouwer: The Providence of God, Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1952)

Ca personalitate, cu Dumnezeu se poate dialoga in chip rational prin rugaciune, nu prin tot felul de formule magice abracadabrante folosite in magie si in religiile pagine neroditoare. El nu poate fi declansat si obligat sa actioneze prin formule secrete sau “parole mistice” si nu poate fi fortat sa se inhame la propriile noastre dorinte umane ambitioase. Iata ce spune Biblia despre practicile pagine ne-crestine si despre conceptiile mistice din practicile religioase interzise prin legea lui Moise:

“Dupa ce vei intra in tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau, sa nu te inveti sa faci dupa uriciunile neamurilor acelora. Sa nu fie la tine nimeni care sa-si treaca fiul sau fiica lui prin foc, nimeni care sa aiba mestesugul de ghicitor, de cititor in stele, de vestitor al viitorului, de vrajitor, de descintator, nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti. Caci oricine face aceste lucruri este o uriciune inaintea Domnului; si din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tau, pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu sa te tii in totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tau. Caci neamurile acelea pe care le vei izgoni, asculta de cei ce citesc in stele si de ghicitori; dar tie; Domnul Dumnezeul tau, nu-ti ingaduie lucrul acesta”.(Deut. 18:9-14.)

Ca personalitate, Dumnezeu respecta fiinta umana creata si o lasa sa- si exerseze libera vointa si capacitatea de alegere. Nu este adevarat ca Dumnezeu este un fel de despot absolut care le-a fixat tuturora rolul predestinat pe care trebuie sa-l joace in marea drama a istoriei. O astfel de predestinare absoluta ar fi transformat lumea intr-un circ, si ar fi anihilat orice forma de responsabilitate personala din partea omului. Dumnezeu l-a creat pe om liber. Creatura poate zadarnici planul lui Dumnezeu cu privire la ea. Este scris ca: “Oamenii setosi de singe si de inselaciune, nu vor ajunge nici jumatate din zilele lor”(Psalm 55:23) si ca “Frica de Domnul lungeste zilele, dar anii celui rau sint scurtati”(Prov. 10:27.). Deasemenea despre poporul din timpul lui Hristos este scris ca:
“… tot norodul care L-a auzit, si chiar vamesii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar fariseii si invatatorii Legii au zadarnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui Ioan” (Luca 9:29-30.).

O a doua grupare de atribute absolute si netransmisibile are de a face cu Infinitatea lui Dumnezeu. Ea include existenta de Sine sau absoluta Lui independenta ca fiinta, imutabilitatea sau neschimbabilitatea Sa in fiinta si natura si singularitatea sau unicitatea Sa.

3. Existenta de Sine sau independenta Lui absoluta ca fiinta inseamna ca Dumnezeu nu este determinat de nimic exterior in gindire (Rom. 11:33-36.), vointa (Dan. 4:35; Rom. 9:19-21; Efes. 1:5; Apoc. 4:11.), putere (Psalm. 115:3.), intelepciune (Psalm. 33:11.), etc. In acest context, trebuie spus ca ceea ce-L pune in miscare pe Dumnezeu, inundind deopotriva toate celelalte atribute ale Sale, este dragostea (Exod. 20:6; 1 Ioan 4:8, 16.). Independenta absoluta nu inseamna ca Dumnezeu este un Suveran rece si fara simtire, ci mai degraba ca El este cineva in care ne putem increde. Si asta ne da si noua stabilitate (Psalm. 46). Dumnezeu este tot ceea ce are nevoie o fetita care se roaga sub darimaturile cauzate de bombe: “Doamne, Dumnezeule, ai mila de ?
mine si scapa-ma de aici”.

4. Imutabilitatea lui Dumnezeu sau neschimbabilitatea Lui inseamna ca El nu sufera alterari in caracterul si in natura Lui interioara. Dumnezeu nu evolueaza. El nu se schimba, ci ramine intotdeauna la fel cu Sine insusi. Exista foarte multe texte biblice care declara ca Dumnezeu nu se schimba(Mal. 3:6.), si ca in El nu este nici schimbare, nici umbra de mutare(Iacov 1:17.). Dumnezeu este baza tuturor mingiierilor noastre. “Prin aceasta vom cunoaste ca sintem din adevar, si ne vom linisti inimile inaintea Lui, ori in ce ne osindeste inima noastra; caci Dumnezeu este mai mare decit inima noastra, si cunoaste toate lucrurile”(1 Ioan 3:19, 20.).

Iarasi trebuie sa spunem ca imutabilitatea lui Dumnezeu nu face in nici un fel rugaciunea noastra zadarnica. Ori de cite ori ne rugam dupa voia Lui El ne asculta. Aici nu se pune problema sa-L convingem pe Dumnezeu si sa-L aliniem cu gindirea noastra limitata, ci sa ne punem pe noi insine intr-o pozitie si atitudine in care El sa ne poata binecuvinta. Iata ce-i spune Dumnezeu lui Solomon:

“Daca poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, si va cauta Fata Mea, si se va abate de la caile lui rele, il voi asculta din ceruri, ii voi ierta pacatul, si-i voi tamadui tara” (2 Cronici 7:14.).

Biblia contine multe pasaje care par ca neaga caracterul imutabil al lui Dumnezeu. Este vorba mai ales despre acele pasaje in care avem de a face cu “antropomorfisme”. Aceste figuri de stil sint ocazii in care Dumnezeul infinit care locuieste in afara spatiului si timpului foloseste expresii din anturajul si experienta omului pentru a Se face mai usor inteles. In unele dintre aceste ocazii gasim scris ca lui Dumnezeu “i-a parut rau”(Gen, 6:6), sau ca El a trebuit sa vina personal pe pamint ca sa vada daca ceea ce se auzise despre Sodoma era chiar asa(Gen.18:21). Ni se istoriseste cum Dumnezeu a vrut initial sa distruga Israelul sau cetatea Ninive, dar pocainta lor si parerea lor de rau L-au facut sa se razgindeasca si sa renunte (Iona 3:10.), etc.

Aceste ocazii trebuiesc intelese in contextul revelatiei intregii Scripturi, nu judecate fiecare in parte si rastalmacite. De exemplu, Ieremia scrie ca: “Dumnezeu s-a sculat dis de dimineata ca sa le trimita prooroci…(traducerea romaneasca difera de original. – N.T.) (Ier 44:4.), dar aceasta expresie trebuie judecata in contextul psalmului care ne spune ca Dumnezeu “nu dormiteaza, nici nu doarme”(Psalm. 121:4).

5. Una dintre cele mai accentuate trasaturi ale lui Dumnezeu in Biblie este Unicitatea Sa. Israelul nu a avut mai multi dumnezei, cum aveau popoarele pagine din jur. Ei au avut un Dumnezeu unic. Evreii stiau ca in afara de El nu exista un altul(Deut. 6:4; Isaia 44:6.).

La fel de solemn este si Noul Testament cind declara raspicat ca exista doar un singur Dumnezeu (Ioan 5:44.), un singur Dumnezeu adevarat (Ioan 17:3.), nu este decit un singur Dumnezeu (1 Cor. 8:4.), singurul Stapinitor, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor (1 Tim. 6:15.), etc. Apostolul Pavel declara: “Este un singur Dumnezeu, si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Insusi, ca pret de rascumparare pentru toti” (1 Tim. 2:5, 6.). Toate aceste afirmatii dovedesc ca politeismul, care ar spulbera unitatea universului, este in intregime nescriptural si neadevarat.

6. A treia grupare de atribute absolute sau netransmisibile se concentreaza asupra perfectiunii divine. Perfectiunea sau desavirsirea are de a face cu calitatile ajunse la superlativ, si se refera bineinteles la caracterul moral al dumnezeirii. Cel dintii dintre aceste atribute morale este ceea ce Strong numeste: adevar. Prin adevar el nu intelege ceva demn de crezare, ci faptul ca fiinta lui Dumnezeu si ceea ce stie El coincid intotdeauna. Adevarul este cunoasterea absoluta a realitatii si el trebuie sa fie in valoarea lui absoluta ceva personal, caci Dumnezeu este o persoana. Iata de ce Domnul Isus a declarat fara nici un echivoc ca El este adevarul.(Ioan 14:6.). Fiind de aceiasi natura cu Dumnezeu, Fiul si- a putut insusi public unul din atributele Tatalui.

7. Al doilea atribut din sfera morala este dragostea. Si aici trebuie sa facem o clarificare: dragostea despre care vorbim nu are nimic de a face cu mila sau cu bunatatea care se rasfring din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu ar fi in continuare dragoste si daca n-ar exista nici unom sau vreo alta creatura prin preajma. Cind spunem ca Dumnezeu este dragoste spunem ca intre cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Tatal, Fiul si Duhul Sfint exista o relatie speciala de comuniune, respect si daruire de Sine.(Strong, opera citata, p.260.). In mareata rugaciune pe care o face pentru ucenicii Sai in Ioan 17, Domnul Isus vrea ca Tatal sa ii duca si pe ei acolo unde va fi El pentru ca si ei sa poata vedea slava Lui “slava pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindca Tu M-ai iubit inainte de intemeierea lumii” (Ioan 17:24).

8. Cel de al treilea atribut din cadrul perfectiunii morale este sfintenia. Aceasta se refera la nivelul moral superior absolut si la integritatea Celui ce este “Sfintul lui Israel”. In El nu exista nici o umbra de pacat.

Se pare ca radacina cuvintului folosit pentru a defini sfintenia vine de la un termen care defineste separarea. Prin aceasta se intelege ca Dumnezeu, in fiinta si umblarea Sa, este total diferit fata de limitarile si pacatul pe care-l experimenteaza omul pe pamint. Acest caracter al sfinteniei lui Dumnezeu face ca ea sa fie asociata cu unicitatea divina(1 Sam. 2:2.). Dumnezeu este minunat in sfintenie (Exod. 15:11.). Cind Isaia a avut acea extraordinara vedenie in Templu, el i-a auzit pe serafimi strigind unul catre altul: “Sfint, sfint, sfint este Domnul ostirilor! Tot pamintul este plin de maretia Lui”! (Isaia 6:3.). Pentru ca Dumnezeu este sfint in cel mai absolut sens, este normal ca tot El sa fie izvorul legii morale ca standard unic pentru ceea ce este bine sau rau. Dumnezeu nu este bun in sensul ca El insusi se subordoneaza unei legi superioare Lui, ci mai degraba ceea ce este El in natura si manifestarile Lui determina ceea ce este bun sau rau. Sfint este ceea ce se afla in acord cu intentia lui Dumnezeu si cu natura Lui separata in mod desavirsit de pacat si faradelege.

Atributele transmisibile

Cea mai mare parte a Bibliei nu se ocupa cu atributele absolute ale lui Dumnezeu, care tind sa para mai mult sau mai putin abstractii filosofice pentru mintea umana, ci cu atributele Lui transmisibile, adica cu acea parte din Dumnezeu pe care o putem cunoaste din relatia pe care o are El cu creaturile din timp si spatiu, si mai ales cu omul.

9. Dumnezeu este vesnic. In contrast cu fiintele umane care se nasc si mor dupa ce petrec o perioada aproximativ scurta in viata terestra, Dumnezeu a existat dintotdeauna si intotdeauna va continua sa existe. De obicei Biblia nu exprima acest adevar in forma unei propozitii filosofice, ci il ilustreaza in termenii concreti ai realitatii inconjuratoare. Iata-l de exemplu pe psalmist, care in loc sa spuna ca Dumnezeu traieste in afara timpului, exclama:

“Doamne, Tu ai fost locul nostru de adapost, din neam in neam. Inainte ca sa se fi nascut muntii si inainte ca sa se fi facut pamintul si lumea, din vesnicie in vesnicie, Tu esti Dumnezeu!” (Psalm. 90:1, 2).

Iata deci ca Dumnezeu a existat inainte ca sa se fi nascut muntii, si El va continua sa existe din vesnicie in vesnicie. El a existat inainte de facerea pamintului:

“Tu ai intemeiat in vechime pamintul, si cerurile sint lucrarea miinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei raminea; toate se vor invechi ca o haina; le vei schimba ca pe un vesmint, si se vor schimba. Dar Tu ramii Acelas, si anii Tai nu se vor sfirsi”.(Psalm. 102:25-27).

Acesta este motivul pentru care Vechiul Testament Il numeste pe Dumnezeu „cel dintii si cel de pe urma” (Isaia 41:4.), iar Noul Testament foloseste fraza: “Alfa si omega” (Apoc. 1:8)

Am aratat deja ca Domnul Isus a vorbit despre slava pe care o avea inainte de intemeierea lumii (Ioan 17:24). El le-a mai spus iudeilor: “Adevarat, adevarat va spun ca, mai inainte ca sa se fi nascut Avraam, sint Eu” (Ioan 8:58), iar in Apocalipsa lui Ioan, Hristosul proslavit declara: “Nu te teme! Eu sint Cel dintii si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort, si iata ca sint viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor” (Apoc. 1:17, 18.).

Pentru ca Dumnezeu este vesnic, apostolul Petru poate sa spuna ca la Domnul o zi este ca o mie de ani si o mie de ani este ca o zi (2 Petru 3:8). Dumnezeu nu este limitat de nici o granita a timpului. La gindul acesta, credinciosul poate sa tresalte de bucurie stiind ca viitorul sau este asigurat si pentru viata aceasta si pentru cea viitoare.

10. Daca in relatie cu timpul, Dumnezeu este vesnic, in relatie cu spatiul, Dumnezeu este omniprezent. Prin aceasta intelegem ca El poate fi prezent pretutindeni in acelasi timp. In rugaciunea lui de dedicare a cladirii Templului, Solomon marturiseste despre Dumnezeu: “Dar ce! Va locui oare cu adevarat Dumnezeu pe pamint? Iata ca cerurile si cerurile cerurilor nu pot sa Te cuprinda; cu cit mai putin casa aceasta pe care Ti-am zidit-o eu!” (1 Imparati. 8:27) Apostolul Pavel le spune filosofilor de pe colina lui Marte ca: “In El avem viata, miscarea si fiinta!” (Fapte 17:28)

Unul dintre psalmisti exprima acest adevar al omniprezentei lui Dumnezeu printr-o ilustratie maiastra:
„Unde ma voi duce departe de Duhul Tau, si unde voi fugi departe de Fata Ta? Daca ma voi sui in cer, Tu esti acolo; daca ma voi culca in locuinta mortilor, iata-Te si acolo; daca voi lua aripile zorilor, si ma voi duce sa locuiesc la marginea marii, si acolo mina Ta ma va calauzi, si dreapta Ta ma va apuca”(Psalm. 139:7-10).

Este de la sine inteles ca mintea omeneasca nu poate patrunde pe deplin imensitatea acestor atribute ale lui Dumnezeu. Cine ar putea spune ca intelege omniprezenta? Omul nu poate pricepe cum se face ca Dumnezeu este instantaneu pretutindeni. O faptura umana are capacitatea de a-si concentra atentia asupra unui numar finit de persoane sau evenimente. Daca un mic grup de oameni stau inaintea lui, omul ii poate tine sub observare. Dar daca numarul lor creste, sa zicem la citeva mii sau zeci de mii, atunci omul nu-i mai poate observa decit ca pe o multime uniforma de chipuri din care va remarca cind si cind unele fete mai deosebite. Dumnezeu insa poate sa ne tina sub observatie pe toti, oricit de multi am fi, si felul Lui de a ne cunoaste este chiar infinit superior felului in care ne putem noi cunoaste unul pe altul. N-a fost numai o figura de stil atunci cind poetul Tennyson a exclamat:

„Tu imi esti mai aproape ca propria-mi suflare si mai la indemina ca miinile si picioarele”(Strong, Opera citata, p.280.).

Expresii antropomorfice ca acelea care zic ca Dumnezeu locuieste in ceruri fac aluzie nu la indepartarea lui Dumnezeu de oameni, ci la inaltarea Lui in slava (Psalm. 123:1).

Pentru ca Domnul Isus este imaginea desavirsita a Tatalui, El le-a putut promite ucenicilor ca: “Acolo unde sint doi sau trei adunati in Numele Meu, sint si Eu in mijlocul lor”(Mat. 18:20.). Aceasta veste despre omniprezenta lui Dumnezeu ii da celui credincios un sentiment de siguranta si incredere. caci se stie in atentia perpetua a Tatalui prin grija Fiului si prin prezenta neintrerupta a Duhului Sfint. Credinciosii nu sint niciodata “singuri”. Acesta este un adevar minunat, dar nici el nu poate fi experimentat decit de aceia care pot trece dincolo de intelegerea intelectuala seaca, ajungind prin citirea Cuvintului, meditatie si rugaciune sa traiasca o viata de reala partasie cu Domnul.

11. Un alt atribut dumnezeiesc pe care ni-l dezvaluie Biblia este omnistiinta. Noi spunem ca Dumnezeu este atotstiutor. Aceasta caracteristica a Lui se manifesta in domeniul memoriei, cunostintei prezente si a prestiintei. Dumnezeu cunoaste toate lucrurile deplin si dintr-o data. El nu are nevoie de un proces de gindire pentru a cunoaste. Cunoasterea Sa este instantanee. Sigur ca si acest adevar ar putea ramine dincolo de marginile intelegerii noastre daca nu am cauta sa-l ilustram cu ceva concret din Scriptura. In Psalmi scrie ca Dumnezeu cunoaste toate stelele (Psalm. 147:4), Domnul Isus ne spune ca Dumnezeu se ingrijeste de fiecare vrabie (Mat. 10:29), El poate supraveghea si dirija activitatea tuturor oamenilor (Psalm 33:1), cunoscindu-le fiecaruia inima, (Fapte 15:18.) stiind de ce are nevoie fiecare (Mat. 6:8), caci este la curent cu toate evenimentele viitoare(Isaia 46:9,10.), si ne-a numarat chiar si numarul firelor de par de pe cap (Mat. 10:30).

Pentru ca Domnul Isus este asemenea lui Dumnezeu, Ioan nu se sfieste sa declare ca: “El n-avea trebuinta sa-I faca cineva marturisiri despre niciun om, fiindca El insus stia ce este in om” (Ioan 2:25). Imprejurarea in care Domnul Isus ii spune lui Natanael ca l-a vazut “mai inainte ca sa-l cheme Filip, cind era sub smochin”(Ioan 1:45- 49.), poate si ea servi ca o ilustratie a omnistiintei divine in activitatea mesianica a Domnului Isus. (Separat de lucrarea Sa mesianica, se pare ca in toate celelalte privinte Domnul Isus se redusese pe Sine la dimensiunile si neputintele omenesti.(Marcu 11:12, 13)

Proclamind omnistiinta divina, psalmistul striga:
“Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti, stii cind stau jos si cind ma scol, si de departe imi patrunzi gindul. Stii cind umblu si cind ma culc, si cunosti toate caile mele. Caci nu-mi ajunge cuvintul pe limba, si Tu, Doamne, il si cunosti in totul. Tu ma inconjori pe dinapoi si pe dinainte, si-Ti pui mina peste mine. O stiinta atit de minunata este mai presus de puterile mele; este prea inalta ca s-o pot prinde” (Psalm. 139:1-6).

12. Dumnezeu este omnipotent, adica El este in stare sa-si duca la indeplinire orice plan pe care-l faureste. Noi spunem ca Dumnezeu este atotputernic. Acest atribut dumnezeiesc nu inseamna ca El va cauta sa faca orice fel de lucruri. Cineva intreba daca Dumnezeu ar putea face o piatra atit de mare incit El Insusi sa nu o poata ridica. O asemenea exprimare este lipsita de logica elementara. Dumnezeu nu va face niciodata lucruri care sa-L nege pe El insusi. Tot asa, Dumnezeu nu poate sa minta (Iacov 1:13.), sau sa se tagaduiasca pe Sine (2 Tim. 2:13.), ori sa nu-si tina promisiunile(Tit 1:2.). El este un Dumnezeu credincios Sie insusi. Intr-un anumit sens, Dumnezeu si-a limitat puterea atunci cind a acordat libertate omului. Aceasta situatie a permis ca in universul lui Dumnezeu sa poata apare impotrivirea fata de Dumnezeu si posibilitatea omului de a zadarnici planurile lui Dumnezeu cu privire la ei, ca in cazul fariseilor si carturarilor care au refuzat botezul lui Ioan (Luca 7:30).

Dumnezeu ii reaminteste lui Avraam de omnipotenta Sa atunci cind il intreaba: “Este oare ceva prea greu pentru Domnul?”(Gen. 18:14.) Iar psalmistul declara: “Dumnezeul nostru este in cer, El face tot ce vrea” (Psalm 115:3.).
Domnul Isus ne spune ca “la Dumnezeu toate lucrurile sint cu putinta” (Matei 19:26.). Apostolul Pavel ne spune ca Dumnezeu face toate dupa sfatul voiei Sale (Efes. 1:11.); si vrea ca toti credinciosii sa-si dea seama ca aceasta putere nemarginita a lui Dumnezeu este acum la lucru in noi (Efes. 1:19.). Dumnezeu poate sa faca mult mai mult decit putem noi crede sau gindi.(Efes. 3:20.) In Noul Testament, si mai ales in epistolele lui Pavel, puterea lui Dumnezeu este supranumita si puterea care L-a inviat din morti pe Hristos(Rom. 6:4; 8:11).

Ilustratia suprema a nemaipomenitei puteri a lui Dumnezeu a fost manifestata in faptul ca El a putut sa-l invieze pe Isus dintre cei morti. Un astfel de Dumnezeu care poate da viata unui om mort, va putea cu atit mai mult sa-i faca pe cei credinciosi sa reziste inaintea ispitelor!

Omnipotenta lui Dumnezeu este temelia sigurantei mintuirii noastre si argumentul increderii si optimismului nostru.
Credinta in omnipotenta lui Dumnezeu nu-l scuteste insa pe cel credincios sa treaca prin suferinte si persecutii. Cu ocazia unui indemn dat pentru staruinta in rugaciune, Domnul Isus face aluzie la sfintii care “striga zi si noapte inaintea Lui”(Luca 18:7.). Dumnezeu nu gaseste intotdeauna de bine sa sara imediat in ajutorul oricarui crestin care trece printr-o situatie dificila. Uneori, El ingaduie chiar ca sa fie slavit prin martirajul celor care-L reprezinta. Toti crestinii trec si ei prin suferintele de care au parte in general oamenii: boala, accidente, “moarte prematura”, lipsuri materiale, etc. Crestinismul nu este prin urmare un mod de a scapa de toate necazurile si suferintele vietii pamintesti, ci o calitate noua si launtrica a vietii spirituale care ne daruieste pace in mijlocul incercarilor si biruinta asupra descurajarii si suferintei. Chiar si o citire superficiala a capitolului 11 din epistola catre Evrei ne va indica faptul ca cei care au credinta nu scapa intotdeauna de suferinte: ba parca inmulteste numarul lor si le mareste intensitatea! Si totusi cit de frumos suna cuvintele lui Isaia:

“Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu Tine; si riurile nu te vor ineca;
daca vei trece prin foc, nu te va arde, si flacara nu te va aprinde.
Caci Eu sint Domnul, Dumnezeul tau, Sfintul lui Israel, Mintuitorul tau!” (Isaia 43:2, 3)

Este foarte greu sa patrundem gindul lui Dumnezeu si sa intelegem felul in care ne poarta El de grija. Uneori El ne scapa din primejdie, alteori El ne izbaveste prin primejdie. Elihu marturiseste in cartea lui Iov ca “Dumnezeu scapa pe cel nenorocit prin nenorocirea lui” (Iov 36:15). Exista o multime de alte pasaje care pot fi citate ca o dovada a abilitatii lui Dumnezeu sa izbaveasca. Iata ce frumos scrie Psalmistul:
“O mie sa cada alaturi de tine, si zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii si vei vedea rasplatirea celor rai” (Psalm. 91:7, 8).

Si totusi, un alt psalm, atribuit lui Asaf, marturiseste zbuciumul prin care a trecut omul lui Dumnezeu cind a vazut ca celor rai le merge bine, iar sfintii Domnului trec mereu prin necazuri: “Caci in fiecare zi sint lovit, si in toate diminetile sint pedepsit”.(Psalm. 73:14.)

Dupa ce face o incursiune asupra suveranitatii lui Dumnezeu in istorie asa cum iese ea in evidenta din felul in care s-a purtat El cu evreii si cu Neamurile, apostolul Pavel nu se poate opri sa nu exclame:
“O, adincul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cit de nepatrunse sint judecatile Lui, si cit de neintelese sint caile Lui!” (Rom. 11:33)

Toate acestea ne duc spre doua concluzii clare: cea dintii este ca cel credincios stie ca Dumnezeu poate sa faca absolut orice vrea, iar a doua este ca din pozitia noastra limitata nu vom putea niciodata sa intelegem de ce face Dumnezeu ceea ce face. Va trebui mereu sa ne intrebam de ce ia Dumnezeu viata unei tinere mame, de ce moare un barbat in floarea virstei, de ce ingaduie El ca natiuni pornite la rau sa asupreasca alte neamuri, etc. Dumnezeu este singurul stapin pe destinele oamenilor, iar noi sintem doar niste creaturi total dependente de El. Mingiierea pe care o avem este faptul ca stim ca Dumnezeu este bun si ca El ne vrea binele. Iov se sprijina pe aceasta credinta atunci cind spune: “Domnul a dat, si Domnul a luat, binecuvintat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21)

Domnul Isus a manifestat atotputernicia divina atunci cind a inmultit piinile (Ioan 6:5-14), cind a preschimbat apa in vin (Ioan 2:1- 11), cind a potolit furtuna (Marcu 4:35-41), cind a umblat pe ape (Marcu 6:46-50), cind l-a vindecat pe cel bolnav (Marcu 6:56), cind a redat vederea orbului (Luca 7:21), cind a alungat demonii (Marcu 1:32-34) si cind a trimis Duhul Sfint in ziua de Rusalii (Fapte 2:1-6, 32, 33).

13. Omul se poate rezema deplin pe Domnul si pe promisiunile Sale. Dumnezeu este credincios in vorba si in fapta. Atributele tranzitive manifestate de Dumnezeu in relatia Lui cu oamenii sint credinciosie si adevar. In multe parti din Scriptura se afla scris ca:

“Dumnezeu nu este un om ca sa minta,
Nici fiu al omului, ca sa-I para rau.
Ce a spus, oare nu va face?
Ce a fagaduit oare, nu va implini?”(Num. 23:19)

Noul Testament declara si el ca nu este cu putinta ca Dumnezeu sa minta si nu se poate ca El sa nu-|i tina cuvintul (Tit 1:2; 2 Tim. 2:13; Evrei 6:17, 18). Dumnezeu este intotdeauna credincios; adica El nu-i va parasi niciodata pe aceia care si-au pus nadejdea in El (Evrei 13:5)

Credinciosia lui Dumnezeu este asigurarea noastra ca cei credinciosi vor ajunge in cer. Pavel putea privi deja inainte spre ziua in care se va intilni cu cei convertiti in slava, nu pentru ca avea incredere in calitatile lor, ci pentru ca se incredea in credinciosia divina (1 Cor. 1:7-9; Filip. 1:6).

Pentru ca Domnul Isus este descoperirea lui Dumnezeu, toate fagaduintele lui Dumnezeu sint in El “da” si “Amin” (2 Cor. 1:20.). La mormintul lui Lazar, cind Marta s-a impotrivit intentiei lui Hristos de a ridica piatra de la gura mormintului pe motiv ca trecusera deja patru zile, Domnul Isus a mustrat-o cu blindete spunindu-i: “Nu ti-am spus ca, daca vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11:40)

In aceste zile de complet relativism si incertitudine, cuvintele Domnului Isus ne sint ca o ancora pentru suflet. Cuvintul lui Dumnezeu este demn de incredere pentru ca Domnul Dumnezeul nostru este un Dumnezeu in care ne putem pune increderea. Intr-o exclamatie retorica, printr-o exagerare voita, apostolul Pavel striga: “Dumnezeu sa fie gasit adevarat si toti oamenii sa fie gasiti mincinosi.”(Rom.3:4.) Aceasta intr-un pasaj in care este subliniata inca o data absoluta credinciosie divina.

14. Atributul central in fiinta lui Dumnezeu este dragostea. Apostolul Ioan declara ca Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8, 16). Prin dragostea lui Dumnezeu, Biblia intelege acea pornire plina de bunatate si de ?
bunavointa a Lui fata de lume, care L-a determinat sa-L dea pina si pe Fiul Sau la moarte pentru ca noi sa fim mintuiti. “Fiindca atit de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Dumnezeu, in adevar, n-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa fie mintuita prin El” (Ioan 3:16, 17). Apostolul Pavel spune ca sint putini aceia care sa fie gata sa-si dea viata pentru prietenii lor, “dar Dumnezeu isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cind eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi.”(Rom. 5:8) Golgota devine astfel pentru noi asigurarea ca Dumnezeu ne iubeste si ca El ne va da tot ceea ce este spre binele nostru: “El, care n-a crutat nici chiar pe Fiul Sau, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fara plata, impreuna cu El, toate lucrurile” (Rom. 8:32).

Apostolul Ioan face din exemplul dat de Dumnezeu prin jertfirea lui Hristos un indemn ca si noi sa traim in dragoste:
“Prea iubitilor, sa ne iubim unii pe altii; caci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste, este nascut din Dumnezeu, si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau
Fiu, ca noi sa traim prin El. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi, si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre. Prea iubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii” (1 Ioan 4:7-11).

Apostolul Pavel ne atrage atentia asupra zilelor nelegiuite dinaintea intilnirii noastre cu Hristos si adauga:
“Dar, cind s-a aratat bunatatea lui Dumnezeu, Mintuitorul nostru, si dragostea Lui de oameni, El ne-a mintuit, nu pentru faptele facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin inoirea facuta de Duhul Sfint, pe care L-a varsat din belsug peste noi, prin Isus Hristos, Mintuitorul nostru; pentru ca odata socotiti neprihaniti prin harul Lui, sa ne facem in nadejde, mostenitori ai vietii vesnice ” (Tit 3:4-7). In aceeasi idee el mai scrie: “Intre ei eram si noi toti odinioara, cind traiam dupa poftele firii noastre pamintesti, cind faceam voile firii pamintesti si ale gindurilor noastre, si eram din fire copii ai miniei, ca si ceilalti. Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata impreuna cu Hristos (prin har sinteti mintuiti).
El ne-a inviat impreuna, si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Hristos Isus, ca sa arate in veacurile viitoare nemarginita bogatie a harului Sau, in bunatatea Lui fata de noi in Hristos Isus. Caci prin har ati fost mintuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni” (Efes. 2:3-9) .

Apostolul Petru tresalta de bucurie cind scrie: “Binecuvintat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care, dupa indurarea Sa cea mare, ne-a nascut din nou prin invierea lui Isus Hristos din morti, la o nadejde vie, si la o mostenire nestricacioasa si neintinata, si care nu se poate vesteji, pastrata in ceruri pentru voi” (1 Petru 1:3, 4). Pina si pocainta noastra este prezentata ca un raspuns adecvat dat bunatatii divine: “Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungei Lui rabdari? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta?” (Rom. 2:4)

Scriptura ne invata ca atributul central din fiinta lui Dumnezeu este aceasta dragoste mintuitoare care s-a manifestat prin faptul ca Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sau sa moara la Golgota. Apostolul Pavel le-a reamnitit ca Dumnezeu este acela care ne-a daruit tuturor “viata, suflarea si toate lucrurile” (Fapte 17:25), iar paginilor din Listra le-a declarat ca Dumnezeu “nu S-a lasat fara marturie, intrucit v-a facut bine, v-a trimis ploi din cer, si timpuri roditoare, v-a dat hrana din belsug, si v-a umplut inimile de bucurie” (Fapte 14:17). Domnul Isus i-a invatat pe ucenicii Sai sa-si iubeasca dusmanii daca vor sa semene cu Tatal lor din ceruri “care face sa rasara soarele si peste cei buni si peste cei rai” (Mat. 5:45) Biblia proclama bunatatea lui Dumnezeu, asa cum se manifesta ea in evenimentele vietii de fiecare zi.

In nici un alt aspect al vietii Lui nu seamana Domnul Isus mai mult cu Dumnezeu ca in acela al dragostei. Hristos a iubit copilasii, i-a primit la Sine si i-a binecuvintat (Mat. 19:13-15). El si-a aratat dragostea fata de cei ciungi si schiopi vindecindu-i pe toti care au venit la El (Marcu 6:56). Dragostea Lui s-a revarsat chiar si asupra femeii pline de pacate care s-a apropiat de El, i-a udat picioarele cu lacrimile ei si i le-a sters cu parul capului ei (Luca 7:36-50). El a izbucnit in lacrimi de compasiune la gindul ca Ierusalimul avea sa fie pedepsit curind pentru impietrirea lor impotrivitoare (Luca 19:41-44). Iubirea Lui a fost intr-atit de mare incit s-a rugat chiar si pentru cei ce-L rastigneau, zicind: “Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac (Luca 23:34) Chiar si in agonia Lui sfisietoare, s-a aplecat spre tilharul pocait si i-a promis plin de iubire: “Astazi vei fi cu Mine in rai” (Luca 23:43). Cind Ioan Botezatorul era bintuit de crivatul indoielilor in inchisoare, Domnul Isus i-a trimis raspuns inapoi, proclamind mesianitatea lucrarii Lui prin lucrarile iubirii: “Duceti-va de spuneti lui Ioan ce auziti si ce vedeti: Orbii isi capata
vederea, schiopii umbla, leprosii sint curatiti, surzii aud, mortii inviaza, si saracilor li se propovaduieste Evanghelia” (Mat. 11:4, 5).
Una dintre cele mai evidente dovezi despre depravarea si pacatul omenirii este ignoranta generala si indiferenta cu care raspunde la initiativele dragostei lui Dumnezeu. Chiar si la convertire, omul de pe strada este mai convins de minia lui Dumnezeu , decit de bunatatea Sa. Abia dupa ce “pruncul in Hristos” incepe sa creasca si sa se maturizeze, el incepe sa devina din ce in ce mai constient de dragostea pe care i-o poarta Dumnezeu in Hristos, si de lucrarile minunate pe care le lucreaza aceasta dragoste in viata lui de fiecare zi. Chiar si pedepsele primite din partea lui Dumnezeu incep atunci sa fie vazute ca dovezi ale iubirii Lui si ca o confirmare ca am fost primiti de Dumnezeu ca si copii ai Lui (Evrei 12:5-11.) Purtarea crucii nu a fost numai lucrarea iubirii in viata lui Hristos, ea trebuie sa fie si semnul uceniciei noastre in dragoste (Marcu 8:34, 35.), si orice ingaduie Dumnezeu sa vina in viata noastra trebuie privit ca o dovada a dragostei pe care o poarta Dumnezeu pentru cei sfinti:

“Caci Domnul pedepseste pe cine-l iubeste, si bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeste.” (Evrei 12:6.)
Aceasta dragoste mintuitoare este ceea ce-l face pe un tata sa nu poata renunta la fiul nevrednic care si-a facut de ris familia. Domnul Isus a spus pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32.) tocmai ca sa combata atitudinea aroganta si dispretuitoare a fariseilor care-L condamnau pentru ca ii primea pe cei pacatosi si statea la masa cu ei. Mai intii, Domnul Isus le-a spus pilda cu oaia pierduta si cu leul pierdut, iar apoi a atrecut la istoria cu omul care avea doi fii, dintre care cel mai tinar a cerut de la tatal sau partea sa de avere si a plecat intr-o tara indepartata unde a risipit tot ce avea intr-o viata usuratica. Cind a inceput sa duca lipsa, “fiul risipitor” si-a venit in fire si si-a zis: “Ma voi scula, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: “Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta. Nu mai sint vrednic sa ma chem fiul tau; fa-ma ca pe unul din argatii tai” (Luca 15:18, 19).

Dar dragostea tatalui veghea in asteptare. El l-a zarit de departe pe fiul care se intorcea acasa, i s-a facut mila de el, a alergat de a cazut pe grumazul lui, si l-a sarutat mult. Fiul i-a zis: “Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta, nu mai sint vrednic sa ma chem fiul tau”. Dar tatal a zis robilor sai: “Aduceti repede haina cea mai buna, si imbracati-l cu ea; puneti-i un inel in deget, si incaltaminte in picioare. Aduceti vitelul cel ingrasat, si taiati-l. Sa mincam si sa ne veselim; caci acest fiu al meu era mort, si a inviat; era pierdut si a fost gasit”. Fratelui mai mare (care avea atitudinea rautacioasa si dispretuitoare a fariseilor si era minios in toiul sarbatorii) tatal i-a spus: “Trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, pentru ca acest frate al tau era mort, si a inviat, era pierdut si a fost gasit.” (Luca 15:20-32).

Noul Testament scoate foarte mult in relief dragostea mintuitoare a lui Dumnezeu pentru ca ia foarte in serios invatatura despre pacat si despre consecintele lui. Oamenii de astazi nu mai baga in seama grozavia pacatului si de aceea dragostea mintuitoare are o asa mica importanta pentru ei. Ei cred ca daca Dumnezeu este dragoste, El nu va pedepsi cu asprime pe cei ce-I calca voia sfinta, dar nimic nu este mai departe de adevar si nimic nu contrazice mai mult revelatia Scripturii. Biblia vorbeste peste tot despre seriozitatea pacatului si aminteste despre cumplita minie a lui Dumnezeu; si asta chiar in pasajele in care se vorbeste despre dragoste. Romani 5 spune ca dovada suprema a dragostei sta in faptul ca Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa moara pentru omenirea pierduta. Dar el nu continua prin a spune: “Atunci omenirea nu mai trebuie sa se teama de judecata divina”. Dimpotriva, apostolul continua spunind ca cei mintuiti prin singele lui Hristos “vor fi mintuiti prin El de minia lui Dumnezeu.”(Rom.5:10.) Dragostea lui Dumnezeu si minia Lui sint realitati care trebuie pastrate in echilibru. A predica numai despre minia Lui inseamna a-i duce pe oameni la disperare, dar a vorbi despre Dumnezeu doar ca despre a fiinta dulceaga pe care o poate batjocori si sfida oricine inseamna o blasfemie. “ Cine crede in Fiul, are viata vesnica; dar cine nu crede in Fiul, nu va vedea viata, ci minia lui Dumnezeu ramine peste el” (Ioan 3:36). Apostolul Pavel ne avertizeaza: “Nu va inselati: “Dumnezeu nu se lasa sa fie batjocorit. Ce seamana omul, aceea va si secera.”(Gal. 6:7.) Nu va fi nici un fel de convertire in masa in generatia noastra daca nu va fi mai intii o reinoita convingere despre grozavia pacatului, despre minia lui Dumnezeu si despre uimitoarea adincime a dragostei mintuitoare a lui Dumnezeu fata de toti aceia care sint in Isus Hristos. Numai cel care a intrezarit tragedia pacatului sau si apoi a gustat ceva din mareata iubire divina poate sa strige impreuna cu apostolul:
“Multumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!”(2 Cor. 9:15.)

15. Neprihanirea lui Dumnezeu este acel atribut care pretinde tuturor creaturilor Sale sa se conformeze standardului Sau moral desavirsit. Intr-unul dintre psalmii sai, David I se adreseaza lui Dumnezeu astfel: ?
“Tu, care cercetezi inimile si rarunchii, Dumnezeule drepte!”(Psalm 7:9.), iar in alt psalm citim: “Caci Domnul este drept, iubeste dreptatea, si cei neprihaniti privesc Fata Lui.”(Psalm. 11:7.), si inca: “Domnul este milostiv si drept, si Dumnezeul nostru este plin de indurare.”(Psalm. 116:5.) In rugaciunea Lui mijlocitoare, Domnul Isus Il numeste pe Dumnezeu: “Neprihanitule, Tata”.(Ioan 17:25.) Apostolul Pavel il descrie si el pe Dumnezeu ca pe “Judecatorul cel drept”.(2 Tim. 4:8.) Ioan vorbeste despre Mintuitorul nostru, numindu-L: “Isus Hristos, Cel neprihanit.”(1 Ioan 2:1)

Neprihanirea Sa L-a facut pe Domnul Isus sa-i avertizeze pe ucenicii Sai si in special pe Iuda despre pericolul lacomiei.(Luca 12:15.) Tot ea L-a facut sa o mustre cu blindete pe femeia samariteanca de la fintina pentru viata ei de pacat.(Ioan 4:18.) Si tot ea a pricinuit dezlantuirea de minie asupra negustorilor si schimbatorilor de bani din Templu. (Ioan 2:13-22.) Neprihanirea divina L-a determinat pe Hristos sa-l indemne pe tinarul bogat sa vinda tot ce are si sa dea saracilor (Luca 18:18-30).

Ca sa scoata in relief neprihanirea desavirsita a lui Dumnezeu, Vechiul Testament declara mereu ca Dumnezeu “uraste” raul. El ii “uraste” pe cei ce fac faradelegea,(Psalm 5:5.) uraste stilpii idolesti,(Deut.16:22) uraste orice forma de violenta in relatiile umane,(Psalm 11:5.) uraste formalismul religios,(Isaia1:14) si despartirea in casatorie.(Mal.2:16.) Inca si mai grozava este expresia “minia lui Dumnezeu”, care apare de multe ori si in Vechiul si in Noul Testament. De exemplu Dumnezeu ii avertizeaza pe cei din Israel ca daca se vor deda la nedreptati si asupriri sociale”minia Mea se va aprinde.”(Exod.22:24) Psalmii contin si ei multe exemple in care apare minia divina.(Psalm.2:5, 12; 78:31; 79:6; 88:16; etc) Isaia,(Isaia 9:19; 10:6; 13:13.) Ieremia, (Ier. 21:5; 32:37.) Ezechel,(Ezech.7:19.) si cel putin sase dintre profetii mici mentioneaza minia divina.(Osea 5:10; Amos 1:1; Naum 1:2; Hab. 3:2; Tef. 1:15,18; Zah 7:12.) Aceeasi expresie apare si in Cronici, (1 Cronici 27:34; 2 Cronici 12:7,12; 24:18; 28:11, 13; 29:8, 10; 30:8, 25; 34:21; etc.)si in Ezra,(Ezra 5:12; 7:23; 8:22; 10:14.) si in Neemia.(Neemia 13:18.) Noul Testament vorbeste astfel despre minia divina:” Cine crede In Fiul are viata vesnica; dar cine nu crede in Fiul, nu va vedea viata, ci minia lui Dumnezeu ramine peste el.”(Ioan 3:36.) Pavel spune ca:”Legea aduce minie,”(Rom.4:15), adica, neputinta omului de a respecta perceptele legii divine scoate in relief pacatul omului si trezeste minia lui Dumnezeu. Oamenii sint declarati “din fire copii ai miniei”(Efes.2:3.) Caci stricaciunea, lacomia si inchinaciunea lor sint cauzele pentru care “ vine minia lui Dumnezeu peste oamenii neascultatori.”(Efes. 5:6.) De aceea Pavel ne sfatuieste:” Omoriti madularele voastre care sint pe pamint: curvia, necuratia, patima, pofta rea, si lacomia, care este o inchinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine minia lui Dumnezeu peste fiii neascultarii.”(Col. 3:5, 6.) Din pricina necredintei lor, despre Iudei se spune ca: “i-a ajuns minia lui Dumnezeu!”(1 Tes. 2:16).
Foarte adesea, in Noul Testament minia lui Dumnezeu este asociata cu judecata de pe urma. Ioan Botezatorul le spune Fariseilor si Saducheilor :”Pui de napirci, cine v-a invatat sa fugiti de minia viitoare?”(Mat. 3:7.) Iar Pavel il avertizeaza pe pacatosul care refuza sa se pocaiasca astfel:”dar, cu impietrirea inimii tale, iti aduni o comoara de minie pentru ziua miniei si a dreptei judecati a lui Dumnezeu .(Rom. 2:5.) Numai Domnul Isus este Cel care il poate pazi pe cel credincios “de minia lui Dumnezeu.”(Rom. 5:9.) Asa scrie si apostolul Pavel : ”Isus care ne izbaveste de minia viitoare.”(1 Tes. 1:10.) Cartea Apocalipsa contine si ea numeroase referinte despre minia Mielului si despre minia lui Dumnezeu.(Apoc. 6:16, 17; 11:18; 14:10, 19; 15:1, 7; 16:1, 19; 19:15.)

Trebuie sa tinem in minte faptul ca Dumnezeu nu este limitat la dimensiunile unei fiinte omenesti si de aceea poate imbina in Sine in acelasi timp si minia si dragostea fata de cel pacatos. Minia exprima nemultumirea divina cu starea lui de fapt, in timp ce dragostea a facut deja planul pentru rascumpararea pacatosului si pentru punerea lui intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu.

16. Dreptatea divina este atributul in virtutea caruia Dumnezeu pretinde pedepsirea celui ce a incalcat voia Lui. Se pare ca de cele mai multe ori, sfintenia si neprihanirea lui Dumnezeu apar una linga alta. Tot asa, neprihanirea si dreptatea lui Dumnezeu sint intrepatrunse. Mijlocirea lui Avraam pentru Sodoma a fost facuta in virtutea dreptatii divine: “Sa omori pe cel bun impreuna cu cel rau, asa ca cel bun sa aiba aceeas soarta ca cel rau, departe de Tine asa ceva! Departe de Tine! Cel ce judeca pamintul, nu va face oare dreptate?”(Gen. 18:25.) Iar Moise a cintat:

“Caci voi vesti Numele Domnului.
Dati slava Dumnezeului nostru!
El este Stinca; lucrarile Lui sint desavirsite.
Caci toate caile Lui sint drepte;
El este un Dumnezeu credincios si fara nedreptate.
El este drept si curat” (Deut. 32:3, 4).

Unul dintre psalmisti spune asa de frumos:

“Domnul imparateste; sa se veseleasca pamintul,
si sa se bucure ostroavele cele multe!
Norii si negura Il inconjoara,
dreptatea si judecata sint temelia scaunului Sau de domnie.”(Psalm. 97:1, 2.)

Apostolul Pavel scrie despre:

“Ziua miniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Si anume, va da viata vesnica celor ce, prin staruinta in bine, cauta slava, cinstea si nemurirea; si va da minie si urgie celor ce, din duh de gilceava, se impotrivesc adevarului si asculta de nelegiuire. Necaz si strimtorare va veni peste orice suflet omenesc care face raul; intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Slava, cinste si pace va veni insa peste oricine face binele; intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Caci inaintea lui Dumnezeu nu se are in vedere fata omului. Toti cei ce au pacatuit fara lege, vor pieri fara lege; si toti cei ce au pacatuit avind lege, vor fi judecati dupa lege. Pentru ca nu cei ce aud Legea sint neprihaniti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea aceasta, vor fi socotiti neprihaniti. Cind Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, isi sint singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea Legii este scrisa in inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor si gindurile lor, care sau se invinovatesc sau se dezvinovatesc intre ele. Si faptul acesta se va vedea in ziua cind, dupa Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom. 2:5-16).

4. SFINTA TRIUNITATE

Termenul „triunitate” sau „trinitate” nu apare in Biblie. Folosirea lui ii este atribuita lui Tertulian, un teolog care s-a nascut in preajma anului 160 d.H. Acest termen si doctrina care ii este asociata a cunoscut o popularitate mare in Biserica mai ales in secolul al treilea. Datele pe care este fundamentata aceasta invatatura se gasesc bineinteles in textul Scripturii, in Noul Testament si, intr-o masura mai mica, chiar in Vechiul Testament. (Vezi excelentul articol: „Trinity”, de B. B. Warfield in I. S. B. E., volumul V, pp.3012-3022)
Cu alte cuvinte, Noul Testament Il prezinta pe Dumnezeu in cele trei Persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfint, care exista intr-o deplina si desavirsita unitate. Episcopul menonit Pieter J. Twisck (1565 – 1636) exprima aceasta realitate biblica in felul urmator: „In fiinta divina vesnica nu se afla numai trei nume, ci trei persoane care impartasesc aceleasi atribute divine. Exista Tatal, de la care isi trag fiinta toate lucrurile, Fiul, prin care au fost facute toate lucrurile, si Duhul Sfint, prin care lucreaza Tatal si Fiul … Pe acesti trei martori adevarati ii avem in cer: Tatal, Fiul si Duhul Sfint; dintre care slavitul Fiu s-a coborit printre noi si a trait ca rob, facindu-se asemenea oamenilor si a fost identificat si aratat lumii de catre Ioan Botezatorul la riul Iordan. Duhul Sfint a fost vazut si el de catre acelasi Ioan Botezatorul cu ocazia botezului Domnului Isus, cind a coborit in chip de porumbel si a venit peste Domnul Isus. Tatal, care este spirit nevazut si nu poate fi vazut cu ochi muritori, si-a facut atunci auzit din cer glasul si a zis: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, in care Imi gasesc placerea.” (T. J. van Braght, The Bloody Theater sau Martyrs Mirror, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1850; 1660, pp.374, 375)
Eu sint convins ca incercarile noastre de a explica sfinta triunitate mai mult complica lucrurile, decit sa le lamureasca. Intreita existenta a fiintei divine nu este un obiect pentru intelegerea rationala, asa cum bine sublinia Gerrit Roosen (1612-1711): „Aceasta problema va ramine pururi neinteleasa de mintea omeneasca: cum se face ca exista un Tata care are un Fiu, dar care nu este tot una cu Fiul si un Fiu care are un Tata, dar nu este confundabil cu El, si pe deasupra mai exista si un Duh Sfint, distinct de cei doi si totusi in relatie de desavirsita unitate cu ei, si cum se face ca acestia trei sint in chip desivirsit una si aceeasi persoana in intreita personalitate.
Mintea noastra fireasca nu se poate ridica la inaltimea supranaturalului, si faptura divina va ramine pentru noi o taina pe care trebuie sa o acceptam prin credinta.” (Citat in J. C. Wenger, The Doctrines of the Mennonites, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1950, p.129)
Marele teolog presbiterian, B. B. Warfield (1851-1921), a scris incontestabil una dintre cele mai amanuntite lucrari despre trinitatea lui Dumnezeu (Vezi „Trinity” in I.S.B.E., volumul v, pp.3012-3022) El observa ca Vechiul Testament prezinta aluzii despre sfinta triunitate. Iata de exemplu expresia Elohim (Un termen folosit in ebraica pentru a-l numi pe Dumnezeu). Ea este o forma de plural in limba ebraica. Desi expresia nu este prin ea insasi o dovada clara despre trinitate, ramine un fapt curios ca ea este urmata invariabil de un verb la singular. (Gen. 20:13: 35:7 (in original)) Vechiul Testament mai foloseste anumite pronume personale la plural, cind se spune de exemplu ca Dumnezeu a zis: „Sa facem pe om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra.” (Gen 1:26) sau: „Iata ca omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscind binele si raul. Sa-l impiedicam …” (Gen. 3:22) Isaia aude in cer glasul Domnului care intreaba: „Pe cine sa trimet, si cine va merge pentru Noi?” (Isaia 6:8)
Vechiul Testament mai contine si niste formule liturgice trinitare, pe care bineinteles ca Evreii nu le intelegeau atunci ca atare, dar care sint evidente pentru cititorul crestin de astazi. Un bun exemplu este binecuvintarea care trebuia rostita asupra copiilor lui Israel:
„Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se indure de tine!
Domnul sa-si inalte Fata peste tine si sa-ti dea pacea!” (Num. 4:24- 26)
De un mare interes sint si pasajele in care avem de a face cu aparitiile asa numitului Inger al Domnului. Ele s-au petrecut cu Hagar, (Gen 16:7-13) Avraam, (Gen 22:11-16) Iacov, (Gen. 31:11- 13) Moise, (Exod 3:2-6) Iosua, (Iosua 5:13-15) si nevasta lui Manoah. (Jud. 13:2, 16, 20-22) Ceea ce este curios la acest inger al Domnului este ca el pare in acelasi timp a fi si distinct de Domnul si una cu El.
De exemplu, dupa ce i se cere lui Avraam sa-l sacrifice pe Isaac aducindu-l ca jertfa pe muntele Moria, Cel care Il opreste in ultimul moment strigindu-l din cer este acest Inger al Domnului. El spune: „Sa nu pui mina pe baiat, si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucit n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine.” (Gen. 22:12)
Crestinul de astazi, inarmat cu cunostinta pe care i-o pune la indemina Noul Testament este inclinat sa creada ca acest Inger al Domnului era Fiul lui Dumnezeu in activitatile lui terestre dinainte de intruparea Sa in Ieslea Betleemului.
Nu trebuie trecute cu vederea nici referirile la Duhul Sfint din Vechiul Testament. Fireste ca pentru evrei ele erau sinonime cu persoana lui Dumnezeu insusi, tot asa cum pentru noi expresia: „Oh, mi se bucura sufletul…” nu inseamna altceva decit ca eu insumi, si nimeni altul, traieste clipele de bucurie. Dar, atita timp cit stim ca Noul Testament vorbeste despre Duhul Sfint ca despre o persoana,

Grija de frati – Ingrijire duhovniceasca

Grija de frati
„Ingrijire duhovniceasca”

de Simon Schrock

Cartea aceasta este o carte despre relatii normale in trupul duhovnicesc al familiei copiilor lui Dumnezeu. Aceste relatii simple si minunate nu pot fi intretinute insa decit de aceia care au „trecut pragul” si traiesc in lumea minunata a celor „nascuti din nou”, prin credinta mintuitoare in jertfa Domnului Isus. „Normalul” nu poate exista in sfera „anormalului”, si atita timp cit cineva se incapatineaza sa ramina in afara unei legaturi normale cu Dumnezeu, toate celelalte legaturi ale lui cu lumea din jur nu vor putea fi „normale”.

Relatia noastra cu Duhul Sfint este cheia tuturor celorlalte relatii ale noastre cu lumea inconjuratoare. In mijlocul epistolei catre Efeseni, exact inainte de sectiunea dedicata indemnurilor asupra felului nostru de relatii cu cei din jur, apostolul Pavel a scris punctul de plecare al tuturor lucrurilor: „Nu va imbatati de vin, aceasta este destrabalare. Dimpotriva, fiti plini de Duh” (Efes. 5:18). Cine este imbatatat de vin isi pierde controlul. Tot asa, cine este plin de Duhul Sfint cedeaza controlul tuturor actiunilor sale, subordonindu-se calauzirii Duhului Sfint al lui Dumnezeu.

Realitatile sint mult mai pretioase decit cuvintele, iar relatiile noastre trebuie sa faca parte din sfera realitatilor. Vorbim prea mult despre definitii. Ne certam si ne fragmentam pe tema „Botezului cu Duhul Sfint”. Unii il considera actul prin care cel credincios este altoit in trupul spiritual al Bisericii, altii il considera o a doua lucrare a Duhului, trimisa de Dumnezeu ca sa ne desavirseasca starea duhovniceasca. Cuvintele au ajuns sa aibe o mai mare importanta decit trairea. Singura intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este: „Care este relatia mea actuala cu Duhul Sfint?”

Si Duhul Sfint si eu sintem persoane, iar intre noi nu trebuie sa existe experiente, ci relatii permanente, de durata. Ca orice alta relatie, umblarea mea cu Duhul Sfint poate cunoaste vremuri de inalta intimitate sau de rece indiferenta. La fel se intimpla in relatiile mele cu sotia sau copiii mei. Leacul unor relatii defectuoase nu este redefinirea termenilor, ci reluarea intimitatii. Ce-ati zice despre mine daca m-as apropia de sotia mea dupa o cearta, ca sa discutam impreuna si sa stabilim ce inseamna de fapt „iubirea”? Ce intelege ea si ce inteleg eu despre acest subiect? Care sint caile care duc la iubire si cind trebuie sa iubim: la inceputul casniciei sau trebuie sa asteptam pentru a experimenta iubirea adevarata mult mai tirziu, ca o confirmare a casniciei noastre?

Desi discutiile sint bune intr-o oarecare masura, relatiile noastre sint mult mai mult: ele sint un rezultat al vointei. De aceea spune Biblia ca Dumnezeu va da „Duhul Sau celor ce I-l cer” (Luca 11:13). Botezul si umplerea cu Duhul Sfint nu sint decit „terminologii” omenesti. Realitatea relatiei cu Duhul Sfint este ceea ce ne trebuie. Care este relatia ta de acum cu Duhul Sfint? Nu-mi spune ce s-a intimplat la convertire si nici ce astepti sa ti se intimple „cindva”, in viitor! Ai tu inima deschisa pentru Duhul Sfint acum? Este El liber sa-ti umple viata? Sau L-ai inchis intr-o carte, intr-o zi a saptaminii sau intr-o camaruta mica a existentei tale?

In timpul unei vacante petrecute la tara a trebuit sa trecem cu bacul pe celalalt mal. Ne-am suit masina pe puntea inferioara, iar apoi am fost indemnati sa trecem pe puntea superioara. Drumul intr-acolo se catara pe o scara in spirala cu treptele foarte abrupte. La virsta noastra nu ne-a fost tocmai usor sa facem acest exercitiu, dar de indata ce am ajuns sus, ne-am dat seama ca osteneala a fost meritata. De pe puntea de sus ne-am putut bucura de o panorama minunanta. Intr-un colt era un mic restaurant, iar pe punte erau asezate scaune confortabile in care te puteai cuibari de minune. Sa fi in partasia celor de pe puntea de sus a fost mult mai bine decit sa fi ramas printre masini, pe puntea inferioara.

Crestinul este si el chemat sa urce spre „puntea superioara” a vietii. Exista un fel de existenta pe care o daruieste Dumnezeu tuturor celor ce-si dau osteneala sa paraseasca nivelul mediocru al lumii pacatoase. Apostolul Pavel vorbeste cu cei din Efes despre anumite locuri „ceresti” in care am intrat deja prin Christos: „Binecuvintat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Christos, care ne-a binecuvintat cu tot felul de binecuvintari duhovnicesti, in locurile ceresti, in Christos. … Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, ..ne-a inviat impreuna si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Christos Isus” (Efes. 1:3; 2:4-6).

Desi la prima impresie, aceste versete vorbesc despre ceea ce vom experimenta in viitor, cind vom ajunge in locul in care este deja Christos, eu cred ca textul ne vorbeste si despre anumite stari ceresti pe care credinciosii sint chemati sa le guste inca de aici de pe pamint. In sprijinul acestei pareri, citez textul din Evrei 6:4-5: ” … cei ce au fost luminati odata si au gustat darul ceresc si s-au facut partasi Duhului Sfint, si au gustat Cuvintul bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor – …”

Intre cei credinciosi trebuie sa se manifeste inca de pe acum ceva din nivelul inalt de partasie al cerului.

Pentru ca o Biserica sa ajunga la acest nivel, va trebui cu siguranta ca membrii ei sa se sileasca sa urce pe calea anevoioasa spre „puntea superioara”. Treptele sfintirii nu sint usoare. Va trebui sa ne punem la lucru muschii si sa ne indoim incheieturile anchilozate de artrita spirituala: „Intariti-va dar miinile obosite si genunchii slabanogiti” (Evrei 12:12).

Haideti sa urmarim impreuna acest drum in sus, parcurgind impreuna inca zece trepte aditionale in incursiunea noastra prin versetele care ne invata cum sa ne purtam unii cu altii.

Sa veghem unii asupra altora

Prima treapta: „Sa veghem unii asupra altora, ca sa ne indemnam la dragoste si la fapte bune. Sa nu ne parasim adunarea noastra, cum au unii obicei; ci sa ne indemnam unii pe altii, si cu atit mai mult, cu cit vedeti ca ziua se apropie” (Evrei 10:24-25).

Ce faci cind stai de veghe? Te straduiesti sa fii alert la ceea ce se petrece in jur si sa fii intotdeauna gata de actiune. Exact acesta este si sensul in care Scriptura ne indeamna sa veghem unii asupra altora. A face asa inseamna a fi atent, a privi cu atentie, a descoperi, a fi interesat si a fi mereu la dispozitia altora. A veghea asupra altora inseamna a cauta sa vezi ce se petrece in inimile lor si a-i ajuta sa urce mai sus pe scara credintei.

(In Ianuarie 1992 am inceput sa am tulburari de vedere la ochiul meu sting. Alergind de la un doctor la altul, am pus mina pe telefon si mi-am spus necazul si familiei {urmbrand. Dupa ce m-a ascultat atent si dupa ce s-a grabit sa ma recomande unui foarte mare specialist oftalmolog, fratele Richard a facut o pauza. Mi-am dat seama imediat ca trebuie sa urmeze ceva „de la inima la inima”. Ochii lui spirituali vazusera in inima mea o boala mult mai periculoasa decit boala de ochi: panica ingrijorarii. Ca de obicei, dinsul a inceput cu o ilustratie: „Vreau sa-ti spun ceva. Eu am umblat aproape peste tot in lumea asta. Cred ca am fost in mai mult de o suta cincizeci de tari si am vazut cu ochii cam tot ceea ce oamenii numesc locuri si lucruri frumoase. Totusi, cele mai frumoase realitati nu le-am descoperit cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului. Cele mai frumoase realitati mi le-a descoperit Dumnezeu in mine insumi, cind stateam in singuratatea intunecata a inchisorii. Cauta sa faci si tu la fel si daca n-ai sa mai vezi cu ochii, roaga-te lui Dumnezeu sa-ti descopere lucrurile frumoase ale Imparatiei Sale din launtrul tau. Asta iti va fi de cel mai mare folos.”

Ceva mai tirziu aveam sa invat tot de la dinsul ca exista mai multe feluri de percepere: „Isus ne salveaza de un orizont ingradit. Asa cum exista unde sonore care nu pot fi percepute de oameni, asa sint si unde luminoase pe care noi nu le putem vedea. Cu ajutorul instrumentelor vedem mult mai mult decit cu ochiul liber. Dar pe linga acestea mai exista si viziunea a ceea ce-i departe (batrinii bisericilor sint numiti in Biblie in limba greaca „presbiteri”, de la care este derivat si termenul „presbitism” din optica), vederea celor launtrice, viziunea mistica si, deasupra tuturor, viziunea beatica sau extatica: sa-L vezi pe Dumnezeu fata in fata. Oricine nu are toate aceste feluri de viziuni este inca mai mult sau mai putin orb. Consideram ca ochiul este organul vederii, cind de fapt el ne impiedica uneori sa vedem realitatile finale. Adevarata bogatie a omului este viziunea launtrica”.

Unul dintre cele mai folositoare sfaturi pe care le-am primit din partea celor care incercau sa ma pregateasca pentru slujirea in Biserica a fost acesta: „Cind stai de vorba cu oamenii, cauta sa auzi nu numai ceea ce spun ei, ci si ceea ce ar vrea ei sa spuna sau, mai ales, ceea ce ei nu vor sa-ti spuna, caci acolo se afla de cele mai multe ori adevaratele lor probleme.”

Cu perspicacitatea si patrunderea lui proverbiala, fratele Richard „vazuse” in mine o problema care se cerea neaparat tratata.)

Sigur ca uneori nu este usor sa fii sub obiectivul altora. Textul din Evrei 10:24 ne spune ca, in astfel de cazuri, unii au obicei sa „paraseasca adunarea”. Este mai usor sa pleci decit sa accepti sa fii indemnat „la dragoste si la fapte bune”. Nu toti reusesc sa urce dintr-o data la nivelul partasiei de pe „puntea superioara”. Cei care nu sint suficient de crescuti duhovniceste procedeaza ca si copiii: „Imi iau jucariile si plec!”.

Tu sa nu fii asa! Accepta slujirea vegherii reciproce. Scriptura ne indeamna sa traim impreuna, sa ne pretuim unii pe altii si sa ne indemnam mereu spre mai bine. Urca cea dintii treapta spre ingrijirea duhovniceasca, practicind vegherea unii asupra altora.

Primiti-va unii pe altii

Treapta a doua: „Asa dar, primiti-va unii pe altii, cum v-a primit si pe voi Christos, spre slava lui Dumnezeu” (Rom. 15:7). Iata o porunca simpla si clara: „Primiti-va unii pe altii, dupa pilda lui Christos”.

Biserica este „trupul lui Christos” in care toate madularele au nevoie unul de celalalt. Diferentele dintre noi, departe de a ne indreptati izolarea, accentueaza si mai mult cit de multa nevoie avem unul de altul.

Acceptarea crestina este un mod de proslavire a lui Dumnezeu. A primi inseamna a accepta, a ingadui, a intinde o mina prieteneasca si a deschide o usa ospitaliera. In termeni practici, a primi inseamna a gazdui pe cineva in casa si inima ta.

„A primi” este opusul lui „a respinge”. Iti poti inchipui un lucru mai groaznic decit acela de a fi respins de toti. A fi „dispretuit si parasit de oameni” inseamna a gusta din arsura iadului.

Respingerea inseamna o condamnare la singuratate.

Respingerea doare si raneste adinc.

Respingerea inseamna a forta divizarea sociala.

Respingerea inseamna a fi impins spre descurajare.

Respingerea deformeaza personalitatea copiilor.

Respingerea ii alunga pe oameni afara din Biserica.

Respingerea ruineaza familii.

Respingerea este saminta sinuciderii.

Respingerea este un pacat.

Domnul Isus Christos este modelul nostru in felul in care trebuie sa ne primim unii pe altii. Ca sa ajungi la Domnul Isus nu a trebuit niciodata sa treci peste bariere sociale, sa ai un anumit cont in banca sau sa fi imbracat intr-o anumita uniforma. El S-a coborit atit de jos incit oricine Ii poate deveni prieten. Desi a fost Imparat, nu S-a nascut in palat, ci in ieslea oilor, ca sa poata fi accesibil pastorilor. Desi era evreu, a trebuit sa fuga in Egipt si Si-a trait copilaria in Nazaret, printre galileienii cu singe amestecat. Desi a fost neprihanit, a umblat in tovarasia vamesilor si a pacatosilor.

In intreaga Sa experienta umana, Domnul Isus a trait si respingerea si primirea: „A venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit”. Aceasta este respingere! „Dar tuturor celor ce L-au primit, adica tuturor celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu”. Acesta este fructul dumnezeiesc al primirii.

Crestinii sint si ei oameni ai calatoriilor. Uneori ei se muta dintr-un loc in altul pentru ca asa au fost calauziti de Dumnezeu. Alteori, mutarea lor este motivata doar de faptul ca nu s-au simtit primiti si acceptati intr-o anumita comunitate sau Biserica si-si cauta acum un loc in alta parte.

Este important sa invatam sa ne primim bine unii pe altii. Aceasta nu inseamna in nici un fel ca noi ne facem partasi pacatelor altora. S-ar putea sa primesti cu simpatie pe un om beat, pentru ca este si el om, dar asta nu inseamna ca te faci partas betiei lui sau ca incurajezi betia.

(Fratele Marcu Nichifor povestea cum a gasit intr-o seara ploioasa un om beat pe strada si cum l-a dus in casa lui. „L-am dus in casa. L-am asezat pe un scaun si am inceput sa-i predic Evanghelia. El a inceput sa plinga si dadea mereu din cap incuvintindu-ma. Stii, oamenii beti au calitatea asta ca nu ti se impotrivesc. Poti sa torni in ei ce vrei ca intr-un butoi, ca intr-o galeata. Ce mai, l-am pus sa se roage dupa mine si i-am facut cadou si o Biblie. Omul acela s-a dus acasa la nevasta lui si astazi este un copil mintuit al lui Dumnezeu. Christos traieste acum si in inima lui. Seara aceea i-a schimbat mersul vietii”.)

„Primiti-va unii pe altii cum v-a primit si pe voi Christos, spre slava lui Dumnezeu”.

Urca si a doua treapta si invata sa urasti pacatul, dar sa-l iubesti intotdeauna pe cel pacatos. Priveste-l prin lumina harului si fa-i loc in inima ta.

Ingaduiti-va unii pe altii

Treapta a treia: „Va sfatuiesc dar eu, cel intemnitat pentru Domnul, sa va purtati intr-un chip vrednic de chemarea, pe care ati primit-o, cu toata smerenia si blindetea, cu indelunga rabdare; ingaduiti-va unii pe altii in dragoste, si cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii”(Efes.4:1-3).

Bagati de seama in ce context sintem sfatuiti sa ne ingaduim unii pe altii. In aceeasi respiratie, apostolul Pavel ne indeamna sa fim smeriti si rabdatori. Ni se cere sa ne dam toata silinta pentru a pastra unitatea si pentru a trai in pace. A fi ingaduitor inseamna a avea puterea pentru a trece peste neplacutul de azi sperind in mai binele de miine. A fi ingaduitor inseamna a accepta sa suferi putin din dragoste pentru celalalt. Cit ai suferit pentru ceilalti in ultima vreme? Cind spui altuia sa taca si sa se indrepte, s-ar putea ca tocmai tu sa fii acela care ar trebui sa taca si sa se aplece.

Exista o „regula a aratarii cu degetul”: cind il tinem intins catre altul, palma se grupeaza in asa fel incit alte trei degete arata spre noi insine. Sau cum spune proverbul romknesc: „Noi ridem de unul, doi si patru zeci rid de noi”.

Invata sa fii ingaduitor si mai ridica-te o treapta inspre nivelul superior al vietii.

Simtiti unii cu altii

Treapta a patra: Intr-o zi, cind ma gindeam la subiectul acesta, am auzit in baie o conversatie intre sotia mea si cei doi copii ai nostri. Mititelul nostru in virsta de numai doi anisori abia pune citeva cuvinte unele dupa altele si de multe ori frazele lui ne fac sa pufnim in ris. De data aceasta, privind cu mila la fratiorul sau mai mare, care era spalat pe dinti de mama lui, prislea a spus: „Ai mila de dintii lui Edi”.

Era clar ca micutul se identificase cu durerea fratelui sau. Biblia ne cere sa „simtim unii cu altii” (1 Petru 3:8). Acesta este un alt fel de a spune ca trebuie sa fim buni, plini de simpatie pentru ceilalti si sa staruim intr-o continua ajutorare frateasca.

Credinciosii nu trebuie sa se razbune pentru un rau care li s-a facut, ci sa se straduiasca sa biruiasca raul prin bine: „Nu intoarceti rau pentru rau, nici ocara pentru ocara: dimpotriva, binecuvintati, caci la aceasta ati fost chemati: sa mosteniti binecuvintarea” (1 Petru 3:9).

Cine are o inima simtitoare este gata intotdeauna sa sufere alaturi de cel ce sufera si sa se bucure impreuna cu cel ce se bucura.

Domnul Isus este un exemplu perfect de compasiune. El a privit multimile flaminde, risipite si necajite si I s-a facut mila de ele. El le-a comparat cu niste oi care n-au pastor. Cautind sa le transmita si ucenicilor aceeasi simpatie pentru cei pierduti, Domnul Isus le-a spus: „Mare este secerisul, dar putini sint lucratorii! Rugati dar pe Domnul secerisului sa scoata lucratori la secerisul Lui” (Mat. 9:35-38).

Fata Irodiadei l-a impresionat pe dregatorului Irod cu dansul ei si a obtinut in schimb decapitarea lui Ioan Botezatorul. Cind a auzit Domnul Isus de moartea lui Ioan, a plecat cu corabia sa stea singur intr-un loc pustiu. Noroadele L-au urmat insa si acolo. Necazul Sau nu L-a impiedicat pe Isus sa vada suferintele lor. Cu mila, El le-a vindecat bolnavii si apoi i-a hranit pe toti in chip miraculos (Mat. 14:6-21). Sigur ca Domnul S-ar fi putut supara pe multimea siciitoare, dar cele cinci mii de oameni au trezit in El, nu minia, ci o imensa mila si o sincera simpatie.

Intr-o alta circumstanta asemanatoare, Domnul Isus a spus: „Mi-este mila de gloata aceasta; caci iata ca de trei zile asteapta linga Mine, si n-au ce minca. Nu vreau sa le dau drumul flaminzi, ca nu cumva sa lesine de foame pe drum” (Mat. 15:32).

Altadata, pe cind trecea prin Ierihon, a dat peste doi orbi care cerseau la marginea drumului. I s-a facut mila de ei si i-a vindecat (Mat. 20:30-34).

(Imi amintesc un exemplu de solidaritate in suferinta petrecut prin 1977-1978 intre pastorii din Romknia. Tatal meu fusese arestat impreuna cu un grup de pastori: Iosif Ton, Talos Vasile, Iosif Sarac, pentru „vina” de a fi elaborat si raspindit spre semnare un „memoriu” adresat autoritatilor comuniste. In acel document, baptistii cereau autoritatilor de stat sa le redea demnitatea garantata de lege sau, cel putin, sa fie sincere si sa-i scoata in afara legii. Fratele Geabou Pascu locuia atunci la Alexandria si nu fusese ridicat impreuna cu ceilalti. Indata ce a aflat vestea, s-a grabit insa sa strabata cei 100 de \ilometri care-l desparteau de Bucuresti, pentru a se prezenta la sediul Securitatii. „N-am putut sa stau acasa linistit si voi sa suferiti aici pentru Domnul. Daca este sa platim pentru ceea ce am facut, vreau sa fiu si eu alaturi de voi”. As putea spune ca fratele Pascu a fost unul dintre putinii oameni din lume care s-au grabit sa fuga spre inchisoare. Il chema acolo solidaritatea cu fratii sai aflati in suferinta.)

Urmasii Domnului Isus trebuie sa se simta legati unii de altii cu fire nevazute de dragoste si compasiune: „Daca sufera un madular, toate madularele sufar impreuna cu el; daca este pretuit un madular, toate madularele se bucura impreuna cu el” (1 Cor. 12:26).

Unul dintre cele mai detestabile lucruri din lume este spiritul de izolare si de individualism egoist. Mindria si impietrirea inimii i-au facut pe oameni sa nu se mai poata bucura de progresul si bunastarea celorlalti. In locul simpatiei s-a furisat vicleana, invidia. Fratele Aurel Popescu imi spunea cindva un proverb trist: „Nu spune prietenilor tai bucuriile tale, ca nu cumva sa se intristeze”(!). Este si acesta un comentariu amar al starii de lucruri care domneste in lume.

Biserica lui Christos trebuie sa traiasca o altfel de viata. Umpleti inima cu simpatia oferita de Christos si alearga la fratii tai gata sa simti impreuna cu ei la bine si la rau. Urca inca o treapta spre partasia si ingrijirea duhovniceasca!

Ingrijiti-va unii pe altii

Treapta a cincea: „Dumnezeu a intocmit trupul in asa fel ca … sa nu fie nici o dezbinare in trup: ci madularele sa ingrijeasca deopotriva unele de altele” (1 Cor. 12:21-26).

Urmarea fireasca a faptului ca „simtim unii cu altii” este ca nimeni nu va fi neglijat si nu va fi exclus din preocuparile celorlalti. In trupul lui Christos n-ar trebui sa existe certuri, lupte de partide si ruperi dureroase.

Imi amintesc ca in copilarie mergeam pe jos sa facem vizite vecinilor din apropiere. Tata, mama si fratii mei care erau mai mari mergeau mai repede decit mine, iar eu ramineam mereu in urma, staruind de ei, din timp in timp, ca sa ma astepte. Acum sint eu insumi tata si patesc acelasi lucru cu fiul meu mai mic. Numai ca el nu striga dupa noi sa-l asteptam, ci se agata de mine zicind: „Tata, ia-ma-n brate !”.

O Biserica simtitoare va sti intotdeauna sa „astepte” dupa cei cu pasi mai mici si chiar sa-i „ia in brate” pe cei ce au nevoie de cineva care sa-i ajute. Preocuparea noastra trebuie sa fie ca intreaga familie a credinciosilor sa mearga impreuna in calatoria lor catre locasul din ceruri.

(Imi aduc aminte de vacantele petrecute in calatorie cu trenul. Au fost ocazii cind trenurile nu erau incalzite iarna si „faceam turturi” impreuna cu grupul de tineri crestini cu care plecaseram in excursie. Nu aveam nici un fel in care sa ne imbunatatim in vreun fel situatia. Intotdeauna insa, risul, veselia, buna dispozitie si bucuria de a fi impreuna transformau „calvarul” intr-o petrecere presarata cu glume si ghionturi.

Biserica de astazi trece si ea prin tinuturi neospitaliere fiind tratata cu raceala si dispret. Fratele Petru Popovici avea o vorba: „Cu cit este mai mare gerul afara cu atit se inteteste focul mai mult in vatra. Cosul trage mai bine cind este vint, decit atunci cind este cald si linistit afara”. De multe ori, perioadele de „acceptare” a Bisericii de catre lume au dus la racirea relatiilor dintre frati. Dimpotriva, vremurile de prigoana i-au apropiat pe frati si i-au invatat pe credinciosi sa se ingrijeasca unii pe altii intr-un spirit de jertfa.

Nu astepta vremurile de prigoana si nu-i invidia pe aceia care trec prin vremuri de prigoana. Uita-te in jur si vezi cine are nevoie de tine. Fii gata sa dai o mina de ajutor. Ridica nivelul spiritual din adunarea in care te afli aratindu-le tuturor cum trebuie sa ingrijim unii de ceilalti.)

Supranaturalul biblic

Biblia este marturia despre Dumnezeul cel viu! El locuieste intr-o lume din care noi am „cazut” prin pacatul lui Adam si Eva. Experimentam acum o existenta restransa la „desertaciune si decadenta”. Viata noastra de acum este lipsita de contactul binefacator cu alte sfere de existenta. Am fost redusi la dimensiuni strajenitor de mici si de insuficiente. Nu mai traim nici macar cat traiau patriarhii inainte de potop, nu mai folosim decat o mica parte din celulele creierului si ne este interzis accesul in dimensiunea „telepatica” sau „hipnotica”. Cum observa cu tristete poetul Costache Ioanid:

„Inainte a fi ceea ce suntem / Am fost aceea ce vom fi,
Caci moartea nu-i o nimicire, / Ci poarta inspre-o noua zi!”

Venita inspre noi din limanul unor existente infinit superioare, Biblia este presarata cu marturii despre experiente si realitati nefamiliare noua, proprii miscarii si dimensiunilor divine. Citim aceste pasaje cu uimire, unii sceptici, altii entuziasmati de anticiparea intrarii viitoare intr-o lume in care vom fi partasi „puterilor veacului viitor”. Pasajele ne vorbesc despre „supranaturalul Bibliei”, sau, cum bine le-a numit cineva, „super-naturalul Bibliei”! Pentru acest domeniu, am inventat o terminologie a noastra, a celor deocamdata neputinciosi. Iata cativa din termenii acestei terminologii a „supranaturalului”:

„Semn” – (lit. „omen” aramaica, „token” in ebraica, „semeion”, „teras”, in greaca). Termenul, impreuna cu sinonimele sale, numeste fenomene neobisnuite cu origine supranaturala, destinate sa atraga atentia, sa avertizeze sau sa incurajeze in credinta. Contextul in care apare da de obicei si semnificatia „semnului” divin.
Contemporanii Domnului Isus I-au cerut un „semn” care sa le dovedeasca divinitatea Sa. El le-a amintit doar despre „semnul proorocului Iona”, care s-a intors printre cei vii dupa ce a stat trei zile si trei nopti in pantecele unui peste mare (Mat. 12:38-40). O minune este un eveniment inexplicabil in conditiile „normale” experientei noastre actuale. Ea este insa foarte fireasca in sfera de existenta a divinitatii. Am putea defini „semnul” (si corespondentul lui, „minunea”) si ca o „intersectie” dintre doua lumi, o patrundere temporara a realitatii dintr-o sfera superioara de existenta in lumea noastra de acum si aici. Magii si vrajitorii Egiptului, care cochetau cu „supranaturalul demonic” au identificat o minune cu exclamatia: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” (Exod 8:19).

Tinand seama de dimensiunile universului „spatiu—timp” in care ne aflam, ne putem da seama ca orice interventie a unei realitati dintr-un univers cu mai multe dimensiuni este un „semn” si pare „inexplicabila” pentru observatorul din universul inferior. Pentru universul liniar nu se poate explica unghiul geometric, pentru universul plan nu se poate explica cum doua linii drepte intersectate mai pot sa se intalneasca o data pe o sfera (asemenea meridianelor imaginare de pe glob), etc. Inchipuiti-va cum am „vedea” intrarea mainii in apa, daca am trai intr-o lume restransa la dimensiunea plana a suprafetei ei: mai intai un punct (varful degetului mijlociu), apoi un cerc care creste (degetul), un cerc si un punct (aparitia degetului inelar), doua cercuri (cele doua degete), doua cercuri si un punct (aparitia degetului aratator), etc. pana cand toate s-ar cumula intr-un oval (sectiunea palmei). Obiectele zburatoare neidentificate (OZN) sunt probabil astfel de „patrunderi” dintr-o lume cu mai multe dimensiuni in lumea noastra.

Minuni – Daca prin minune intelegem ceva neconform cu lumea in care traim si cu legile ei, atunci Biblia este, de la un capat la altul, intesata cu astfel de „minuni”. Insasi procesul creatiei, ne spun cercetatorii de astazi, a fost guvernat de legi inverse celei de a doua legi a termodinamicii. Astazi, in procesul entropiei, toate se descompun, se desfac. Atunci, toate s-au compus, s-au „facut”. Mergand invers pe scara timpului, astronomii au ajuns sa descifreze procesul facerii. Asta pana in primul minut al marii „explozii”. Restul … este o minune indescifrabila!

Minunile savirsite de Dumnul Isus pot si trebuie clasificate in minuni de identificare, minuni de exemplificare si minuni de ajutorare.

Minunile de identificare au fost interventii prin „accelerarea proceselor creatiei”. Prin savirsirea acestor minuni, Isus S-a prezentat drept ceea ce era in Sine insusi: Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, Dumnezeu creator al tuturor lucrurilor. Atunci cind a schimbat apa in vin, Domnul Isus n-a facut altceva decit sa „accelereze” un proces deja existent in „ordinea naturala”. De fapt, prin vita de vie, acest proces se desfasoara „natural” in fiecare an de recolta! La fel si cu inmultirea piinilor sau a pestilor. Din bobul de griu ies multe boabe de griu si din peste se inmultesc pestii!

Minunile de exemplificare au fost minuni „cu mesaj direct”. Vindecarea leprei a fost o ilustratie a curatirii de pacatul mortal. Vindecarea orbirii sau a paraliziei au fost ocazii de a ilustra lucrarea spirituala facuta la nivelul mantuirii sufletului. De fapt, asa cum este aratat in studiul introductiv de la Evanghelia lui Ioan, aceste „minuni de exemplificare” au fost selectionate in numar de sapte in acea evanghelie si asezate in trepte simbolice care explica procesul mantuirii.
Tot in aceasta categorie putem aseza si minunile savirsite de Dumnezeu cu prilejul scoaterii evreilor din Egipt. Fiecare din cele zece plagi a fost indreptata in mod expres impotriva unuia din zeii Egiptului. Prin aceasta cavalcada de minuni, Dumnezeu a demontat „panteonul” Egiptului si l-a facut de ris inaintea tuturor oamenilor.

Minuni de ajutorare au fost ocazii de manifestare a milei si a dragostei divine, un fel de avanpremiera a schimbarilor care se vor produce „in vremurile viitoare”. Venirea lui Isus, ca si revenirea Sa in slava trebuie sa schimbe „trupul starii noastre smerite”, sa ne scoate din imperiul neputintelor si sa ne reaseze in prerogativele plenare ale infierii noastre ca fii ai lui Dumnezeu. In moartea Sa, Isus a luat asupra Lui „toate boalele noastre” si a platit pretul reintrarii noastre in „normalitatea” cerului.

Relatia dintre „semne”, „minuni” si „credinta” a fost si este discutata aprins in cadrul diferitelor scoli teologice. Este suficient sa spunem aici ca noi asezam credinta in Christos inaintea tuturor celorlalte elemente ale vietii crestine. Prin credinta in Christos, noi ajungem sa acceptam existenta minunilor. Reciproca, anume ca prin existenta minunilor putem ajunge la credinta in Christos, este o propozitie mult mai indoielnica.

„Puteri” – (lit. „dunamos” in greaca). Fariseii L-au intrebat pe Isus: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea si cine ti-a dat aceasta putere?” (Mat. 21:23). O minune sfideaza sau suspenda temporar legile fizice ale lumii materiale. Domnul Isus si Petru au umblat pe mare. Elisei a facut sa pluteasca o secure de fier, vindecarile au inversat procesul degenerator sau au recreat materia vie.
„Puterile” si, in special, „peterea lui Isus”, sunt exemple de interventii divine in ordinea decadenta a entropiei din existenta lumii materiale actuale. Astfel de interventii reactiveaza fenomenul „creator”, inversind, deocamdata temporar, niste consecinte evidente ale pacatului.

Apostolul Pavel ne instiinteaza despre „nemarginita putere” pe care a manifestat-o Dumnezeu in invierea lui Christos. Aceiasi „putere a tariei Lui” este astazi la lucru in viata celor „credinciosi”, trecindu-i de la moarte la viata si pregatindu-i astfel pentru intrarea in Imparatia viitoare (Efes. 1:17-21).

Intr-un alt text, autorul epistolei catre Evrei ne spune ca cei care L-au primit cu adevarat pe Christos in viata lor „au gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor” (Evrei 6:5).

Manifestarea acestor „puteri” a fost sigiliul care a certificat lucrarea apostolica si a dat autorilor cartilor Noului Testament autoritate in fata contemporanilor si a oamenilor din toate generatiile:
„Semnele unui apostol le-ati avut printre voi in toata rabdarea, prin semne, puteri si minuni care au fost facute intre voi” (2 Cor. 12:12).

„Viziuni” – (lit. „opasis” in greaca). Sunt patrunderi dincolo de dimensiunile spatio-temporale, in lumea sau realitatea pe care vrea Dumnezeu s-o transmita cuiva.

Viziunile pot fi „anticipative”, veritabile calatorii printr-un tunel al timpului, prin care subiectul este proiectat in viitor si facut martor la evenimente care nu s-au petrecut, dar care se vor intampla cu siguranta. O astfel de viziune este descrisa in cartea proorocului Naum. Textul capitolelor doi si trei sunt adevarate scenarii cinematografice, pline de dramatism si activitate: „… Auziti pocnetul biciului, uruitul rotilor, tropaitul cailor, si duruitul carelor! Se arunca navalnici calaretii, scanteiaza sabia, fulgera sulita … O multime de raniti! … Gramezi de trupuri moarte! … Morti fara numar! … Cei vii se impiedica de cei morti! …” (Naum 3:2-3)

Viziunile pot fi „revelatii din alte dimensiuni”, ca acelea ale lui Ezechiel sau ale apostolului Pavel (2 Cor. 12:1-4- „… a fost rapit in rai, si a auzit cuvinte, care nu se pot spune, si pe care nu-i este ingaduit unui om sa le rosteasca …”).

Viziunile pot avea un caracter de „comunicare” intre Dumnezeu si profetii Sai. Iata ce scrie in Numeri 12:6: „Ascultati bine ce va spun! Cand va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui printr-o vedenie sau ii voi vorbi intr-un vis”. O astfel de „vedenie” i-a fost daruita de Dumnezeu apostolului Pavel pentru a-l determina sa treaca in Macedonia (Fapte 16:9).

Telepatie – Este o functie „atrofiata” a sufletului de a intra in contact cu alte persoane aflate la mari distante si de a primi si trimite informatii. Cercetatorii fenomenelor parapsihologice de azi au scos in evidenta existenta acestor potente „latente” in manifestarile organismelor vii. Biblia prezinta acest fenomen intr-un text din Vechiul Testament. Proorocul Elisei a putut auzi de la distanta ce vorbea imparatul Sirienilor cu capeteniile lui in cort: ” … proorocul Elisei, care este in Israel (deci la mare distanta) spune imparatului lui Israel cuvintele pe care le rostesti in odaia ta de culcare.” (2 Imp. 6:8-23).

Antinomie – Daca toti intelegem rationamentele logice, cu paradoxurile si antinomiile avem mai mult de furca! Un paradox este o afirmatie compusa din doua jumatati aparent contradictorii, dar armonizate in urma unei explicatii surprinzatoare. Este paradoxal ca David sa-l invinga pe Goliat sau ca Rahav sa fie in linia stramosilor mesianici. O antinomie este o afirmatie compusa din doua jumatati aparent contradictorii, care nu se armonizeaza decat in sfera intelepciunii divine. Noi putem doar sa o vedem functionand. Iata trei paradigme clasice:

I. Cine a scris Scripturile? Pe de o parte „toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu” , „Caci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, manati de Duhul Sfant” (2 Tim. 3:16; 2 Petru 1:21). Pe de alta parte insa, oameni ca Moise, Samuel, Ezra, Neemia si-au scris cronicile si ele sunt pline de stilul, personalitatea si specificul autorilor lor. Iata ce „motivatie” aseaza Luca in debutul scrierii lui: „Fiindca multi s-au apucat aa alcatuiasca o istorie amanuntita despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, …, am gasit si eu cu cale, …, dupa ce am facut cercetari cu deamaruntul asupra tuturor acestor lucruri de la obarsia lor, sa ti le scriu in sir, unele dupa altele, ca sa poti cunoaste astfel temeinicia invataturilor, pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1:1-4). Scripturile sunt 100% divine si tot 100% produs uman al autorilor lor. Oamenii acestia nu le-au scris intr-o stare de transa, ci in toata puterea facultatilor lor.

II. Cine traieste viata noua in crestinul Nou Testamental? Pe de o parte ni se spune ca „Dumnezeu este acela care lucreaza in noi si ne da dupa placerea Lui si vointa si indeplinirea”, iar pe de alta parte ni se spune: „Dati-va si voi toate silintele!”, „Dupa cum intotdeauna ati fost ascultatori, duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur” (Filip 2:13, 14; 2 Petru 1:5). Ca si Scripturile sau Cuvantul scris, si viata crestina sau Cuvantul trait, este 100% dumnezeiesc si tot 100% omenesc.

III. Cine hotaraste mantuirea? Exista „predestinatie” sau traim dupa „liberul arbitru”? Ne-a ales Dumnezeu „mai inainte de intemeierea lumii” si „nu atarna nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu, care are mila” (Rom. 9:16) sau „oricine va chema Numele Domnului va fi mantuit” (Rom. 10:13)? Spurgeon spunea ca in cetatea mantuirii exista doua inscriptii. Una afara, deasupra portii, pe care scrie: „Oricine vrea, poate sa intre!” si alta tot deasupra porti, dar inauntru, pe care este scris: „Au intrat numai cei alesi!” Cum se poate explica aceasta? Bineinteles ca nu se poate explica. Este o antinomie si ea ne dovedeste ca revelatia Scripturii nu este produsul mintii omenesti, ci este venita spre noi dintr-o lume in care „timpul” nu mai curge ca in lumea noastra, ci are dimensiunile si caracteristicile „vesniciei”!

Atemporaneitatea – Domnul Isus a subliniat incapacitatea noastra de a pricepe dimensiunile vesniciei: „Daca v-am vorbit despre lucruri pamantesti si nu credeti, cum veti crede cand va voi vorbi despre lucruri ceresti? Nimeni nu s-a suit in cer, afara de Cel ce s-a pogorat din cer, adica Fiul omului, care este in cer” (Ioan 3:13) . Cum putea fi Isus, Fiul omului si intre oameni si … in cer? N-ar fi fost mai corect sa spuna: „care a fost in cer”? Criticii au mai remarcat si o alta greseala „gramaticala” in Evanghelie. Isus spune: „Mai inaite sa se fi nascut Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:57). N-ar fi fost mai corect sa spuna: „Eu am fost”? Nu! Pentru ca El era Iehova, Atemporalul, Eternul „Eu sunt Cel ce sunt!”

Multidimensiunile Bibliei – Oamenii de stiinta moderni au intuit ca „realitatea” universului nostru nu poate fi explicata doar prin cele patru dimensiuni ale teoriilor stiintifice clasice (lungime, latime, inaltime, timp). Exista banuiala ca universul nostru s-ar intinde pe cel putin 22 de dimensiuni. Omul neinitiat nu poate „intui” realitatea despre care vorbesc oamenii de stiinta. La fel este si cu unele pasaje din Biblie care par a ilustra un univers multidimensional, cu manifestari care sfideaza intelegerea noastra. Iata citeva din aceste pasaje:

1. Probabil ca dintre multele viziuni ale Bibliei, cea mai socanta este seria de experiente extrasenzoriale traite de Ezechiel. Desi si-a dat toata silinta sa consemneze ceea ce a vazut, intre prooroc si cititor nu exista o comunicare coerenta. Sau el n-a putut spune clar ce a vazut sau noi nu-l putem intelege. Iata un exemplu: „Infatisarea acestor patru roate si materialul din care erau facute, pareau de hrisolit si toate patru aveau aceiasi intocmire. Infatisarea si intocmirea lor era de asa fel incat fiecare roata parea ca este in mijlocul unei alte roate. Cand mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor, si nu se intorceau de loc in mersul lor.” Tot pasajul acesta din Ezechiel 1:1-28 descrie „slava Domnului”. Nici un artist grafic n-a reusit sa redea in desen descrierea facuta de Ezechiel. Cuvintele lui nu gasesc corespondent in experienta si imaginatia noastra.

2. In aceasta categorie a patrunderii dincolo de cele patru dimensiuni ale universului nostru as pune si „intalnirea” dintre Moise si Dumnezeu pe muntele Sinai. Fara indoiala ca Moise a „vazut” acolo „chipul Templului” si „imaginea” uneltelor lui (Exod 25:9;40). Ceea ce ma fascineaza insa este neputinta limbajului nostru de a descrie „realitatea” traita de Moise. Dimensiunile spatiului sunt inghitite de alte dimensiuni superioare, asa ca descrierea se estompeaza si devine confuza: „Domnul S-a pogorat intrun nor, a statut acolo langa el, si a rostit Numele Domnului. Si Domnul a trecut pe dinaintea lui si a strigat: …” Cum a stat langa el si a trecut prin fata lui in acelasi timp noi nu putem pricepe. Intalnirea s-a desfasurat la o intersectie intre lumea noastra fizica si realitatea multidimensionala a lumii de dincolo.

3. La fel este si cu evreii care s-au apropiat sa-l vada pe Dumnezeu. Ne este imposibil sa vizualizam ce au experimentat ei pe muntele intalnirii cu Dumnezeu: „Ei au vazut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir straveziu, intocmai ca cerul in curatia lui” (Exod 24:10).

4. Unul din cele mai gresit citate texte din Biblie este fara indoiala si versetul 7 din Psalmul 7:
„Ingerul Domnului tabaraste in jurul celor ce se tem de El, si-i scapa din primejdie.”
Foarte multi oamenii spun „ingerii Domnului tabarasc in jurul celor care se tem …” Mintea umana nu intuieste ca expresia biblica nu se potriveste cu experienta noastra si tinde imediat sa o modifice. Cum ar putea „Ingerul Domnului” (la singular) sa tabarasca „in jurul” cuiva ? Adevarul biblic se refera la o imbratisare de dincolo de dimensiunile limitatei noastre experienta umane prezente. Revelatia primita de psalmist ne comunica ceva din realitatea multidimensionala a Bibliei.

5. Tot asa, cartea Apocalipsei ne spune ca: „In mijlocul pietii cetatii si pe cele doua maluri ale raului, era pomul vietii, rodind douasprezece feluri de rod, …” (Apoc. 22:2). Un singur pom al vietii va sta in acelasi timp si pe amindoua maluri ale riului si in mijlocul pietii cetatii. Interesant, nu?

Tot in categoria manifestarilor miraculoase specifice unei alte sfere de existenta trebuiesc incadrate si aratarile Domnului Isus de dupa inviere: El a putut sa intre prin usi incuiate (Ioan 20:9), sa cunoasca gandurile de la distanta (Ioan 20:27), sa manance, dar sa nu aiba nevoie de mancare (Luca 24:36-43), sa teleporteze instantaneu trupul sau la mari distante (Luca 24:31), sa se inalte la cer si sa reapara printre ucenici (Ioan 20:17).

Unii oameni au refuzat Biblia pentru ca ea cuprinde lucruri pe care ei nu le pot intelege! Dar asa este normal sa fie! Ea ne vorbeste despre un „dincolo” din care am fost smulsi pentru o vreme si in care suntem chemati cu iubire sa ne intoarcem. De aceea Domnul Isus s-a numit pe Sine: „Calea, Adevarul si Viata”! De aceea El este „Usa”! Supranaturalul Bibliei ne atrage atentia ca nu este totul „aici” si „acum”; ca exista un Dumnezeu infinit mai mare si mai complex decat noi, care ne-a creat si care ne vrea cu gelozie pentru Sine. Marturia Scripturii ne arata ca Acest Dumnezeu a plecat in cautarea omului pierdut si ca El a facut tot ce putea si era necesar ca sa-l mantuiasca. Un singur lucru nu va face insa niciodata Dumnezeu: Sa ne mantuiasca cu forta. Aceasta depinde de tine si de mine.

Introducere in teologie – Dumnezeu Descoperitorul

II. DUMNEZEU DESCOPERITORUL

1. INSEMNATATEA REVELATIEI DIVINE

Prin “revelatie divina” intelegem activitatea prin care Dumnezeul Atotputernic intra in istoria umana pentru a le comunica oamenilor adevaruri despre Sine si despre planul Sau mintuitor. Revelatia divina este in ea insasi o minune. Ea implica intrarea infinitului Dumnezeu in trecatoarea scurgere a timpului. Biblia nu explica aceasta interferenta a infinitului cu finitul uman, ci doar o prezinta ca pe o realitate evidenta si incontestabila. Acelasi Dumnezeu care i-a creat pe Adam si pe Eva, li s-a aratat apoi oamenilor de dupa potop, l-a chemat pe Avraam din tara lui si l-a ales pentru Sine si i-a transformat pe urmasii lui intr-un popor care sa poarte catre lume lumina cunostintei divine. La “implinirea vremii”, Dumnezeu a intrat El insusi in istorie prin persoana Domnului Isus, preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu. “Si Cuvintul s-a facut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal.” (Ioan 1:14) Biblia ne spune ca Dumnezeul creatiei este si Dumnezeul istoriei, iar in virtutea planului “alcatuit in Sine insusi” cu privire la omenire, Dumnezeu devine in aceasta istorie: “Dumnezeu Descoperitorul” si “Dumnezeu Mintuitorul”.

Nici un teolog nu poate dezbate astazi subiectele “revelatiei” si “inspiratiei” fara sa faca o referire la operele de exceptie scrise de profesorul B. B. Warfield (Beniamin B. Warfield, Revelation and Inspiration (New York: Oxford University Press, 1927) si The Inspiration and Authority of the Bible (Philadelphia: the Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1948)) (1851-1921) de la “Princeton Seminary” si James Orr (James Orr, Revelation and Inspiration (Eerdmans, 1952)) din Glasgow, Scotia. Acesti doi oameni sint socotiti doi giganti in lumea intimitatii cu Dumnezeu si in domeniul cunoasterii Cuvintului Sau.

O alta premiza a discutiei noastre este si faptul ca noi privim la continutul Vechiului si Noului Testament nu ca la o consemnare a dezvoltarii formelor religioase, produse de oamenii din Israel si din imprejurimi, de-a lungul istoriei, ci ca la o revelatie a voiei lui Dumnezeu cu oamenii din acele tinuturi. Biblia ne spune ca Dumnezeu i-a ales pe anumiti oameni ca sa ne transmita prin intermediul lor Cuvintul Sau cel sfint. Ei au devenit astfel instrumentele Lui pentru comunicarea planului de mintuire, mai intii catre familia lui Set, apoi catre poporul Israel, si in final, prin Biserica, catre toti locuitorii planetei. Acest fel de a prezenta continutul Bibliei este deliberat in contrast cu teoria “evolutiei religiei”, care pretinde ca toate religiile lumii fac parte din acelasi grup si trebuiesc studiate si intelese ca simple manifestari ale culturii si civilizatiei umane. “Evolutia religiilor” sustine ca omul L-a creat pe Dumnezeu, nu vice versa. Promotorii ei neaga mesajul profetilor si apostolilor si se ridica impotriva marturiei depuse de insusi Domnul Isus despre Biblie. Pentru cei ce cred Biblia insa, toate dificultatile epistemiologice (de posibilitate a comunicarii) pier ca praful scuturat de vint si raspindit in zare.

2. REVELATIA EDENICA SI PROTOEVANGHELIA

Chiar daca nu intra in prea multe detalii, este clar ca Moise intentioneaza in primele capitole ale Genezei sa ne impresioneze cu descrierea existentei fericite si imbelsugate a primilor oameni. Pe vremea aceea nu exista nici macar o singura umbra de pacat care sa le intunece partasia lor cu Creatorul. Adam si Eva se plimbau in racoarea diminetii impreuna cu Dumnezeu prin gradina. Constiinta lor era curata, pamintul nu cazuse inca sub blestem, si relatia lor cu restul creatiei era cu mult mai frumoasa decit ne-o putem inchipui noi astazi. Adam si Eva Il descopereau si-L intelegeau din ce in ce mai mult pe Dumnezeu prin natura din jur si printr-o comunicare directa. Chiar si dupa ce oamenii au pacatuit si mintea lor s-a intunecat din cauza pacatului, Dumnezeu a continuat sa vorbeasca prin natura. Desi nu ne poate mintui prin mesajul ei, creatia ni-L descopere si astazi pe Creatorul ei si al nostru. Iata cit de frumos este relatat acest adevar in psalmul 19:

“Cerurile spun slava lui Dumnezeu,
si intinderea lor vesteste lucrarea miinilor Lui.
O zi istoriseste alteia acest lucru,
o noapte da de stire alteia despre El.
Si aceasta fara vorbe, fara cuvinte,
al caror sunet sa fie auzit;
dar rasunetul lor strabate tot pamintul,
si glasul lor merge pina la marginile lumii.” (Psalm 19:1-4)

Alt psalm este si mai plin de indrazneala:

“Totusi, invatati-va minte, oameni fara minte!
Cind va veti intelepti, nebunilor?
Cel ce a sadit urechea, s-ar putea sa n-auda?
Cel ce a intocmit ochiul, s-ar putea sa nu vada?” (Psalm. 94:8, 9)

Iar David, acest mare om al lui Dumnezeu, scrie:

“Mi-aduc aminte de zilele de odinioara,
ma gindesc la toate lucrarile Tale,
cuget la lucrarea miinilor Tale.
Imi intind miinile spre Tine;
imi suspina sufletul dupa Tine, ca un pamint uscat.” (Psalm 143:5, 6)

Intr-una din numeroasele lui cuvintari, Iov declara:

“Intreaba dobitoacele, si te vor invata,
pasarile cerului si iti vor spune.
Cine nu vede in toate acestea dovada
ca mina Domnului a facut asemenea lucruri?” (Iov 12:7-9)

Domnul declara prin profetul Isaia:

“Ridicati-va ochii in sus, si priviti!
Cine a facut aceste lucruri?
Cine a facut sa mearga dupa numar,
in sir, ostirea lor?
El le cheama pe toate pe nume;
asa de mare e puterea si taria Lui,
ca una nu lipseste.” (Isaia 40:26)

Apostolul Pavel striga in auzul inchinatorilor pagini din Listra: “Si noi sintem oameni de aceeasi fire ca si voi; noi va aducem o veste buna, ca sa va intoarceti de la aceste lucruri deserte la Dumnezeul cel viu, care a facut cerul, pamintul si marea, si tot ce este in ele.” (Fapte 14:15) Iar celor din Atena le spune: “Dumnezeu, care a facut lumea si tot ce este in ea, este Domnul cerului si al pamintului, si nu locuieste in temple facute de miini. El nu este slujit de miini omenesti, ca si cind ar avea trebuinta de ceva, El, care da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile.” (Fapte 17:24, 25) In epistola trimisa celor din Roma, acelasi apostol declara raspicat: “Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu.

In adevar, insusirile nevazute ale lui Dumnezeu, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, cind te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El. Asa ca nu se pot dezvinovati; fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la lucruri desarte, si inima lor fara pricepere s-a intunecat.” (Rom. 1:19-21)

Si el adauga: “Toti cei ce au pacatuit fara lege, vor pieri fara lege; si toti cei ce au pacatuit avind lege, vor fi judecati dupa lege.” (Rom. 2:12)

Din cauza pacatului care i-a intunecat mintea, omul nu mai are astazi capacitatea de a primi marturia creatiei despre Dumnezeu. Ceea ce vede in jur nu-i mai poate inmuia inima, in asa fel incit sa se intoarca la Dumnezeu cu parere de rau pentru pacat si neascultare. Azi, omenirea nu mai poate citi revelatia naturala; ea are nevoie de ceva mai mult decit o informatie intelectuala. Dumnezeu a stiut aceasta si a trimis in lume pe Fiul Sau ca sa fie Mijlocitor si Mintuitor pentru oameni. (Rom. 1:21; 1 Cor. 2:14;etc)

Imediat dupa caderea primilor doi oameni, Dumnezeu le-a vorbit lor si sarpelui spunind:
“Vrasmasie voi pune intre tine si femeie, intre saminta ta si saminta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei zdrobi calciiul.” (Gen. 3:15)

Probabil ca acest text este cea mai buna ilustratie pentru nevoia de a studia in profunzime sensurile duhovnicesti ale Cuvintului lui Dumnezeu. La o prima citire, nu ne intilnim in acest verset nici cu Satan si nici cu mintuirea. De fapt, liberalii din toate timpurile au si sustinut ca singurul lucru despre care se vorbeste aici este conflictul neincetat pe care Dumnezeu l-a asezat intre sarpe, ca vietuitoare a pamintului, si “saminta femeii”, numire generica pentru neamul omenesc. Serpii sint si astazi un pericol pentru viata omului, de aceea le este zdrobit capul ori de cite ori sint prinsi.
Un copil al lui Dumnezeu care are lumina Duhului Sfint va vedea insa mult mai mult in continutul acestui text. Aici este o declaratie solemna prin care Dumnezeu se leaga El insusi sa ridice in natura omului o impotrivire fata de ispitirile Satanei. Dumnezeu promite ca va aseza o limita a puterii raului asupra neamului omenesc si nu va ingadui o distrugere totala. Inca si mai mult, dincolo de vrasmasia dintre oameni si sarpe, textul ne anunta infruntarea dintre Mesia si Satan.

Iata ce scrie despre aceasta episcopul Ryle: “In cea mai deplina semnificatie a ei, biruinta lui Hristos de la Golgota este implinirea promisiunii pe care le-o facuse Dumnezeu primilor oameni imediat dupa cadere. Atunci El vorbise despre vrasmasia dintre omenire, numita “saminta femeii” si sarpe, ca simbol al raului.” (Herbert E. Ryle, The Book of Genesis, The Camridge Bible for Schools and Colleges (Cambridge, University Press, 1914, 1921), pp. 54, 55) Nu exista nici un motiv sa ne indoim ca Geneza 3:15 este pe drept cuvint; “protoevanghelia”, tot asa cum Isaia 53 este un capitol mesianic. Acest verset scurt introduce pentru prima oara in Biblie tema mintuirii, ca lucrare promisa si infaptuita de Dumnezeu pentru oameni. Plin de inspiratie sfinta, Martin Luther declara si el:

“Acest text este in rezumat, esenta tuturor lucrurilor nobile si slavite pe care le gasim apoi raspindite in toata Biblia.” (H. C. Leupold, Exposition of Genesis (Columbus, Ohio: The Wartburg Press, 1942), p. 163) Chiar si Targumurile Evreiesti acorda acestui text o semnificatie mesianica.

Trebuie sa spunem ca versiunea Douay a Bibliei folosita in Biserica Catolica preia o greseala de traducere din “Vulgata” (Una dintre primele traduceri ale Bibliei in limba latina – N.T). Datorita acestei erori, textul suna asa: “Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei pindi calciiul.” Profesorul H. C. Leupold, facind o traducere cuvint cu cuvint a originalului, ajunge la varianta: “Vrasmasie voi pune intre tine si femeie, intre saminta ta si saminta ei; saminta ei te va zdrobi chiar la cap, iar tu o vei rani la calcii.” (Idem. p. 163) Dr. Leupold adauga: “Prin aceasta afirmatie Dumnezeu le-a promis oamenilor un Izbavitor si le-a dat motiv sa-L astepte si sa-I accepte in viitor lucrarea.” (Idem. p. 164)

Si daca este sa credem intr-adevar ca Biblia este in intregime inspirata de Duhul Sfint, ce ne opreste sa vedem in expresia “saminta femeii” o profetie voalata despre nasterea Domnului Isus din fecioara Maria? (Idem. p. 169, 170) Simetria ar fi atunci desavirsita! Satan a inselat femeia, crezind ca va distruge omenirea, dar Dumnezeu a hotarit ca tot prin femeie sa-L aduca in lume pe Hristos, cel ce va zdrobi sarpele si-i va izbavi pe oameni. (La aceasta se face probabil aluzie in 1 Tim. 2:15) Profesorul Leupold incheie spunind: “Chiar daca expresia folosita nu numeste explicit nasterea din fecioara, putem spune ca, providential, ea o anunta si o certifica.” (Opera citata, p. 169)

3. DE LA ADAM LA AVRAAM

Am mentionat deja ca mesajul central al Bibliei este oferirea mintuirii, si ca aceasta veste buna a fost raspindita in lume in timpul Vechiului Testament prin poporul Israel, iar in timpurile de acum, prin Biserica.

Instrumentul raspindirii cunostintei mintuitoare despre Dumnezeu in timpul Vechiului Testament a fost poporul evreu. Nu este de mirare deci, ca toata Biblia are o orientare evreiasca. Primordial, Vechiul Testament este cartea data de Dumnezeu evreilor pentru a le spune cine sint ei, de unde au venit si care le este marele si crucialul lor rol pe care trebuie sa-l joace in istorie. Inainte de a ne prezenta chemarea lui Avraam, stramosul tuturor evreilor, Biblia ne face in citeva capitole o succinta trecere in revista a evenimentelor mai importante din “protoistoria” omenirii. Primele trei capitole din cartea Genezei ne arata cum au fost create toate lucrurile si cum au cazut primii oameni in pacat. Capitolele patru si cinci ne spun despre Cain, Abel, Set si ceilalti urmasi ai lor pina la vremea potopului. Capitolele sase, sapte si opt se ocupa cu descrierea potopului si a urmarilor lui; capitolele noua, zece si unsprezece ne prezinta inceputurile celor trei mari ramuri ale rasei umane: urmasii lui Sem, urmasii lui Ham, si urmasii lui Iafet, iar capitolul doisprezece ni-L prezinta deja pe Avraam raspunzind chemarii divine. Restul cartii Geneza se ocupa cu istoria lui Avraam (capitolele 12-24), Isaac (capitolele 25-27), Iacov, 28-38) si Iosif (capitolele 39-50). Durata exacta a acestei perioade nu ne este cunoscuta. Felul in care-si scriau evreii genealogiile, aproximatia cu care un anumit personaj este numit “fiul lui …” chiar daca intre aceste doua persoane trecusera deja mai multe generatii, ne fac sa fim sceptici cu “datarile” anumitor experti. Probabil ca virsta adevarata a omenirii este undeva intre data fixata de arhiepiscopul Usser (circa 4.000 de ani i. H) si “milioanele” despre care vorbesc cu atita superficialitate “evolutionistii”.

Cartea Genezei ne arata ca inchinaciunea cea adevarata nu a inceput in lume cu Avraam. De indata ce Adam si Eva au devenit parinti, Eva a dat primului ei nascut numele: “Cain”, care este un derivat de la verbul “a primi”. Ea a zis: “Am capatat un om cu ajutorul Domnului!” (Gen. 4:1) sau poate ca Luther a avut dreptate cind a tradus acest pasaj prin: “Am capatat un om, pe Domnul!” El este de parere ca Eva a crezut ca s-a si implinit promisiunea mesianica facuta in gradina Edenului si ca acest Cain va fi acela care va zdrobi capul sarpelui. (Leupold, Opera citata, p. 190) Se pare insa ca expertii in ebraica sint mult mai inclinati sa accepte exclamatia Evei drept o multumire adresata Domnului pentru harul de a avea copii. Posibilitatea de a naste a aparut deci ca un privilegiu sfint, acordat in ciuda blestemului pentru pacat si ca o confirmare a unei izbaviri viitoare. Este evident ca Adam si Eva au ramas oameni tematori de Dumnezeu si plini de credinta in promisiunile Lui.
Pasajul imediat urmator ni-l prezinta pe Abel, celalalt fiu al lui Adam, care era temator de Dumnezeu si a adus prin credinta o jertfa Domnului. (Evrei 11:4) Din cauza ca sirul oamenilor tematori de Dumnezeu s-a intrerupt prin uciderea lui Abel de catre Cain, Dumnezeu i-a daruit Evei un alt fiu, pe care ea l-a numit: Set, “caci”, a zis ea, “Dumnezeu mi-a dat o alta saminta in locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain.” Set a fost si el un om al credintei. El i-a pus fiului sau numele: “Enos”, care inseamna in traducere: “muritor”, “trecator”. Numele in sine, pare rezultatul unei meditatii asupra diferentei dintre lumea eterna si soarta trista a oamenilor de pe pamint. (Leupold, Opera citata, p. 227) Daca aceasta explicatie vi se pare fortata, ginditi-va la caracterul lui Enos, tinind in minte ca: “Atunci au inceput oamenii sa cheme Numele Domnului”. (Gen. 4:26) Ce poate insemna aceasta expresie? Ce a vrut sa spuna Moise, autorul Genezei, atunci cind a folosit-o?

Stim precis ca aceasta expresie nu a insemnat ca oamenii au folosit atunci pentru prima data Numele Domnului, caci Moise l-a folosit deja de citeva ori in capitolele precedente. Si mai stim ca ea nu poate semnifica faptul ca abia atunci au inceput oamenii sa se gindeasca la Dumnezeu. Probabil ca raspunsul adevarat este cel dat de Dr. Johann Peter Lange (1802 (197)1884), care scrie in stralucitul sau comentariu: “Mai mult ca orice, trebuie sa vedem in aceasta expresie un inceput al activitatii cultice … felul in care este folosit limbajul face aluzie la o activitate organizata de inchinaciune catre Dumnezeu in mijlocul setitilor evlaviosi.” (Commentary on … Genesis (Grand Rapids, Mich.: Zondervan), p. 262) Profesorul Leupold comenteaza asa: “Este evident ca oamenii stiau despre cine este vorba cind vorbeau despre “Domnul”. Revelatia despre Dumnezeu nu a trebuit reluata de la zero prin Avraam si Moise caci si pina la ei oamenii au transmis din generatie in generatie si din gura in gura tot ceea ce stiau ei despre divinitate. Credinciosia lui Dumnezeu, atotputernicia Lui si mila Lui au fost mereu pastrate inaintea ochilor oamenilor prin practicarea formelor de inchinaciune, iar aici, pe vremea lui Enos, ne intilnim cu prima forma de inchinaciune publica formalizata din istorie.” (Opera citata, p.228) Dr. Ryle scoate in evidenta ca “expresia “a chema Numele Domnului” era o formula consacrata in practica invocatiilor, mai ales cind acestea implicau aducerea de jertfe.” (Opera citata, p. 83) Putem deci trage concluzia ca Enos a continuat lantul de oameni evlaviosi care L-au cautat pe Domnul si care au facut din inchinaciune o parte integranta a vietii lor.

Urmatoarea veriga din lantul cunoscatorilor de Dumnezeu din protoistoria omenirii a fost “Enoh, tatal lui Metusala”, despre care este scris de doua ori ca: “a umblat cu Dumnezeu”. (Gen. 5:22, 24) Autorul Genezei se grabeste sa treaca repede peste alte citeva generatii ca sa poata ajunge la Noe, care “a capatat mila inaintea Domnului” pentru ca “era un om neprihanit si fara pata intre cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu”. (Gen. 6:8, 9) Cind S-a hotarit sa nu mai ingaduie pacatul omenirii si sa ditruga lumea prin potop, Dumnezeu i-a spus lui Noe: “Intra in corabie, tu si toata casa ta; caci te-am vazut fara prihana inaintea Mea in neamul acesta de oameni.” (Gen. 7:1) Inainte de potop, a apucat sa-i promita: “Dar cu tine fac un legamint” (Gen. 6:18) pe care l-a intarit apoi dupa ce apele au scazut iarasi de pe fata pamintului: “Fac un legamint cu voi ca nici o faptura nu va mai fi nimicita de apele potopului, si nu va mai veni potop ca sa pustiasca pamintul”. (Gen. 9:11) Drept semn vizibil al acestui legamint dintre Dumnezeu si Noe a fost a fost ales curcubeul din nor. (Gen. 9:13)

Capitolul 10 din Geneza continua statistic istoria familiilor lui Sem, Ham, si Iafet, cei trei fii ai lui Noe, precursorii omenirii de azi; iar capitolul 11 ne arata cum au fost imprastiati oamenii de la Turnul Babel pe toata fata pamintului, ca sa formeze neamuri distincte, separate prin limbi si dialecte

Toate evenimentele de pina acum au fost parcurse oarecum “in viteza” de Moise, pentru ca scopul lui a fost sa ajunga tocmai la acest punct de o importanta cruciala pentru dezvoltarea istoriei lumii, cind Dumnezeu a luat initiativa si a patruns in evenimentele lumii chemindu-l pe Avraam ca sa-l puna de o parte si sa faca din el stramosul unui neam prin care sa raspindeasca in lume cunostinta despre mintuire:

“Domnul zisese lui Avraam: “Iesi din tara ta, din rudenia ta, si din casa tatalui tau, si vino in tara pe care ti-o voi arata. Voi face din tine un neam mare, si te voi binecuvinta; iti voi face un nume mare si vei fi o binecuvintare. Voi binecuvinta pe cei ce te vor binecuvinta, si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamintului vor fi binecuvintate in tine.” (Gen. 12:1-3)

Ca exceptie, Dumnezeu a mai continuat sa se descopere si altor oameni din afara neamului lui Avraam. Printre acestia ii putem aminti pe Melhisedec, contemporan cu Avraam, si care era “preot al Dumnezeului Celui Prea Inalt” (Gen. 14:17-24); pe Abimelec, caruia Dumnezeu i s-a aratat intr-un vis de noapte (Gen. 20:6); pe Faraon, pe care Dumnezeu l-a instiintat prin vise despre o mare seceta care se apropia (Gen. 41:1-32); pe Balaam, profetul care i-a vestit adevarul lui Balac (Num. 24:2, 3, etc); pe ostasul din tabara madianitilor pomenit in cartea Judecatorilor (Jud. 7:9-14); pe Cir persanul (Ezra 1:1-4); pe Nebucadnetar (Dan. 2:28-45); pe Beltsatar (Dan. 5:5-9, 17-28) si chiar si pe magii din Rasarit care au fost instiintati despre nasterea Domnului Isus (Mat. 2:1, 2). Am mai putea aminti si mesajul pe care l-a trimis Dumnezeu prin Iona celor din Ninive, capitala Asiriei (Iona 3:1-10) in cea de a doua jumatate a secolului opt dinainte de Hristos.

Toate aceste comunicarii ale lui Dumnezeu cu oameni sau popoare dinafara neamului lui Avraam au fost doar incidente izolate. Regula generala a Vechiului Testament a fost aceea ca, inainte de venirea Domnului Isus, Dumnezeu i-a ales pe urmasii lui Avraam pentru a raspindi prin intermediul lor in lume cunostinta mintuitoare despre Sine si despre planurile Sale. (Deut. 10:15; Psalm 147:19, 20. Deut. 4:7, 8, 32-34)

4. REVELATIA PE VREMEA PATRIARHILOR

Dumnezeu a vorbit intr-un fel deosebit patriarhilor. (The Inspiration and Authority of the Bible, pp.83-86; Revelation and Inspiration, pp. 15-18) El i s-a aratat lui Noe inainte si dupa potop si a stabilit legamintul in virtutea caruia s-a angajat sa nu mai distruga pamintul prin invazia de ape. Apoi li s-a aratat patriarhilor: Avraam, Isaac si Iacov, promitindu-le prin legamint sa le dea tara Canaanului si sa-i faca mostenitori ai binecuvintarii divine. Semnul exterior al acestui legamint a fost “taierea imprejur” (Gen. 17:11) Totusi, legamintele cu Noe si cu Avraam nu au fost decit simple pregatiri in vederea incheierii unui legamint mai mare si mai important cu Moise. Acest legamint a fost ratificat prin varsarea de singe si prin jertfe (Exod 24:3-8). Semnul legamintului mozaic a fost Sabatul (Exod 31:12-17).

In toata durata perioadei dintre Avraam si Amos, Dumnezeu si-a trimis profetii Sai la poporul Israel ca sa le vorbeasca, dar nici unul dintre acesti profeti nu se poate asemana sau compara cu Moise. Dumnezeu a avut un har special pentru acest om ales. Iata ce ni se spune in doua pasaje din Scriptura:

“Domnul vorbea cu Moise fata in fata, cum vorbeste un om cu prietenul lui”. (Exod 33:11; cf. Deut. 34:10)

“Ascultati bine ce va spun! Cind va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui intr-o vedenie sau ii voi vorbi intr-un vis. Nu tot asa este insa cu robul Meu Moise. El este credincios in toata casa Mea. Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului”. (Num. 12:6-8)

Pentru cel ce are o credinta curata si simpla, Biblia spune clar ca Dumnezeu a patruns in lumea noastra si le-a vorbit intr-un mod cu totul special patriarhilor.

Una din caile speciale de revelatie folosite de Dumnezeu pentru a li se descoperi acestor oameni au fost “Teofaniile” (aparitii dumnezeiesti). In Geneza 15, Dumnezeu ii vorbeste lui Avraam prin “flacarile care au trecut printre dobitoacele despicate”, iar in Geneza 18 i se arata in vizita celor trei oameni. Iacov vede in vis “scara cerului” si ingeri suindu-se si coborindu-se pe ea. (Gen. 28:10- 17) Iar Moise este chemat de Dumnezeu din “rugul aprins” care “nu se mistuia deloc”. (Exod 3:1-6)

Nu este de mirare ca acesti oameni au facut insemnari despre intimplarile deosebite prin care le-a vorbit Dumnezeu. Aceste insemnari au constituit apoi “arhivele” din care s-au alimentat cei ce au alcatuit colectia de cronici sfinte a poporului lui Dumnezeu.

O alta forma speciala de revelatie divina din Vechiul Testament a fost aparitia “Ingerului Domnului”. El sta de vorba cu Agar (Gen. 16:7), cu Avraam (Gen. 18:2, 10, 13,; 22:1, 11), cu Iacov (Gen. 31:11; 32:24, 28), cu Moise (Exod 3:2; 23:20; 32:34; Iosua 5:13-6:2; Jud. 2:1), cu parintii lui Samson (Jud. 13:3-20; cf. 6:11-24), etc.; si este mentionat de profetul Zaharia (Zah. 3:1). Ceea ce este specific acestui Inger al Domnului este faptul ca desi El poarta numele Domnului si pare a fi una cu El, este totusi de sine statator cu o personalitate distincta. In Geneza 22 gasim relatarea despre jertfirea lui Isaac. In clipa in care Avraam era gata sa-si duca pina la capat ascultarea, Ingerul Domnului i-a vorbit din cer astfel: “Avraame! Avraame! Sa nu pui mina pe baiat, si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucit n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine”. (Gen. 22:11, 12) Este clar ca aici ingerul Domnului lauda ascultarea lui Avraam fata de Domnul pentru ca imediat sa spuna “n-ai crutat pe fiul tau … pentru Mine”. Cine este oare acest reprezentant divin care este si nu este totuna cu Dumnezeu? Cine este acest inger care ba este una cu Tatal, ba este distinct de El? S-ar putea oare ca El sa fie “Fiul”, cea de a doua persoana a Sfintei Treimi, in actiunile Lui terestre dinainte de intrupare?

Marele comentator metodist Adam Clarke nu ezita sa faca aceasta afirmatie cind scrie: “Ingerul era chiar persoana simbolizata in jertfa ceruta de Dumnezeu: Isus Hristos care S-a putut numi pe Sine Iehova … si care a avut deplina autoritate de a reinoi promisiunea izbavirii. Cel ce era acolo ca sa-l scape pe Isaac, era acelasi care a venit apoi sa moara in locul nostru. In Numele Lui putem spune impreuna cu Avraam: “La muntele unde Domnul va purta de grija”. (Gen. 22:14) Dr. Leupold este si el de parere ca acest “inger al Domnului” este singular in calitatea si caracterul aparitiilor lui: “… fiind una cu Dumnezeu si totusi distinct de Dumnezeu, … acelasi care avea sa apara mai tirziu in lume luind infatisare omeneasca.” (H. C. Leupold, Exposition of Genesis (Columbus, Ohio: The Wartburg Press, 1942), pp. 500-501)

Autenticitatea revelatiei speciale data patriarhilor si maturitatea credintei lor sint adeverite de autorul epistolei catre Evrei:

“Prin credinta Avraam, cind a fost chemat sa plece intr-un loc, pe care avea sa-l ia ca mostenire, a ascultat, si a plecat fara sa stie unde se duce. Prin credinta a venit si s-a asezat el in tara fagaduintei,
ca intr-o tara care nu era a lui, si a locuit in corturi, ca si Isaac si Iacov, care erau impreuna mostenitori cu el ai aceleiasi fagaduinte. Caci el astepta cetatea care are temelii tari, al carei mester si zidar este Dumnezeu. Prin credinta a adus Avraam jertfa pe Isaac, cind a fost pus la incercare: el, care primise fagaduintele cu bucurie, a dus jertfa pe singurul lui fiu! El, caruia i se spusese: “In Isaac vei avea o saminta care-ti va purta numele!” Caci se gindea ca Dumnezeu poate sa invieze chiar si din morti: si, la drept vorbind, ca inviat din morti l-a primit inapoi.
Prin credinta a dat Isaac lui Iacov si Esau o binecuvintare, care avea in vedere lucrurile viitoare.
Prin credinta Iacov, cind a murit, a binecuvintat pe fiecare din fiii lui Iosif, si “s-a inchinat, rezemat pe virful toiagului sau. Prin credinta a pomenit Iosif, cind i s-a apropiat sfirsitul, de iesirea fiilor lui Israel din Egipt, si a dat porunci cu privire la oasele sale”. (Evrei 11: 8-10, 17-22)

In ceea ce-i priveste pe Abel, Noe, Avraam si Sara, acelasi autor scrie:
“In credinta au murit toti acestia, fara sa fi capatat lucrurile fagaduite; ci doar le-au vazut si le-au urat de bine de departe, marturisind ca sint straini si calatori pe pamint.
Cei ce vorbesc in felul acesta, arata deslusit ca sint in cautarea unei patrii. Daca ar fi avut in vedere pe aceea din care iesisera, negresit ca ar fi avut vreme sa se intoarca in ea. Dar doreau o patrie mai buna, adica o patrie cereasca. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rusine sa Se numeasca Dumnezeul lor, caci le-a pregatit o cetate”. (Evrei 11: 13-16)

5. MOZAISMUL

Cel ce accepta prin credinta relatarea Scripturii vede imediat ca Dumnezeul patriarhilor este si Dumnezeul profetilor si Dumnezeul apostolilor Noului Testament. Dumnezeul care li s-a descoperit celor din vechime s-a manifestat ca un Dumnezeu personal, drept, intelept si sfint. Moise ne prezinta in primele doua capitole ale Bibliei un Dumnezeu desavirsit, conturat in personalitate si care a facut cerurile si pamintul, asezindu-l pe om intr-o gradina frumoasa si placuta. Toate relatarile care continua dupa aceste doua capitole nu fac altceva decit sa intareasca credinta intr-un Dumnezeu personal. El este insa si un Dumnezeu sfint. In insemnarile lui Moise ne intilnim de multe ori cu acest avertisment:

“Domnul a vorbit lui Moise, si a zis: “Vorbeste intregii adunari a copiilor lui Israel, si spune-le:
“Fiti sfinti, caci Eu sint sfint, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru”. (Lev. 19:1, 2)

Sfintenia si dreptatea Sa L-au facut pe Dumnezeu sa distruga lumea pacatoasa de pe vremea lui Noe (Gen. 6), si sa-i imprastie pe oamenii de la turnul Babel pe toata suprafata pamintului (Gen. 11). Tot ele au facut ca Sodoma si Gomora sa fie pedepsite (Gen. 19). Si tot ele i-au condamnat la distrugere pe locuitorii Canaanului cind “nelegiuirea lor si-a atins virful”. (Gen. 15:16; Num. 31; Deut. 7:1- 5; Iosua 6:13;etc) Sfintul lui Israel i-a pedepsit pe Nadab si Abihu pentru obraznicia lor pagina (Lev. 10) si tot El a fost Cel care i-a scos pe copiii lui Israel din robie dupa ce a judecat tara Egiptului. (Exod 7 – 12)

Domnul Dumnezeu este si un Dumnezeu al providentei. Purtarea lui de grija s-a manifestat clar in vietile patriarhilor Avraam, Isaac, Iacov, Iosif si in multitudinea de intimplari de tot felul asociate cu existenta si peripetiile evreilor (De exemplu: cazul moaselor din Egipt (Exod 1:15-21), minunile facute pentru evrei in drumul spre Canaan (Exod 14), darea manei (Exod 16:4-8, 13-21; Iosua 5:12), apa din stinca (Exod 17; Num. 20)). Acest Dumnezeu personal si sfint a intrat in legamint cu Noe (Gen. 6:18; 9:9-17), Avraam (Gen. 12:2, 3; 15:18; 17:2), Isaac (Gen. 17:19; 17:21; 26:3, 4), Iacov (Exod 2:24 cf. Gen. 32:12) si apoi cu toti copiii lui Israel prin Moise (Exod 24:7, 8; Evrei 9:17-20; Exod 31:12-17).

Atunci cind Moise a cerut sa vada slava Domnului, Scriptura ne spune ca: “Domnul S-a pogorit intr-un nor, a statut acolo linga el, si a rostit Numele Domnului. Si Domnul a trecut pe dinaintea lui si a strigat: “Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la minie, plin de bunatate si credinciosie, care Isi tine dragostea pina in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat, si pedepseste faradelegea parintilor in copii si in copiii copiilor lor pina la al treilea si al patrulea neam!” (Exod 34:5-7) In aceasta declaratie se vede dragostea Lui statornica, indurarea si credinciosia Lui, dar si dreptatea cu care ii pedepseste pe cei care i se impotrivesc alegind de buna voie sa traiasca in pacat.
In mozaism, Dumnezeu este prezentat ca unul care are privilegiul alegerii. El este Acela care l-a chemat pe Avraam spre a-l conduce inspre o tara pe care i-o va arata. Dumnezeu hotarise in Sine sa-l transforme pe acest om intr-un neam mare care sa-i serveasca drept marturie. In multe pasaje, Pentateucul cuprinde declaratii ca aceasta: “Eu sint Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am pus de o parte dintre popoare”. (Lev. 20:24) Iar Moise le aminteste si el copiilor lui Israel: “Dar pe voi, Domnul v-a luat, si v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca sa-I fiti un popor pus de o parte, cum sinteti astazi”. (Lev. 20:24) Moise lamureste aceasta situatie in termenii iubirii divine: “El a iubit pe parintii tai, si de aceea a ales saminta lor dupa ei; El insusi te-a scos din Egipt, prin puterea Lui cea mare. El a izgonit dinaintea ta neamuri mai mari la numar si mai tari decit tine, ca sa te duca in tara lor, si sa ti-o dea in stapinire, cum vezi azi. Sa stii dar in ziua aceasta, si pune-ti in inima ca numai Domnul este Dumnezeu, sus in cer si jos pe pamint, si ca nu este alt Dumezeu afara de El”. (Deut. 4:20) Aceasta alegere divina a asezat asupra Israelului o anumita responsabilitate: “Caci tu esti un popor sfint pentru Domnul, Dumnezeul tau, si Domnul Dumnezeul tau te-a ales ca sa fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fata pamintului”. (Deut. 14:2)

Dumnezeul sfint care a incheiat legamintul cu Israel a stabilit anumite cai pentru rezolvarea problemei pacatului. Atunci cind Dumnezeu i-a facut promisiuni sfinte lui Avraam, gasim scris ca: “Avraam a crezut pe Domnul, si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire”. (Gen. 15:6) Legea lui Moise continea si ea anumite reglementari pentru lucrurile pe care era dator sa le indeplineasca un israelit atunci cind cadea intr-un pacat. Pentru cei ce implineau intocmai aceste prevederi ale Legii ispasitoare, exista asigurarea ca “li se va ierta”. (Lev. 4:20, 26, 31, 35; 5:10, 13, 16, 18, etc)

Unul dintre aspectele legii mozaice care trece prea adesea nebagat in seama este existenta unui climat de bucurie pe care Dumnezeu il dorea implementat in viata poporului. Iata in pasajul urmator o adeverire a acestui adevar in descrierea felului in care trebuia aniversata sarbatoarea corturilor:
“Sa praznuiesti sarbatoarea corturilor sapte zile, dupa ce iti vei stringe roadele din arie si din teasc. Sa te bucuri la sarbatoarea aceasta, tu, fiul tau si fiica ta, robul si roaba ta, si Levitul, strainul, orfanul si vaduva care vor fi in cetatile tale. Sa praznuiesti sarbatoarea sapte zile in cinstea Domnului, Dumnezeului tau, in locul pe care-l va alege Domnul; caci Domnul, Dumnezeul tau, te va binecuvinta in toate rodurile tale si in tot lucrul miinilor tale, si de aceea sa fii vesel”. (Deut. 16:13-15)

Chiar si binecuvintarea rostita peste copii lui Israel in rinduiala mozaica era o aluzie la bucurie:
“Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se indure de tine!
Domnul sa-Si inalte fata peste tine, si sa-ti dea pacea!” (Num. 6:24-26)

Pentateucul il mai prezinta pe Domnul si drept un Dumnezeu al revelatiei (descoperirii). Scripturile ni-L arata pe Dumnezeu stind de vorba cu Adam, Moise, Avraam, Isaac, Iacov, etc. Cele mai multe comunicari divine ne-au fost trimise prin Moise si prin ceilalti profeti din Israel. Chiar si Mesia este descris in termeni care fac aluzie la dorinta lui Dumnezeu de a sta de vorba cu omul: “Le voi ridica din mijlocul fratilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele in gura lui, si el le va spune tot ce-i voi porunci Eu”. (Deut. 18:18) Despre Moise, slujitorul Domnului, este scris: “El este credincios in toata casa Mea. Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului”. (Num. 12:7,8) Iar despre proorocii mincinosi se afirma:

“Proorocul care va avea indrazneala sa spuna in Numele Meu un cuvint pe care nu-i voi porunci sa-l spuna, sau care va vorbi in numele altor dumnezei, proorocul acela sa fie pedepsit cu moartea”. (Deut. 18:20)

Punctul culminant al revelatiei mozaice a fost atins pe muntele Sinai, cind Dumnezeu le-a daruit evreilor cele 10 porunci, si impreuna cu ele le-a mai dat si alte legi prin Moise. “Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis de dimineata, a zidit un altar la poalele muntelui, si a ridicat douasprezece pietre pentru cele douasprezece semintii ale lui Israel. A trimis niste tineri dintre copiii lui Israel, sa aduca Domnului arderi de tot, si sa junghie tauri ca jertfe de multumire. Moise a luat jumatate din singe, si l-a pus in strachini, iar cealalta jumatate a stropit-o pe altar. A luat cartea legamintului, si a citit-o in fata poporului. Ei au zis: “Vom face si vom asculta tot ce a zis Domnul”. Moise a luat singele, si a stropit poporul, zicind: “Iata singele legamintului, pe care l-a facut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte”. (Exod 24:4-8)

Inainte de moartea sa, Moise a staruit de popor si i-a indemnat cu urmatoarele cuvinte:
“Acum, Israele, asculta legile si poruncile pe care va invat sa le paziti. Impliniti-le, pentru ca sa traiti, si sa intrati in stapinirea tarii pe care v-o da Domnul, Dumnezeul parintilor vostri. Sa n-adaugati nimic la cele ce va poruncesc eu, si sa nu scadeti nimic din ele; ci sa paziti poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, asa cum vi le dau eu”. (Deut. 4:1, 2)

Intreaga Biblie sustine autoritatea Pentateucului mozaic. De fapt, Biblia evreiasca se imparte in trei sectiuni majore: Legea, Profetii si Scrierile.

Legea cuprinde primele cinci carti ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri si Deuteronomul.
Sectiunea profetilor se subimparte si ea in doua categorii: Profetii dintii si Profetii de pe urma.
In numarul profetilor dintii avem cartile lui Iosua, Judecatorii, Samuel si cartile Imparatilor.

In numarul profetilor de pe urma sint socotiti: Isaia, Ieremia, Ezechiel si “ceilalti doisprezece”.
“Scrierile” cuprind urmatoarele unsprezece carti: Psalmii, Iov, Proverbele, Rut, Cintarea Cintarilor, Eclesiastul, Plingerile, Estera, Daniel, Ezra-Neemia, si cartile Cronicilor.

Fiecare dintre celelelalte sectiuni majore ale Bibliei atesta autoritatea legii mozaice. Iata ce gasim scris in: (1) “Profeti” : Iosua (Iosua 1:7, 8; 8:30-35; 22:5; 23:6), Judecatori (Jud. 3:4), Imparati (1 Imp. 2:3; 2 Imp. 14:6; 23:25), si Maleahi (Mal. 4:4) si (2) “Scrieri” : Psalmi (Ps. 103:7), Daniel (Dan. 9:11, 13), Ezra-Neemia (Ezra 3:2; 6:18; 7:6; Neem. 1:7, 8; 8:1, 14; 9:14; 10:29; 13:1) si Cronici (1Cronici 15:15; 2 Cronici 23:18; 25:4; 34:14; etc). In Noul Testament, si Fariseii (Mat. 19:7), si Saducheii (Mat. 22:23, 24) si Iudeii in general (Ioan 9:29) acceptau autoritatea mozaica a Legii. La fel putem spune si despre Filip (Ioan 1:45), Iacov (Fapte 15:21), Petru (Fapte 3:22), Pavel (Rom. 10:5; 10:19; 1 Cor. 9:9; 2 Cor. 3:15, etc), Stefan (Fapte 7:37), Ioan (Ioan 1:17), autorul epistolei catre Evrei (Evrei 7:14; 8:5) si chiar Domnul Isus insusi (Mat. 8:4; Marcu 7:10; Luca 20:37; Ioan 5:46; 7:19). Monoteismul etic nu este doar religia profetilor din ultimele secole ale istoriei poporului Israel. El este temelia pe care a aparut intreaga Biblie. Pentateucul lui Moise este descoperirea unui Dumnezeu sfint si drept care doreste ca poporul Sau sa traiasca in sfintenie, despartindu-se categoric de pacat. Mesajul ulterior al profetilor a fost o confirmare a mesajului Pentateucului. Slujba profetilor a fost aceea de a-i chema pe evrei inapoi la Lege si de a le talmaci evreilor continutul moral al prevederilor mozaice.

Si care au fost reglementarile stabilite de Dumnezeu pentru viata de inchinaciune religioasa a evreilor? Una dintre cele mai importante dintre ele a fost “o inima intreaga a Domnului”, adica o devotiune neimpartita, caci Dumnezeu este un Dumnezeu “gelos” (Exod 20:5). Domnul i-a fagaduit lui Moise ca va alunga popoarele Canaanului dinaintea poporului ales, dar ca acesta va trebui la rindul lui sa distruga toate altarele pagine, sa taie toti stilpii idolesti si sa distruga toti pomii de pe inaltimile pe care se aduceau sacrificii, “Sa nu te inchini inaintea unui alt dumnezeu; caci Domnul se numeste gelos, este un Dumnezeu gelos” (Exod 34:14). Cea mai importanta porunca data de Dumnezeu poporului Sau a fost aceasta:

“Asculta, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn. Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta. Si poruncile acestea, pe care ti le dau astazi, sa le ai in inima ta. Sa le intiparesti in mintea copiilor tai, si sa vorbesti de ele cind vei fi acasa, cind vei pleca in calatorie, cind te vei culca si cind te vei scula. Sa le legi ca un semn de aducere aminte la miini, si sa-ti fie ca niste fruntarii intre ochi. Sa le scrii pe usiorii casei tale si pe portile tale” (Deut. 6:4-9).

Consacrarea totala pe care a pretins-o Dumnezeu de la evrei le-a interzis cu desavirsire orice forma de inchinare la idoli. In cartea legamintului se putea citi acest avertisment: “Sa paziti tot ce v-am spus, si sa nu rostiti numele altor dumnezei; numele lor sa nu se auda iesind din gura voastra” (Exod 23:13). Intr-una dintre cuvintarile lui de ramas bun, Moise i-a avertizat pe evrei de pericolul falsilor profeti care vor incerca sa atraga poporul spre idolatrie; el le-a mai spus celor din Israel ca si daca cel ce indeamna spre idolatrie va fi fratele, sora, fiul sau prietenul cuiva din Israel, pedeapsa lui va trebui sa fie aceiasi cu a proorocilor mincinosi, si anume: uciderea cu pietre. “Sa scoateti astfel raul din mijlocul tau” (Deut. 13:1-11). Nici n-ar mai trebui sa spunem ca aceasta interzicere categorica a idolatriei implica si oprirea de la orice comunicare cu spiritele sau cu cei morti: “Daca un om sau o femeie cheama duhul unui mort, sau se indeletniceste cu ghicirea, sa fie pedepsiti cu moartea; sa-i ucideti cu pietre: singele lor sa cada asupra lor” (Lev. 20:27).

Cea de a doua cerinta a reglementarilor impuse de Dumnezeu pentru viata evreilor a fost trairea in dragoste si dreptate sociala fata de aproapele lor:

“Sa nu furati, si sa nu mintiti; nici sa nu va inselati unii pe altii.
Sa nu jurati strimb pe Numele Meu, caci ai necinsti astfel Numele Dumnezeului tau. Eu sint Domnul.
Sa nu asupresti pe aproapele tau, si sa nu storci nimic de la el prin sila.
Sa nu opresti pina a doua zi plata celui tocmit cu ziua.
Sa nu vorbesti de rau pe un surd, si sa nu pui inaintea unui orb nimic care sa-l poate face sa cada; ci sa te temi de Dumnezeul tau. Eu sint Domnul.
Sa nu faceti nedreptate la judecata: sa nu cauti la fata saracului, si sa nu partinesti pe nimeni din cei mari, ci sa judeci pe aproapele tau dupa dreptate.
Sa nu umbli cu birfeli in poporul tau.
Sa nu te ridici impotriva vietii aproapelui tau. Eu sint Domnul.
Sa nu urasti pe fratele tau in inima ta; sa mustri pe aproapele tau, dar sa nu te incarci cu un pacat din pricina lui.
Sa nu te razbuni, si sa nu tii necaz pe copiii poporului tau.
Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Eu sint Domnul” (Lev. 19:11-18).

“Daca fratele tau saraceste, si nu mai poate munci linga tine, sa-l sprijinesti, fie ca strain, fie ca venetic, ca sa traiasca impreuna cu tine. Sa nu iei de la el nici dobinda, nici camata: sa te temi de Dumnezeul tau, si fratele tau sa traiasca impreuna cu tine. Sa nu-i imprumuti banii tai cu dobinda, si sa nu-i imprumuti merindele tale pe camata” (Lev. 25:35-37).

Fara sa intre prea mult in amanunte, Dumnezeu ii spusese lui Avraam: “Eu sint Dumnezeul cel atotputernic. Umbla inaintea Mea si fii fara prihana. Voi face un legamint intre Mine si tine, si te voi inmulti nespus de mult” (Gen. 17:1, 2).

Iar poporului Israel ii fagaduise:

“Daca vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tau, daca vei face ce este bine inaintea Lui, daca vei asculta de poruncile Lui, si daca vei pazi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; caci Eu sint Domnul, care te vindeca” (Exod 15:26).

Un foarte bun rezumat al tuturor reglementarilor stabilite de Dumnezeu pentru viata evreilor se gaseste in Exodul 20 si in Deuteronomul 5: binecunoscutul “decalog” sau mai pe romaneste: “Cele zece porunci”. Porunca dintii este o chemare la loialitate deplina fata de Dumnezeu: copiii Lui nu au voie sa se inchine nici unei alte divinitati; a doua porunca stabileste climatul unei inchinaciuni spirituale prin excelenta, fara cirjele idolatre ale reprezentarilor iconoclaste. A treia porunca pretinde reverenta adinca fata de Numele lui Dumnezeu, iar cea de a patra stabileste Sabatul ca zi de inchinaciune si de odihna dupa cele sase zile de osteneala in munca. A cincea porunca stabileste respectul pe care copiii trebuie sa-l acorde parintilor in universul sfint si stabil al familiei, iar cea de a sasea porunca interzice curmarea violenta a vietii prin crima. A saptea porunca impune curatia in casnicie prin interzicerea adulterului. A opta porunca instaureaza respectul fata de proprietatea altcuiva oprind furtul. Porunca a noua cere o vietuire in adevarul absolut, interzicind marturia mincinoasa chiar si atunci cind este vorba despre soarta unui prieten. Cea de a zecea porunca este o declaratie ca omul trebuie sa fie multumit cu ceea ce i-a dat Dumnezeu si sa nu jinduiasca dintr-o pornire egoista dupa proprietatea altora.

Cartea Deuteronomul ne mai pune la dispozitie si alte excelente rezumari ale legilor lui Dumnezeu, incununindu-le pe toate cu o avertizare solemna asupra soartei celor care vor alege sa asculte sau sa nu asculte de ceea ce zice Domnul:

“Iata, pun astazi inaintea voastra binecuvintarea si blestemul: binecuvintarea, daca veti asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau in ziua aceasta; blestemul, daca nu veti asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, si daca va veti abate de la calea pe care v-o dau in ziua aceasta, si va veti duce dupa alti dumnezei pe care nu-i cunoasteti” (Deut. 11:26-28).

“Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tau, decit sa te temi de Domnul, Dumnezeul tau, sa umbli in toate caile Lui, sa iubesti si sa slujesti Domnului, Dumnezeului tau, din toata inima ta si din tot sufletul tau, sa pazesti poruncile Domnului si legile Lui pe care ti le dau astazi, ca sa fii fericit? Iata, ale Domnului, Dumnezeului tau, sint cerurile si cerurile cerurilor, pamintul si tot ce cuprinde el. Si numai de parintii tai S-a alipit Domnul ca sa-i iubeasca; si dupa ei, pe saminta lor, pe voi v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeti azi. Sa va taiati dar inima imprejur, si sa nu va mai intepeniti gitul. Caci Domnul, Dumnezeul vostru, este Domnul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic si infricosat, care nu cauta la fata oamenilor si nu primeste daruri; care face dreptate orfanului si vaduvei, care iubeste pe strain si-i da hrana si imbracaminte.

Sa iubiti pe strain, caci si voi ati fost straini in tara Egiptului.
Sa te temi de Domnul, Dumnezeul tau, sa-I slujesti, sa te alipesti de El, si pe Numele Lui sa juri. El este slava ta, El este Dumnezeul tau. El a facut in mijlocul tau aceste lucruri mari si grozave pe care ti le-au vazut ochii. Parintii tai s-au pogorit in Egipt in numar de saptezeci de insi; acum Domnul, Dumnezeul tau, a facut din tine o multime ca stelele cerului.

Sa iubesti dar pe Domnul, Dumnezeul tau, si sa pazesti totdeauna invataturile Lui, legile Lui, rinduielile Lui si poruncile Lui” (Deut. 10:12 – 11:1).

Un alt lucru pe care trebuie sa-l spunem atunci cind ne ocupam de revelatia mozaica este ca in text intilnim expresii care-L aseaza pe Dumnezeu in dimensiuni si situatii umane. Iata de exemplu situatia in care ni se spune ca Dumnezeu s-a pogorit ca sa vada daca rautatea oamenilor era intocmai dupa zvonul venit pina la El (Gen. 18:21), sau intimplarea in care se pare ca Dumnezeu a fost convins de mijlocirea lui Moise si induplecat sa-si schimbe planurile (Exod 32:7-14). Aceste aplicatii ale sentimentelor, limitelor si trasaturilor umane asupra persoanei lui Dumnezeu se numesc “antropomorfisme” (de la “antropos” – om, si “morfa” – forma, in limba greaca) si trebuiesc luate ca exprimari simbolice, simplificari ale realitatilor dumnezeiesti pentru a putea fi reduse la nivelul intelegerii umane. Bineinteles ca Biblia nu vorbeste in sensul propriu al cuvintelor atunci cind pomeneste despre ochii, miinile sau aripile lui Dumnezeu. Cind Scriptura spune ca: “Domnul Isi intinde privirile peste tot pamintul ca sa sprijineasca pe aceia a caror inima este intreaga a Lui”, aceasta nu este decit o expresie poetica frumoasa despre providenta divina care este acordata tuturor acelora care nadajduiesc in Dumnezeu. Cind psalmistul scrie:

“El te va acoperi cu penele Lui,
si te va ascunde sub aripile Lui” (Psalm 91:4)

El nu se refera la lucruri materiale, ci doar exprima posibilitatea de a gasi adapost la Dumnezeu, tot asa cum puiul de gaina poate fugi imediat sub aripile clostei. Cind citim ca Dumnezeu nu a distrus cetatea Ninive dupa cele patruzeci de zile vestite de Iona, asta nu inseamna ca Dumnezeu s-a schimbat, ci ninivitenii!. Prin pocainta lor sincera, oamenii cetatii s-au mutat din sfera miniei divine in sfera indurarii nemasurate a lui Dumnezeu. Si, daca vrem sa intelegem, aceasta schimbare nu a fost in afara previziunii lui Dumnezeu, caci cititorul cunoscator de Dumnezeu va intelege imediat ca pina si anuntul strigat de Iona nu fusese altceva decit un mijloc prin care Dumnezeu a urmarit crutarea miilor de oameni si scaparea lor prin pocainta. Asa stau lucrurile si cu toate celelalte antropomorfisme ale Bibliei. Departe de a fi dovezi de scaderi in calitatea textului, ele sporesc mult frumusetea exprimarii si ne inlesnesc o intelegere umana pentru realitati si fenomene din realitatea gindirii divine.

Spatiul nostru este foarte scurt, de aceea ne oprim aici cu analizarea revelatiei mozaice, recomandindu-va sa studiati in detaliu alte publicatii teologice care se ocupa amanuntit de analizarea institutiilor ridicate de Dumnezeu prin Moise: cortul intilnirii, preotia, sistemul de jertfe, calendarul religios, legea civila, legea ceremoniala si legea morala. Inainte de a trece la alt subiect trebuie insa sa spunem ceva despre anumite standarde sub-crestine pe care le intilnim in legea lui Moise. Dintre ele amintim: ingaduirea poligamiei (Exod 21:10; Lev. 13:17, 18), acceptarea divortului si a recasatoririi (Deut. 24:1-4) si instituirea razboaielor sfinte ale lui Israel (Exod 21:12, 15, 16, 17; 22:18, 19). Daparte de a fi pasaje “neinspirate” si adaugate ulterior sau dovezi de revelatie progresiva si deosebita pentru diferite epoci si dispensatii, aceste abateri de la standardul sfinteniei desavirsite trebuiesc intelese in spiritul explicatiei pe care o da Domnul Isus in problema divortului:
“Fariseii au venit la El si, ca sa-L ispiteasca, I-au zis: “Oare este ingaduit unui barbat sa-si lase nevasta pentru orice pricina?”

Drept raspuns, El le-a zis: “Oare n-ati citit ca Ziditorul, de la inceput i-a facut parte barbateasca si parte femeiasca, si a zis: “De aceea v-a lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta-sa, si cei doi vor fi un singur trup”? Asa ca nu mai sint doi, ci un singur trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.”

“Pentru ce dar”, I-au raspuns ei, “a poruncit Moise ca barbatul sa dea nevestei o carte de despartire, si s-o lase?” Isus le-a raspuns: “Din pricina impietririi inimilor voastre a ingaduit Moise sa va lasati nevestele; dar de la inceput n-a fost asa. Eu insa va spun ca oricine isi va lasa nevasta, afara de pricina de curvie, si ia pe alta nevasta, preacurveste; si cine ia de nevasta pe cea lasata de barbat, preacurveste” (Mat. 19:3-9).

6. LITERATURA POETICA EDUCATIVA

Credinciosii evanghelici proclama Biblia drept Cuvint inspirat al lui Dumnezeu. Asta ii face sa nu simta nici un fel de obligatie sa ?
explice de ce Dumnezeu a ales sa foloseasca forme literare deosebite in alcatuirea Scripturilor. Credinta desavirsita nu critica lucrarile lui Dumnezeu, ci le accepta ca desavirsite. Pentru cititorul neavizat insa, exista anumite expresii si forme literare folosite in Biblie care ridica unele semne de intrebare. Aceste probleme apar mai ales in grupul de carti asupra carora ne vom fixa atentia in continuare.

Intre Iov si Eclesiastul, Biblia cuprinde sectiunea de poezie a scrierilor sfinte. Desi poezia mai exista si in pasaje scurte aflate in cuprinsul altor carti, ca forma literara, ea este caracteristica cartilor din sectiunea de literatura poetica educativa. Ca orice produse de poezie, limbajul acestor carti este plin de expresii metaforice, de arabescuri rafinate de figuri de stil, de exagerari voite si impresionante, de simplificari si interpretari ale realitatii care-l pot tulbura pe cel obisnuit cu stilul exact si strins legat de realitate al celorlalte carti biblice. Multe repetitii sint parte din specificul rimei de idei care a caracterizat poezia ebraica. Acest procedeu se numeste “paralelism” si prin el ideia din primul vers este scoasa in relief prin complectare sau contrastare cu o alta ideie din versul sau versurile urmatoare. Alte pasaje poetice sint scrise sub disciplina stricta a “acrostihurilor” (O versificare in care primele litere din fiecare vers formeaza o insiruire cu un sens special, in majoritatea cazurilor urmarind ordinea alfabetica; primul vers se incepe cu “a”, al doilea cu “b”, etc) (Exemple de asezare in acrostih: Psalm 9, 10, 25, 34, 37, 111, 112, 119 (8 versuri pentru fiecare litera); plingerile lui Ieremia 1, 2, 3, 4; Proverbe 31:10- 31).

Tematica literaturii poetice educativa este foarte variata cuprinzind: rugaciuni, cintari de lauda, tinguiri ale credintei, straluciri de cugetare sclipitoare, adevaruri etice si duhovnicesti, etc. Tot in aceste carti se mai gaseste si o mare incarcatura de ceea ce am putea numi “reflexii ale cugetarii omenesti”, spre deosebire de “intelepciunea revelata” din restul Bibliei. Iata si alte curiozitati: Israelul nu este mentionat niciodata in cartea Proverbelor, iar numele “Domnului” nu apare nici macar o singura data in cartea Eclesiastului (Joseph Angus, The Bible Hand-Book (New York; Revell, c. 1905), p. 583).

In ciuda acestor caracteristici specifice, literatura poetica educativa este validata ca autoritate duhovniceasca prin faptul ca a fost destinata, in marea ei parte, sa fie folosita in cadrul serviciilor publice sau private de inchinaciune.

IOV
Cartea lui Iov se ocupa cu un aspect particular al problemei suferintei: De ce ingaduie Dumnezeu suferinta celui neprihanit?

Autorul anonim al scrierii incepe prin a-l transporta pe cititor in sferele ceresti, unde se discuta lucruri care vor avea apoi o influenta coplesitoare asupra evenimentelor din viata terestra. In prim plan este adus insusi Dumnezeu care se lauda cu caracterul si viata deosebita dusa de robul Sau Iov. Sub provocarea Satanei, Dumnezeu ingaduie ca Iov sa piarda rind pe rind avutia, copiii si in final chiar propria sanatate. Apoi, in scena apar prietenii lui Iov care intretin cu acest om aflat in disperare un dialog scris cu multa eleganta si multa pricepere psihologica si religioasa. Pe scurt, cei trei prieteni ai lui Iov impartaseau parerea ca suferinta este intotdeauna o forma de pedeapsa divina, asa ca Iov era dovedit aprioric vinovat ca pacatos. Pentru ca viata exterioara nu-l arata pe Iov ca pacatos, vinovatia lui era dovedita a fi si mai mare, deoarece era fructul ascuns al unuia care a pacatuit pe ascuns, traind in ipocrizie. Un astfel de rationament l-a infuriat la culme pe Iov. Convorbirea lui cu cei trei prieteni s-a transformat foarte repede intr-un dialog al surzilor. In finalul
cartii, prefatat de Elihu, ia cuvintul insusi Dumnezeu si-l reaseaza pe Iov in limitele unei vieti smerite si binecuvintate.

Privita la suprafata, cartea lui Iov nu rezolva “filosofic” problema pe care o trateaza. Textul nu ne explica deslusit care a fost motivatia suferintelor acestui om deosebit. Solutia ramine doar in acceptarea circumstantelor vietii printr-o supunere fata de vointa unui Dumnezeu bun si neprihanit. Desi nu-i cunoastem intotdeauna motivatia actiunilor, Dumnezeu are dreptul la ascultarea noastra, caci ne-a descoperit ceva din natura Lui, si asta ne este deajuns pentru a ne ancora increderea in intelepciunea Lui desavirsita. Privita din acest punct de vedere, cartea Iov este o lectie de intelepciune pentru noi toti. Si mai ales o avertizare pentru cei care se grabesc sa-i presupuna vinovati pe toti aceia care trec prin incercari si suferinte. Faptul ca Dumnezeu n-a privit cu placere spre cuvintele celor trei prieteni ai lui Iov, ne face sa descalificam categoric si punctul lor de vedere.
Cartea Iov mai este si un manifest explicit despre grija lui Dumnezeu fata de copiii Sai, si o dovada de implicarea Lui in viata noastra de zi cu zi. Aceasta invatatura a fost preluata si expusa pe larg de Domnul Isus in cuvintarile Sale.

PSALMII

Psalmii nu alcatuiesc o carte unitara, ci sint o culegere de cintari sfinte izvorite din umblarea si inchinaciunea evreilor. Acesti psalmi au autori diferiti. Inscriptiile care sint asezate in titlul diferitilor psalmi nu sint inspirate si ele difera intre originalul ebraic si traducerea greceasca a Septuagintei. In varianta ebraica, saptezecisitrei de psalmi ii sint atribuiti lui David, doisprezece lui Asaf, unsprezece fiilor lui Core, unul lui Moise, etc. Septuaginta ii mai atribuie inca alti doisprezece psalmi lui David, dar ii neaga trei dintre aceia presupusi a fi ai lui in originalul ebraic. In Vechiul Testament ebraic, psalmii sint impartiti in cinci culegeri separate: 1 – 41, 42 – 72, 73 – 89, 90 – 106, si 107 – 150. In culegerea I, IV, si V numele predominant pentru dumnezeire este “Domnul” (Iehova), culegerea a doua foloseste cu precadere numirea de “Dumnezeu” (Elohim), in timp ce culegerea a-III-a le foloseste pe amindoua deopotriva.

Au fost date diferite clasificari ale psalmilor. De exemplu: psalmi de intelepciune, psalmi de lauda, psalmi de adorare, psalmi de multumire, psalmi devotionali, punitivi si mesianici. Profesorul Franz Delitzsch (1813 – 1890) ne-a lasat urmatorul comentariu despre natura psalmilor: “Psaltirea este si un Pentateuc; un ecou al celor cinci carti scrise de Moise in peregrinarile poporului Israel … Cele cinci carti sint mesajul poporului catre Iehova, tot asa cum cartile lui Moise au fost cinci carti de mesaj al lui Iehova catre popor” (Idem, p.569). Richard Hooker (c. 1554 – 1600), mare teolog englez, descrie psalmii in felul urmator: “Maretie istorica, dreptate exemplara, moderatie pilduitoare, intelepciune profunda, pocainta veritabila, rabdare greu pusa la incercare, taine ale divinitatii, umbre ale suferintelor lui Hristos, torente de minie, mingiieri duioase de har, lucrari ale providentei peste lumea de acum si promisiuni stralucite pentru lumea care va veni; aceasta fintina cristalina din care tisneste viata vesnica ne poate darui tot ceea ce este bun, vrednic de primit, de dorit sau de infaptuit. Fie rana oricit de rea, dezastrul oricit de adinc, boala oricit de crunta, in textul psalmilor se va gasi intotdeauna suficient balsam pentru mingiiere si pentru vindecare” (Idem, p.569). Cu alte cuvinte, cartea aceasta a Psalmilor este o colectie extraordinara de texte tulburator de frumoase si de necesare. Temele lor strabat dincolo de granitele Vechiului Testament in numeroase citate aflate in Noul Testament folosite spre confirmarea misiunii mesianice a Domnului Isus si pentru acuratetea doctrinala a invataturii.

CINTAREA CINTARILOR

Aceasta maiastra cintare este cel mai controversat text al Bibliei. Se discuta nu numai daca subiectul este dragostea trupeasca din cadrul casniciei sau dragostea duhovniceasca dintre Iehova si evrei sau Domnul Isus si Biserica. In discutie este pusa chiar inspiratia divina a textului si daca aceasta carte isi are sau nu dreptul de a sta intre celelalte scrieri sfinte.

Multi comentatori biblici care sustin interpretarea alegorica a Cintarii Cintarilor sint de parere ca textul are un caracter mesianic, prefigurind relatia dintre Domnul Isus, ca mire, si Biserica, ca si mireasa a Lui. Intr-adevar, exista multe alte texte in celelalte Scripturi, mai ales in cartile profetice, in care relatia dintre Dumnezeu si poporul Lui este asemanata cu legatura dintre un sot si o sotie. Dificultatea sta in faptul ca in toata cintarea nu exista nici macar un singur indiciu care sa ne justifice o interpretare alegorica.

Joseph Angus (1816 – 1902) este de parere ca: “Din punct de vedere literar, intreaga carte este o descriere poetica a trairii dragostei in cadrul sfint al unirii din casnicie. Cintarea Cintarilor este una dintre cele mai nobile expresii ale sentimentelor de iubire din cadrul relatiilor dintre un barbat si o femeie. Citirea acestei carti ne introduce in universul evreiesc al vietii conjugale” (Idem, pp. 595, 596).

Aceasta carte micuta plina de exagerari si metafore orientale este ca o pecete de aprobare divina pusa peste universul trairilor trupesti. Prin ea insasi, Cintarea Cintarilor devine un protest asupra extremismelor care au pretins ca viata de familie nu este demna de atentie si respect in discutiile din poporul Domnului. Continutul ei reprezinta o sfinta linie de mijloc in stare sa vindece atit ipocrizia batoasa a celor ce prefera sa ignore acest subiect, cit si senzualitatea celor care aleg sa traiasca in promiscuitate. Dumnezeu a sfintit relatiile dintre soti prin insasi procesul creatiei. In originalul ebraic, cartea pare ca a slujit drept un ghid de initiere al tinerilor aflati in pragul casatoriei. Sanford Calvin Yoder scrie: “Aproape toti scriitorii cartilor Bibliei au cite ceva de spus despre credinciosia in dragoste si dau ca pilda viata de familie. Prin aceasta ei recunosc ca trairile trupesti si sentimentale isi ating maximul de satisfactie atunci cind se manifesta in cadrul unor relatii inradacinate in respect si pretuire reciproca. Fara sa fie degradanta sau rusinoasa, iubirea trupeasca devine in cadrul familiei o exprimare a frumusetii si bucuriei. La acest nivel, orice exprimare poetica poate capata pe drept cuvint dreptul de a sta alaturi de celelalte carti ale Bibliei” (Sanford Calvin Yoder, Poetry of the Old Testament (Scottdale, Pa.:Herald Press, 1948 p.380).

PROVERBE
Cartea proverbelor este o colectie de nestemate sclipitoare, taioase, pretioase si foarte usor de memorat, destinate sa dea celor tineri o comoara de educatie suficienta pentru trairea unei vieti fericite si imbelsugate. Dr. Angus scrie ca Proverbele sint manuale de etica practica tot asa cum Psalmii sint lectii de inchinare duhovniceasca (Opera citata, p.585). Exista o caracteristica universala a Proverbelor care le face sa aiba valoare pentru oamenii aflati in cele mai diferite circumstante ale vietii. Dincolo de experienta etern umana a indeletnicirilor terestre, exista insa “o temelie religioasa a intelepciunii si moralei careia trebuie sa i se supuna toti” (Idem, p.585).

Caracterul primordial al cartii este practic, nu teologic. Referindu-se la valoarea cartii, Dr. Adam Clarke scrie:
“Oricine ai fi, citirea acestei carti iti va fi folositoare. Imparati si curteni, dar si oameni simpli: meseriasi, negustori, fermieri, pot gasi aici lectii practice despre felul in care trebuie sa-si duca viata si sa-si desfasoare activitatile lor particulare. Tati, mame, sotii, soti, fii si fiice, stapini si servitori, gasesc deopotriva recomandari pentru felul in care sa-si faca datoria, iar toate aceste principii eterne sint imbracate nu in lectii seci de morala, ci in haina intelepciunii practice din umblarea de fiecare zi. Pentru cel gata sa asculte, cistigul va fi nu numai in inima si minte, ci si in … punga. Cel intelept va invata si mai multe cai pentru a reusi in viata, iar viata insasi se va insanatosa sub adierea curata a curentelor de cinste, moralitate, mila, teama sfinta, iubire si pietate care strabat intreaga carte. Scopul principal al Proverbelor este acela de a inspira o mare reverenta fata de Dumnezeu Creatorul, o teama sfinta in fata judecatilor Lui drepte si o cautare infocata dupa intelepciune si virtute. Textul cartii picteaza nedreptatea, rautatea, mindria, lenea, zgircenia, neascultarea, betia si inca multe alte defecte in culori asa de triste incit orice om de bun simt se va umple de rusine si va fugi de ele, cautind sa se desavirseasca in ceea ce ii va inlesni prosperitatea si sanatatea, trupeasca si spirituala” (Comentariu asupra Proverbelor, III, p.700).

ECLESIASTUL

Aceasta este inca una din cartile dificile ale Bibliei. Numirea ei inseamna “predicatorul” sau “cel ce vorbeste in adunare”. Fara nici o indoiala ca tema principala a cartii este lipsa de sens sau “desertaciunea” vietii. Inca din primul capitol ni se arata ca, pentru cei care nu au credinta in Dumnezeu si in viata de apoi, existenta este o scurgere monotona si fara nici o semnificatie. Autorul cartii, recunoscut de toti a fi Solomon, vorbeste despre trairile vietii naturale folosind cu precadere termenul “sub soare”, care pare a semnifica limitarea, lipsa de perspectiva vesnica. El trece in revista infaptuirile carora li s-a dedicat in cautarea implinirii personale. Ele sint caracteristice vietii de abuzuri si cercetari pe care a dus-o Solomon: o cautare a faimei prin dobindirea de intelepciune, prin constructii marete, prin dedarea la placerile carnii, prin acumularea de bogatii si chiar prin intense preocupari artistice. Rezultatul?

“Apoi, cind m-am uitat cu bagare de seama la toate lucrarile pe care le facusem cu miinile mele, si la truda cu care le facusem, am vazut ca in toate este numai desertaciune si goana dupa vint, si ca nu este nimic trainic sub soare” (Ecles. 2:11). De la acest punct, in textul cartii apare un “deism” (credinta abstracta intr-un dumnezeu impersonal si indepartat) evident caruia i se permite sa evolueze chiar si pina la nivelul negarii credintei intr-o inviere a mortilor si a vietii de dincolo (Ecles. 9:10 cf. 3:19).

O a doua tema care strabate cartea este, de data aceasta, pozitiva, am spune “bahica”. Ea recomanda bucuria ca un contrabalans al desertaciunii vietii. In esenta, aceasta tema este o filosofie a “clipei” si a spiritului practic. Ea recomanda pretuirea binecuvintarilor aduse de munca, mincare si iubire:

“Nu este alta fericire pentru om decit sa manince si

Grija de frati – Urcand mereu spre culmile partasiei ceresti

Grija de frati
Urcind mereu spre culmile partasiei ceresti

de Simon Schrock

Trebuie sa urci din greu ca sa ajungi pe virful muntelui. Catararea nu este lipsita de pericole si picioarele calca adesea prin locuri periculoase. La fel este si drumul spre nivelul superior al partasiei duhovnicesti. Se cere efort si preocupare sustinuta. Se cer sacrificii personale si un mare spirit de intr-ajutorare crestina. Alpinistii sint insiruiti unul dupa altul, legati intre ei cu funii trainice si animati in permanenta de un exemplar spirit de echipa.

Haideti sa ne continuam si noi urcusul nostru inspre nivelul superior al partasiei duhovnicesti in familia copiilor lui Dumnezeu.

Slujiti-va unii pe altii

Treapta a sasea: „Ca niste buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi sa slujeasca altora dupa darul pe care l-a primit” (1 Petru 4:10).

Cei credinciosi stiu, din exemplul dat de Domnul Isus, ca drumul spre inaltare trece pe strada smereniei. Christos a venit ca sa ne serveasca tuturor si sa se faca urzitorul unei mintuiri vesnice. Caci Fiul omului n-a venit sa i se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata rascumparare pentru multi.”(Marcu 10:45) . Fiecare urmas al lui Christos trebuie sa se considere un om chemat la slujire. A fi slujitorul altora nu este un lucru placut firii pamintesti. Diferenta dintre Biserica Domnului Isus si lumea celor necredinciosi sta tocmai in disponibilitatea credinciosilor in a se sluji unii pe altii.

(Cineva cauta sa lamureasca acest lucru printr-o ilustratie despre iad si despre rai. Dus in iad, el a vazut ca toti erau asezati de o parte si de cealalta a unei mese imense pe care se aflau toate bunatatile imaginabile. Fiecare mesean avea la dispozitie o lingura cu care putea lua din cele de pe masa, dar … vai! Lingura era mult prea lunga si era legata in asa fel de bratul fiecaruia incit nimeni nu o putea duce la gura. Toata masa era cuprinsa de harmalaie si fiecare ii dadea celuilalt cu lingura in cap ca sa nu manince nimeni nimic. Mirat de cele vazute, omul nostru a plecat clatinind din cap si s-a dus in rai. Si aici oamenii erau asezati la fel de-a lungul mesei. Si aici aveau fiecare legata de mina cite o lingura prea lunga pentru a se putea hrani singuri. Dar aici era liniste si pace, caci fiecare il hranea cu lingura pe cel din fata lui. Handicapul fusese depasit de acceptarea sujirii unii catre altii.

Diferenta dintre iad si rai era determinata de diferenta dintre egoism si duhul de slujire.)

Exista o infinitate de cai prin care ne putem manifesta duhul de slujire. Nu este greu sa afli cum ii poti sluji pe ceilalti. Singurul lucru greu, este sa ai o inima suficient de smerita pentru a apuca pe calea slujirii.

Pentru unii, calea slujirii este calea normala a vietii. Pentru altii, slujirea este doar ceva ocazional si cere eforturi speciale. Este vremea ca sa urcam mai sus spre nivelul de viata al cerului, cautind sa le fim de folos tuturor celor ce ne inconjoara.

Cei ce practica slujirea sint oameni fericiti. Aceasta activitate aduce sanatate sufletului si umple viata de sens. Sint cunoscute o sumedenie de cazuri cind oameni s-au insanatosit atunci cind, uitind de propriile lor suferinte, s-au apucat sa-i slujeasca cu rivna pe cei mai nenorociti decit ei.

Oamenii preocupati doar de ei insisi, sint mai tot timpul nemultumiti, cirtitori, imbufnati si lipsiti de bucuria vietii.

Traiti in armonie

Treapta a saptea: „Aveti aceleasi simtaminte unii fata de altii. Nu umblati dupa lucrurile inalte, ci ramineti la cele smerite. Sa nu va socotiti singuri intelepti” (Rom. 12:16). „Deci, daca este vreo indemnare in Christos, daca este vreo mingiiere in dragoste, daca este vreo milostivire si vreo indurare, faceti-mi bucuria deplina si aveti o simtire, o dragoste, un suflet si un gind” (Filip.2:1).

Care este mai importanta uniformitatea sau unitatea? Trebuie oare sa gindim toti la fel? Orice neintelegere trebuie privita neaparat drept un atentat la bunastarea bisericii?

Armonia partasiei spirituale nu inseamna o zdrobire a personalitatii si parerilor fiecarui credincios in parte.Ea se poate asemana cu lucrarea unei orchestre in care, desi fiecare instrument sau grupa de instrumente isi cinta propia partitura, toti participantii se subordoneaza aceluiasi dirijor si cinta aceeasi simfonie.

Unitatea bisericii, se manifesta prin faptul ca toti credinciosii asculta de acelasi Domn, au acelasi scop si sint partasi aceleiasi lucrari de mintuire a lumii.

Christos este intotdeauna de acord cu El Insusi si toti cei care il au pe Christos in inima, traiesc minunea partasiei duhovnicesti. Intre oamenii maturi din punct de vedere spiritual, hotaririle n-ar trebui luate niciodata pe principiul majoritatii, cei calauziti de Duhul lui Dumnezeu trebuie sa rivneasca intotdeauna spre unitatea pe care o aduce smerenia si ascultarea fata de Domnul.

(Poate ca ar trebui sa povestesc aici despre o biserica cu mii de membrii si pastorita de patruzeci si trei de presbiteri. Practica celor care conduc aceasta biserica este sa ia numai hotariri in unanimitate. Oridecite ori exista diferenta de opinii, ei privesc aceasta ca pe o indrumare din partea Duhului lui Dumnezeu ca luarea unei hotariri, trebuie aminata. Pina atunci, ei staruiesc in post si in rugaciune. Cei ce au o astfel de practica, dau fiecarui participant un sentiment de importanta si responsabilitate propie.

Fireste ca o asemenea situatie nu se poate intilni decit acolo unde cei ajunsi in conducerea bisericii au trecut cu succes prin scoala smereniei si a lepadarii de sine.)

Dati-va intiietate unii altora

Treapta a opta: „Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca. In cinste, fiecare sa dea intiietate unii altora” (Rom.12:10). Alesii lui Dumnezeu trebuie sa devina si alesii nostri. Iubitii lui Dumnezeu trebuie sa devina si iubitii nostri. Luca isi adreseaza Evanghelia unui frate pe care-l numeste: „Prea alesule Teofile” (Luca 1:3), iar Pavel si Ioan isi numesc adesea destinatarii epistolelor: „prea iubitii mei frati” (Filip. 4:1; 1 Ioan 4:1). O asemenea atitudine este o- pusa egoismului si mindriei. Ea nu lasa nici un loc laudaroseniei.

A da intiietate altuia in cinste, nu inseamna ca oridecite ori sint alegeri la adunare, tu trebuie sa refuzi orice numire, lasind pe altii sa se ocupe de treburile Bisericii.

A da intiietate altuia nu inseamna a fugi de raspundere si nici a avea o falsa modestie. A da intiietate inseamna a fi gata sa-l scoti pe altul in evidenta, a elogia meritele si realizarile lui, uitind pentru o vreme de propriile tale infaptuiri.

(Probabil ca cel mai bun exemplu in aceasta privinta este apostolul Ioan si felul in care si-a scris el Evanghelia. Un observator atent va vedea ca Ioan prefera sa nu-si pomeneasca numele in descrierea actiunilor. Din lipsa de spatiu ne vom rezuma sa citam doar etxtul din Ioan 20:2: „A alergat la Petru si la celalalt ucenic, pe care-l iubea Isus”, Ioan 21:7: „Atunci ucenicul pe care-l iubea Isus a zis lui Petru …” si pasajul din finalul Evangheliei: „Ucenicul acesta este cel ce adevereste aceste lucruri, si care le-a scris. Si stim ca marturia lui este adevarata” (Ioan 21:24). Chiar si intimplarea cu reabilitarea lui Petru este redata doar in Evanghelia lui Ioan. De ce? Pentru ca intre Ioan si Petru existase tot timpul o rivalitate pentru intiietate. Faptul ca Ioan il „scoate in evidenta” pe Petru in Evanghelia sa subliniaza o data mai mult ca intre timp acest apostol trecuse prin scoala lepadarii de sine.

A da intiietate altuia inseamna a fi cel dintii la slujire si ultimul la acceptarea laudelor, a fi constient ca si atunci cind indeplinim tot ce ni se cere nu sintem nimic mai mult decit niste robi netrebnici care si-au indeplinit doar datoria.

In lucrurile mici si cotidiene, a da intiietate in cinste se manifesta prin politete, prin respect, prin acceptarea parerilor altuia si printr-o sincera bucurie in fata succeselor altora. Oamenii mici au rivali si traiesc intr-un continuu spirit de concurenta. Oamenii duhovnicesti locuiesc deja „in locurile ceresti in Christos” si-i pot privi pe toti ceilalti cu simpatie si cu incurajare.

Inainte de a descrie intimplarea in care Domnul Isus le-a spalat picioarele ucenicilor, Ioan face un comentariu interesant: „Inainte de praznicul Pastelor, Isus, ca Cel ce stia ca I-a sosit ceasul sa plece din lumea aceasta la Tatal, si fiindca ii iubea pe ai Sai, care erau din lume, i-a iubit pina la capat. … Isus, fiindca stia ca Tatal ii daduse toate lucrurile in miini, ca de la Dumnezeu a venit si la Dumnezeu Se duce, s-a sculat de la masa, S-a dezbracat de hainele Lui, a luat un stergar si s-a incins cu el” (Ioan 13:1,3). Domnului Isus nu i-a fost greu sa se umileasca perntru ca stia foarte clar cine este, de unde vine si unde se duce. Tinind cont de acest comentariu, spalarea picioarelor devine o ilustratie a principiului enuntat in acest subcapitol: „In cinste, dati-va intiietate unii altora”.

Exista doua feluri de „cinstiri”: cinstea pe care ne-o putem da unii altora si cinstea pe care ne-o va da Domnul. Cine umbla dupa prima, o pierde pe a doua; cine o daruieste cu darnicie altora pe prima, va avea parte din belsug de la Dumnezeu de a doua: „Cum puteti crede voi, care umblati dupa slava pe care v-o dati unii altora si nu cautati slava care vine de la singurul Dumnezeu” (Ioan 5:44).

Cine este bogat in Dumnezeu este darnic cu cei din jurul lui. Imi aduc aminte de un comentariu ironic auzit intre doi frati care nu erau de aceeasi parere. Primul a zis: „Nu-ti dau dreptate”, iar celalalt i-a replicat: „Nici n-ai de unde, pentru ca nu ai dreptate!” La fel se poate spune si despre „cinste”: Cine se simte acceptat de catre Dumnezeu in locurile ceresti este plin de bunavointa si amabilitate fata de toti acei ce-l inconjoara.)

A da intiietate in cinste altora inseamna a practica politetea la nivelul duhovnicesc al cerului.

Marturisiti-va unii altora pacatele

Treapta a noua: „”Marturisiti-va unii altora pacatele si rugati-va unii pentru altii, ca sa fiti vindecati” (Iacov 5:16). In viata Bisericii exista citeva stari duhovnicesti in care trebuie sa intram si sa „raminem”. Exista credinta cea mare de la convertire, dar exista si credinta de fiecare zi, in care trebuie „sa crestem”. Exista „mintuirea desavirsita” pe care am primit-o in dar, dar exista si „mintuirea de obste” pe care trebuie sa o ducem pina la capat „cu frica si cutremur”, „caci mintuirea este mai apropae de noi acum decit atunci cind am crezut”. Exista o „unire cu Christos” prin botezul cu Duhul Sfint” , la altoirea noastra in trupul Bisericii, dar exista si o unire cu Christos prin practicarea periodica a „Cinei Domnului”. Tot asa exista si „pocainta” initiala cu care ne-am intors la Dumnezeu „din felul nostru desert de vietuire”, dar mai exista si „pocainta noastra progresiva, de fiecare zi”, ca un fel de spalare continua a sufletului in singele curatitor al iertarii de la Calvar.

A marturisi inseamna a recunoaste o stare reala de fapt, a consimti. Marturisirea pacatelor este asemanatoare cu higiena zilnica. Se spune ca „gradul de civilizatie al unui popor se masoara in cantitatea de sapun pe care o foloseste”. Parafrazind acest proverb, putem spune ca „gradul de sfintenie al celor credinciosi se masoara in gradul de sensibilitate al lor fata de pacat si in graba cu care alearga ei la curatirea prin singele ispasitor al Mielului.

A-ti marturisi pacatele inseamna in primul rind a le recunoaste. Apostolul Ioan ne spune ca: „Daca zicem ca n-avem pacat, ne inselam singuri si adevarul nu este in noi. … Daca zicem ca n-am pacatuit, Il facem mincinos si Cuvintul Lui nu este in noi” (1 Ioan 1:8,10). Fie ca este vorba de greseli neintentionate, de alunecari sau neglijente, fie ca este vorba de calcari de lege bine intentionate si premeditate, singele lui Christos ne este singura cale spre refacerea sanatatii duhovnicesti si spre reluarea partasiei sfinte cu ceilalti.

Exista pacate pe care este suficient sa le marturisim doar lui Dumnezeu si chiar ar fi daunator sa le mai marturisim si altora. Textul nostru ne vorbeste insa de un alt gen de pacate, care au ranit nu numai legatura noastra cu Dumnezeu, ci si capacitatea noastra de a avea partasie unii cu altii. Cine isi ascunde pacatele nu propaseste. Lipsa de pocainta este cauza multor tragedii care se intimpla in Biserica. Familii se destrama, prietenii se dezleaga si multe boli sufletesti si trupesti duc Biserica intr-o stare de neputinta.

Multi parinti ne-au spus ca cele mai grele cuvinte pe care le invata copiii lor nu sint cele greu de pronuntat, ci cele greu de „acceptat”: „Am gresit” si „Iarta-ma, te rog”. Unii pastreaza greutati in pronuntarea acestor cuvinte toata viata. Ca sa nu spuna: „Am gresit” si „Iarta-ma, te rog”, unii prefera sa plece in alta parte si sa inceapa o alta Biserica. Ni s-a umplut tara de astfel de Biserici, dar, intrebam noi, poate Dumnezeu binecuvinta Biserici formate astfel?

Cui sa ne marturisim pacatele? Iacov ne spune ca trebuie sa ne „marturisim unii altora pacatele”. Aceasta este o aluzie la faptul ca sintem toti: „o semintie aleasa, o preotie imparateasca” (1 Petru 2:9). In Biserica lui Christos, cei credinciosi sint frati si surori si nimeni nu are monopolul „spovedaniei”. A spune aceasta este foarte adevarat, dar trebuie sa adaugam si o nota de avertizare. Pacatele nu sint lucruri care trebuiesc popularizate si nici impartasite altora pe care singura lor auditie poate sa-i darime. Nu este intelept ca „marturisirea pacatelor” sa se faca in Biserica, in cadrul serviciilor divine sau in cadrul trecerii prin fata adunarii in vederea botezului. Si la fel de neintelept este sa-ti deschizi inima in fata unora care abia asteapta o ocazie de birfa. Marturisirea reciproca a pacatelor este o practica rezervata celor duhovnicesti. Cauta un frate, daca esti barbat, sau o sora, daca esti femeie, in care sa ai incredere. Cum sa stii daca poti avea incredere? Sfatul meu este sa te rogi o buna bucata de vreme cu acea persoana. La urma urmei Iacov spune: „Marturisiti-va pacatele si rugati-va unii pentru altii”.

Un anunt asezat pe avizierul unei Biserici spunea: „Dumnezeu prefera oameni cu un caracter atit de inalt, incit trebuie sa se aseze in genunchi pentru a fi la nivelul cerului”. Cauta si tu sa te imprietenesti numai cu astfel de oameni.

Madulare unii altora

Treapta a zecea: „De aceea, lasati-va de minciuna: „Fiecare sa spuna apropelui sau adevarul”, pentru ca noi sintem madulare unii altora” (Efes. 4:25).

A fi un membru al Bisericii inseamna a fi de fapt un madular al trupului lui Christos. Poate ca esti o mina sau poate ca esti un picior sau un deget. Orice ai fi, tu ai nevoie de trup si trupul are nevoie de tine. Textul citat mai sus ne spune ca intre madularele trupului nu trebuie sa existe comunicari false. Minciuna intrerupe si falsifica relatiile dintre oameni. Nici un crestin n-ar trebui sa cauzeze un astfel de rau in trupul spiritual al Bisericii.

Imi aduc aminte de momentul in care mi-am taiat virful unui deget cu ferastraul rotativ. Au fost clipe de mare soc si de o imensa durere. Pina si noaptea in somn ma urmarea imaginea bucatii de deget cazuta jos in rumegusul de sub masa de lucru. Ma chinuia mai ales gindul ca nu-mi voi mai putea folosi niciodata mina la fel ca mai inainte.

Altadata mi-am fracturat mina dreapta cazind de pe cal. Luni de zile am purtat-o legata de git si prinsa intr-o teaca de ghips. Chiar si dupa ce mi-a scos doctorul ghipsul, am continuat multa vreme sa-mi protejez cu atentie bratul drept si m-am surprins de multe ori tinindu-mi mina la piept exact in aceeasi pozitie in care o purtasem in covalescenta.

Cu crestinii se intimpla la fel. Toti sintem impreuna madulare in trupul Bisericii si traim intr-un fel de interdependenta organica. Intre noi trebuie sa se stabileasca comunicatii sincere si deschise. Atentia cea mai mare trebuie aratata acelor „madulare” care sint bolnave sau au fost ranite in lupta cu pacatul.

Din pacate, in multe locuri se aplica exact contrariul, confirmind remarca trista facuta de un observator atent care a observat ca: „Biserica este singura armata din lume care-si omoara ranitii”. Disciplina bisericeasca n-a avut niciodata ca scop distrugerea celui gresit. Scopul disciplinarii trebuie sa fie intotdeauna „reabilitarea” prin pocainta si reintegrare. Sa nu uitam ca singurul evanghelist care a scris sentinta : „Sa fie pentru voi ca un vames”, fusese el insusi vames si avusese parte de atentia rascumparatoare a minunatului Mintuitor de oameni (Mat. 18:17).

Intreaga suita de trepte care duc la nivelul superior al partasiei duhovnicesti se incununeaza cu intelegerea faptului ca sintem fiecare madulare unii altora si ca de bunastarea unuia depinde binele general al tuturor. Ca si in garzile de muschetari ai regelui Frantei, putem spune si noi: „Unul pentru toti si toti pentru unul!”.

Cine a urcat toate cele zece trepte ale maturizarii spirituale in slujire ajunge la posibilitatea de a experimenta ceea ce scrie Ioan in epistola sa: „Daca umblam in lumina, dupa cum El insusi este in lumina, avem partasie unii cu altii; si singele lui Isus Christos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat” (1 Ioan 1:7). Aceasta este partasia sfintilor sau „|oinonia”. Aceasta este vietuirea in unitatea daruita de Duhul Sfint. Aceasta este umblarea in lumina partasiei cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfint.

O astfel de stare este in contrast evident cu starea de lucruri dintre oamenii lumii. Tocmai de aceea Biserica poate fi lumina si sarea pamintului. Daca relatiile dintre membrii unei Bisericii nu sint superioare relatiilor dintre oamenii lumii, este indoielnic ca Biserica aceea face lucrarea Domnului.

In lume sint la moda mindria, orgoliul, egoismul si „procesomania”. Daca unul a gresit altuia, celalalt ii spune imediat: „Iti arat eu tie! Te dau in judecata!”. Tribunalele sint pline de procese intre vecini, intre fosti prieteni, intre soti si sotii, intre patroni si angajati si intre cetateni si Stat. Nu exista mila si nu exista toleranta. Fiecare vrea sa se catere mai sus decit celalalt, chiar daca va trebui sa i se urce in circa sau sa calce pe cadavre. Biserica si lumea nu se aseamana.

Cind te apasa greutatile – lumea te striveste. In Biserica ne purtam poverile unii altora.

Cind simti ca te prabusesti – lumea trece cu tavalugul peste tine. Cei din Biserica te iau in brate si te aduc inaintea Domnului in rugaciune.

Cind gresesti – lumea ride de tine si te da la o parte. Biserica iarta si nadajduieste in mai bine.

Cind te simti singur – lumea nu te baga in seama. Cei din Biserica iti deschid casele lor si te trateaza ca pe un frate.

Cind nu poti sa tii pasul si ramii in urma – lumea te paraseste. Biserica se apleaca cu intelegere si te ia de mina.

Cind iti pierzi calmul si te biruiesc nervii – lumea iti raspunde cu aceiasi moneda. Cei din Biserica iubesc cu intelegere si asteapta cu rabdare.

Cind ti se deschide calea spre succes – lumea te trage inapoi de picioare, invidioasa. Biserica te incurajeaza si „iti face galerie”.

Cind esti handicapat – lumea te claseaza ca incompetent si te izoleaza. Biserica te inconjoara cu dragoste si te considera un copil al Domnului.

Cind ai patit-o si te-ai ars pe propria-ti piele – lumea spune ca asa-ti trebuie si te pune inapoi in banca ta. Biserica manifesta mila si se repede sa-ti vindece ranile.

Cind esti in lipsa – lumea te dispretuieste. Biserica imparte cu tine tot ce are.

Cind te napadesc problemele – lumea iti da o sumedenie de sfaturi. Biserica te ia de mina si merge alaturi de tine.

Cind ti se ofera o sansa si ajungi intr-o pozitie importanta – lumea te lauda pe fata, dar te dispretuieste pe ascuns. Cei din Biserica se bucura si stiu sa dea intiietate unii altora.

Biserica este comunitatea celor „chemati afara” din sistemul corupt al lumii pentru a forma societatea aleasa a celor ce traiesc inca de pe acum avanpremiera Imparatiei care va sa vina. Desi mai sintem „in lume”, noi nu mai sintem „din lume” si nici „ai lumii”. Noi sintem „fii ai zilei” si vestim tuturor zorii unei existente care va veni odata cu intoarcerea Domnului Isus pe pamint.

(Fratele Simion Cure imi povestea despre unul dintre cele mai folositoare sfaturi pe care le-a primit de la Petru Belicov sau fratele Dirla, cind acestia ii erau profesori la Seminarul Teologic din Bucuresti: „Fratilor predicatori, niciodata sa nu va urcati la amvon, ci sa coboriti la el! Cine n-a stat mai intii in partasie cu Domnul pe munte, ca Moise, nu are ce mesaj sa le aduca celor din vale. Nu va mirati ca nu va straluceste fata, daca n-ati stat mai intii pe munte in partasie intima cu Dumnezeul cel Atotputernic. Oamenii care va vor asculta Duminica nu vor sti ce ati facut voi toata saptamina, dar vor simti cu siguranta daca „ati umblat cu Domnul” sau daca ati umblat prin vaile Sodomei”. Acelasi lucru se poate spune si despre viata si impactul social al Bisericii in lume. Biserica nu este o organizatie si n-ar trebui niciodata sa se multumeasca doar cu o viata de organizatie omeneasca. Ea are privilegiul de a fi pe pamint o extensie a cerului, un trup spiritual al carui Cap este asezat pe tronul Universului, un organism spiritual in care pulseaza inca de pe acum „puterile veacului viitor”.)

Intre teologia Bisericii si ucenicia crestina este uneori o prapastie imensa si acuzatoare. Este scris ca oamenii din Bisericile formaliste ale sfirsitului de veac vor avea „doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea” (2 Tim. 3:5).

A venit vremea sa ne dezbracam de formalism si de ipocrizie si sa ne intoarcem la izvorul curat al unei vietii care sa-L imite si sa-L ilustreze pe Domnul. A venit vremea sa ne intoarcem la un stil de viata simplu si practic … la bune relatii cu ceilalti … la omenie si la intr-ajutorare frateasca!

Cifrul spiritual al cifrelor

Este indeobste cunoscut ca unele din limbile vechi, ca de exemplu ebraica si latina, folosesc aceleasi semne atat pentru litere cat si pentru cifre. In felul acesta, fiecare cuvant are, pe langa semnificatia literara si o valoare numerica data de suma tuturor semnelor care-l compun. Stiinta care se ocupa cu interpretarea spirituala a valorilor numerice a cuvintelor se numeste „Gematrie” .

Cititorul atent al Bibliei a observat deja ca anumite numere si cuvinte se repeta in pasaje cu semnificatii asemanatoare. In afara mult discutatului „666” ca semn al lui Antichrist, celelalte numere si semnificatiile lor spirituale nu sunt prea bine cunoscute crestinilor de astazi. Iata mai jos o scurta enumerare a semnificatiilor spirituale inscrise in numerele Bibliei:

UNU. Poarta in el semnificatia unitatii si a originii. Ca regula generala, prima aparitie in textul Scripturii defineste semnificatia unui anumit termen si-i reglementeaza interpretarile ulterioare. Cifra UNU apare in contextul creatiei primordiale. In cea dintai zi, Dumnezeu a facut lumina. Primele cuvinte ale Bibliei sunt: „La inceput, Dumnezeu… ” Cifra unu este asociata cu divinitatea, ca sursa, suport si scop unic al intregii creatii.

DOI. Este sinonim cu notiunea de „diferenta”. Teritoriul lui „doi” incepe acolo unde se sfarseste limita unitatii. Cifra doi inseamna conflict, opozitie, dezbinare. In cea de a doua zi a creatiei, Dumnezeu a „despartit apele”. In domeniul lui „doi”, similaritatile sunt exceptionale si trebuiesc tratate cu tot respectul. De exemplu, la tribunal sau la judecata, cand doua entitati diferite au o pozitie comuna, marturia lor este suficienta pentru un verdict, pentru o decizie. Tot asa, avem doua urechi, doi ochi, etc.

TREI. Defineste echilibrul si suficienta. Trei puncte sunt minimul suficient pentru definirea unui plan geometric sau pentru a face un scaun stabil. Cifra 3 a imbracat foarte repede semnificatia „perfectiunii divine” si a desavarsirii. In cea de a treia zi a creatiei, Dumnezeu a facut sa apara lucruri, care impreuna cu celelalte lucrari din primele doua zile, au completat elementele strict necesare vietii. De fapt, zilele creatiei merg in serii paralele de cate trei. Ziua a patra, a cincea si a sasea, complecteaza simetric lucrarea lui Dumnezeu din cea dintai, cea de a doua si cea de a treia zi (In domeniul Luminii apar „luminatorii”; in spatiul Cerului apar vietuitoarele si din Pamant apar animalele terestre). Cifra trei este asociata si cu Invierea, caci in cea de a treia zi a iesit la iveala pamantul de sub acoperisul de ape si a dat nastere la belsugul de vegetatie, ca un prim salt de la materia moarta la cea vie.

PATRU. Poarta semnificatia infaptuirilor creatoare (3 1) si este intotdeauna asociata cu contextul realizarilor din lumea materiala, a realitatii „de sub soare”. Exista 4 Evanghelii care redau viata terestra a Domnului Isus. Sunt patru puncte cardinale (Nord, Sud, Est, Vest). Intreaga aventura a vietii umane a fost asezata de Dumnezeu intr-un univers cu patru dimensiuni: lungime, latime, inaltime si timp.

CINCI. Este cifra Harului (4 1). Este realitatea pamantescului in care apare contributia factorului divin. Dumnezeu adauga de la Sine ceea ce lipseste performantelor si stradaniilor noastre omenesti. In limba ebraica, „Ha’ret” (pamantul) este un multiplu de patru, in timp ce „Hasamaim” (cerul) este un multiplu de cinci. Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni in structura si masuratorile Cortului Legamantului.

SASE. Este cifra Omului. Omul a fost creat in cea de a sasea zi. Numarul sase este cifra caderii, a nedesavarsirii, a uzurparii (7-1). Dumnezeu i-a poruncit omului sa lucreze sase zile din saptamana. Numarul orelor din zi si numarul lunilor din an sunt si ele multiplii ai lui sase. Atalia a uzurpat tronul lui Iuda timp de sase ani. Tiranii care s-au semetit si I s-au impotrivit lui Dumnezeu in istorie au nume cu valoare numerica din familia lui sase: Goliat, Nebucadnetar, Antichrist).

SAPTE. Defineste superlativul divin in toata splendoarea si desavarsirea. El este un sigiliu al lucrarii Duhului Sfant. Ca Autor divin al Scripturilor, Duhul Sfant si-a lasat imprimat filigramul cifrei sapte in paginile Bibliei, tot asa cum fabricantul de hartie isi pune emblema in structura foii de celuloza. Dumnezeu este Izvorul si Datatorul vietii si tot ce tine de gestatie, incubatie, in insecte, pasari, animale si om este reglementat de cifre cu factorul sapte. In creatie, cea de a saptea zi i-a apartinut in intregime lui Dumnezeu. El S-a odihnit in ea, preocupandu-se in intregime de Sine. Lumina alba, care ne inlesneste perceptia realitatii incon-juratoare, si care este simbol al dumnezeirii, este compusa, asa cum ne arata si curcubeul, din sapte culori, (rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo si violet). Este semnificativ ca, in aproape toate limbile natiunilor, cifrele care ne vin cel mai rapid in minte sunt cifrele divinitatii: unu, trei si sapte.

OPT. Urmand dupa desavarsitul sapte, cifra opt arata un nou inceput (7 1). Ea poate fi asociata deci cu Invierea si Regenerarea. De fapt, socotind in baza 7, cifra 8 este un nou 1. Aceasta structura se vede din realitatile creatiei divine: ziua a VIII-a este de fapt cea dintai zi a unei noi saptamani; a opta nota muzicala este repetitia celei dintai (octava). Domnul Isus a inviat in ziua a VIII-a, daruindu-ne un nou inceput. De fapt, in Gematrie, valoarea numelui ISUS este 888 (777 111).

NOUA. Este cifra asociata cu Judecata si cu Deznodamantul. Descompusa fragmentar, cifra 9 este 3×3 sau produsul perfectiunii divine. Valorile lui noua si ale multiplilor lui apar in Biblie acolo unde este vorba despre judecata.

ZECE. Aceasta cifra este asociata cu ordinea perfecta. Ea apare dupa ce a avut loc judecata (9 1). Dupa judecare si deznodamant, ea da ocazia reasezarii unei noi ordini. Toate sunt bune, atata timp cat stam in teritoriul lui zece; avem zece degete la maini si tot zece degete la picioare; ni s-a dat pe Sinai o ordine divina a lumii guvernata de zece porunci.

Sigur ca dincolo de semnificatia primelor zece cifre exista semnificatii si pentru altele: 11 este sinonim cu dezordinea(12-1); 12 este asociat cu guvernarea perfecta (12 luni in anul administrativ, 12 semintii ale lui Israel, 12 ucenici, etc.); 13 este cifra rascoalei, a apostaziei, a dezintegrarii (prima ei aparitie in textul sacru ilustreaza acest lucru (Gen. 14:4) si cea de a doua o confirma (Gen. 17:25). 13 este al 6-lea numar prim); 40 este cifra ordinii in incercarile sau intreprinderile umane (40 de ani in pustie, 40 de zile de post si rugaciune, etc).

Din enumerarea de mai sus se vede clar ca exista cinci numere perfecte: 1,3,7,10,12. Produsul lor (1x3x7x10x12) ne duce la numarul 2.520 care este cel mai mic multiplu comun al cifrelor de la unu la zece si ilustreaza perfectiunea cronologica (7×360).

Unul din marile merite ale Gematriei este acela ca certifica inspiratia divina a textului scris. Nu haosul hazardului, nici mintea muritorilor, ci doar desavarsirea divina putea produce o asemenea armonie a numerelor.