Tipuri de Biserici locale din cartea Apocalipsei

Tipuri de Biserici locale din cartea Apocalipsei

Biserica locala nu poate fi inteleasa decit in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege in intregime „partile” din care este alcatuita realitatea.

Cind crestinismul si-a facut aparitia in lume, el a aparut pe fundalul existentei imperiului roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covirsitoare. Biserica lui Hristos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.

Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, imperiul a parut ca triumfa, dar punind stapinire pe inimile oamenilor, crestinismul a triumfat in final modelind intreaga societate si dindu-i un impuls irezistibil spre „civilizatia” de care ne bucuram astazi.

La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pina atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din rindul „patricienilor”, clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cind forta generalilor n-a mai fost depasita decit de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedind in fata dictaturii. Cel dintii general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 inainte de Hristos). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l „indumnezeiasca”. Cind aceasta s-a realizat, luna de nastere a „zeului-om” si-a schimbat numele in „Iulius”, de unde se trage si numirea rom`neasca: „Iulie”. Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar „necesara” din ratiuni de Stat.

Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 inainte de Hristos – 14 dupa Hristos). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intimplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in „August” ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugind fortei brute inclestarea nemaipomenita a birocratiei.

Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate clasele sociale ale societatii, nu o data dintre „legionarii” iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, „pax romana”, (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.

Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane. In decurs de doar citeva secole, Roma a „institutionalizat” Biserica, transformind-o in „Biserica Romei”. Conflictul dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. |i de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : „Sfintul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat sa bintuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea „reicht” al germanilor, care trebuia sa dureze „o mie de ani” s-a prabusit in tandari. Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este „reintegrarea” si „renasterea”. Termenii sub care se vorbeste despre aceasta sint diferiti: „casa comuna a Europei, noua ordine economica mondiala, „Europa unificata” sau „Statele Unite ale Europei”. Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. „Babilonul cel mare”, cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare „Anticrist” pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamintul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.

Cristalizind cele de mai sus, putem spune impreuna cu Henry H. Halley, in „Dictionarul Biblic” ca: ” Nu vom putea intelege conditia actuala a crestinatatii decit privind-o in lumina istoriei. Din pacate insa, necunoasterea istoriei Bisericii este mai raspindita chiar decit necunoasterea Bibliei. Noi credem ca pastorul are datoria de a-si invata enoriasii faptele principale ale Istoriei Bisericii.
Istoria lumii este vazuta de obicei in trei mari perioade:

ANTICA: Egipt, Siria, Babilon, Persia, Grecia, Roma.

MEDIEVALA: De la caderea Romei la descoperirea Americii.

MODERNA: Din secolul XV pina in epoca actuala.”

„Istoria Bisericii este si ea vazuta in trei mari perioade:

PERIOADA IMPERIULUI ROMAN: Prigoanele, martirii, parintii Bisericii, controversele, „crestinizarea” Imperiului.

PERIOADA MEDIEVALA: Cresterea si puterea papalitatii, Inchizitia (ca o desavirsire a stapinirii ierarhiei asupra maselor mari de „credinciosi”), monasticismul (calugaria)(ca o reactie disperata de „iesire” din sistemul corupt si lumesc al ierarhiei oficiale), mahomedanismul (o reactivare a rolului jucat de urmasii lui Ismael in istoria lumii), rusinea cruciadelor (ca o „asasinare a spiritului crestin” si ca o capitulare a Bisericii in fata ambitiilor economice si politice ale Imperiului).

PERIOADA MODERNA: Reforma protestanta, marea dezvoltare a bisericilor evanghelice (numite asa pentru intoarcerea lor la autoritatea Evangheliei in detrimentul autoritatii „ierarhiei” corupte si compromise). Traducerea Bibliei in limbile de circulatie nationala. Extraordinarea circulatie a Bibliei inlesnita de aparitia si dezvoltarea tiparului. Eliberara guvernelor de sub tutela religioasa a Bisericii si scoaterea institutiilor sociale de sub controlul preotesc. Lucrarea misionara mondiala; reformele si revolutiile sociale. Separatismul national, inclestarea razboaielor mondiale, nazuinta contemporana spre o „reunificare” pe fundalul „mostenirii crestine comune”. Cresterea puterii papalitatii in plan politic mondial. Accentul pus de Biserica Evanghelica pe vestirea „venirii Domnului”.

„Cele trei mari diviziuni ale crestinismului contemporan sint:

ROMANO – CATOLICII: care predomina in Sudul Europei si in America de Sud.

ORTODOC|II: care sint majoritari in Rasaritul si Sud-Estul Europei.

PROTESTANTII: care predomina in vestul Europei si in America de Nord.”

„Aceasta divizare este urmarea celor doua mari rupturi care au avut loc in sinul crestinismului. Una s-a produs in secolul IX, cind Biserica de Rasarit s-a despartit de Biserica de Apus din motive politice si de dominare teritoriala (aceasta rupere a dus la formarea Bisericii Ortodoxe). Cealalta ruptura s-a produs in secolul XVI, sub conducerea lui conducerea lui Martin Luther – si a dus la legalizarea curentelor evanghelice care supravietuisera pe toata durata „ierarhiei” Bisericii social politice maritate cu Statul.”

Iata ce a spus Harnack despre aceste trei ramuri ale Bisericii: „Biserica Ortodoxa este crestinismul primitiv plus paginismul grec si oriental. Biserica Romano-Catolica este crestinismul primitiv plus paginismul grec si roman. Biserica Protestanta este incercarea de a elibera crestinismul primitiv pur de sub toate formele de paginism.”

Pentru a intelege diferitele tipuri de Biserici locale asa cum exista ele astazi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este sa ne intoarcem la cartea Apocalipsei. Continutul ei ne aseaza inainte punctul lui Hristos de vedere asupra evolutiei Bisericii.

Fara indoiala, cartea Apocalipsei este cea mai paradoxala carte din intreaga Scriptura. Desi in ea se intilnesc si se implinesc cele mai multe din simbolurile si simbolismele biblice, crestinii din toate timpurile au privit-o cu teama si cu retinere.

Din multe puncte de vedere Apocalipsa este cartea „cea mai” a Bibliei.

Este „cea mai recomandata” carte de catre insusi Autorul Scripturilor (1:3) si totusi in planul de lectura al multora este „cea mai neglijata” carte.

Este „cea mai clara” ca intentie, fiind o descoperire (1:1), totusi este considerata de majoritatea cititorilor „cea mai confuza”.

Este „cea mai personal scrisa de Hristos” (1:10,19; 10:4; 22:18,19 – El hotaraste ce sa fie scris si ce sa ramina afara) si totusi este cartea „cea mai atribuita oamenilor” (multi o socotesc o scrisoare conspirativa a crestinilor din primele secole, plina de figuri si simboluri ale caror insemnatate cifrata s-a pierdut de-a lungul secolelor).

Prin continut, Apocalipsa este cartea „cea mai plina de urgii si de pedepse”, dar in acelasi timp cartea „cea mai plina de revelatii ceresti”.

Apocalipsa are trei scopuri declarate:

1. Aratarea Domnului Isus.
Cine nu este indragostit de Domnul Isus nu va pretui aceasta carte si nici nu o va intelege. „Cheia” intregii carti este descrierea frumusetii Domnului, in fiinta, intelepciune si lucrare. El apare ca Om proslavit, ca Fiu de Dumnezeu, ca Miel, ca Leu din semintia lui Iuda, ca Judecator, ca Mire, ca „mparat al „mparatilor, ca Pom al vietii, ca Soare, Luceafarul stralucitor de dimineata, etc, etc.

2. O anuntare a programului lumii. (1:19)
„Scrie „ce ai vazut”, „lucrurile care sint” – vremea Bisericii si „lucrurile care au sa vina dupa ele” – vremea sfirsitului.

3. Un mesaj catre Biserica. (1:4,11)
Sub suveranitatea lui Hristos, exista o singura Biserica, manifestindu-se in multe feluri, cazind si ridicindu-se, cucerind lumea sau lasindu-se cucerita vremelnic de ea.

Mesajul catre Biserica, de care ne vom ocupa in continuare, incepe cu o adresare generala, catre intreaga „Biserica”. (capitolul 1:4-20)

In aceasta parte a mesajului Domnul Isus se prezinta pe Sine:

a. In toata splendoarea gloriei Sale (1:13-18)

b. In toata splendoarea lucrarii Sale (1:4-8)

El isi proclama dumnezeirea v.4,5
El a desavirsit mintuirea v.5b
El isi face cunoscut scopul v.6

Imparatie pe pamint 5:10; 2:26; 3:21; 20:4
Preotie a credinciosilor – vom fi reprezentantii Lui
El isi anunta revenirea v.7
El isi anunta judecata v.7
El isi proclama autoritatea v.8
El sta in mijlocul celor sapte sfesnice v.13,20
El tine in mina cele sapte stele v.16,20

Dupa aceasta adresare generala, urmeaza o serie de sapte scrisori adresate la sapte Biserici locale din Asia Mica. Aceste Biserici pot fi luate ca:

1.- Sapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan si au facut tinta preocuparilor lui pastorale.

2.- Sapte Biserici ca sapte „tipuri” caracteristice posibile ale Bisericii de pretutindeni. Asemenea Biserici au existat si exista pretutindeni pe fata pamintului.

3.- Sapte Biserici ca exponente a sapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica in istoria ei dintre Rusalii si Rapire.

Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezinta sapte conditii specifice anumitor perioade distincte din istoria Bisericii. In descrierea lor putem recunoaste elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.

Toate aceste trei interpretari sint reale, corecte si recomandabile. Din studiul lor vom putea intelege mai bine „diversitatea” posibila a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica in orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care il recomanda Hristos diferitelor tulburari din viata Bisericii si „perspectivele” vesnice care ii asteapta ca rasplata pe cei ce, raminind in Biserica, ramin si credinciosi lui Hristos biruind lumea.

1. Biserica din Efes

„Catre ingerul Bisericii din Efes”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele in mina dreapta si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur:
Pretuirea: „Stiu faptele tale,, osteneala ta si rabdarea ta si ca nu poti suferi pe cei rai; ca ai pus la incercare pe cei ce zic ca sint apostoli si nu sint si ca i-ai gasit mincinosi. Stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui Meu si ca n-ai obosit.
Pericolul: Dar ce am impotriva ta,, este ca ti-ai parasit dragostea dintii.
Porunca: Adu-ti aminte de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintii.
Pedeapsa: Altfel,, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti. (Ai insa lucrul acesta bun: ca urasti faptele Nicolaitilor pe care si Eu le urasc.)
Perspectiva: „Celui ce va birui, ii voi da sa manince din pomul vietii,, care este in raiul lui Dumnezeu.”

Biserica din Efes reprezinta biserica in care s-a pierdut dragostea pentru Domnul Isus. Caldura spirituala si dragostea partasiei divine, erau pe duca. Aceasta este tipul unei biserici cu o invatatura corecta din punct de vedere doctrinar, vie din punct de vedere organizatoric, dar care si-a pierdut dragostea pentru Domnul. Intre Marta si Maria, Dumnezeu o lauda intotdeauna pe Maria, pentru ca ea „si-a ales partea cea buna” (Luca 10:38-42). Dumnezeu nu se multumeste cu faptele noastre, El ne vrea pe noi insine. „Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?” (Ioan 21:16)

Istoric, Efesul reprezinta etapa Bisericii primare (secolul I). Daca si despre ei, care erau credinciosi din generatia imediat urmatoare apostolilor s-a putut spune ca isi pierdusera dragostea dintii, cu cit mai mult ne paste acest pericol pe noi, cei de astazi?

2. Biserica din Smirna

„Catre ingerul Bisericii din Smirna”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel dintii si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a inviat:
Pretuirea: „Stiu necazul tau si saracia ta(dar esti bogat), si batlocurile din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sint, ci sint o sinagoga a Satanei.”
Pericolul: ……………
Porunca: Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pina la moarte, si-ti voi da cununa vietii.
Pedeapsa: …………..
Perspectiva: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte.”

3. Biserica din Pergam

„Catre ingerul Bisericii din Pergam”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri:
Pretuirea: „Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar in zilele cind Antipa, marturul Mei credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana.
Pericolul: Dar am ceva impotriva ta. Tu ai acolo niste oameni care tin de invatatura lui Balaam, care a invatat pe Balac sa puna o piatra de potignire inaintea copiilor lui Israel, ca sa manince din lucrurile jertfite idolilor, si sa dedea la curvie. Tot asa, si tu ai citiva care, deasemenea, tin invatatura Nicolaitilor, pe care Eu o urasc.
Porunca: Pocaieste-te dar.
Pedeapsa: Altfel, voi veni la tine curind, si ma voi razboi cu ei cu sabia guri Mele.
Perspectiva: „Celui ce va birui, ii voi da sa manince din mana ascunsa, si-i voi da un nume nou, pe care nu-l stie nimeni, decit acela care-l primeste.”

4. Biserica din Tiatira

„Catre ingerul Bisericii din Tiatira”

Prezentarea: „Iata ce zice Fiul lui Dumneyeu, care are ochii ca para focului si ale carui picioare sunt ca arama aprinsa:
Pretuirea: „Stiu faptele tale, dragostea ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sunt mai multe ca cele dintii.
Pericolul: Dar iata ce am impotriva ta: tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se yice proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie si sa manince din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei!
Porunca: Voua insa tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti invatatura aceasta si nu ati cunoscut „adincimile Satanei”, cum le numesc ei, va yic? Nu pun peste voi alta greutate. Numai tineti cu tarie ce aveti, pina voi veni!
Pedeapsa: Iata ca am s-o arunc bolnava in pat, si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimit un necay mare, daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moarte pe copiii ei. Si toate Bisericile vor cunoaste ca „Eu sint Cel ce cercetez rarunchii si inima” si voi da fiecaruia din voi dupa faptele lui.
Perspectiva: „Celui ce va birui, si celui ce va payi pina la sfirsit lucrarile Mele, ii voi da stapinirepeste Neamuri. Le va cirmui cu un toiag de fier, si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. Si i voi da luceafarul de dimineata”.

Biserica din Tiatira este urmarea fireasca a Bisericii din Pergam. Idolatria si imoralitatea incepute atunci si-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica ingropata sub influenta lumii. Scrisoarea aceasta este cea mai lunga dintre toate cele sapte. Ea este un rechizitoriu impotriva compromisului si o judecata aspra asupra pacatului.

Domnul Isus se prezinta ca Cel ce are „ochii ca para focului si ale carui picioare sint ca arama aprinsa”. Nimic nu rezista focului; orice acoperamint al pacatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este si ea un simbol al judecatii. Domnul ii va calca in picioare pe cei pacatosi. (Apocalipsa 14:18-20; 19:15)

Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune ca ar fi avut dragoste. Tragedia Tiatirei a fost insa ca aceasta dragoste a fost fara limitele unei invataturi sanatoase. Dragostea fara doctrina este ca si riul fara margini: face mlastini ! Biserica aceasta era partasa cu lumea la sarbatori pagine (mincaruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor si serbarea se termina cu betii si cu orgii publice. (1 Corinteni 10:27-28, 19-22)

Problema Bisericii din Tiatira a inceput odata cu acceptarea Izabelei. Pentru intelegerea acestui simbolism este bine sa citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experienta Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest imparat al lui Israel a fost „mai rau ca toti” (capitolul 16:30,31). El a staruit in pacatele lui Ieroboam (16:31) si a adaugat la ele influenta nefasta a Izabelei.

Dar care au fost pacatele lui Ieroboam? In 1 Regi 14:9 ni se spune ca Dumnezeu il mustra astfel: „Tu ai facut mai rau decit toti dinaintea ta: te-ai dus sa-ti faci alti dumnezei si chipuri turnate ca sa ma minii, si M-ai lepadat inapoia ta !” Dupa ce a rupt imparatia de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viata de inchinaciune a Israelului. Din considerente politice, el a facut urmatoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu doi vitei de aur ca loc de inchinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preotia (1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el insusi inaintea altarului si a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste pacate au fost repetate de Ahab. In plus el a luat-o de sotie pe Izabela, care a adus in Israel idolatria si imoralitatea. Izabela l-a invatat pe Ahab ca lui ii esate permis sa faca orice, chiar sa si omoare. Pentru a ilustra lipsa de rinduiala de pe timpul lui Ahab si a Izabelei, autorul Bibliei intercaleaza pasajul din 1 Regi 16:34. In popor disparuse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice imi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a intirziat sa se arate.

Izabela a adus in Biserica din Tiatira „inovatii” si „adincimi” necunoscute inaintea ei. Ea a dispretuit Cuvintul divin scris, proclamindu-se „proorocita” si permitindu-si sa-i invete pe credinciosi lucruri nepermise. Domnul Isus este hotarit sa descopere pacatul si sa-l elimine din Biserica. Textul ne spune ca acest proces de disciplinare se va face in trei faze: mai intii este acordat un timp de har, in care se da sansa pocaintei, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe masura vinovatiei, si in al treilea rind, influenta acestei pedepse se va rasfringe in mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge sa se teama de Domnul (Apocalipsa 2:21-23).

Nu toti din Tiatira s-au lasat amagiti de ratacirile Izabelei. Ca si in vremea lui Ilie au mai existat si oameni care au stat linga Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi partasi cu Hristos in stapinirea lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafarul de dimineata care le este oferit, este insusi Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16)

Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada caderii in marea idolatrie. Maria, mama Domnului Isus a fost proclamata „Mijlocitoare” si „pururea fecioara”. In loc sa se suie la Ierusalimul ceresc, crestinii au fost invatati sa se inchine la tot felul de „vitei de aur”. Atunci a aparut inchinarea la icoane si la Fecioara Maria. Biserica a fost declarata „detinatoarea tainelor” pretinzind controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvint Evul Intunecat. Biserica a inceput sa imite preotia din Israel, „Ierarhiile eclesiastice”. Regii s-au amestecat la „altar”, dindu-L pe Hristos la o parte.

5. Biserica din Sardes

„Ingerului Bisericii din Sardes”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele:
Pretuirea: Totusi ai in Sardes citeva nume,, care nu si-au minjit hainele. Ei vor umbla impreuna cu mine imbracati in alb, fiindca sint vrednici.
Pericolul: Stiu faptele tale: ca iti merge numele ca traiesti, dar esti mort.
Porunca: Vegheaza si intareste ce ramine, care e pe moarte, caci n-am gasit faptele tale desavirsite inaintea Dumnezeului meu. Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit ! Tine si pocaieste-te !
Pedeapsa: Daca nu veghezi,, voi veni la tine ca un hot si nu vei stii in care ceas voi veni peste tine.
Perspectiva: Cel ce va birui,, va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui”

Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetatii inseamna „ramasite”. Acest oras, proverbial de bogat, asezat pe meterezele unei culmi muntoase, cazuse de doua ori in miinile dusmanilor din cauza lipsei de veghere. Increzatori in pozitia lor de necucerit, locuitorii cetatii n-au lasat straja in timpul asediului. De doua ori Sardes a fost transformata in ruine.

Indemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului.

Din felul in care se prezinta acestei Biserici, intelegem ca Domnul Isus era suparat pe conducerea acesteia. „Sapte Duhuri si sapte stele in mina” reprezinta intentia Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfint. In Sardes, forma luase loc fondului, iar pacatul inlocuise neprihanirea, separind Biserica de Hristos.

Trei categorii de oameni sint mentionati in aceasta adunare:

– cei morti (despartiti cu totul de Dumnezeu),
– cei aflati pe moarte (care fusesera ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau in pericolul instrainarii)
– cei vrednici (care isi pastrasera pozitia si partasia in Hristos)

Fiecarei categorii ii este adresat un mesaj aparte. Celor morti li se spune ca faptele lor sint zadarnice. Ei trebuie sa-L caute pe Domnul. Celor aflati pe moarte li se spune ca trebuie sa se intoarca la o stare pe care o cunoscusera altadata. Calea recomandata este pocainta si studiul Cuvintului. Celor „vrednici” le este adresat un cuvint de pretuire. Dumnezeu „cauta mereu oameni” si este mare lucru sa fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4; Iov 4:17- 19; Ezechiel 13:30)

Sardes este urmarea fireasca a procesului de decadere inceput in Pergam si continuat in Tiatira. Casatoria cu lumea a dus la intrarea pacatului in Biserica si urmarea fireasca a pacatului a fost moartea.

Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformatiei. Printre cei vrednici care si-au pastrat hainele curate ii putem cita pe „Fratii Moravieni”, pe Ioan Hus si pe Martin Luther. In vremea lor, Biserica a meritat sa poarte numele de Biserica „Ramasitelor”. Influenta si lucrarea acestor citiva reformatori a facut posibila aparitia Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfirsitul secolului XVI si inceputul secolului XVII. Remarca din versetul 5 Inu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea Vietii” poate fi interpretata si ca o aluzie ironica la „excomunicarile” pe care „Biserica” le-a pronuntat impotriva reformatorilor.

Amanunte: Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mica. Asezata pe un platou muntos, a devenit bogata prin exploatarile aurifere din apele riurilor din apropiere. Cele doua cuceriri despre care s-a vorbit au fost facute de Cirus (in 549 inainte de Hristos), si de Antiohus cel Mare (in 214 inainte de Hristos).

Asemanare: Evolutia Bisericii in succesiunea lui Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrata de viata lui Samson. Tovarasia cu lumea, dragostea femeilor straine si apoi umilirea lui sint etape similare cu viata Bisericii.

6. Biserica din Filadelfia

„Ingerului Bisericii din Filadelfia”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel Sfint, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide:
Pretuirea: Stiu faptele tale: …caci ai putina putere si ai pazit Cuvintul Meu si n-ai tagaduit Numele Meu. …Fiindca ai pazit cuvintul rabdarii Mele…
Pericolul: ………..
Porunca: Eu vin curind. Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa.
Pedeapsa: …………
Perspectiva:
(terestra)
” …iata,, ti-am pus inainte o usa deschisa, pe care nimeni n-o poate inchide, … Iata ca iti dau din cei ce sint in Sinagoga Satanei, care zic ca sint iudei si nu sint, ci mint; iata ca ii voi face sa vina si sa se inchine la picioarele tale si sa stie ca te-am iubit. …te voi pazi si Eu de ceasul incercarii care are sa vina peste lumea intreaga,, ca sa incerce pe locuitorii pamintului.
(cereasca) Pe cel ce va birui,, il voi face un stilp in Templul Dumnezeului Meu,, si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu,, Noul Ierusalim,, care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu si Numele Meu cel nou.”

„Filadelfia” inseamna in traducere: „dragoste de frati”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunari crestine. Domnul Isus nu-i gaseste nici un fel de acuzare. Felul in care se prezinta Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclama in atributele Sale. Remarcam:

1. Centralitatea lui Hristos in Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era o sfinta pentru ca El era Sfint. Ea traia in adevar pentru ca El este Adevarul. Ea era activa pentru ca avea in mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „sa-i deschida o usa”. Ea era o autoritate pentru ca Hristos ii incredintase aceasta autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este usa… „Nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Isus este acela care creaza oportunitatile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27) Usa deschisa din fata Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestatt in Filadelfia („ai putina putere”). Recapitulind cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: Cunoasterea Cuvintului, marturie indrazneata, prezenta puterii si dovedirea rabdarii in incercari.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectiva imediata: recunoastere din partea Iudeilor, …o bogata activitate misionara, …izbavire din Necazul care va lovi lumea, …si o perspectiva vesnica: o cununa pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stilp in Templul etern (sublinierea pozitiei, lucrarii si importantei crestinului in vesnicie), …un inscris cu o noua identitate (din Cine se trage, unde locuieste si al cui este). Domnul Isus ne va trece pe Numele Sau ca la orice casatorie. (El este Mirele, iar noi sintem Mireasa)

Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Da-ne Doamne cit mai multe Biserici din acestea !

Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de dupa Reformatie. A fost vremea Bisericii Misionare. Indragostiti de Hristos si liberi de orice forma sau traditie, credinciosii secolului XVII-XIX si chiar XX au tradus Biblia punind-o in mina oamenilor. Valul trezirii a fost raspindit de martorii credinciosi care nu s-au plecat sub amenintarile „bisericii oficiale”, ci s-au raspindit datorita persecutiei pe toata fata pamintului. In aceste Biserici credinciosii s-au numit inca odata „frati”, au inlaturat clerul si ierarhiile si au instaurat inca odata in adunari „Cultul lui Hristos” – singurul Mintuitor si Mijlocitor dintre Dumnezeu si oameni.

O astfel de stare spirituala nu este usor de mentinut. Dusmani din afara si formalisti din launtru o asalteaza mereu. Din acest motiv credinciosii trebuie sa fie intr-o permanenta stare de vigilenta: „Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa”. O asemenea Biserica este mereu in asteptarea Rapirii, pe care o vede ca pe o izbavire promisa, din fata Necazului care se va abate asupra intregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecatii, ci se pregateste in asteptarea Nuntii !!

7. Biserica din Laodicea

„Ingerului Bisericii din Laodicea”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce este Amin,, Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu:
Pretuirea: …………
Pericolul: Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece, nici in clocot. O, daca ai fi rece sau in clocot ! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea. Pentru ca zici: „Sint bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic”, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol, te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.
Porunca: Fii plin de rivna dar si pocaieste-te !
Pedeapsa: Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe care-i iubesc.
Perspectiva:
(imediata)
Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa,, voi intra la el,, voi cina cu el si el cu Mine.
(cereasca) Celui ce va birui,, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie,, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.

Laodicea a fost un oras important din Asia Mica. Situat la intersectia a trei drumuri comerciale, acest oras a devenit o metropola a luxului si a bogatiei. Caravanele de negustori au adus inspre cetate nu numai marfuri din colturile pamintului, ci si obiceiuri diferite. Din acest motiv, in cetate domnea o toleranta generala. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism in care normele absolute au fost lasate la o parte.

„Laodicea” inseamna in traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, vointa celor multi”. Fiecare era liber sa traiasca dupa mintea lui.

Influenta societatii din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a nascut relativismul religios, iar bunastarea materiala a creat un climat de auto-multumire sufleteasca. Incet, incet, forma a luat loc continutului. Sub abundenta exterioara se ascundea insa goliciunea spirituala si mai ales lipsa unei relatii personale cu Domnul Isus. Biserica din Laodicea a murit fara sa bage de seama. Cautind sa-i multumeasca pe oameni, Biserica a pastrat traditiile crestine, dar a lepadat „flacara Evangheliei” temindu-se sa nu fie considerata „fanatica”. Biserica a ajuns sa fie plasata undeva intre lume si crestinismul adevarat.

Remarcati felul in care se prezinta Domnul Isus Bisericii. El este „AMIN” (Adevarul), Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu. Toleranta si relativismul sint confruntate cu etalonul sfinteniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire noua, care a inceput cu Hristos. „Daca este cineva in Hristos este o faptura noua”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie sa asculte mai mult de oameni decit de Dumnezeu. (Faptele Apostolilor 4:19) Inu orisicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri”. (Matei 7:21)

Biserica din Laodicea fusese sufocata de influenta lumii. Neghina inabusise griul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunostinta, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia de acolo era vestita in toata lumea), dar era oarba in ce priveste cunoasterea de sine. Parerea Domnului Isus despre aceasta Biserica era total diferita de ce credeau Laodicienii despre ei insisi. Laudarosenia celor din Biserica era revoltatoare. Domnul Isus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotarit sa o „verse” din gura Lui.

Laodicea este Biserica fara Hristos. „Iata Eu stau la usa si bat”. Hristos este afara. El nu mai este acceptat in Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranta este mintuirea prrin acceptarea personala a lui Hristos. („Daca deschide cineva… „) Biserica nu-L mai primeste, dar El bate la inima fiecaruia in parte. Pentru cel ce-I deschide, exista belsug de binecuvintari. Oare cita taina de frumusete se gaseste in promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, si El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa partasiei”. Incepind cu ea se intra in odihna de seara. Remarcati insa ordinea cuvintelor din aceasta promisiune. Dumnezeu participa la cina celui ce-L primeste, dar si cel ce-L primeste este oaspetele lui Hristos. „Si Eu cu el, dar si el cu Mine !”

Este interesant ca Biserica din Laodicea nu a ajuns in aceasta stare rea fiind atacata din afara. Nicaieri nu ni se spune ca ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei insa nu i-a fost de bun augur. Hristos o indeamna sa cumpere de la El „aur curatit prin foc”. Crestinii din Laodicea n-au vrut sa fie considerati „fanatici” si au „lasat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepadati de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti”. (2 Timotei 3:12) Lipsa de impotrivire din partea lumii este un semn ca Biserica nu mai este considerata un pericol de catre Satana. O Biserica in care nu se vad atacurile celui rau si care nu este batjocorita si prigonita de lume, trebuie sa se intrebe cu toata seriozitatea: „Ce se intimpla?” Aurul pe care-L doreste Hristos pentru Biserica Sa este „aur curatit prin foc”.

Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica moderna. La inceputul secolului XX, crestinismul a intrat intr-o noua faza. Teologia liberala s-a napustit asupra Bibliei si a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al mintii omenesti in procesul de intelegere progresiva a realitatii. Minunile au fost schimbate in evenimente intelese gresit si inregistrate deformat, Hristos a fost dezbracat de dumnezeirea Sa, iar cerul si iadul s-au transformat in „concepte extreme” de traire, inventate pentru a-i motiva pe oameni inspre o anumita traire care sa asigure bunastarea tuturor. Societatea de astazi a fost ridicata deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie si pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, disciplina bisericeasca a fost eliminata. Intr-un climat de toleranta, Hristos a fost izgonit din Biserica.

Introducere in teologie – Prolegomena (II)

PROLEGOMENA (partea II-a)

7. SURSA BIBLICA A TEOLOGIEI

Teologul evanghelic accepta, umil si plin de credinta, toate afirmatiile clarei ale Scripturii. Desi este adevarat ca darul maret dat de Dumnezeu oamenilor este Isus Hristos si ca menirea primordiala a Cuvintului lui Dumnezeu este aceea de a depune marturie despre Hristos, in Biblie mai exista si alte afirmatii despre adevar care sint toate foarte folositoare pentru invatatura. Este adevarat ca uneori oamenii au batjocorit continutul de informatii al Bibliei, fortind prin interpretari gresite textul Scripturii si rastalmacind metafore ca: ferestrele cerului, cele patru vinturi, etc. Iata ce declara Menno Simon despre autoritatea Scripturii:

“Nadajduim ca nici un om cu mintea intreaga nu va fi atit de ignorant incit sa nu-si dea seama ca Vechiul si Noul Testament au fost scrise spre invatatura, mustrarea si indreptarea noastra; si ca ele sint sceptrul si legalitatea careia trebuie sa i se supuna in ascultare orice casa, adunare, Biserica sau Imparatie a Domnului (2 Timotei 3:16). Orice lucru contrar Scripturii, fie ca este vorba despre doctrina, credinta, simboluri, inchinare sau comportament, trebuie confruntat cu aceasta legalitate si demolat cu acest sceptru, fara sa ne uitam la fata omului si fiind hotariti sa mergem pina la o nimicire totala”. (Complete Works (Elkhart, Ind. John F. Funk and Brother, 1871) I, pp.53,54)

Menno adauga si acest indemn:

“Va rog, plin de smerenie si teama sfinta, sa examinati aceste invataturi ale mele si sa le judecati prin Duhul si Cuvintul lui Hristos care este in voi. Comparati-le cu invatatura si practica apostolilor …: Trag nadejde ca, prin harul lui Dumnezeu, veti intelege deplin ca ce propovaduim noi este tocmai acea invatatura infailibila si de nezdruncinat a Scripturii” (Idem, I. p.77).

Este bine stiut ca, in ultimul secol, teologia modernista a ajuns sa puna la indoiala infailibilitatea Scripturilor; ei nu mai cred in minunile Domnului, nu mai accepta nasterea Domnului Isus din fecioara, neaga divinitatea unica a lui Isus Hristos, reduc problema ispasirii la o simpla influentare morala, resping invatatura biblica despre invierea in trup, inlocuind-o cu invatatura greceasca a nemuririi sufletului, nu cred in revenirea personala a Domnului Isus si-i neaga Bibliei statutul de autoritate deplina si desavirsita. (Vezi John Horsch, Modern Religious Liberalism (Scottdale, Pa. Mennonite Publishing House, 19240; J. Gresham, Christianity and Liberalism (New York; The Macmillan Co. 1942), p. 270.)

Acesti modernisti nu mai cred ca toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete (2 Timotei 3:16) si ca “nici o proorocie nu se tilcuieste singura. Caci nici o proorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, minati de Duhul Sfint” (2 Petru 1:20-21).

Si Catolicii si Protestantii sint de acord in privinta inspiratiei desavirsite a Scripturilor. Iata cum este exprimat acest punct de vedere intr-o definitie catolica:

“Inspiratia este o influenta directa a harului divin asupra mintii, asupra vointei si asupra tuturor celorlalte facultati ale scriitorului uman, care are ca rezultat faptul ca el concepe mintal, doreste si in final chiar scrie in modul cel mai corect exact ceea ce Dumnezeu intentioneaza ca el sa scrie si nimic altceva, asa ca putem spune pe drept cuvint ca Dumnezeu insusi este autorul tuturor celor scrise” (Donald Attwater, General Editor, A Catholic Dictionary (New York: The Macmillan Co. 1942), p.270).

Acelasi teolog continua:

“Inspiratia nu variaza in intensitate sau calitate, ea este aceiasi in toate cartile Bibliei si la fel in orice fragment al lor, garantindu-ne intreaga lor infailibilitate si autoritatea lor dumnezeiasca. Din cauza ca inspiratia nu este un proces mecanic sau o putere strivitoare, ci doar o influenta care se manifesta in launtrul mintii si vointei scriitorului uman, stilul personal, vocabularul personal si toate trasaturile personalitatii lui omenesti ramin intacte si usor de identificat in cartea produsa, desi continutul ei este in intregime lucrarea lui Dumnezeu Insusi, iar omul este doar un instrument in mina Lui desavirsita.” (Idem, pp.270,271.)

Cel ce vrea sa stie mai mult despre inspiratie poate citi excelentul eseu scris de John Murray de la Seminarul Teologic Westminster si intitulat: “The Attestation of Scripture”. (In The Infallible Word, pp.1-52)

Fiind si o carte scrisa de oameni, Biblia prezinta elemente pur omenesti ca de exemplu exagerarea constienta facuta de oamenii din poporul Israel in fata deslantuirii grozavelor plagi care s-au abatut asupra Egiptului (Exod. 9:6,7) sau prezenta emotiilor pur omenesti de: dezgust, descurajare, nadejde, aspiratie, bucurie si necaz. Biblia cuprinde o inregistrare a istoriei asa cum a fost ea vazuta prin ochii omenesti.

De exemplu, istorisirile paralele ale evanghelistilor pot fi numai cu greu armonizate una cu cealalta din cauza ca autorii lor le-au scris intr-o deplina libertate fara sa fie preocupati daca vor spune la fel ca cei ce vor povesti aceleasi evenimente. Stilul si vocabularul folosit se deosebeste foarte mult de la un scriitor la altul. Mai mult, personalitatea si experienta personala a fiecaruia este evidenta in felul in care sint scrise cartile Bibliei.

Credinta in inspiratia deplina a Scripturilor nu presupune in nici un fel convingerea ca autorii scrierilor au fost coplesiti de un fel de extaz religios care le-ar fi paralizat capacitatile mintale personale. Si inca ceva, limbajul scrierilor sfinte nu este unul stiintific sau macar teologic, ci este acela al vietii de fiecare zi. (vezi Gods Word Written, Herald Press, 1966, 1968.)

Cind “evanghelicii” sustin ca teologia trebuie sa fie in intregime intemeiata pe surse biblice, ei inteleg prin aceasta ca este de datoria oricarui teolog sa-si intemeieze afirmatiile pe Cuvintul lui Dumnezeu, pe intreg Cuvintul lui Dumnezeu si numai pe Cuvintul lui Dumnezeu.

Aceasta pozitie este in contradictie cu pozitia celorlalte doua curente teologice de interpretare : Scoala Rationalista si Scoala Catolica.

Mai exista si o alta pozitie a Scolii de interpretare mistica de care ne vom ocupa intr-unul din capitolele urmatoare.

Rationalistii stabilesc dinainte ceea ce cred ei ca este in limitele posibilului si apoi se folosesc de propriul lor intelect ca de un arbitru final al adevarului, dind la o parte autoritatea Cuvintului lui Dumnezeu revelat. Ei au fost foarte mult influentati de unele scoli de gindire filosofica, mai ales din timpul lui Immanuel Kant, din cea de a doua jumatate a secolului optsprezece. Noi spunem impreuna cu Luther ca:

“Nu trebuie sa criticam, sa cintarim sau sa judecam Scripturile cu propria noastra inteligenta, ci rivnitori si intr-o atmosfera de rugaciune, noi trebuie sa meditam asupra celor scrise cautind sa patrundem sensul adinc al celor scrise … Duhul Sfint trebuie sa fie in aceasta invatatorul si calauza noastra desavirsita de la care nu trebuie sa ne sfiim sa luam intelepciune. Ori de cite ori ma aflu asaltat de ispite, eu ma refugiez imediat in continutul unui verset din Biblie, ca acela care spune de exemplu ca Hristos Isus a murit pentru mine, si imi extrag de acolo puterea si nadejdea necesara pentru a depasi momentul de criza”. (Thomas S. Kepler, The Table Talk of Martin Luther (New York& Cleveland; The World Publishing co., 1952), p.6.)

Luther a mai spus:

“Mi-am bazat predicarea pe fiecare litera din cuvintul lui Dumnezeu; cui ii place sa ma urmeze, cui nu, sa ramina in urma”. (Idem, p.8.)

Conrad Grebel, intemeietorul miscarii “Fratilor elvetieni”, a scris in 1524: “Nu scoala, ci harul lui Dumnezeu mi-a dat puterea sa ma incred in Cuvintul lui Dumnezeu”. (Harold S. Bender, Conrad Grebel, c. 1498- 1526, Goshen, Ind. The Menonite Historical Society, 1950, p.iv)

Pacostea teologiei de astazi este ca ea a intrat sub influenta unor teorii abstracte pline de speculatii si sisteme filosofice, in loc sa stea in lumina curata a afirmatiilor clare prezentate de Dumnezeu in Cuvintul Sau.
Biserica Catolica nu respecta Biblia ca pe singura ei autoritate in probleme de credinta si practica. Pozitia ei a fost formulata in felul urmator: “ Sfinta Scriptura este de folos ca sa invete, ca sa mustre, ca sa indrepte, ca sa dea intelepciune in neprihanire, dar simpla ei citire nu garanteaza ajungerea la mintuire si ea nu este singura autoritate in probleme de credinta crestina. Autoritatea suprema ramine un atribut al Bisericii vii, iar sfinta traditie trebuie asezata alaturi de Scriptura si considerata la fel de inspirata. O dogma catolica deci, nu are neaparata trebuinta de un suport biblic care sa-i garanteze autoritatea; dogmele sint vrednice de crezare nu pentru ca ar fi luate din Scriptura, ci pentru faptul ca sint invatate de catre Biserica …” (A Catholic Dictionary, p.479)

In ce priveste acest corp de invatatura extrabiblic, pe care catolicii il numesc “traditie”, iata cum a fost el definit: Traditia este “totalitatea invataturilor care nu au fost incredintate sfintelor Scripturi (desi s-ar fi putut sa fi aparut in anumite carti neinspirate), ci ne-au fost transmise din generatie in generatie prin intermediul unor parinti autorizati ai Bisericii.” (Idem, p.528.)

Catolicii si Protestantii au pareri diferite nu numai in ceea ce priveste traditia extrabiblica, ci si in alte invataturi. Catolicii neaga de exemplu validitatea interpretarii personale a Scripturii, sustinind dimpotriva ca: “Numai Biserica poate arata sensul si intelesul unui anumit pasaj din Biblie”. (Idem, p.483.) Cu alte cuvinte, credinciosii catolici nu sint incurajati sa citeasca si sa caute sa inteleaga singuri Biblia bazindu-se pe ajutorul si iluminarea Duhului Sfint. In catolicism, dreptul de a interpreta Scriptura nu este al credinciosului individual, ci al Bisericii prin activitatea ierarhiei ei. Protestantii s-au ridicat impotriva acestei restrictii si au sustinut ca autoritatea suprema in probleme de credinta si viata este Cuvintul lui Dumnezeu, asa cum este el descoperit si lamurit de Duhul Sfint fiecarei constiinte in parte. Catolicii pretind ca autoritatea suprema trebuie sa ramina Biserica, nu credinciosii individuali; clerul ei, nu multimea fara pregatire.

Un al treilea punct in care Romano-Catolicii difera de Protestanti este componenta Bibliei insasi. Catolicii au adaugat Vechiului Testament un numar de carti pe care ei le numesc deoterocanonice. Aceste carti sint: Tobias, Judith, Cartea intelepciunii, Eclesiastul, Baruc, I si II Macabei, Estera 10:4 pina la sfirsit, Daniel 3:24 pina la 4:3, precum si capitolele 13 si 14. Catolicii sustin ca autoritatea acestor adaugiri este la fel de mare ca a tuturor celorlalte carti ale Bibliei, desi ei admit ca “ele nu au fost incluse in Biblia evreiasca a iudeilor”. (Idem. p.153.)

Protestantii au refuzat aceste carti si fragmente de carti extracanonice pe baza faptului ca ele nu au fost prezente in Biblia folosita de Hristos si de apostoli. Ele contin de altfel invataturi care nu sint in armonie cu restul Scripturii si nu sint citate nicaieri in continutul consacrat al Noului Testament, nu exista nici macar o urma a lor.
Exista si un al patrulea punct in care Catolicii si Protestantii nu sint de aceiasi parere.

Protestantii cred ca Dumnezeu a inchis canonul cartilor sfinte la numarul celor cuprinse in Noul Testament si ca de atunci nu a mai existat nici un alt fel de revelatie personala care sa fi avut ca scop suplementarea sau adaugirea invataturii sfinte.

De exemplu, inchinaciunea catre inima sfinta a lui Isus care consta in adorarea inimii de carne a Mintuitorului isi trage popularitatea dintr-o revelatie personala pe care ar fi primit-o sfinta Margareta Maria Alacoque in anii 1673 – 1675. (Idem, p.467) Protestantii nu neaga faptul ca Dumnezeu poate da unora calauziri individuale prin intermediul vedeniilor sau a descoperirilor personale, dar se impotrivesc ideii ca o astfel de comunicare personala si individuala ar putea avea insemnatate pentru toata multimea credinciosilor si ar trebui adaugata la continutul Scripturii ca o practica recomandabila si necesara.

8. CRESTINISMUL SI MISTICISMUL

Din cauza ca misticismul nu este o miscare unitara este foarte dificil sa fir definit intr-un fel care sa-i multumeasca pe toti cei ce fac parte din aceasta grupare.

Misticismul este un termen care se poate aplica si unei religii pagine din afara curentului de invatatura crestina si in acelasi timp si unei denaturari eretice a crestinismului, care continua insa sa se manifeste in interiorul lumii asa zise crestine. Tot asa, termenul poate fi folosit si atunci cind ne referim la un anumit fel de crestinism care nu este fundamental gresit, dar pune un accent neobisnuit de mare pe anumite forme de pietate si de inchinaciune.

Esenta misticismului este o nebalansata aplecare inspre continutul unei relatii de partasie si de comuniune tainica cu Dumnezeu sau cu Hristos care sa mearga dincolo de umblarea obisnuita a celui credincios cu Domnul, asa cum este ea reglementata de continutul Cuvintului lui Dumnezeu si de interpretarea pe care i-o da Duhul Sfint.

Misticismul veritabil, in aspectele generale ale acestei miscari, implica se pare trei stagii de ascensiune in spiritualitate: purificarea, iluminarea si unirea extatica. (Vezi Theologica Germanica, la capitolul despre extaz in miscarea mistica, New York: Pantheon, 1949, pp.9-109)

Multi mistici, crestini si necrestini deasemenea, marturisesc ca au trait astfel de clipe de extaz in care au experimentat o neingradita, directa si coplesitoare prezenta a dumnezeirii. Ei au inclinat dupa aceea sa practice si sa propovaduiasca anumite lucruri care au fost contrare invataturii din Cuvintul lui Dumnezeu, deschizind oamenilor o cale speciala de contact cu divinitatea, fara sa mai tina seama de totala depravare a fiintei umane si de nevoia ei dupa un Mintuitor personal.

Experientele de extaz nu sint rele prin ele insele. Multi dintre crestinii evanghelici, protestanti si chiar unii dintre Catolici au marturisit si ei ca au trait momente de deosebita inaltare sufleteasca in care au experimentat o minunata simtire a prezentei lui Dumnezeu.

Charles G. Finney era un tinar avocat in data de 10 Octombrie 1821 cind si-a predat viata in miinile lui Hristos si cind L-a acceptat drept Mintuitor personal. In seara aceleiasi zile, el a trait citeva ore de partasie deosebita cu Domnul Isus Hristos, de parca ar fi stat fata in fata personal cu Mintuitorul. Felul in care parea ca-L priveste Isus l-a facut pe Finney sa plinga cu hohote, asa cum plinge un copil. Duhul Sfint s-a pogorit peste el cu o asemenea putere de parca “valuri de iubire lichida” (Richard E. Day, Man of Like Passions (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1942), p.45) l-ar fi inundat.

Si alti sfinti din Biserica Domnului au avut trairi asemanatoare. Charles G. Finney nu a devenit insa un mistic; el n-a alunecat inspre o viata de preocupari pioase deosebite si nici nu a pretins ca alti crestini trebuie sa caute sa aiba si ei trairi extatice asemanatoare cu a sa. Dimpotriva! Finney a devenit un om cu o teologie foarte sanatoasa, accentuind severitatea legii lui Dumnezeu, necesitatea pocaintei de pacate si datoria de a-L asculta si de a-L sluji pe Hristos Domnul. Misticii propriu-zisi au pus un accent prea mare pe anumite tipuri de pietate si sa aseze trairile emotionale deasupra Scripturilor.

Noi nu vrem sa negam faptul ca Dumnezeu poate hotari sa dea unora dintre copiii Sai trairi extatice si nici sa bagatelizam importanta unei religii a inimii, dar vrem sa punem in discutie care este pentru crestin autoritatea suprema in probleme de credinta si de practica. Este aceasta autoritate doar simtirea interioara intima primita in timpuri de extaz sau este ea doar invatatura clara si limpede a Cuvintului lui Dumnezeu? Iata ce scria, plin de seriozitate, Simon Menno:

“Fratilor, va spun adevarul si nu mint: nu sint nici Enoh, nici Ilie; nu am vedenii, nu sint profet si nici nu va pot spune cuvinte care sa nu fi fost deja spuse in desavirsitul Cuvint al lui Dumnezeu (si oricine ar vrea sa va invete altfel s-ar rataci curind si v-ar insela amarnic). Sint incredintat ca bunul Dumnezeu ma va pastra in Cuvintul Sau in asa fel incit sa nu pot scrie sau spune decit ceea ce ni s-a spus deja prin Moise, prin profeti, prin evanghelisti si prin celelalte scrieri apostolice; sa le caut si sa le explic sensul, intentia si scopul urmarit de Hristos. Judecati si voi care aveti o minte duhovniceasca. Repet, nu mi s-a aratat nimeni si nu m-a inspirat nici un inger, si nici nu doresc sa mi se arate, ca sa nu fiu dus in ratacire. Cuvintul lui Hristos, asa cum este el, imi este tot ce am nevoie si tot ceea ce imi este de folos.” (Complete Works, II, p.248.)

9. TEOLOGIA SI FILOSOFIA

Unii teologi au subapreciat Biblia considerind-o doar o culegere de texte improvizate pentru a sustine un anumit sistem omenesc de filosofie. Altii au cazut in alta extrema, privind la Biblie doar ca la o culegere de literatura evreiasca si minimalizindu-i bagajul de continut doctrinal.

Teologii evenghelici cred ca Biblia este mult mai mult decit un simplu cuvint al oamenilor. In esenta ei, Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu trimis catre oameni. Chiar daca nu apartii celor care vad in Scriptura inspiratia lui Dumnezeu, esti obligat sa vezi chiar si la o citire superficiala ca Biblia propune un punct de vedere foarte clar asupra multora din intrebarile care au framintat mintile oamenilor inca din zorile istoriei. (Complete Works, II, p.248.)

1. Biblia sustine ca exista un Dumnezeu viu si atotputernic, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, Sfintul lui Israel si Tatal Domnului nostru Isus Hristos.

2. Scripturile confirma deasemenea existenta unei puteri spirituale limitate care i se opune lui Dumnezeu. Aceasta entitate este numita Satana (impotrivitorul, adversarul) si Diavolul (pirisul). Biserica crestina de astazi are nevoie sa redevina constienta de prezenta si lucrarea nefasta a Diavolului in lumea de acum; bineinteles ca aceasta nu este o pledoarie pentru o intoarcere la caraghioslicurile Evului Mediu, cu strania lui demonologie si cu “vinatoarea de vrajitoare” careia i-au cazut victime o multime de oameni nevinovati.

3. Biblia ne invata ca universul nu este infinit si nici vesnic, ci ca el a avut un inceput, cind a fost creat de Dumnezeu printr-un decret divin (“fiat” – sa fie!).

4. Biblia marturiseste ca Dumnezeu este in acelasi timp si “transcendent” (dincolo de creatie si separat de ea) si “imanent” (prezent in tot ceea ce se intimpla in creatie). Dumnezeu este slavit in Sine insusi mai presus de toata creatia, dar este si implicat in farimintarile ei in calitate de Suveran si Sustinator al ei. Providenta divina (grija dumnezeiasca) se indreapta permanent asupra tuturor lucrurilor create de El.

5. Scriptura ne spune ca Dumnezeu l-a creat pe om cu o capacitate mintala capabila sa gindeasca si sa fie educata de El si i-a dat porunca sa stapineasca pamintul si sa-l ingrijeasca.

6. Conform Bibliei, omul a fost facut de Dumnezeu asemanator Lui in capacitatile morale, mintale si spirituale, dar ca omul a cazut in ispita Satanei si a atras asupra intregii rase infectia “pacatului si a mortii”. Din momentul caderii, omenirea este iremediabil pierduta si alienata fata de Dumnezeu si ar ramine vesnic asa, daca Dumnezeu nu ar fi avut initiativa lucrarii de mintuire.

7. Biblia ne arata cum Dumnezeu a intervenit mereu de-a lungul istoriei umane pentru a desavirsi aceasta lucrare de mintuire, care a culminat apoi in ispasirea facuta de intrupatul Fiu al lui Dumnezeu, pe Crucea din dealul Golgotei.

8. Biblia ne arata din plin cum Dumnezeu i-a chemat mereu pe oameni la Sine si i-a indemnat sa se pocaiasca de pacatele lor, sa creada in El, sa puna capat impotrivirii lor si sa-L asculte din toata inima.

9. Biblia marturiseste ca aceia care I se predau lui Hristos prin pocainta si credinta sincera sint reinoiti din punct de vedere spiritual si intra intr-un proces treptat care are ca scop transformarea lor in asemanarea cu Isus Hristos.

10. Dumnezeu aude rugaciunile copiilor Sai si-i asculta. Rugaciunea este calea hotarita de Dumnezeu pentru intrarea in partasie cu El si pentru obtinerea binecuvintarilor. Rugaciunea pentru cei bolnavi poate include uneori si o ungere simbolica cu untdelemn (Iacov 5:14).

11. Biblia ne spune ca Dumnezeu are un scop clar si prestabilit cu rasa umana aici pe pamint, si anume, transformarea pamintului intr-o imparatie a Sa, anticipata acum de existenta si activitatea Bisericii.

12. Semnele distinctive ale crestinismului adevarat sint: o separare spirituala de orice este rau (ceea ce duce la o viata de sfintenie personala, la o traire in smerenie si umilinta, la o slujire a binelui si la o etica plina de bunavointa fata de altii), si o pasiune launtrica necurmata pentru aducerea altor oameni la Hristos.

13. Conform Scripturii, drama prezenta in istoria omenirii nu este fara sfirsit, ci doar temporara. Confruntarea poporului lui Dumnezeu cu fortele raului se va termina in final cu o interventie coplesitoare a lui Dumnezeu, cind Hristos va veni personal ca sa puna capat oricarei impotriviri, sa-i invieze pe cei morti, sa-i duca pe sfinti in slava care le-a fost pregatita, iar pe cei ce au trait in nelegiuire sa-i judece si sa-i pedepseasca.

Pentru cel ce este gata sa o creada sincer si umil, Biblia pune la dispozitie raspunsuri la intrebari majore ca cele despre fiinta si natura lui Dumnezeu, originea materiei, energiei si vietii, natura si destinul omului, inceputul si sfirsitul tuturor lucrurilor. Ea nu va raspunde insa niciodata la intrebarile speculative si nerodnice ale filosofiei, printre care am putea aminti: care este componenta ultima a materiei, care este relatia dintre trupul omenesc si gindirea umana, care sint limitele si caile cunoasterii, etc. Biblia nu raspunde nici celor curiosi care ar vrea sa afle in ea o detaliere amanuntita a planului lui Dumnezeu in istoria lumii.

Revelatia divina din Biblie este gata sa ne puna la dispozitie raspunsuri suficiente ca sa ne duca la mintuire, dar nu intentioneaza nici pe departe sa fie un tratat de filosofie pura sau de stiinta. Orice incercare de a o transforma in asa ceva, va sfirsi intotdeauna printr-o desfigurare a Scripturii intr-o incercare disperata de a-L face pe Dumnezeu sa ne spuna mai mult decit a vrut El sa ne descopere in Cuvintul Sau. Pe de alta parte, filosofii care intorc spatele revelatiei, gresesc si ei amarnic atunci cind nu vor sa tina seama de informatiile despre Dumnezeu, lume si viata pe care ni le pune la indemina Biblia.

Oamenii au nevoie si de teologie si de lucrarea ratiunii daca vor sa inteleaga bine cine sint ei si pe ce lume se afla. Si bigotismul ingust al celor care au intors spatele stintei si goliciunea morala a celor care au intors spatele crestinismului, au adus lumii numai suferinte, privatiuni si drame sfisietoare. Ce bine ar fi daca ne-am putea da seama ca si revelatia si ratiunea sint cadouri din partea aceluiasi Dumnezeu care ne vrea fericiti si in viata de acum si in cea viitoare.

10. CRESTINISMUL SI CELELALTE RELIGII

Crestinismul este o religie exclusivista. Domnul Isus a spus ca El este Calea, Adevarul si Viata si ca nimeni nu vine la Tatal decit prin El. Biblia ne spune ca toti oamenii care se afla astazi in viata descind din aceia care au avut la inceput o cunoastere clara despre Dumnezeu. Aceasta inseamna ca Biblia ne prezinta o origine comuna a rasei umane, iar aceasta origine a fost intr-o atmosfera de contact direct, nemijlocit si vital cu Dumnezeu. Paginismul este prin urmare o degenerare regretabila si vinovata a nivelului de cunoastere a lui Dumnezeu, Tatal (Rom. 1:20-32) .

Exista astazi in lume si o parere contrara care spune ca religia a suportat si ea un proces de evolutie progresiva de la animismul originar (in care oamenii credeau ca in spatele tuturor manifestarilor se afla cite un dumnezeu), la monoteismul contemporan (unificarea tuturor zeitatilor intr-un singur Dumnezeu). Aceasta teorie sustine ca si religiile sint la urma urmei un produs al mintii omului aflat in dezvoltare. Biblia ne spune insa ca omul a avut o cunoastere divina initiala si ca a pierdut-o apoi, indepartindu-se din ce in ce mai mult de Dumnezeu si ajungind la practici cu atit mai primitive si mai repulsive, cu cit indepartarea aceasta a ajuns mai mare. Din punct de vedere crestin, religiile lumii sint rezultatul unei indepartari vinovate fata de Dumnezeu. Biblia ne spune ca omul a ajuns astazi pacatos in natura sa si ca nu mai poate veni la Dumnezeu decit prin intermediul unui mijlocitor oferit in persoana Domnului Isus Hristos. Aceasta pozitie a crestinului s-ar putea sa fie jignitoare pentru cei care stau in afara crestinismului, dar nu avem ce face; ea este izvorita din mesajul clar si categoric al Bibliei ( Cf. Schmidt-Rose: The origin and Growth of Religion, Dial Press, 1935).

Daca Domnul Isus Hristos este singura cale de intoarcere a oamenilor la Dumnezeu, se pune intrebarea: Atunci de ce le-a mai dat Dumnezeu evreilor Legea lui Moise?

Raspunsul la aceasta intrebare ar putea suna cam asa:
(1) ca sa-i faca constienti de starea lor de pacat;
(2) ca sa le dea posibilitatea sa-si exprime simbolic pocainta; si
(3) ca sa-i pregateasca pentru viitoarea rascumparare prin Mesia.

Cu alte cuvinte, institutiile legii mozaice au avut un caracter didactic, simbolic si tipologic. Numai harul l-a determinat pe Dumnezeu sa-i primeasca la Sine pe cei care veneau la El pe baza jertfelor prevazute de legea mozaica: “Caci este cu neputinta ca singele taurilor si al tapilor sa stearga pacatele”.

Daca se intreaba cineva: Cum de erau atunci iertati israelitii care au venit la Dumnezeu mai inainte ca sa se fi jertfit Isus Hristos? le putem raspunde ca aceasta s-a putut realiza doar printr-o aplicare “retroactiva” a harului. (Evrei 9:15)

Daca ne este ingaduit sa folosim o ilustratie contemporana, a fost de parca, in harul Sau, Dumnezeu a ales sa achite plata unui cec mai inainte ca Domnul Isus sa fi depozitat pretul necesar rascumpararii noastre. In ziua de astazi insa, nici ceremoniile mozaice si nici formele vreunei alte religii nu-i mai pot mintui pe oameni. Acest adevar a fost proclamat cu tarie de apostolii Domnului. Biserica crestina nu poate participa acum la nici un fel de tripla alianta asa-zis mintuitoare (Protestantismul, Catolicismul si Iudaismul). Numai Domnul Isus mintuieste. (Fapte 4:12) El este singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni.

Ceea ce face crestinismul superior oricarei alte religii este Domnul Isus Hristos. Crestinismul nu este mai bun datorita unei etici superioare sau datorita unui sistem filosofic mai distilat. Singura superioaritate
a credintei crestine este persoana lui Isus Hristos. El este singurul in stare sa-i mintuiasca pe cei pacatosi. Numai El este Dumnezeu adevarat intrupat in istorie si numai El ii poate scapa pe oameni de grozava pedeapsa a vinovatiei. Iata ce i-a spus ingerul lui Iosif: “Ea va naste un Fiu, si-I vei pune numele Isus, pentru ca El (numai El) (Accentuarea din originalul grec)va mintui pe poporul Lui de pacatele sale”. (Mat.1:21)

S-ar putea ca alte religii sa contina si ele mari doze de adevar, un sistem filosofic elaborat si norme superioare de etica, dar ele nu vor fi niciodata in stare sa le ofere oamenilor lucrarea de rascumparare. Aceasta este cauza pentru care ele pot si trebuie pe drept cuvint sa fie numite: “false”. Ele nu pot da celor ce adera la ele tocmai siguranta mintuirii eterne pe care pretind ca o ofera. Iata de ce, in peisajul multicolor al religiilor lumii, crestinismul nu se va multumi sa stea linistit, ci va accentua si va intretine mereu nevoia de misiune si de proclamare a Evangheliei mintuitoare pina la marginile pamintului.

11. EVANGHELIA SI LEGEA

Biserica Protestanta le este indatorata luteranilor pentru evidentierea acestui contrast care se gaseste in Biblie. In discutia de fata prin lege se va intelege voia revelata a Lui Dumnezeu care pretinde omului o ascultare absoluta fata de normele de dreptate stabilite de Dumnezeu. Mereu si mereu Scripturile subliniaza ca in fata legii Lui Dumnezeu toti oamenii sint pacatosi.

Legea – de orice fel ar fi ea – nu este in stare sa salveze pe nimeni. (Rom. 3:19-31) Cu toate acestea legea este importanta. Ea le demonstreaza oamenilor ca au nevoie de un Mintuitor. Apostolul Pavel marturiseste ca el n-ar fi cunoscut ce este pacatul, daca n-ar fi fost legea care sa-i spuna : “Sa nu poftesti!” (Rom.7:7)

Chiar si dupa ce o persoana este mintuita, legea isi pastreaza valoarea, caci ea ii slujeste copilului lui Dumnezeu drept indreptar etic. Prin Evanghelie vom intelege vestea buna ca Hristos a murit pentru cei pacatosi, asa incit cei condamnati de legea lui Dumnezeu pot fi salvati acum prin credinta in Domnul Isus Hristos. Cu alte cuvinte, numai Evanghelia este aceea care ii poate mingiia pe oameni si le poate aduce mintuirea.

Unii oameni cred ca in Vechiul Testament se gaseste numai legea, iar in Noul Testament se gaseste numai evanghelia. Este adevarat ca Vechiul Testament se preocupa mai mult de legea lui Dumnezeu, cautind sa-l faca pe om sa-si recunoasca pacatosenia si nevoia lui de salvare. Dar Vechiul Testament este si locul in care este anuntata venirea evangheliei lui Hristos. Pe de alta parte, in Evanghelia Noului Testament sint citate o sumedenie de pasaje din Vechiul Testament care sint folosite ca temelie peste care este cladita mintuirea. Calea de mintuire recomandata in Vechiul Testament era mai mult sau mai putin aceeasi ca si astazi, si anume : Justificarea prin credinta. (Rom.4:1-25)

Noul Testament are si el in continut legea. Ba mai mult, astazi, legea morala este si mai pretentioasa decit in vremurile vechi. (Mat.5:17- 48) Totusi, in ansamblul lui, Noul Testamenet se ocupa mai mult cu prezentarea Evangheliei mintuitoare a lui Hristos.

Am putea spune deci ca Vechiul Testament contine pe linga lege si mintuirea prin credinta, iar Noul Testament contine pe linga mintuirea prin credinta si prezenta legii. Diferenta mare este ca Noul Testament se concentreaza asupra prezentarii intruparii si patimilor Domnului Isus Hristos.

Ar mai exista si o alta impartire fragmentara a continutului celor doua testamente: impartirea dispensationalista. Aceasta se bazeaza pe observatia ca istoria omenirii, asa cum este ea redata in Biblie, se poate imparti in sapte dispensatii diferite in care revelatia si pretentiile lui Dumnezeu au fost diferite. (The Scofield Reference Bible New York: Oxford University Press, 1909, 1945); Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology (Dallas, Tex.: Dallas Seminary Press, 1947, 1948), I-VIII.)

12. RELATIA CRESTINULUI CU VECHIUL TESTAMENT

Tot asa cum am aratat ca legea si harul se gasesc si in Vechiul Testament si in Noul Testament, trebuie sa subliniem acum faptul ca un crestin nu se poate restringe numai la Noul Testament, ci trebuie sa-l citeasca si pe cel Vechi. Apostolul Pavel ne-a invatat ca: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavirsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna”.

Revelatia lui Dumnezeu pe care o avem in Noul Testament nu este rupta de aceea primita prin Vechiul Testament, ci deriva din ea, ca o continuare fireasca. Pretutindeni in Noul Testament ni se aminteste ca Vechiului Testament a fost cu adevarat Cuvintul lui Dumnezeu.

Exista sute de citate clare care aduc textul Vechiul Testament in cel Nou. Westcott si Hort sint de parere ca exista nu mai putin de 1.076 cazuri in care textul Vechiului Testament este citat in scrierile Noului Testament. Profesorul H.S. Miller scrie si el ca: “Este adevarat ca Vechiul Testament este citat, direct sau aluziv, de aproximativ 1.000 de ori … si chiar de mai multe ori, daca s-ar numara totul in intregime”. (H.S. Miller, General Biblical Introduction (Houghton, N.Y.: The Word-Rearer Press, 1947, p.49)

Exista o continuitate nu numai in ceea ce priveste continutul celor doua testamente, ci si in caracteristicile poporului lui Dumnezeu din ele. Aproximativ cu doua mii de ani inainte de Hristos, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam si l-a ales pentru a-l transforma intr-un popor numeros prin care sa daruiasca lumii cele doua mari binecuvintari ele Sale: Scripturile si pe Mesia.

Din nefericire, atunci cind Isus Hristos a venit ca Mesia, sa rascumpere pe poporul Domnului, Evreii, ca neam, nu L-au recunoscut si nu L-au primit. Din aceasta cauza, ei au fost inlaturati vremelnic din planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel aseamana aceasta realitate cu taierea unor ramuri dintr-un copac. (Rom. 11:17) Minoritatea de Evrei care s-au pocait totusi si au crezut, L-au primit pe Domnul Isus si au intrat in Biserica alaturi de Neamurile care au primit mesajul Evangheliei. Aceste doua categorii de credinciosi sint astazi mostenitorii promisiunilor si binecuvintarilor lui Dumnezeu. (Efes. 2:11-22; Gal. 6:16) Cu alte cuvinte, credinciosii dintre Neamuri au fost altoiti in maslinul din care fusesera taiati ca ramuri Evreii necredinciosi. (Rom. 11:17-19)

Necredinciosii, fie ei dintre Evrei, fie ei dintre Neamuri, sint pierduti in pacat si in asteptarea pedepsei. Noul Testament prezinta Biserica drept o continuare spirituala a Israelului. Crestinii sint numiti “copii ai lui Avraam”. (Gal. 3:29) Ei nu mai apartin astazi unui Ierusalim pamintesc, ci unui Ierusalim care este in ceruri si de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului cel viu. (Evrei 12:22) Tot asa se spune despre cei credinciosi ca au mostenit fagaduintele facute patriarhilor. (Gal. 3:29) In fapt, crestinii au mostenit chintesenta tuturor promisiunilor facute in vechime si anume: pe Domnul Isus Hristos, neprihanirea noastra. (Gal. 3:14)

Adunarea celor credinciosi dintre Evrei si dintre Neamuri intr-un singur trup spiritual (Biserica) este numita de Pavel o “taina”, adica un adevar care nu a fost revelat clar oamenilor in vechime, dar care a fost descoperit acum copiilor lui Dumnnezeu. (Efes. 3:1-6)

In Noul Testament dispar toate deosebirile dintre Evrei si Neamuri. (Gal. 3:28) Asemenea tuturor Neamurilor, ca sa capete mintuirea si Evreii trebuie sa-L accepte pe Hristos. (Rom. 1:16) Bineinteles ca toti credinciosii trebuie sa depaseasca standardul etic al Vechiului Testament si sa traiasca acum la inaltimea invataturilor date de Hristos. Ceea ce ne-a spus Hriostos insa nu este o contrazicere a invataturii Vechiului Testament, ci mai degraba o completare si o adincire a lor. Hristos a venit, nu sa desfiinteze, ci sa implineasca. (Mat. 5:17-48)
Si El a facut aceasta dind la o parte tot ceea ce fusese revelatie trecatoare partiala si pastrind, si chiar extinzind, acele portiuni din revelata straveche care contineau legea morala. (George B. Stevens, The Theology of the New Testament, New York: Charles Scriber, 1927, pp.17-26.)

In celebra Sa predica de pe munte, Domnul Isus ne da o serie de ilustratii despre relatia Sa cu invatatura Vechiului Testament. (Mat. 5:21-48) El spune nu numai ca orice ucidere este vinovata, ci si ca orice minie este nedemna de un cetatean al Imparatiei lui Hristos. Nu numai curvia este rea, dar chiar si privirea pofticioasa este condamnabila. Nu numai divortul usuratic este rau, ci orice forma de divort este interzis, cu exceptia pacatului curviei. Nu numai juramintul fals este vinovat, dar chiar juramintul ca atare este o practica ce trebuie evitata. Nu numai razbunarea este rea, dar chiar si dorinta de a-ti apara pricina la tribunal este vinovata. Nu numai iubirea aproapelui este recomandabila, dar si iubirea dusmanilor trebuie sa-i caracterizeze pe cei ce sint copii ai Domnului. Vechiul Testament parea ca da un acord tacit poligamiei, Hristos ii cheama pe oameni inapoi la tiparul standard original, stabilit de Dumnezeu pentru o insotire unica pe toata durata vietii.

Din toate aceste exemple reiese foarte clar ca cel ce vrea sa faca astazi voia Domnului trebuie sa studieze cu mare atentie toata Biblia, comparind cu grija Vechiul Testament cu Noul Testament si, in caz de contrazicere, preferind intotdeauna invatatura Noului Testament ca norma finala de etica si teologie. Cititorul Bibliei va constata ca majoritatea continutului Vechiului Testament corespunde si astazi normelor mai inalte ale Noului Testament. In putine cazuri insa, ceea ce era trecator, ceremonial si simbolic trebuie lepadat si trecut astazi cu vederea.

Aducerea de jertfe, clasificarea mincarilor in curate si necurate, zilele de sarbatoare, sabatul, zilele de ispasire, etc. trebuie privite acum doar ca rinduieli pur evreiesti care nu mai au nici un fel de obligativitate pentru crestinii eliberati de Evanghelie. (Col. 2:14-23; Rom. 14:1-6; Gal. 4:9, 10; 4:21-5:1.) Fara nici o indoiala, cea mai importanta lucrare ceremoniala din intreaga lege evreiasca a fost taierea imprejur. Ea a constituit semnul exterior al legamintului incheiat de Dumnezeu cu Avraam. (Gen. 17:9- 14)

Noul Testament declara raspicat ca si aceasta ceremonie a fost inlaturata prin Hristos. (Gal. 5:2-11) Cazul acestei ceremonii evreiesti ne arata insa si felul minunat in care apostolii Domnului au stiut sa interpreteze adevarurile ceremoniale pentru a extrage un adevar spiritual mai profund din Vechiul Testament pentru a-l folosi apoi ca baza pentru o noua invatatura. Ei au observat ca pina si Moise le poruncise Evreilor sa nu se multumesca cu semnul exterior, ci sa-si taie imprejur inima, adica simtirea launtrica. (Deut. 10:16) El le-a profetit de altfel ca Dumnezeu va face aceasta taiere imprejur a inimii pentru ei si pentru copiii lor, asa ca vor ajunge sa-L iubeasca pe Domnul Dumnezeul lor din toata inima si din tot sufletul. (Deut. 30:6)

Putem deci spune ca atunci cind apostolul ii descrie pe crestini ca oameni cu inima taiata imprejur, facuta nu de mina omeneasca, ci cu taierea imprejur a lui Hristos (Col. 2:11), el preia de fapt o invatatura din Vechiul Testament. Cei ce au scris Noul Testament nu s-au sfiit sa ne dea clar si plini de autoritate revelatia cea noua primita prin Hristos. Totusi, in aproximativ o mie de cazuri, ei si-au ilustrat aceasta invatatura cu exemple si texte preluate din cuprinsul Vechiului Testament.

Acele portiuni din Vechiul Testament care proclama adevaruri ale lui Dumnezeu cu valoare vesnica si cu aplicabilitate permanenta pentru oameni sint numite adeseori: legea morala a lui Dumnezeu. Aceasta lege morala este valabila si astazi si este reafirmata de Noul Testament ca indreptarul desavirsit dat de Dumnezeu oamenilor. Domnul Isus Insusi a rezumat intreaga lege a lui Dumnezeu la o simpla variatie pe tema iubirii de Dumnezeu si de semeni. (Mat. 22:34-40) Este evident ca aceste doua principii ale iubirii, care au fost enuntate si de Moise si care alcatuiesc temelia celor zece porunci, sint si fundalul pe care evolueaza toate celelalte invataturi ale Scripturii. Crestinii sint indemnati si ei sa implineasca prevederile divinei legi morale, de data aceasta nu pentru a-si capata mintuirea, ci tocmai ca sa exprime dobindirea ei printr-o umblare in iubire.

Noul Testament proclama emfatic ca mintuirea nu se poate capata printr-o ascultare de prevederile legii, oricare ar fi ea (Rom. 3:20, 21, 22, 26, 28), caci Hristos este sfirsitul legii si neprihanirea tuturor celor ce cred. (Rom. 10:4) Aceasta nu inseamna ca Hristos a desfintat legea divina, ci doar ca El a pus capat caii de capatare a neprihanirii prin faptele legii. Astazi nu se mai ajunge in cer prin neprihanirea data de lege, ci prin unirea credinciosilor cu Domnul Isus, care le daruieste neprihanirea Lui divina si-i transforma dupa chipul si asemanarea Fiului lui Dumnezeu. (Rom. 5:17; 2 Cor. 3:18)

Noul Testament, si in special epistola catre Evrei, ne arata ca Vechiul Testament, ca sistem religios, este depasit si a fost inlaturat, in locul lui fiind pus Legamintul cel Nou, care-i este superior. (Evrei 8:6,7) Aceasta este o implinire a profetiei din Ieremia 31, care anunta stabilirea unui legamint nou. Daca s-a schimbat legamintul, s-a schimbat si preotia. (Evrei 7:11, 12) Crestinii nu mai sint sub preotia lui Aaron, ci sub preotia lui Isus Hristos. Vechiul Testament presupunea o sumedenie de jertfe, in Noul Legamint singura jertfa necesara si suficienta este Isus Hristos Insusi. (Evrei 7:27) Schimbarea legamintului a produs inevitabil si o schimbare a legii. (Evrei 7:12) Noul Legamint ne-a adus si promisiuni mai bune. Autorul epistolei catre Evrei scrie:

“Dar acum Hristos a capatat o slujba cu atit mai inalta cu cit legamintul al carui mijlocitor este El, e mai bun, caci este asezat pe fagaduinte mai bune. In adevar, daca legamintul dintii ar fi fost fara cusur, n-ar mai fi fost vorba sa fie inlocuit cu un al doilea. Caci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: “Iata, vin zile, zice Domnul, cind voi face cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda un legamint nou; nu ca legamintul pe care l-am facut cu parintii lor, in ziua cind i-am apucat de mina, ca sa-i scot din tara Egiptului. Pentru ca n-au ramas in legamintul Meu, si nici Mie nu Mi-a pasat de ei, zice Domnul. Dar iata legamintul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, dupa acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele in mintea lor si le voi scrie in inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, si ei vor fi poporul Meu”. (Evrei 8:6-12)

Vechiul Testament este o sursa bogata de ilustratii pentru zidirea sufleteasca a credinciosului crestin. El contine nenumarate exemple de credinciosie, de rasplatire a neprihanirii, de avertizare impotriva apostaziei, de binecuvintare a celor care au cautat pacea, curatia, si care au stat tari inaintea ispitelor, etc. Nicholls, a cules mai mult de douazeci si sase de proverbe care-si pot gasi ilustrarea in Biblie; si aceasta este numai inceputul a ceea ce s-ar putea face. (Angus-Green, The Bible Hand-Book, New York: Ravell, c. 1905, pp.587- 89.) Pavel ne spune si el ca cele petrecute in Vechiul Testament sint menite sa ne serveasca noua drept pilde. (1 Cor. 10:11)

Cunoasterea Vechiului Testament este absolut necesara pentru cel ce vrea sa inteleaga Noul Testament. Acesta din urma face dese referiri la istoria creatiei, la caderea omului, la intreaga istorie a planului de rascumparare, la legea lui Moise, la profeti, etc. Vechiul Testament mai are si o deosebita valoare devotionala. Aici am putea mentiona nu numai Psalmii, ci si rugaciunile marilor oameni ai lui Dumnezeu, ca Avraam, Iacov, Solomon, etc., impreuna cu exemplele de vietuire evlavioasa ale patriarhilor, preotilor si celorlalti eroi ai credintei.

Se ridica intrebarea; Daca ceremoniile Vechiului Testament n-au avut valoare prin ele insele, atunci de ce au mai fost instituite? Chiar daca nu sintem in stare sa raspundem complet la aceasta intrebare, am putea sugera ca ele au fost necesare ca sa sublinieze necesitatea trairii unei vieti sfinte separate de pacat. Animalele curate si necurate, diferitele zile de sarbatoare, reglementarile sanitare si toate celelalte prescriptii ale legii au fost necesare pentru a face ca religia sa patrunda in fiecare domeniu al vietii de fiecare zi. Acest aspect a fost in contrast deplin cu religiile pagine practicate de Canaaniti. Religia lor nu avea nici un fel de prevederi morale. (George E. Wright and Floyd V. Filson, The Westminster Historical Atlas to the Bible (PhiladelphiaL The Westminster Press, 1945), p.36.)

Sistemul evreiesc de jertfe le arata oamenilor ca pacatul este un lucru grozav si costisitor, care duce la moarte, si in acelasi timp ii pregatea pe Israeliti pentru acceptarea Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Institutia preotiei ilustra adevarul ca orice om are nevoie de un mijlocitor si mediator in relatia cu Dumnezeu, prevestind lucrarea care avea sa fie savirsita de Domnul Isus Hristos. Ligheanul spalarii a fost un simbol al curatirii; altarul arderilor de tot, al consacrarii; sfesnicul, al iluminarii divine; masa punerii piinilor inaintea Domnului, al partasiei cu Dumnezeu. Locul prea sfint le arata oamenilor ca pacatele lor ii opresc sa intre in prezenta lui Dumnezeu fara un mijlocitor; legea le atragea atentia oamenilor ca nu sint autonomi din punct de vedere moral, ci sint raspunzatori in fata lui Dumnezeu; iar capacul ispasirii le vestea ca Dumnezeu va purta grija de ispasirea pacatelor intregii lumi. (Vezi Harold S. Bender, Old Testamental Law and History (Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House,1936), pp43-47.)

Cu toate ca Vechiul Testament n-a fost revelatia finala si perfecta a lui Dumnezeu, nu inseamna ca el nu a fost o parte a revelatiei divine. Fara aceasta revelatie ne-ar fi cu neputinta sa intelegem revelatia Noului Testament. Orice s-ar spune despre Vechiul Testament, nu trebuie sa uitam ca Domnul Isus si apostolii l-au numit legea, profetii si psalmii si l-au respectat ca pe o descoperire a Domnului, (Rom. 3:2) un mesaj cu autoritate divina despre natura si intentiile lui Dumnezeu, care desi nu mai este obligatoriu pentru copiii lui Dumnezeu, ii influenteaza si le reglementeaza conduita conform cu felul in care este el interpretat si aplicat de catre Hristos si de catre apostoli.

13. UNITATEA BIBLIEI

Scopul central al Cuvintului lui Dumnezeu este sa-i conduca pe oameni la credinta mintuitoare in Isus Hristos si sa le inlesneasca astfel ajungerea la darul vietii vesnice care se capata prin unirea cu Domnul Isus. Biblia ar putea fi numita deci: “cartea mintuirii; nu pentru ca prin ea insasi sau prin sistemul de idei continut in ea, Biblia ar darui mintuirea, ci pentru ca ea ii indeamna pe oameni sa-si puna toata nadejdea in Acela care s-a facut om, a murit si a inviat apoi din morti pentru ca sa ne poata darui tuturor iertarea si viata vesnica. Domnul Isus i-a mustrat pe fariseii care iubeau Scripturile, dar nu-L primeau pe El: “Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine. Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata” (Ioan 5:39, 40; 20:31) Daca cineva L-ar scote din Biblie pe Domnul Isus siu salvarea oferita de El, Scriptura ar deveni imediat o carte a disperarii care ne-ar arata mereu numai standardul inalt al perceptelor divine si continua si vinovata noastra neputinta de a le indeplini.

De la un capat al Bibliei la altul, singura posibilitate pentru ca omul sa primeasca mintuirea lui Dumnezeu este aceiasi: credinta. Despre ea se vorbeste nu numai in renumitul capitol 11 din epistola catre Evrei, ci si pretutindeni in textul celor doua Testamente. Dumnezeu l-a primit pe Abel si a privit cu placere spre jertfa lui pentru ca el a adus-o prin credinta. Prin credinta a fost stramutat noh la cer si n-a mai ajuns sa guste moartea. Tot credinta a fost aceea care l-a facut pe Noe sa inceapa constructia corabiei in care si-a scapat familia. Cartea Genezei ne spune ca Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si asta i-a fost socotita drept neprihanire. (Gen. 15:6; Rom. 4:3.) Psalmii sint texte atit de pline de credinta si de inchinaciune incit au ramas si astazi textele preferate de credinciosii din toate colturile lumii. Profetii Vechiului Testament, mai ales Isaia si Amos, au condamnat cu toata vigoarea tendinta poporului de a substitui ceremonialele religioase in locul credintei, sfinteniei si ascultarii. (Isaia 1:11-20; 58:4-9; Amos 5:21-24) Ioan Botezatorul i-a avertizat pe evrei impotriva nadejdii inselatoare in apartenenta lor la familia israelitilor si i-a indemnat la o viata de ascultare adevarata. (Mat. 3:7-10) Cind Iudeii s-au apropiat de Domnul Isus ca sa-L intrebe ce fel de fapte sa faca pentru a fi placuti lui Dumnezeu, El le-a raspuns: “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta; sa credeti in Acela, pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29) Apostolul Pavel declara ca intreg scopul legii a fost sa faca sa taca orice gura inaintea Domnului si sa-i convinga pe toti oamenii de vinovatie: “Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului. (Rom. 3:20)

Una dintre cele mai frumoase sectiuni care vorbeste despre zadarnicia stradaniilor omenesti pentru capatarea mintuirii si despre care este calea pregatita de Dumnezeu pentru ajungerea acestei mintuiri este capitolul 3 din epistola catre Romani:

“Dar acum s-a aratat o alta neprihanire, pe care o da Dumnezeu, fara lege – despre ea marturisesc Legea si proorocii – si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nici deosebire. Caci toti au pacatuit si sint lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sint socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rinduit mai dinainte sa fie, prin credinta in singele Lui, o jertfa de ispasire, ca sa-Si arate neprihanirea Lui; caci trecuse cu vederea pacatele dinainte, in vremea indelungei rabdari a lui Dumnezeu; pentru ca, in vremea de acum, sa-Si arate neprihanirea Lui in asa fel incit, sa fie neprihanit, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus”. (Rom. 3:21-26)

Pentru cel cu credinta umila si simpla, s-ar putea spune ca Biblia nu numai ca este cartea mintuirii, dar si cartea lui Isus Hristos. In discutia pe care a avut-o cu cei doi ucenici aflati in drum spre Emaus, este scris ca Domnul Isus: “A inceput de la Moise si de la toti proorocii, si le-a tilcuit, in toate Scripturile, ce era cu privire la El”. (Luca 24:27.) Iar celor doisprezece ucenici le-a spus: “Iata ce va spuneam cind inca eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre mine in Legea lui Moise, in Prooroci si in Psalmi. Atunci le-a deschis mintea, ca sa inteleaga Scripturile. Si le-a zis :”Asa este scris, si asa trebuia sa patimeasca Hristos, si sa invieze a treia zi dintre cei morti. Si sa se propovaduiasca tuturor neamurilor, in Numele Lui, pocainta si iertarea pacatelor, incepind din Ierusalim.” (Luca 24:44-47) In ultima instanta deci, tinta intregului cuvint a lui Dumnnezeu este aceea de a-L prezenta pe Domnul Isus Hristos, mai intii prin tipuri si profetii, iar apoi prin implinirea lor. Stiind aceasta, nu ne mai miram ca in cartea Apocalipsei Ioan ne prezinta o scena cereasca in care:

“…cele patru fapturi vii si cei douazeci si patru de batrini s-au aruncat la pamint inaintea Mielului, avind fiecare cite o alauta si potire de aur, pline cu tamiie, care sint rugaciunile sfintilor. Si cintau o cintare noua, si ziceau :
“Vrednic esti tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile: caci ai fost junghiat, si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu singele tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o imparatie si preoti pentru Dumnezeul nostru si ei vor imparati pe pamint!”

M-am uitat, si imprejurul scaunului de domnie, in jurul fapturilor vii si in jurul batrinilor am auzit glasul multor ingeri. Numarul lor era de zece mii de ori zece mii si mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: “Vrednic este Mielul care a fost junghiat, sa primeasa puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda!” (Apoc. 5:8-12)

14. AUTENTICITATEA CUVINTULUI LUI DUMNEZEU

Crestinii sint intrebati adeseori de unde stiu ei ca Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu? Sigur ca am putea raspunde ca, asemenea naturalismului si ateismului, crestinismul este si el un sistem bazat pe credinta si am putea intoarce intrebarea in felul urmator: De unde stie ateul ca nu exista Dumnezeu si de ce crede el ca Biblia nu este Cuvintul lui Dumnezeu. Nu vom face asa ceva, pentru ca o asemenea discutie n-ar duce nicaieri. Este rezonabil sa credem ca un crestin trebuie sa fie gata sa dea socoteala de motivele pe care isi intemeiaza el credinta. (O. Hallesby, Why I Am a Christian (Minneapolis, Minn.: Augsburg Publishing House, 1930); si C.S. Lewis, The Case for Christianity (New York: Macmillan, 1943).)

Este logic ca persoana care a imbratisat crestinismul sa se astepte sa gaseasca in Cuvintul lui Dumnezeu lucruri conforme cu gindirea sanatoasa, o demnitatea in concordanta cu demnitatea divina, o armonie interna desavirsita a textului, un standard etic superior pentru viata personala si sociala, o nota de autoritate subinteleasa si promisiuni verificabile in viata si experienta de fiacere zi. Crestinii de pretutindeni pretind ca Biblia trece cu usurinta toate testele de mai sus.

In ultimele secole, Apologetii protestanti au citat ca argumente care dovedesc ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, urmatoarele: Armonia ei interioara , lipsa ei de greselile si prejudecatile vremurilor in care a fost scrisa, stilul minunat, influenta inalatoare exercitata asupra societatii in care a patruns, capacitatea ei de a supravietui oricarei persecutii si adevarurile ei fundamentale (ca acela despre creatia lumii) care trebuie sa la fi fost date autorilor de Dumnezeu printr-o revelatie divina.

Ceea ce trec prea adesea cu vederea apologetii crestini este ca toate aceste argumente pe care le ingramadesc ei in suportul credintei lor teiste in Cuvintul lui Dumnezeu li se pat atit de puternice si convingatare tocmai pentru simplul fapt ca ei insisi impartasesc aceasta credinta crestina. Cu alte cuvinte, credinciosul crestin ca Dumnezeu exista si a ajuns sa experimenteze si ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, asa ca orice argument care sustine ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu i se va parea imediat coplesitor de puternic. Pentru necredinciosul care a refuzat credinta in Dumnezeu insa, towte aceste argumente, oricit de logice ar fi ele, nu sint suficiente ca sa-l convinga. Aceasta pentru ca el a refuzat cu buna stiinta insasi posibilitatea ca revelatia divina sa existe caci a negat cu buna stiinta orice fel de credinta in Dumnezeu.Autorul acestei carti este in deplin acord cu urmatoarea afirmatie luata din marturisirea de credinta Westminster:

“Autoritatea Sfintei Scripturi nu depinde de marturia vreunui om sau a vreunei Biserici, ci de marturia lui Dumnezeu Insusi … si trebuie luata in consideratie tocmai fiindca este Cuvintul lui Dumnezeu.
S-ar putea sa fim impresionati de seriozitatea cu care o anumita Biserica priveste Sfinta Scriptura si s-ar putea sa ne puna pe ginduri evidentele supranaturale sau maiestatea stilului, sau extraordinara potrivire a partilor, sau unitatea de scop ( care este accea de a-I da slava lui Dumnezeu), sau simplitatea maiestuoasa cu care este prezentata calea spre mintuire, sau alte si alte incomparabile sublimuri ale Bibliei. Toate acestea la un loc s-ar putea sa ne puna pe ginduri, dar, intotdeauna, dovada suprema si asigurarea c Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu nu ne va fi data decit ca un rezultat launtric al lucrarii Duhului Sfint, care va adeveri in inimile noastre ceea ce sustine Biblia si anume ca ea este incontestabil Cuvintul sfint al lui Dumnezeu.
… Noi credem si marturisim ca iluminarea launtrica a Duhului Sfint al lui Dumnezeu este singura in stare sa ne faca sa pricepem lucruri de natura celor care ne sint revelate in Cuvint …” (Philip Schaff, The Creeds of Christendom (New York: Harper & Bros., 1877, 1919), III.)

Credinta pura in Biblie ca si Cuvint al lui Dumnezeu nu este asadar o problema simpla si amorala a filosofiei. Biblia poate fi primita ca si Cuvint inspirat numai de acela in a carui inima se afla convingerea ca Dumnezeu exista si ca El a ales sa ni se descopere prin Cuvint.

Cei care au imbratisat credinta crestina sint convinsi ca prin chiar natura lor, oamenii pastreaza in ei sentimentul prezentei lui Dumnezeu si sint inclinati sa creada ca El exista atunci cind admira minunatia creatiei sale. Instinctul omenesc este de a se pleca inaintea imensitatii ciu sentimentul ca “undeva” , “cineva” care a creat toate acestea trebuie sa existe. Mai mult, Duhul Sfint lucreaza si in cel necredincios, cautind sa-l convinga de propria-i necesitate de a scapa din pacat si impingindu-l spre convingerea ca ceea ce este scris in Cuvintul lui Dumnezeu este demn de crezare. Adevarul scis in Biblie este o sabie cu doua taisuri pe care o foloseste Duhul Sfint pentru a reteza necredinta si ingimfarea oamenilor si pentru a-i convinge de vinovatie si pentru a-i constringe sa se prabuseasca la picioarele crucii Domnului Isus Hristos. Mesajul Cuvintului lui Dumnezeu este insistent si dinamic, fie ca ascultatorul isi da sau nu-si da seama de ceea ce Biblia spune despre ea insasi. Iata de ce, in marturisirea noastra crestina trebuie sa continuam sa accentuam pacatosenia naturii umane si necesitatea rascumpararii in acelasi timp in care cautam sa-i indreptam pe oameni spre Isus Hristos, cel care ne poate mintui de pacate.

CITEVA SCURTE ENCICLOPEDII DENOMINATIONALE

Anabaptist – Menonite
Harold S. Bender si C. Henry mith: The Mennonite Encyclopedia, 4 volume. (Hillsboro, Kansas; Newton, Kansas; Scottdale, Pennsilvania; 1955 – 1959).

Baptiste
William Cathcart: The Baptist Encyclopedia, 2 volume (Philadelphia: Louis H. Everts, 1881).

Presbiteriene
Alfred Nevin: Encyclopedia of Presbiterian Church in the United States of America, Philadelphia: Presbyterian Encyclopedia Publishing Co., No. 1334 Chesnut St., 1884).

Metodiste
Mattew Simpson: Cyclopedia of Methodism (Philadelphia: Everts & Stewart, 1878).

Luterane
Henry E. Jacobs si John A. W. Haas : The Lutheran Cyclopedia (New York: Charles Scribners Sons, 1899) Erwin L. Licker : Lutheran Cyclopedia (Saint Louis, Missouri: Concordia Publishing House, 1954)

Episcopaliene
A. A. Benton: The Church Cyclopedia (New York: M. H. Mallory @ Co., 1883)

Romano Catolice
Donald Attwater: A Catholic Dictionary (New York: the Macmillan Company, 1942)
Pietro Parente, Antonio Piolanti, Salvatore Garofalo: Dictionary of Dogmatic Theology (Milwaukee: The Bruce Publishing Company, 1951)
Henry Denzinger: The Sources of Catholic Dogma (from the 30,th Latin ED, St. Louis and London: B. Herder, 1957)

Grija de frati – Nu va vorbiti de rau unii pe altii

Grija de frati
„Nu va vorbiti de rau unii pe altii”

de Simon Schrock

Cunosc un american care a vizitat toata Europa intr-o vara si de cind s-a intors, nu vorbeste decit despre o fereastra dintr-un hotel londonez. Desi fusese un hotel de lux, fereastra era intepenita si asta i s-a parut lui, a fi un lucru scandalos. Despre alte frumuseti vazute pe parcurs nu vorbea aproape de loc. Nimic din Paris, Roma sau Londra nu-l miscase. Ramasese din toata excursia doar cu amintirea enervanta a unei ferestre care se incapatinase sa nu se deschida. Ma gindesc ca a cheltuit atitia bani pentru un geam intepenit! Ce pacat!

Multi oameni se aseamana cu eroul nostru si nu pot vedea in jur decit greselile sau defectele altora. Toata ziua sint intr-o cautare obsesiva dupa erorile altora. Acesti oameni pierd din vedere farmecul si fascinatia frumosului din lume. Ei biziie toata ziua si mormaie suparator.

Cineva spunea ca exista doua feluri de comportamente. Ele se pot asemana cu urmatoarea ilustratie. Daca dai drumul unei albine intr-o gradina, ea va cauta de indata florile si se va apuca grabita sa le culeaga polenul si sa le absoarba parfumul. Daca in aceeasi gradina, dai drumul unei muste, ea va ignora orbeste frumusetea si aroma florilor si va pleca intr-o cautare febrila dupa vreo mortaciune sau dupa vreo gramada de gunoi. Comportamentul este diferit pentru ca natura lor este diferita.

Cum trebuie sa se comporte crestinii? Vorbirea de rau este destructiva si poate sfisia partasia frateasca. Nu este de mirare ca Biblia o interzice: „Nu va vorbiti de rau unii pe altii, fratilor! Cine vorbeste de rau pe un frate, sau judeca pe fratele sau, vorbeste de rau Legea sau judeca Legea. Si daca judeci Legea, nu esti implinitor al Legii, ci judecator” (Iacov 4:11). Mesajul este clar si limpede: cine se grabeste sa critice, nu pazeste Legea, ci se aseaza obraznic in scaunul Legiuitorului. El vrea sa rivalizeze cu Dumnezeu si sa-I ia locul.

(De ce trateaza Noul Testament acesta problema? Raspunsul este simplu: pentru ca si crestinii mai traiesc inca in trup si sint supusi acelorasi tentatii si inclinatii firesti care-i caracterizeaza pe oamenii din lume. Este suficient sa facem o proba simpla. Fratele Richard {urmbrand imi atragea atentia asupra inclinatiei spre rau din fiecare din noi. Dinsul zicea ca ziarele pline cu vesti bune nu s-ar vinde nicaieri in lume si companiile de publicistica ar da faliment. Ziarele sint pline de vesti rele pentru ca „asta se vinde”, asta are cautare pe piata. Ca sa-mi dea un exemplu si mai bun, fratele m-a rugat sa citesc textul din 2 Timotei 4:14: „Alexandru, caldararul, mi-a facut mult rau”. Fratele m-a intrebat: „Nu-i asa ca ai vrea ca Pavel sa fi dat amanunte? De sute de ani exista oameni care nu fac decit aceasta: se intreaba „ce rau i-o fi facut Alexandru, caldararul, lui Pavel”? Este in natura noastra dorinta de a ne interesa de ceea ce este rau”. A trebuit sa recunosc ca testul reusise. Niciodata nu vazusem textul acela asa, dar de atunci m-am framintat de multe ori sa aflu: chiar … ce-i facuse Alexandru …?

Altadata m-am dus la nenea Richard sa-i cer parerea despre o carte in care un „oarecare” cauta sa-l distruga pe „cineva” din miscarea crestina romkneasca. I-am cerut parerea dinsului despre carte. Mi-a spus-o repede:

„Este o carte proasta, scrisa de un om prost. Nu asa se distruge un om. Sa-ti spun eu cum se face. Mai intii cartea este scrisa intr-o engleza proasta si nici un american nu are rabdare sa citeasca o engleza care-l indispune. Apoi, cartea nu scrie decit lucruri rele despre cel pe care vrea sa-l distruga. Orice om care traieste in lume nu poate fi numai rau. Omul este un amestec de bun si rau laolalta. La unii e mai mult bun, la altii mai mult rau. Cine citeste aceasta carte isi va da imediat seama ca autorul este pornit impotriva acelei persoane si ca nu mai judeca cum trebuie. Pe un om care nu mai judeca cum trebuie, nu are rost sa-l asculti, asa ca arunci cartea la gunoi. ”

„Daca vrei sa distrugi pe cineva, trebuie sa scrii mai intii despre partile lui bune. Despre oricine poti scrie si lucruri bune. Hitler n-a fumat, Lenin i-a fost credincios sotiei lui, iar Stalin si-a iubit copiii. Nu-i greu sa spui si ceva bun despre un om rau. Daca vrei sa-ti cistigi credit in ochii cititorilor trebuie mai intii sa le dovedesti ca esti echilibrat si ca nu scrii cu patima.”

„Cartea asta pe care mi-ai adus-o este o carte fara valoare. N-o s-o citeasca nimeni. S-au cheltuit bani de pomana.

Eu am scris o carte despre Marx. Am aratat ca parerile lui au fost influentate de faptul ca a cazut sub influenta „satanistilor”.Cred ca Marx s-a bucurat de acolo unde este ca am scris-o. Cu siguranta ca el nu vrea acuma ca si altii sa ajunga unde este el. N-am scris cartea ca sa-l distrug pe |arl Marx, ci ca sa-i ajut pe altii sa nu calce pe urmele greselilor lui.”)

Diferenta dintre vorbirea de rau si vorbirea despre cineva care a facut rau este simpla. Ea este … parerea de rau. Acolo unde nu exista parere de rau si duh de rugaciune mijlocitoare, avem de a face cu vorbirea de rau.

A vorbi de rau inseamna a raspindi zvonuri sau chiar aspecte negative reale din placerea pacatoasa de a batjocori pe cineva. Vorbirea de rau este un atac la prestigiul, reputatia si caracterul cuiva. Biblia o interzice cu desavirsire.

„Cine ascunde ura, are buze mincinoase, si cine raspindeste birfelile este un nebun” (Prov. 10:18). Credinciosii adevarati nu se bucura de caderea fratilor lor. Suntem madulare unii altora in acelasi trup al lui Christos. Cind ne vorbim de rau unii pe altii este ca si cum ne-am sfisia putin cite putin un brat sau o ureche. Domnul Isus Si-a dat viata pentru oile Sale. Cine sintem noi sa le vorbim de rau si sa ne bucuram cind vine lupul sa le rapeasca?

Biblia ne vorbeste despre teribila suferinta provocata de vorbirea de rau. Iosif a fost bagat in inchisoare de invinuirea nedreapta a sotiei lui Potifar. Nabot a fost ucis de calomnia Izabelei. Ieremia a fost batjocorit de popor. Chiar si Domnul Isus a gustat din amarul celui ce este invinuit pe nedrept si batjocorit. Despre El s-a spus ba ca este beat, ba ca este stapinit de un duh rau, ba ca este nebun, ba ca rascoala poporul, ba ca vorbirea lui este plina de blasfemii la adresa lui Dumnezeu.

Pira si vorbirea de rau este caracteristica diavolului. De fapt asa se si traduce numele lui. „Diaboloi” inseamna „cel ce piraste”, „cel ce aduce invinuire de ocara”. Vorbirea de rau este modul lui de manifestare. Biblia ni-l arata vorbindu-l de rau pe Dumnezeu in fata primilor oameni: „Hotarit ca nu veti muri. Dar Dumnezeu stie ca, in ziua cind veti minca din el …” (Gen. 3:4-5). In cartea lui Iov il gasim pe Diavol pirindu-l pe vrednicul patriarh inaintea tronului ceresc, in auzul tuturor fiilor lui Dumnezeu (Iov 1:6; 2:1-6). Cartea proorocului Zaharia ni-l prezinta pe diavol pirindu-l pe Iosua inaintea Domnului (Zaharia 3:1-5). Cartea Apocalipsei ne spune ca nici noi nu scapam mai usor; diavolul ne piraste pe fiecare dintre noi: „Acum a venit mintuirea …pentru ca pirisul fratilor nostri, care zi si noapte ii pira inaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos” (Apoc. 12:10). Diavolul te acuza pe tine si pe mine ori de cite ori are ocazia. Ar trebui sa ne dam seama ca ori de cite ori vorbimde rau, facem lucrarea diavolului. Nu-i de mirare ca Biblia spune: „Nu va vorbiti de rau unii pe altii”.

(Odata, fratele Simion Cure a fost chemat sa prezideze tinerea unei adunari generale intr-o Biserica renumita pentru certurile ei de partide si pentru luptele dintre frati. Nimeni nu mai dorea sa se duca la ei. L-au trimis intr-un tirziu pe „tata Cure” ca sa faca ordine. Dinsul a inceput-o „tare”: „Fratilor, vreau sa va intreb mai intii ceva. Vreau sa stabilim mai intii un lucru. Vreau sa va pun o intrebare: „Cine vrea sa fie in urmatoarea ora in slujba Satanei? Cine vrea sa distruga lucrarea lui Christos? Va rog sa fiti sinceri, sa va ginditi bine si sa ridicati mina sus ca sa stim cu cine avem de a face”. S-a facut o liniste mare si … dureroasa. Atunci „fratele Cure a continuat: „Dumnezeu vrea sa ne mintuiasca pe toti. El nu vrea sa se piarda vreunul. Cine-i de partea lui Dumnezeu sa vorbeasca cu dragoste si spre zidirea Bisericii. Cine-i cu Diavolul sa se certe si sa se minie. Dumnezeu vrea sa iertam, ca sa poata si El sa ne ierte. Cine nu vrea sa ierte, sa treaca de partea Diavolului. Dumnezeu vrea sa avem o buna marturie inaintea lumii din sat ca sa-i poata atrage la mintuire. Diavolul vrea sa ne facem de risul lumii si sa-i tina pe oameni departe de Evanghelie. Cine-i pentru Diavolul sa faca scandal”.

A fost, se spune, cea mai linistita adunare generala din istoria acelei Biserici. Unde esti acum, frate Cure? In cite Biserici am avea iarasi nevoie de dumneata!)

Iata citeva pasaje care ne avertizeaza impotriva vorbirii de rau. „Sa nu raspindesti zvonuri neadevarate. Sa nu te unesti cu cel rau, ca sa faci o marturisire mincinoasa pentru el” (Exod 23:1). Nu-ti face prieteni dintre aceia care au limba prea lunga si prea iscoditoare.

Femeile sint vizate in mod special: ” Spune ca femeile in virsta trebuie sa aiba o purtare cuviincioasa, sa nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; sa invete pe altii ce este bine” (Tit 2:3).

„Adu-le aminte”, mai scrie Tit, „sa nu vorbeasca de rau pe nimeni” (Tit 3:1-2).

„Orice amaraciune, orice iutime, orice minie, orice strigare, orice clevetire si orice fel de rautate sa piara din mijlocul vostru. Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Christos” (Efes. 4:31-32). Vorbirea trebuie folosita spre bine, nu spre distrugere.

” Avind un cuget curat; pentru ca cei ce birfesc purtarea voastra buna in Christos, sa ramina de rusine tocmai in lucrurile in cari va vorbesc de rau”(1 Petru 3:16).

In pasajele citate mai sus exista citeva principii elementare. Mai intii, Biblia ne interzice sa vorbim de rau pe cineva, ca sa nu-l distrugem. In al doilea rind, trebuie sa lepadam vorbirea de rau ca sa ne facem bine noua insine. Cei ce practica vorbirea de rau se otravesc pe ei insisi. Nimeni nu poate sa arunce cu noroi in altii fara sa se murdareasca el insusi cu noroi pe miini. Un medic celebru a spus ca „Cinci minute de minie produc un consum de energie egal cu opt ore de lucru”. Cine practica vorbirea de rau se raneste pe sine si da dovada de o lipsa de maturitate spirituala, de lipsa de caracter si de lipsa unei intelegeri profunde a realitatii.

De ce sint asa cei care vorbesc de rau? Pentru ca ei se blocheaza in ei insisi, alegind sa se concentreze doar asupra aspectelor negative. S-ar putea ca ei sa aibe dreptate si observatiile lor sa fie corecte, dar atitudinea lor este gresita si nu foloseste nimanui. Este ca si diferenta dintre un termometru si un termostat. Termometrul „citeste” corect realitatea. Termostatul citeste si el realitatea, dar nu se opreste aici, ci porneste imediat aerul conditionat sau statia de termoficare pentru a aduce incinta la temperatura optima cresterii. Ce s-ar face o crescatorie de pui sau o sera de flori, daca termostatul ar functiona doar ca termometrul? Viata ar fi condamnata la moarte.

(De ce practica unii vorbirea de rau? La unii este o distractie a firii, iar la altii este o manifestare a complexului de inferioritate sau de vinovatie. Nicolae Iorga spunea: „Injosim intotdeauna maretia care insulta”. Prin vorbirea de rau, unii incearca sa-i coboare pe toti la nivelul lor de pitici spirituali.

Exista cazuri in care vorbitorul de rau face galagie doar pentru a incerca sa-si acopere doar propria lui vinovatie. Este ca si cu hotul, care, odata prins asupra faptului, a luat-o la fuga pe strada, strigind: „Prindeti hotul!” Toata lumea a fost inselata, crezind ca si el si vinzatorul fug de fapt dupa un altul.)

Consecintele vorbirii de rau

Ea satisface rautatea firii pamintesti: „Cuvintele birfitorului sint ca prajiturile: aluneca pina in fundul maruntaielor” (Prov. 18:8).

Ea desparte prieteni: „Omul neastimparat stirneste certuri, si piritorul dezbina pe cei mai buni prieteni” (Prov. 16:28). Vai, cite prietenii au fost ruinate de „soapte” si „destainuiri” insinuante!

Ea raneste: „Cine vorbeste in chip usuratic, raneste ca strapungerea unei sabii” (Prov. 12:18).

Ea duce la cearta: „Cind nu mai sint lemne, focul se stinge; si cind nu mai este nici un clevetitor, cearta se potoleste” (Prov. 26:20).

Ea poate ucide: „Moartea si viata sint in puterea limbii” (Prov. 18:21). Poti ucide cu sabia si poti ucide cu limba. Vorbirea de rau mai este numita si asasinarea caracterului cuiva.

Majoritatea oamenilor „civilizati” nu se razbuna dindu-se cu capul de pereti sau scrisnind din dinti. Nimeni din Biserica nu strecoara otrava in mincarea dusmanului sau si nu scoate pistolul. N-ar fi biblic! Si nici legal! Cea mai raspindita metoda de razbunare este calomnia si vorbirea de rau. Cind ne razbunam insa astfel pe altii nu scapam nici noi neafectati. Nervii supraexcitati produc o excretie excesiva a glandelor hipofiza, suprarenala si tiroida. Acest surplus de secretii cauzeaza la rindul lui afectiuni ale organelor si stari de boala. Dusmania este intr-devar … o boala grea!

Leacul vorbirii de rau

Linga fiecare interdictie din Biblie este si o recomandare. Dumnezeu nu se opreste niciodata la suprimarea raului, ci merge mai departe spre cresterea binelui. Celui care se intreaba: „Ce sa fac ca sa nu mai vorbesc de rau?” trebuie sa i se raspunda: „Incepe de astazi sa vorbesti de bine!”

„Nici un cuvint stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud” (Efes. 4:29).

Observati ce se spune despre aspectul pozitiv al vorbirii in cartile Psalmilor si Proverbelor:

„Cine aduce multamiri, ca jertfa, acela Ma proslaveste, si celui ce vegheaza asupra caii lui, aceluia ii voi arata mintuirea lui Dumnezeu ” (Psalm 50:23).

„Gura celui neprihanit este un izvor de viata, dar gura celor rai ascunde silnicie.”

„Pe buzele omului priceput se afla intelepciunea, dar nuiaua este pentru spatele celui fara minte” (Prov. 10:11,13).

„Un raspuns blind potoleste minia, dar o vorba aspra atita minia. Limba inteleptilor da stiinta placuta, dar gura nesocotitilor improasca nebunie. Ochii Domnului sint in orice loc, ei vad pe cei rai si pe cei buni.

„Limba dulce este un pom de viata, dar limba stricata zdrobeste sufletul.”

„Omul are bucurie sa dea un raspuns cu gura lui, si ce buna este o vorba spusa la vreme potrivita!” (Prov. 15:1-4,23).

„Un cuvint spus la vremea potrivita, este ca niste mere de aur intr-un cosulet de argint” (Prov. 25:11).

Din toate aceste texte putem distila citeva principii. Vorbeste ceva vrednic sau taci din gura.

(Fratele Richard {urmbrand ne-a spus ca in limba ebraica, acelasi termen, „davar”, se foloseste si pentru „cuvint” si pentru „margaritar”. Daca n-ai de dat un margaritar ori de cite ori deschizi gura, este mai bine sa pastrezi tacere.

Daca nu poti vorbi cu cineva fata in fata, nu vorbi despre el pe la spate. Nu amplifica raul, infectindu-i si pe altii.

Cauta aspectul pozitiv in fiecare conversatie. ” Vorbirea voastra sa fie totdeauna cu har, dreasa cu sare, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Col. 4:6). Vorbirea noastra trebuie sa raspindeasca si sa intretina viata. Cauta sa incepi sa-i vezi pe ceilalti, nu cum sint, ci cum pot sa devina si trateaza-i dupa aceasta masura. Vorbele noastre au o extraordinara putere de modelare. Una dintre cele mai eficace maxime despre viata de familie spune: „Daca vrei sa fi tratat ca un rege, incepe sa-ti tratezi sotia ca pe o regina”. Nimic mai adevarat decit aceasta!

S-ar prea putea ca citirea acestor rinduri sa te deprime. S-ar putea sa-ti spui: „Ce sa fac? Eu nu pot sa ma schimb” si sa cazi in resemnare.

Nu fa aceasta greseala. Biblia nu este un ghid de „auto-imbunatatire”. Ea este o oferta a puterii lui Dumnezeu si o chemare la lucrarea Lui transformatoare. „Din prisosul inimii vorbeste limba”. Lasa-L pe Dumnezeu sa-ti schimbe inima si vorbirea ta se va schimba de la sine.

(Vorbeam la Arad cu fratele Florian Guler si el se plingea cam asa: „Ce sa ma fac? Eu sint un om cu o vorbire mai aspra. Am incercat sa fiu altfel, dar nu pot vorbi duios ca altii. Nu ma vad in stare de asa ceva.” Duhul Domnului mi-a sugerat o intrebare si i-am spus: „Florine, cum ti-ai cucerit tu sotia ta in perioada prieteniei voastre? Cum vorbeai cu ea?” „Asta este o alta poveste”, mi-a spus el. „Acolo era o alta situatie”. Dupa ce ne-am gindit insa bine, ne-am dat seama ca nu era de loc vorba de „o alta situatie”. Dragostea este cel mai bun dascal din lume. Ne-am despartit rizind si el mi-a spus: „Cred ca mai este o speranta si pentru mine”. Astazi, Florian este unul dintre cei mai indragiti frati din citi cunosc eu. Traieste la Detroit si este presbiter al Bisericii. Cum este vorbirea lui? Poate ca la fel de grabita uneori, dar … mai intotdeauna plina de iubire. Zimbetul lui si privirea ochilor vorbesc de multe ori mai deslusit decit … limba.)

Iata citeva remarci pe care le-am putea tine impreuna minte:

„Unii cu limba prea ascutita si-au taiat singuri craca de sub picioare”.

„Fii cu mare atentie asupra limbii; se afla intr-un loc alunecos”.

„Daca nu pacatuieste cineva in vorbire, este un om desavirsit” (Iacov 3:2).

„Nu va vorbiti de rau unii pe altii”.

Necazul lui Iacov

Ieremia 30:7; Daniel 12:1

Exista greseli cu consecinte tragice. Ele ne cufunda in suferinta si agonie. Unele sunt datorate refuzului nostru de a accepta de la inceput planul lui Dumnezeu cu viata noastra, fiind o manifestare a incapatinarii si razvratirii firii noastre pamintesti impotriva Celui ce le conduce pe toate.O asemenea greseala este ilustrata de un „tip profetic” din Biblie. El se numeste „necazul lui Iacov”. Textul din Ieremia 30:7 si Daniel 12:1 ne vorbeste despre ea.
Iata citeva observatii pe marginea acestui text profetic:

1. Observati intii alegerea atenta a cuvintelor: „necazul lui … Iacov.” (Ier. 30:7a).
De ce Iacov? Stim cu toti ca poporul lui Dumnezeu se numea Israel, nu Iacov! Alegerea intentionata a numelui Iacov este o trimitere la realitati spirituale.

Dualitatea Iacov – Israel este alternanta dintre „inselatoarea” fire paminteasca si binecuvintata fire a celor care au fost infrinti in lupta cu Dumnezeu si au cerut cu lacrimi binecuvintarea. Dupa noaptea de lupta de linga piriul Iaboc (Gen. 32:24-30), Dumnezeu i-a schimbat numele pribeagului fiu al lui Isaac din Iacov („cel ce tine de calcii”, „cel inselator”) in Israel („Cel ce lupta cu Dumnezeu”, „printul lui Dumnezeu”).

De ce alege atunci textul expresia „necazul lui Iacov”? Tocmai pentru a sublinia ca cei din Israel vor avea de suferit pentru ca fac inca alegeri in firea paminteasca, impotrivitoare lui Dumnezeu si corupta in pornirile ei incapatinate.

Aceiasi metoda este folosita si de Domnul isus, care, desi ii schimbase intre timp numele lui Simon in „Petru”, il numeste in ceasul cercetarii si al restaurarii: „Simone, fiul lui Iona, ma iubesti” (Ioan 21:16).

2. Observati apoi ca acest necaz va fi urmat de o izbavire (Ier. 30:7b-9).
Dumnezeu nu se opreste la pedepsirea incapatinarii, ci aduce dupa ea vremuri de binecuvintare. Aceasta inseamna HAR! Slavit sa fie Dumnezeul harului!

Succesiunea „strimtorare – binecuvintare” este ilustrata in „tipologia profetica” de alte doua intinmplari din istoria poporului lui Dumnezeu. Una s-a petrecut in relatia celor din Israel cu Iosif, iar cealalta in relatia lor cu Moise. In ambele cazuri, copii lui Dumnezeu n-au recunoscut intentia de izbavire oferita de trimisul lui Dumnezeu si au trebuit sa treaca printr-o perioada de „mare necaz.”

In cazul lui Iosif, mesajul profetic le-a fost dat prin visele mai tinarului lor frate, iar in cazul lui Moise prin omorirea egipteanului. De fiecare data insa, evreii au ales impotrivirea, iar trimisul lui Dumnezeu a fost „vindut” sau a trebuit sa plece de la ei pentru o vreme.

Din cauza refuzului lor, evreii au trebuit sa treaca prin ani grei de suferinta. Dumnezeu n-a renuntat insa la planul Sau, ci si-a trimis solii inca o data.Acest tipar profetic vestea lucrarea Domnului Isus si cele doua veniri ale Sale. Din cauza ca L-au refuzat la prima Sa venire, evreii trec acum prin ani de suferinte si vor ajunge sa traiasca ceea ce Biblia numeste „necazul lui Iacov.” Din strimtorarea teribila a necazului, evreii vor striga, ca si fratiilor din robia Egiptului, dupa izbavire si Dumnezeu Il va trimite a doua oara pe Domnul Isus. El ii va izbavi si ii va duce in vremea Imparatiei.

3. Observati implicatia practica a textului: orice impotrivire inseamna in esenta o autopedepsire si o aminare a planului binecuvintarilor.
Dumnezeu nu-si schimba planul, dar cei ce refuza pier in pedeapsa neascultarii. Ca neam, Israelul a fost izbavit din Egipt, dar o generatie (40 de ani petrecuti de Moise in Madian), generatia celor care n-au ascultat, a trebuit sa moara fara sa guste bucuria izbavirii. La fel s-a intimplat si cu cei ce au cirtit in pustie, cind Dumnezeu „s-a dezgustat de neamul acesta” (generatia aceea) si a zis: „Ei intotdeauna se ratacesc in inima lor. N-au cunoscut caile Mele! Am jurat dar in minia Mea ca nu vor intra in odihna Mea!” (Evrei 3:10-11).

Incheiere: Orice incapatinare a ta nu impiedica planul lui Dumnezeu cu lumea, dar te poate impiedica pe tine sa te bucuri de binecuvintarile lui Dumnezeu.

Introducere in teologie – Dumnezeu Creatorul

Introducere in Teologie

I. DUMNEZEU CREATORUL

1. DEFINITII ALE LUI DUMNEZEU

Prin “Dumnezeu” intelegem acea fiinta eterna care a creat toate lucrurile vazute si nevazute. El singur este cu desavirsire sfint si bun, a fost dintotdeauna in existenta si vesnic va fi, o singura persoana in intreita fiinta: Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Marele teolog baptist A. H. Strong ne-a lasat urmatoarea definitie pentru Dumnezeu:

“Dumnezeu este spiritul infinit si perfect in care isi au sursa, suportul si scopul toate lucrurile”.(Augustus Hopkins Strong, Systematic Theology, Philadelphia: The Judson Press, 1907, p.52)

Catechismul Westminster ne propune definitia:

“Un Spirit infinit, etern si neschimbator in fiinta, intelepciunea, puterea, dreptatea, bunatatea si adevarul Sau” (p.52)

Ambele definitii de mai sus scot in relief un anumit numar de caracteristici ale dumnezeirii. Mai intii, Dumnezeu este descris ca spirit, ceea ce inseamna ca El nu este restrins la un trup sau o forma materiala, cu greutate, marime sau alte caracteristici fizice. Ca spirit, Dumnezeu nu are carne si oase asemenea oamenilor.

In al doilea rind, Dumnezeu este o persoana; adica El poseda caracteristici ca acestea: intelepciune, vointa, simtire, capacitatea de a planui, etc. Dumnezeu a facut intr-adevar planuri in Sine Insusi si le duce la indeplinire sigur si fara greseala.

In al treilea rind, Dumnezeu este infinit; ceea ce inseamna ca El nu este limitat decit de bunatatea Sa, iar aceasta bunatate a Sa este ceea ce ne intereseaza pe noi, caci sintem cu totii pacatosi si vinovati inaintea Lui. Din pacate, de-a lungul istoriei, oamenii au neglijat sa tina seama de bunatatea lui Dumnezeu si s-au apropiat mereu de domeniul supranaturalului cu teama, imaginindu-si-L pe Dumnezeu ca pe o fiinta teribil de periculoasa, care trebuie temuta, nu iubita. Adevarul este exact contrariul. Biblia ni-L prezinta mereu pe Dumnezeu in bunatatea Sa si in pornirea Sa binevoitoare fata de aceia care accepta sa-si puna toata nadejdea in El. Fara nici o indoiala, primele doua atribute ale lui Dumnezeu in ordinea marimii, asa cum sint ele prezentate in Biblie, sint: dragostea si sfintenia. Prin dragostea Sa intelegem atitudinea Lui binevoitoare fata de creatura Sa, iar prin sfintenie intelegem separarea Lui completa de orice lucru nedesavirsit si rau.

2. NUME BIBLICE SI DESCRIERI ALE LUI DUMNEZEU

In Vechiul Testament, Dumnezeu este identificat prin citeva nume diferite, dintre care amintim aici: El, Eloah, si mai ales Elohim. Semnificatia exacta a acestor nume nu poate fi precizata astazi cu certitudine. Dintre cele trei, cel de al doilea este cel mai rar folosit, aparind numai de 57 de ori in intreg Vechiul Testament.(Unele dintre aceste date au fost extrase din The Enghishmans Hebrew and Chaldee Concordance, London: Longman, Green, Brown, and Longmans, 1843).

„EL” este folosit de aproximativ 217 ori si ingemineaza probabil notiunea de putere, forta. Eloah este un termen oarecum mai poetic. Elohim apare de peste 2.570 de ori in Vechiul Testament si este inteles de cei mai multi comentatori biblici ca un plural de majestate al dumnezeirii. Altii vad in aceasta forma de plural o indicatie a trinitatii lui Dumnezeu, caci desi este un plural masculin, acest nume apare intotdeauna in Scriptura insotit de un verb la singular.

Un alt termen folosit in mod curent ca nume al lui Dumnezeu este „Elion”, care apare de aproximativ 30 de ori in textul Vechiului Testament, fiind tradus de cele mai multe ori prin: “Cel Preainalt”. Numirea

„El Sadai” este folosita cam de 49 de ori in Vechiul Testament, si este tradusa de obicei prin: “Cel Atotputernic”. Este posibil insa ca sensul primordial al acestui nume sa fi fost: “Stapinul milos”. Cu alte cuvinte, El nu este numai puternic (stapin), ci Ii si place sa-Si foloseasca puterea pentru protectia si binele nostru.

De departe, cel mai des intilnit nume al lui Dumnezeu in Vechiul Testament este numele sub care s-a descoperit El israelitilor. Forma poetica a acestui nume, „Iah”, apare de 50 de ori in Scriptura. Ea este accea care se folosea in expresiile compuse consacrate laudei: “Haleluiah” (slavit sa fie Domnul!) sau numelor: Ieremi-ia, Isa-ia, Mica-iah, etc.. Cea mai cunoscuta formulare a lui “Iah” este celebrul tetragrammaton “IHWH”, care apare tradus in unele Biblii prin “Domnul”, iar in altele prin Iehova. Cea de a doua forma, Iehova, a aparut din cauza reticentei evreilor de a pronunta Numele Sfint. Ei i-au inlocuit vocalele cu acelea din numirea “Adonai”. Astazi, pronuntarea originala a tetragrammatonului s-a pierdut cu desavirsire. Unii comentatori spun ca cea mai probabila ar fi: Iahweh. Acest nume al lui Dumnezeu apare de 6.823 de ori in Vechiul Testament.

Asa cum am amintit deja, evreii mai aveau si un alt nume pentru Dumnezeu si anume: „Adonai” (Domnul, Stapinul). El apare de 400 de ori in Vechiul Testament. Pe linga aceste nume mai exista in Biblie si un alt numar de termeni descriptivi care-L identifica pe Dumnezeu. El este caracterizat ca: Domnul ostirilor, macar ca astazi nu se mai stie precis daca aceste ostiri erau o referire la multimea ingerilor, la multimea evreilor sau la multimea stelelor de pe cer.

O alta numire folosita pentru Dumnezeu a fost “Ehieh”, asemanatoare cu numele “Iahweh”. In Exodul 3:14 acest termen este tradus prin: “Eu sint Cel ce sint”. Thomas Reed este de parere ca insemnatatea ei in idiomatica evreiasca este: “Voi fi tot ceea ce veti avea nevoie atunci cind va fi nevoie”.(I.S.B.E. (James Orr, revizuita de Melvin G. Kyle; The International Standard Bible Encyclopedia, Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, in 5 volume, 1939, II, p.1254.) Un alt lingvist sugereaza ca acest nume ar fi “pecetea legamintului prin care Dumnezeu se angajeaza sa fie cu Israelul in toate veacurile care vor veni”.(Idem, II, p.1267.)

Dumnezeu este identificat si prin alte nume descriptive ca: Imparatul, Datatorul Legii, Judecatorul, Stinca, Cetatuia, Turnul de scapare, Mintuitorul, Pastorul, Rasplata cea foarte mare, Scutul, etc. Una dintre cele mai frumoase este: Sfintul lui Israel, care apare de 30 de ori in text. Dumnezeu mai este descris si ca: Locul de scapare al celui credincios.

Exista trei perifraze compuse cu ajutorul numelui: Iahweh sau Iehova. „Iehova-Iire” (Gen. 22:14) care inseamna: “Domnul va purta de grija”; „Iehova-Nisi” (Exod. 17:15), care inseamna: “Domnul, steagul meu”; si „Iehova-Salom” (Judecat. 6:24), care inseamna: “Domnul pacii”.

Noul Testament nu contine o asemenea varietate de nume pentru identificarea lui Dumnezeu. De fapt, in originalul grecesc este folosit un singur nume comun: „Theos”, care a fost tradus la noi prin: Dumnezeu. Mai este numit si Cel Atotputernic in 2 Corinteni 6:18, unde este de fapt un citat din Vechiul Testament, si inca in alte 9 locuri din cartea Apocalipsei. Tot cartea Apocalipsa Il mai numeste si: Alfa si Omega (prima si ultima litera din alfabetul grecesc), cu semnificatia de: “Cel dintii si cel de pe urma”.

O alta expresie care mai apare in Noul Testament este: „Kirios”, (Domnul), care era folosita in societate ca o forma de respect pentru oameni, dar si pentru Dumnezeu si chiar pentru Mesia. Isus este numit asa mai ales in epistole; de fapt, apostolul Pavel ne spune ca: “Isus este Domnul!” a fost una din primele proclamatii din marturisirea de credinta crestina.(1 Cor. 12:3.)

Probabil ca cel mai duios nume dat lui Dumnezeu in Noul Testament este acela de „Tata”. Desi mai fusese folosit de citeva ori si in Vechiul Testament, acest termen este consacrat abia in Noul Testament pentru a ne descoperi ceva din natura launtrica a lui Dumnezeu si din intentiile pe care le are El cu oamenii. “Tata”, devine astfel numirea caracteristica a lui Dumnezeu in Noul Testament. Ea aduce cu ea o incarcatura de dragoste, de grija, de tandrete si de protectie si ne asigura de faptul ca Dumnezeu este plin de bunavointa si vrea sa ne ia linga Sine si sa ne poarte de grija.

Dintr-un alt punct de vedere, cele mai solemne declaratii despre Dumnezeu din Noul Testament sint urmatoarele trei:

(1) Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24 ),
(2) Dumnezeu este Lumina (1 Ioan 1:5 ), si
(3) Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8,16. ).

Apostolul Pavel obisnuieste sa-L numeasca pe Dumnezeu: “Cel ce a inviat din morti pe Isus Hristos” (Rom. 4:24; 8:11 10:9; etc.)

3. ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU

De-a lungul intregii istorii, strigatul omenirii a fost: Poate oare fi cunoscut Dumnezeu? Daca ne intoarcem spatele revelatiei divine, raspunsul va ramine pururi: Nu, asa ceva este imposibil!

Biblia ne spune ca Dumnezeu a ales sa ni Se descopere in doua feluri:

El ne-a dat o descoperire verbala prin intermediul anumitor persoane alese special pentru a scrie cartile Scripturii si, in al doilea rind, El ni S-a descoperit pe Sine deplin prin persoana si lucrarea Domnului Isus Hristos.

Autorul epistolei catre Evrei ne spune ca:
“Dupa ce a vorbit in vechime parintilor nostri prin prooroci, in multe rinduri si in multe chipuri, Dumnezeu, la sfirsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor, si prin care a facut si veacurile” (Evrei 1:1, 2.)

Bineinteles ca nici o revelatie scrisa nu va reusi vreodata sa descrie complet o persoana, de aceea vom spune ca numai Isus Hristos a reusit in mod desavirsit sa ni-L arate pe Dumnezeu. Iata ce ii spune El lui Filip: “De atita vreme sint cu voi, si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal. Cum zici tu dar: Arata-ne pe Tatal?” (Ioan 14:9.) Singura revelatie desavirsita a lui Dumnezeu ne-a fost adusa prin Hristos. Tot ceea ce poate si trebuie sa cunoasca omul despre Dumnezeu ne-a fost aratat in persoana si lucrarea Sa. Hristos este “chipul Dumnezeului nevazut” (Col. 1:15, 19; 2:9). Filosofia omeneasca este foarte grabita sa sublinieze cit de dificil este, daca nu imposibil, pentru Dumnezeu sa intre intr-o legatura cu omul aflat in perimetrul restrins al istoriei (timp si spatiu). Biblia declara insa raspicat ca Dumnezeu a facut exact acest lucru: El, spirit infinit si perfect a intrat in istorie si a stabilit o legatura mintuitoare cu oamenii. N-are nici un fel de importanta daca omul este sau nu capabil sa priceapa cum a fost cu putinta acest lucru. Biblia marturiseste clar ca el s-a intimplat, iar Domnul Isus este dovada suprema ca Dumnezeu s-a apropiat de noi ca sa ni Se descopere.

Sint de parere ca teologii n-au tratat inca suficient importanta intruparii lui Hristos si superioritatea revelatiei prin Fiul, fata de orice alta forma de revelatie verbala din istorie. Cred ca ar trebui sa staruim mai mult asupra felului in care viata si faptele lui Hristos au ilustrat atribute din fiinta divina, care ar fi ramas altfel doar niste simple abstractii verbale ale Scripturii. (James Hastimgs, A Dictionary of Christ and the Gospels, New York Charles Scribners Sons, 1908, p.139-143.)

Unul dintre cele mai complete studii asupra atributelor lui Dumnezeu este acela realizat de teologul baptist: A. H. Strong (1836 – 1921). (Lucrarea citata mai sus, pp.243-303.) In general, doar cu citeva mici modificari, studiul din acest capitol va urmari materialul furnizat de acest foarte studios comentator.

Strong imparte atributele lui Dumnezeu in doua clase; cele care se aplica direct si particular numai lui Dumnezeu insusi fara sa se reflecte asupra creaturilor Sale, numite din aceasta cauza: atribute absolute sau netransmisibile, si cele care sint manifestate de Dumnezeu in relatia Sa nemijlocita cu lucrurile create, in special cu omenirea. Acestea din urma poarta numele de: atribute transmisibile. Prin “atributele lui Dumnezeu” intelegem bineinteles: “anumite aspecte ale fiintei divine in manifestarile ei”. Multimea de atribute nu inseamna ca Dumnezeu este alcatuit din mai multe parti distincte care functioneaza izolat, ci doar ca, in descoperirea Lui de Sine, Dumnezeu ne-a lasat sa intrezarim anumite caracteristici ale divinitatii, ca un fel de scinteieri ale luminii cind ea se intilneste cu unduirile de la suprafata apei. Atributele sint fatete diferite sau calitati distincte ale personalitatii.

Atributele absolute
1. Unul dintre primele lucruri care trebuiesc accentuate cind vorbim despre Dumnezeu este spiritualitatea. Dumnezeu este duh (spirit). Acesta este mesajul purtat spre noi de intreaga Scriptura si confirmat de Isus Hristos Insusi. Prin acest lucru intelegem ca Dumnezeu nu este limitat de nici un fel de structura materiala. El nu are trup, este invizibil. Aceasta informatie a Bibliei da o lovitura de moarte panteismului pagin care sustine ca Dumnezeu este in toate lucrurile create si se identifica cu creatia. Dumnezeu nu este o parte a materiei. El nu este dependent de materie, ci locuieste in afara ei. Dumnezeu este creatorul materiei.
Scriptura Il prezinta pe Dumnezeu ca fiind “un Dumnezeu viu” (Ieremia 10:10.), “Dumnezeul cel viu” (1 Tesal. 1:9.) “Cel ce are viata in Sine”(Ioan 5:26.). Din aceasta cauza, ca o revelatie a lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos a putut sa spuna: “Eu sint Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine”.(Ioan 14:6.)

In timpul vietii Sale pamintesti, Domnul Isus s-a descoperit pe Sine ca izvor al vietii: atit spirituale, cit si fizice. El i-a spus fiului vaduvei din Nain: “Tinerelule, scoala-te iti spun”. Mortul a sezut in capul oaselor si a inceput sa vorbeasca. Isus l-a dat inapoi maicii lui. Toti au fost cuprinsi de frica, slaveau pe Dumnezeu, si ziceau: ?
“Un mare prooroc s-a ridicat intre noi; si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau!”(Luca 7:14-16.)

Fiicei lui Iair i-a vorbit chiar in aramaica ei nativa, spunindu-i: “Talita cumi”, care talmacit inseamna: “Fetito, scoala-te, iti zic!” Indata fetita s-a sculat, si a inceput sa umble; caci era de doisprezece ani. Ei au ramas incremeniti”.(Marcu 5:41, 42.)

Celui care murise de patru zile, Isus i-a putut spune: “Lazare, vino afara!” Si mortul a iesit cu miinile si cu picioarele legate cu fisii de pinza, si cu fata infasurata cu un stergar. Isus le-a zis: “Deslegati-l, si lasati-l sa mearga”.(Ioan 11:43, 44.)

Dar Isus n-a avut putere numai asupra vietii biologice, El Si-a manifestat autoritatea si asupra vietii spirituale, luindu-i pe pacatosi si transformindu-i in sfinti. El l-a putut lua pe avarul Zacheu si l-a transformat intr-un copil smerit al lui Dumnezeu, gata sa-si indrepte toate greselile facute. (Luca 19:8-10.) El s-a putut apropia de un suflet chinuit ca acela al Mariei Magdalena, stapinita de sapte draci, si a putut sa-i redea nevinovatia si sanatatea.(Luca 8:2.) El l-a putut lua pe un om rudimentar si pripit ca pescarul Petru si l-a putut maturiza ?
intr-o stinca duhovniceasca asezata la temelia edificiului spiritual al Bisericii. (Marcu 14:71; Mat. 16:13-20.) Domnul Isus a putut lua un om pornit sa persecute si sa pedepseasca ca Pavel si sa-l transforme in cel mai mare misionar al tuturor timpurilor.(1 Cor. 15:9,10.) Cu adevarat, Domnul Isus ni L- a aratat pe Tatal in toata puterea Lui autoritara asupra vietii fizice si spirituale. El nu este numai o revelatie a lui Dumnezeu, ci Revelatia insasi, unica descoperire desavirsita a Tatalui.

2. Biblia ni-L prezinta pe Dumnezeu ca pe o Personalitate auto-suficienta si constienta de sine. Aceasta inseamna ca Dumnezeu cunoaste, simte si are vointa proprie. Mai inseamna si ca El alcatuieste planuri in Sine Insusi si le duce apoi la indeplinire. Posibilitatea noastra de a-L cunoaste pe Dumnezeu este inlesnita de faptul ca El ne-a facut “dupa chipul si asemanarea Sa” si noi avem, ca si El, posibilitatea sa gindim, sa intelegem, sa simtim procesele de vointa. Omul este o personalitate de sine statatoare si auto-determinata numai in sens relativ.

Numai Dumnezeu este o astfel de personalitate in cel mai absolut sens al cuvintului. Faptul ca Dumnezeu este o personalitate duce la concluzia ca El este in stare sa lucreze, sa sfinteasca, sa pedepseasca, sa rascumpere, sa asculte rugaciunile, sa mingiie si sa-i intareasca pe aceia care fac parte din poporul Sau. El poate deasemenea sa poarte de grija celor ce sint ai Lui.(Vezi cartea teologului Reformat G. C. Berkouwer: The Providence of God, Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1952)

Ca personalitate, cu Dumnezeu se poate dialoga in chip rational prin rugaciune, nu prin tot felul de formule magice abracadabrante folosite in magie si in religiile pagine neroditoare. El nu poate fi declansat si obligat sa actioneze prin formule secrete sau “parole mistice” si nu poate fi fortat sa se inhame la propriile noastre dorinte umane ambitioase. Iata ce spune Biblia despre practicile pagine ne-crestine si despre conceptiile mistice din practicile religioase interzise prin legea lui Moise:

“Dupa ce vei intra in tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau, sa nu te inveti sa faci dupa uriciunile neamurilor acelora. Sa nu fie la tine nimeni care sa-si treaca fiul sau fiica lui prin foc, nimeni care sa aiba mestesugul de ghicitor, de cititor in stele, de vestitor al viitorului, de vrajitor, de descintator, nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti. Caci oricine face aceste lucruri este o uriciune inaintea Domnului; si din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tau, pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu sa te tii in totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tau. Caci neamurile acelea pe care le vei izgoni, asculta de cei ce citesc in stele si de ghicitori; dar tie; Domnul Dumnezeul tau, nu-ti ingaduie lucrul acesta”.(Deut. 18:9-14.)

Ca personalitate, Dumnezeu respecta fiinta umana creata si o lasa sa- si exerseze libera vointa si capacitatea de alegere. Nu este adevarat ca Dumnezeu este un fel de despot absolut care le-a fixat tuturora rolul predestinat pe care trebuie sa-l joace in marea drama a istoriei. O astfel de predestinare absoluta ar fi transformat lumea intr-un circ, si ar fi anihilat orice forma de responsabilitate personala din partea omului. Dumnezeu l-a creat pe om liber. Creatura poate zadarnici planul lui Dumnezeu cu privire la ea. Este scris ca: “Oamenii setosi de singe si de inselaciune, nu vor ajunge nici jumatate din zilele lor”(Psalm 55:23) si ca “Frica de Domnul lungeste zilele, dar anii celui rau sint scurtati”(Prov. 10:27.). Deasemenea despre poporul din timpul lui Hristos este scris ca:
“… tot norodul care L-a auzit, si chiar vamesii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar fariseii si invatatorii Legii au zadarnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui Ioan” (Luca 9:29-30.).

O a doua grupare de atribute absolute si netransmisibile are de a face cu Infinitatea lui Dumnezeu. Ea include existenta de Sine sau absoluta Lui independenta ca fiinta, imutabilitatea sau neschimbabilitatea Sa in fiinta si natura si singularitatea sau unicitatea Sa.

3. Existenta de Sine sau independenta Lui absoluta ca fiinta inseamna ca Dumnezeu nu este determinat de nimic exterior in gindire (Rom. 11:33-36.), vointa (Dan. 4:35; Rom. 9:19-21; Efes. 1:5; Apoc. 4:11.), putere (Psalm. 115:3.), intelepciune (Psalm. 33:11.), etc. In acest context, trebuie spus ca ceea ce-L pune in miscare pe Dumnezeu, inundind deopotriva toate celelalte atribute ale Sale, este dragostea (Exod. 20:6; 1 Ioan 4:8, 16.). Independenta absoluta nu inseamna ca Dumnezeu este un Suveran rece si fara simtire, ci mai degraba ca El este cineva in care ne putem increde. Si asta ne da si noua stabilitate (Psalm. 46). Dumnezeu este tot ceea ce are nevoie o fetita care se roaga sub darimaturile cauzate de bombe: “Doamne, Dumnezeule, ai mila de ?
mine si scapa-ma de aici”.

4. Imutabilitatea lui Dumnezeu sau neschimbabilitatea Lui inseamna ca El nu sufera alterari in caracterul si in natura Lui interioara. Dumnezeu nu evolueaza. El nu se schimba, ci ramine intotdeauna la fel cu Sine insusi. Exista foarte multe texte biblice care declara ca Dumnezeu nu se schimba(Mal. 3:6.), si ca in El nu este nici schimbare, nici umbra de mutare(Iacov 1:17.). Dumnezeu este baza tuturor mingiierilor noastre. “Prin aceasta vom cunoaste ca sintem din adevar, si ne vom linisti inimile inaintea Lui, ori in ce ne osindeste inima noastra; caci Dumnezeu este mai mare decit inima noastra, si cunoaste toate lucrurile”(1 Ioan 3:19, 20.).

Iarasi trebuie sa spunem ca imutabilitatea lui Dumnezeu nu face in nici un fel rugaciunea noastra zadarnica. Ori de cite ori ne rugam dupa voia Lui El ne asculta. Aici nu se pune problema sa-L convingem pe Dumnezeu si sa-L aliniem cu gindirea noastra limitata, ci sa ne punem pe noi insine intr-o pozitie si atitudine in care El sa ne poata binecuvinta. Iata ce-i spune Dumnezeu lui Solomon:

“Daca poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, si va cauta Fata Mea, si se va abate de la caile lui rele, il voi asculta din ceruri, ii voi ierta pacatul, si-i voi tamadui tara” (2 Cronici 7:14.).

Biblia contine multe pasaje care par ca neaga caracterul imutabil al lui Dumnezeu. Este vorba mai ales despre acele pasaje in care avem de a face cu “antropomorfisme”. Aceste figuri de stil sint ocazii in care Dumnezeul infinit care locuieste in afara spatiului si timpului foloseste expresii din anturajul si experienta omului pentru a Se face mai usor inteles. In unele dintre aceste ocazii gasim scris ca lui Dumnezeu “i-a parut rau”(Gen, 6:6), sau ca El a trebuit sa vina personal pe pamint ca sa vada daca ceea ce se auzise despre Sodoma era chiar asa(Gen.18:21). Ni se istoriseste cum Dumnezeu a vrut initial sa distruga Israelul sau cetatea Ninive, dar pocainta lor si parerea lor de rau L-au facut sa se razgindeasca si sa renunte (Iona 3:10.), etc.

Aceste ocazii trebuiesc intelese in contextul revelatiei intregii Scripturi, nu judecate fiecare in parte si rastalmacite. De exemplu, Ieremia scrie ca: “Dumnezeu s-a sculat dis de dimineata ca sa le trimita prooroci…(traducerea romaneasca difera de original. – N.T.) (Ier 44:4.), dar aceasta expresie trebuie judecata in contextul psalmului care ne spune ca Dumnezeu “nu dormiteaza, nici nu doarme”(Psalm. 121:4).

5. Una dintre cele mai accentuate trasaturi ale lui Dumnezeu in Biblie este Unicitatea Sa. Israelul nu a avut mai multi dumnezei, cum aveau popoarele pagine din jur. Ei au avut un Dumnezeu unic. Evreii stiau ca in afara de El nu exista un altul(Deut. 6:4; Isaia 44:6.).

La fel de solemn este si Noul Testament cind declara raspicat ca exista doar un singur Dumnezeu (Ioan 5:44.), un singur Dumnezeu adevarat (Ioan 17:3.), nu este decit un singur Dumnezeu (1 Cor. 8:4.), singurul Stapinitor, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor (1 Tim. 6:15.), etc. Apostolul Pavel declara: “Este un singur Dumnezeu, si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Insusi, ca pret de rascumparare pentru toti” (1 Tim. 2:5, 6.). Toate aceste afirmatii dovedesc ca politeismul, care ar spulbera unitatea universului, este in intregime nescriptural si neadevarat.

6. A treia grupare de atribute absolute sau netransmisibile se concentreaza asupra perfectiunii divine. Perfectiunea sau desavirsirea are de a face cu calitatile ajunse la superlativ, si se refera bineinteles la caracterul moral al dumnezeirii. Cel dintii dintre aceste atribute morale este ceea ce Strong numeste: adevar. Prin adevar el nu intelege ceva demn de crezare, ci faptul ca fiinta lui Dumnezeu si ceea ce stie El coincid intotdeauna. Adevarul este cunoasterea absoluta a realitatii si el trebuie sa fie in valoarea lui absoluta ceva personal, caci Dumnezeu este o persoana. Iata de ce Domnul Isus a declarat fara nici un echivoc ca El este adevarul.(Ioan 14:6.). Fiind de aceiasi natura cu Dumnezeu, Fiul si- a putut insusi public unul din atributele Tatalui.

7. Al doilea atribut din sfera morala este dragostea. Si aici trebuie sa facem o clarificare: dragostea despre care vorbim nu are nimic de a face cu mila sau cu bunatatea care se rasfring din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu ar fi in continuare dragoste si daca n-ar exista nici unom sau vreo alta creatura prin preajma. Cind spunem ca Dumnezeu este dragoste spunem ca intre cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Tatal, Fiul si Duhul Sfint exista o relatie speciala de comuniune, respect si daruire de Sine.(Strong, opera citata, p.260.). In mareata rugaciune pe care o face pentru ucenicii Sai in Ioan 17, Domnul Isus vrea ca Tatal sa ii duca si pe ei acolo unde va fi El pentru ca si ei sa poata vedea slava Lui “slava pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindca Tu M-ai iubit inainte de intemeierea lumii” (Ioan 17:24).

8. Cel de al treilea atribut din cadrul perfectiunii morale este sfintenia. Aceasta se refera la nivelul moral superior absolut si la integritatea Celui ce este “Sfintul lui Israel”. In El nu exista nici o umbra de pacat.

Se pare ca radacina cuvintului folosit pentru a defini sfintenia vine de la un termen care defineste separarea. Prin aceasta se intelege ca Dumnezeu, in fiinta si umblarea Sa, este total diferit fata de limitarile si pacatul pe care-l experimenteaza omul pe pamint. Acest caracter al sfinteniei lui Dumnezeu face ca ea sa fie asociata cu unicitatea divina(1 Sam. 2:2.). Dumnezeu este minunat in sfintenie (Exod. 15:11.). Cind Isaia a avut acea extraordinara vedenie in Templu, el i-a auzit pe serafimi strigind unul catre altul: “Sfint, sfint, sfint este Domnul ostirilor! Tot pamintul este plin de maretia Lui”! (Isaia 6:3.). Pentru ca Dumnezeu este sfint in cel mai absolut sens, este normal ca tot El sa fie izvorul legii morale ca standard unic pentru ceea ce este bine sau rau. Dumnezeu nu este bun in sensul ca El insusi se subordoneaza unei legi superioare Lui, ci mai degraba ceea ce este El in natura si manifestarile Lui determina ceea ce este bun sau rau. Sfint este ceea ce se afla in acord cu intentia lui Dumnezeu si cu natura Lui separata in mod desavirsit de pacat si faradelege.

Atributele transmisibile

Cea mai mare parte a Bibliei nu se ocupa cu atributele absolute ale lui Dumnezeu, care tind sa para mai mult sau mai putin abstractii filosofice pentru mintea umana, ci cu atributele Lui transmisibile, adica cu acea parte din Dumnezeu pe care o putem cunoaste din relatia pe care o are El cu creaturile din timp si spatiu, si mai ales cu omul.

9. Dumnezeu este vesnic. In contrast cu fiintele umane care se nasc si mor dupa ce petrec o perioada aproximativ scurta in viata terestra, Dumnezeu a existat dintotdeauna si intotdeauna va continua sa existe. De obicei Biblia nu exprima acest adevar in forma unei propozitii filosofice, ci il ilustreaza in termenii concreti ai realitatii inconjuratoare. Iata-l de exemplu pe psalmist, care in loc sa spuna ca Dumnezeu traieste in afara timpului, exclama:

“Doamne, Tu ai fost locul nostru de adapost, din neam in neam. Inainte ca sa se fi nascut muntii si inainte ca sa se fi facut pamintul si lumea, din vesnicie in vesnicie, Tu esti Dumnezeu!” (Psalm. 90:1, 2).

Iata deci ca Dumnezeu a existat inainte ca sa se fi nascut muntii, si El va continua sa existe din vesnicie in vesnicie. El a existat inainte de facerea pamintului:

“Tu ai intemeiat in vechime pamintul, si cerurile sint lucrarea miinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei raminea; toate se vor invechi ca o haina; le vei schimba ca pe un vesmint, si se vor schimba. Dar Tu ramii Acelas, si anii Tai nu se vor sfirsi”.(Psalm. 102:25-27).

Acesta este motivul pentru care Vechiul Testament Il numeste pe Dumnezeu „cel dintii si cel de pe urma” (Isaia 41:4.), iar Noul Testament foloseste fraza: “Alfa si omega” (Apoc. 1:8)

Am aratat deja ca Domnul Isus a vorbit despre slava pe care o avea inainte de intemeierea lumii (Ioan 17:24). El le-a mai spus iudeilor: “Adevarat, adevarat va spun ca, mai inainte ca sa se fi nascut Avraam, sint Eu” (Ioan 8:58), iar in Apocalipsa lui Ioan, Hristosul proslavit declara: “Nu te teme! Eu sint Cel dintii si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort, si iata ca sint viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor” (Apoc. 1:17, 18.).

Pentru ca Dumnezeu este vesnic, apostolul Petru poate sa spuna ca la Domnul o zi este ca o mie de ani si o mie de ani este ca o zi (2 Petru 3:8). Dumnezeu nu este limitat de nici o granita a timpului. La gindul acesta, credinciosul poate sa tresalte de bucurie stiind ca viitorul sau este asigurat si pentru viata aceasta si pentru cea viitoare.

10. Daca in relatie cu timpul, Dumnezeu este vesnic, in relatie cu spatiul, Dumnezeu este omniprezent. Prin aceasta intelegem ca El poate fi prezent pretutindeni in acelasi timp. In rugaciunea lui de dedicare a cladirii Templului, Solomon marturiseste despre Dumnezeu: “Dar ce! Va locui oare cu adevarat Dumnezeu pe pamint? Iata ca cerurile si cerurile cerurilor nu pot sa Te cuprinda; cu cit mai putin casa aceasta pe care Ti-am zidit-o eu!” (1 Imparati. 8:27) Apostolul Pavel le spune filosofilor de pe colina lui Marte ca: “In El avem viata, miscarea si fiinta!” (Fapte 17:28)

Unul dintre psalmisti exprima acest adevar al omniprezentei lui Dumnezeu printr-o ilustratie maiastra:
„Unde ma voi duce departe de Duhul Tau, si unde voi fugi departe de Fata Ta? Daca ma voi sui in cer, Tu esti acolo; daca ma voi culca in locuinta mortilor, iata-Te si acolo; daca voi lua aripile zorilor, si ma voi duce sa locuiesc la marginea marii, si acolo mina Ta ma va calauzi, si dreapta Ta ma va apuca”(Psalm. 139:7-10).

Este de la sine inteles ca mintea omeneasca nu poate patrunde pe deplin imensitatea acestor atribute ale lui Dumnezeu. Cine ar putea spune ca intelege omniprezenta? Omul nu poate pricepe cum se face ca Dumnezeu este instantaneu pretutindeni. O faptura umana are capacitatea de a-si concentra atentia asupra unui numar finit de persoane sau evenimente. Daca un mic grup de oameni stau inaintea lui, omul ii poate tine sub observare. Dar daca numarul lor creste, sa zicem la citeva mii sau zeci de mii, atunci omul nu-i mai poate observa decit ca pe o multime uniforma de chipuri din care va remarca cind si cind unele fete mai deosebite. Dumnezeu insa poate sa ne tina sub observatie pe toti, oricit de multi am fi, si felul Lui de a ne cunoaste este chiar infinit superior felului in care ne putem noi cunoaste unul pe altul. N-a fost numai o figura de stil atunci cind poetul Tennyson a exclamat:

„Tu imi esti mai aproape ca propria-mi suflare si mai la indemina ca miinile si picioarele”(Strong, Opera citata, p.280.).

Expresii antropomorfice ca acelea care zic ca Dumnezeu locuieste in ceruri fac aluzie nu la indepartarea lui Dumnezeu de oameni, ci la inaltarea Lui in slava (Psalm. 123:1).

Pentru ca Domnul Isus este imaginea desavirsita a Tatalui, El le-a putut promite ucenicilor ca: “Acolo unde sint doi sau trei adunati in Numele Meu, sint si Eu in mijlocul lor”(Mat. 18:20.). Aceasta veste despre omniprezenta lui Dumnezeu ii da celui credincios un sentiment de siguranta si incredere. caci se stie in atentia perpetua a Tatalui prin grija Fiului si prin prezenta neintrerupta a Duhului Sfint. Credinciosii nu sint niciodata “singuri”. Acesta este un adevar minunat, dar nici el nu poate fi experimentat decit de aceia care pot trece dincolo de intelegerea intelectuala seaca, ajungind prin citirea Cuvintului, meditatie si rugaciune sa traiasca o viata de reala partasie cu Domnul.

11. Un alt atribut dumnezeiesc pe care ni-l dezvaluie Biblia este omnistiinta. Noi spunem ca Dumnezeu este atotstiutor. Aceasta caracteristica a Lui se manifesta in domeniul memoriei, cunostintei prezente si a prestiintei. Dumnezeu cunoaste toate lucrurile deplin si dintr-o data. El nu are nevoie de un proces de gindire pentru a cunoaste. Cunoasterea Sa este instantanee. Sigur ca si acest adevar ar putea ramine dincolo de marginile intelegerii noastre daca nu am cauta sa-l ilustram cu ceva concret din Scriptura. In Psalmi scrie ca Dumnezeu cunoaste toate stelele (Psalm. 147:4), Domnul Isus ne spune ca Dumnezeu se ingrijeste de fiecare vrabie (Mat. 10:29), El poate supraveghea si dirija activitatea tuturor oamenilor (Psalm 33:1), cunoscindu-le fiecaruia inima, (Fapte 15:18.) stiind de ce are nevoie fiecare (Mat. 6:8), caci este la curent cu toate evenimentele viitoare(Isaia 46:9,10.), si ne-a numarat chiar si numarul firelor de par de pe cap (Mat. 10:30).

Pentru ca Domnul Isus este asemenea lui Dumnezeu, Ioan nu se sfieste sa declare ca: “El n-avea trebuinta sa-I faca cineva marturisiri despre niciun om, fiindca El insus stia ce este in om” (Ioan 2:25). Imprejurarea in care Domnul Isus ii spune lui Natanael ca l-a vazut “mai inainte ca sa-l cheme Filip, cind era sub smochin”(Ioan 1:45- 49.), poate si ea servi ca o ilustratie a omnistiintei divine in activitatea mesianica a Domnului Isus. (Separat de lucrarea Sa mesianica, se pare ca in toate celelalte privinte Domnul Isus se redusese pe Sine la dimensiunile si neputintele omenesti.(Marcu 11:12, 13)

Proclamind omnistiinta divina, psalmistul striga:
“Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti, stii cind stau jos si cind ma scol, si de departe imi patrunzi gindul. Stii cind umblu si cind ma culc, si cunosti toate caile mele. Caci nu-mi ajunge cuvintul pe limba, si Tu, Doamne, il si cunosti in totul. Tu ma inconjori pe dinapoi si pe dinainte, si-Ti pui mina peste mine. O stiinta atit de minunata este mai presus de puterile mele; este prea inalta ca s-o pot prinde” (Psalm. 139:1-6).

12. Dumnezeu este omnipotent, adica El este in stare sa-si duca la indeplinire orice plan pe care-l faureste. Noi spunem ca Dumnezeu este atotputernic. Acest atribut dumnezeiesc nu inseamna ca El va cauta sa faca orice fel de lucruri. Cineva intreba daca Dumnezeu ar putea face o piatra atit de mare incit El Insusi sa nu o poata ridica. O asemenea exprimare este lipsita de logica elementara. Dumnezeu nu va face niciodata lucruri care sa-L nege pe El insusi. Tot asa, Dumnezeu nu poate sa minta (Iacov 1:13.), sau sa se tagaduiasca pe Sine (2 Tim. 2:13.), ori sa nu-si tina promisiunile(Tit 1:2.). El este un Dumnezeu credincios Sie insusi. Intr-un anumit sens, Dumnezeu si-a limitat puterea atunci cind a acordat libertate omului. Aceasta situatie a permis ca in universul lui Dumnezeu sa poata apare impotrivirea fata de Dumnezeu si posibilitatea omului de a zadarnici planurile lui Dumnezeu cu privire la ei, ca in cazul fariseilor si carturarilor care au refuzat botezul lui Ioan (Luca 7:30).

Dumnezeu ii reaminteste lui Avraam de omnipotenta Sa atunci cind il intreaba: “Este oare ceva prea greu pentru Domnul?”(Gen. 18:14.) Iar psalmistul declara: “Dumnezeul nostru este in cer, El face tot ce vrea” (Psalm 115:3.).
Domnul Isus ne spune ca “la Dumnezeu toate lucrurile sint cu putinta” (Matei 19:26.). Apostolul Pavel ne spune ca Dumnezeu face toate dupa sfatul voiei Sale (Efes. 1:11.); si vrea ca toti credinciosii sa-si dea seama ca aceasta putere nemarginita a lui Dumnezeu este acum la lucru in noi (Efes. 1:19.). Dumnezeu poate sa faca mult mai mult decit putem noi crede sau gindi.(Efes. 3:20.) In Noul Testament, si mai ales in epistolele lui Pavel, puterea lui Dumnezeu este supranumita si puterea care L-a inviat din morti pe Hristos(Rom. 6:4; 8:11).

Ilustratia suprema a nemaipomenitei puteri a lui Dumnezeu a fost manifestata in faptul ca El a putut sa-l invieze pe Isus dintre cei morti. Un astfel de Dumnezeu care poate da viata unui om mort, va putea cu atit mai mult sa-i faca pe cei credinciosi sa reziste inaintea ispitelor!

Omnipotenta lui Dumnezeu este temelia sigurantei mintuirii noastre si argumentul increderii si optimismului nostru.
Credinta in omnipotenta lui Dumnezeu nu-l scuteste insa pe cel credincios sa treaca prin suferinte si persecutii. Cu ocazia unui indemn dat pentru staruinta in rugaciune, Domnul Isus face aluzie la sfintii care “striga zi si noapte inaintea Lui”(Luca 18:7.). Dumnezeu nu gaseste intotdeauna de bine sa sara imediat in ajutorul oricarui crestin care trece printr-o situatie dificila. Uneori, El ingaduie chiar ca sa fie slavit prin martirajul celor care-L reprezinta. Toti crestinii trec si ei prin suferintele de care au parte in general oamenii: boala, accidente, “moarte prematura”, lipsuri materiale, etc. Crestinismul nu este prin urmare un mod de a scapa de toate necazurile si suferintele vietii pamintesti, ci o calitate noua si launtrica a vietii spirituale care ne daruieste pace in mijlocul incercarilor si biruinta asupra descurajarii si suferintei. Chiar si o citire superficiala a capitolului 11 din epistola catre Evrei ne va indica faptul ca cei care au credinta nu scapa intotdeauna de suferinte: ba parca inmulteste numarul lor si le mareste intensitatea! Si totusi cit de frumos suna cuvintele lui Isaia:

“Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu Tine; si riurile nu te vor ineca;
daca vei trece prin foc, nu te va arde, si flacara nu te va aprinde.
Caci Eu sint Domnul, Dumnezeul tau, Sfintul lui Israel, Mintuitorul tau!” (Isaia 43:2, 3)

Este foarte greu sa patrundem gindul lui Dumnezeu si sa intelegem felul in care ne poarta El de grija. Uneori El ne scapa din primejdie, alteori El ne izbaveste prin primejdie. Elihu marturiseste in cartea lui Iov ca “Dumnezeu scapa pe cel nenorocit prin nenorocirea lui” (Iov 36:15). Exista o multime de alte pasaje care pot fi citate ca o dovada a abilitatii lui Dumnezeu sa izbaveasca. Iata ce frumos scrie Psalmistul:
“O mie sa cada alaturi de tine, si zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii si vei vedea rasplatirea celor rai” (Psalm. 91:7, 8).

Si totusi, un alt psalm, atribuit lui Asaf, marturiseste zbuciumul prin care a trecut omul lui Dumnezeu cind a vazut ca celor rai le merge bine, iar sfintii Domnului trec mereu prin necazuri: “Caci in fiecare zi sint lovit, si in toate diminetile sint pedepsit”.(Psalm. 73:14.)

Dupa ce face o incursiune asupra suveranitatii lui Dumnezeu in istorie asa cum iese ea in evidenta din felul in care s-a purtat El cu evreii si cu Neamurile, apostolul Pavel nu se poate opri sa nu exclame:
“O, adincul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cit de nepatrunse sint judecatile Lui, si cit de neintelese sint caile Lui!” (Rom. 11:33)

Toate acestea ne duc spre doua concluzii clare: cea dintii este ca cel credincios stie ca Dumnezeu poate sa faca absolut orice vrea, iar a doua este ca din pozitia noastra limitata nu vom putea niciodata sa intelegem de ce face Dumnezeu ceea ce face. Va trebui mereu sa ne intrebam de ce ia Dumnezeu viata unei tinere mame, de ce moare un barbat in floarea virstei, de ce ingaduie El ca natiuni pornite la rau sa asupreasca alte neamuri, etc. Dumnezeu este singurul stapin pe destinele oamenilor, iar noi sintem doar niste creaturi total dependente de El. Mingiierea pe care o avem este faptul ca stim ca Dumnezeu este bun si ca El ne vrea binele. Iov se sprijina pe aceasta credinta atunci cind spune: “Domnul a dat, si Domnul a luat, binecuvintat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21)

Domnul Isus a manifestat atotputernicia divina atunci cind a inmultit piinile (Ioan 6:5-14), cind a preschimbat apa in vin (Ioan 2:1- 11), cind a potolit furtuna (Marcu 4:35-41), cind a umblat pe ape (Marcu 6:46-50), cind l-a vindecat pe cel bolnav (Marcu 6:56), cind a redat vederea orbului (Luca 7:21), cind a alungat demonii (Marcu 1:32-34) si cind a trimis Duhul Sfint in ziua de Rusalii (Fapte 2:1-6, 32, 33).

13. Omul se poate rezema deplin pe Domnul si pe promisiunile Sale. Dumnezeu este credincios in vorba si in fapta. Atributele tranzitive manifestate de Dumnezeu in relatia Lui cu oamenii sint credinciosie si adevar. In multe parti din Scriptura se afla scris ca:

“Dumnezeu nu este un om ca sa minta,
Nici fiu al omului, ca sa-I para rau.
Ce a spus, oare nu va face?
Ce a fagaduit oare, nu va implini?”(Num. 23:19)

Noul Testament declara si el ca nu este cu putinta ca Dumnezeu sa minta si nu se poate ca El sa nu-|i tina cuvintul (Tit 1:2; 2 Tim. 2:13; Evrei 6:17, 18). Dumnezeu este intotdeauna credincios; adica El nu-i va parasi niciodata pe aceia care si-au pus nadejdea in El (Evrei 13:5)

Credinciosia lui Dumnezeu este asigurarea noastra ca cei credinciosi vor ajunge in cer. Pavel putea privi deja inainte spre ziua in care se va intilni cu cei convertiti in slava, nu pentru ca avea incredere in calitatile lor, ci pentru ca se incredea in credinciosia divina (1 Cor. 1:7-9; Filip. 1:6).

Pentru ca Domnul Isus este descoperirea lui Dumnezeu, toate fagaduintele lui Dumnezeu sint in El “da” si “Amin” (2 Cor. 1:20.). La mormintul lui Lazar, cind Marta s-a impotrivit intentiei lui Hristos de a ridica piatra de la gura mormintului pe motiv ca trecusera deja patru zile, Domnul Isus a mustrat-o cu blindete spunindu-i: “Nu ti-am spus ca, daca vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11:40)

In aceste zile de complet relativism si incertitudine, cuvintele Domnului Isus ne sint ca o ancora pentru suflet. Cuvintul lui Dumnezeu este demn de incredere pentru ca Domnul Dumnezeul nostru este un Dumnezeu in care ne putem pune increderea. Intr-o exclamatie retorica, printr-o exagerare voita, apostolul Pavel striga: “Dumnezeu sa fie gasit adevarat si toti oamenii sa fie gasiti mincinosi.”(Rom.3:4.) Aceasta intr-un pasaj in care este subliniata inca o data absoluta credinciosie divina.

14. Atributul central in fiinta lui Dumnezeu este dragostea. Apostolul Ioan declara ca Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8, 16). Prin dragostea lui Dumnezeu, Biblia intelege acea pornire plina de bunatate si de ?
bunavointa a Lui fata de lume, care L-a determinat sa-L dea pina si pe Fiul Sau la moarte pentru ca noi sa fim mintuiti. “Fiindca atit de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Dumnezeu, in adevar, n-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa fie mintuita prin El” (Ioan 3:16, 17). Apostolul Pavel spune ca sint putini aceia care sa fie gata sa-si dea viata pentru prietenii lor, “dar Dumnezeu isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cind eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi.”(Rom. 5:8) Golgota devine astfel pentru noi asigurarea ca Dumnezeu ne iubeste si ca El ne va da tot ceea ce este spre binele nostru: “El, care n-a crutat nici chiar pe Fiul Sau, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fara plata, impreuna cu El, toate lucrurile” (Rom. 8:32).

Apostolul Ioan face din exemplul dat de Dumnezeu prin jertfirea lui Hristos un indemn ca si noi sa traim in dragoste:
“Prea iubitilor, sa ne iubim unii pe altii; caci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste, este nascut din Dumnezeu, si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau
Fiu, ca noi sa traim prin El. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi, si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre. Prea iubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii” (1 Ioan 4:7-11).

Apostolul Pavel ne atrage atentia asupra zilelor nelegiuite dinaintea intilnirii noastre cu Hristos si adauga:
“Dar, cind s-a aratat bunatatea lui Dumnezeu, Mintuitorul nostru, si dragostea Lui de oameni, El ne-a mintuit, nu pentru faptele facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin inoirea facuta de Duhul Sfint, pe care L-a varsat din belsug peste noi, prin Isus Hristos, Mintuitorul nostru; pentru ca odata socotiti neprihaniti prin harul Lui, sa ne facem in nadejde, mostenitori ai vietii vesnice ” (Tit 3:4-7). In aceeasi idee el mai scrie: “Intre ei eram si noi toti odinioara, cind traiam dupa poftele firii noastre pamintesti, cind faceam voile firii pamintesti si ale gindurilor noastre, si eram din fire copii ai miniei, ca si ceilalti. Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata impreuna cu Hristos (prin har sinteti mintuiti).
El ne-a inviat impreuna, si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Hristos Isus, ca sa arate in veacurile viitoare nemarginita bogatie a harului Sau, in bunatatea Lui fata de noi in Hristos Isus. Caci prin har ati fost mintuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni” (Efes. 2:3-9) .

Apostolul Petru tresalta de bucurie cind scrie: “Binecuvintat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care, dupa indurarea Sa cea mare, ne-a nascut din nou prin invierea lui Isus Hristos din morti, la o nadejde vie, si la o mostenire nestricacioasa si neintinata, si care nu se poate vesteji, pastrata in ceruri pentru voi” (1 Petru 1:3, 4). Pina si pocainta noastra este prezentata ca un raspuns adecvat dat bunatatii divine: “Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungei Lui rabdari? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta?” (Rom. 2:4)

Scriptura ne invata ca atributul central din fiinta lui Dumnezeu este aceasta dragoste mintuitoare care s-a manifestat prin faptul ca Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sau sa moara la Golgota. Apostolul Pavel le-a reamnitit ca Dumnezeu este acela care ne-a daruit tuturor “viata, suflarea si toate lucrurile” (Fapte 17:25), iar paginilor din Listra le-a declarat ca Dumnezeu “nu S-a lasat fara marturie, intrucit v-a facut bine, v-a trimis ploi din cer, si timpuri roditoare, v-a dat hrana din belsug, si v-a umplut inimile de bucurie” (Fapte 14:17). Domnul Isus i-a invatat pe ucenicii Sai sa-si iubeasca dusmanii daca vor sa semene cu Tatal lor din ceruri “care face sa rasara soarele si peste cei buni si peste cei rai” (Mat. 5:45) Biblia proclama bunatatea lui Dumnezeu, asa cum se manifesta ea in evenimentele vietii de fiecare zi.

In nici un alt aspect al vietii Lui nu seamana Domnul Isus mai mult cu Dumnezeu ca in acela al dragostei. Hristos a iubit copilasii, i-a primit la Sine si i-a binecuvintat (Mat. 19:13-15). El si-a aratat dragostea fata de cei ciungi si schiopi vindecindu-i pe toti care au venit la El (Marcu 6:56). Dragostea Lui s-a revarsat chiar si asupra femeii pline de pacate care s-a apropiat de El, i-a udat picioarele cu lacrimile ei si i le-a sters cu parul capului ei (Luca 7:36-50). El a izbucnit in lacrimi de compasiune la gindul ca Ierusalimul avea sa fie pedepsit curind pentru impietrirea lor impotrivitoare (Luca 19:41-44). Iubirea Lui a fost intr-atit de mare incit s-a rugat chiar si pentru cei ce-L rastigneau, zicind: “Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac (Luca 23:34) Chiar si in agonia Lui sfisietoare, s-a aplecat spre tilharul pocait si i-a promis plin de iubire: “Astazi vei fi cu Mine in rai” (Luca 23:43). Cind Ioan Botezatorul era bintuit de crivatul indoielilor in inchisoare, Domnul Isus i-a trimis raspuns inapoi, proclamind mesianitatea lucrarii Lui prin lucrarile iubirii: “Duceti-va de spuneti lui Ioan ce auziti si ce vedeti: Orbii isi capata
vederea, schiopii umbla, leprosii sint curatiti, surzii aud, mortii inviaza, si saracilor li se propovaduieste Evanghelia” (Mat. 11:4, 5).
Una dintre cele mai evidente dovezi despre depravarea si pacatul omenirii este ignoranta generala si indiferenta cu care raspunde la initiativele dragostei lui Dumnezeu. Chiar si la convertire, omul de pe strada este mai convins de minia lui Dumnezeu , decit de bunatatea Sa. Abia dupa ce “pruncul in Hristos” incepe sa creasca si sa se maturizeze, el incepe sa devina din ce in ce mai constient de dragostea pe care i-o poarta Dumnezeu in Hristos, si de lucrarile minunate pe care le lucreaza aceasta dragoste in viata lui de fiecare zi. Chiar si pedepsele primite din partea lui Dumnezeu incep atunci sa fie vazute ca dovezi ale iubirii Lui si ca o confirmare ca am fost primiti de Dumnezeu ca si copii ai Lui (Evrei 12:5-11.) Purtarea crucii nu a fost numai lucrarea iubirii in viata lui Hristos, ea trebuie sa fie si semnul uceniciei noastre in dragoste (Marcu 8:34, 35.), si orice ingaduie Dumnezeu sa vina in viata noastra trebuie privit ca o dovada a dragostei pe care o poarta Dumnezeu pentru cei sfinti:

“Caci Domnul pedepseste pe cine-l iubeste, si bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeste.” (Evrei 12:6.)
Aceasta dragoste mintuitoare este ceea ce-l face pe un tata sa nu poata renunta la fiul nevrednic care si-a facut de ris familia. Domnul Isus a spus pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32.) tocmai ca sa combata atitudinea aroganta si dispretuitoare a fariseilor care-L condamnau pentru ca ii primea pe cei pacatosi si statea la masa cu ei. Mai intii, Domnul Isus le-a spus pilda cu oaia pierduta si cu leul pierdut, iar apoi a atrecut la istoria cu omul care avea doi fii, dintre care cel mai tinar a cerut de la tatal sau partea sa de avere si a plecat intr-o tara indepartata unde a risipit tot ce avea intr-o viata usuratica. Cind a inceput sa duca lipsa, “fiul risipitor” si-a venit in fire si si-a zis: “Ma voi scula, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: “Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta. Nu mai sint vrednic sa ma chem fiul tau; fa-ma ca pe unul din argatii tai” (Luca 15:18, 19).

Dar dragostea tatalui veghea in asteptare. El l-a zarit de departe pe fiul care se intorcea acasa, i s-a facut mila de el, a alergat de a cazut pe grumazul lui, si l-a sarutat mult. Fiul i-a zis: “Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta, nu mai sint vrednic sa ma chem fiul tau”. Dar tatal a zis robilor sai: “Aduceti repede haina cea mai buna, si imbracati-l cu ea; puneti-i un inel in deget, si incaltaminte in picioare. Aduceti vitelul cel ingrasat, si taiati-l. Sa mincam si sa ne veselim; caci acest fiu al meu era mort, si a inviat; era pierdut si a fost gasit”. Fratelui mai mare (care avea atitudinea rautacioasa si dispretuitoare a fariseilor si era minios in toiul sarbatorii) tatal i-a spus: “Trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, pentru ca acest frate al tau era mort, si a inviat, era pierdut si a fost gasit.” (Luca 15:20-32).

Noul Testament scoate foarte mult in relief dragostea mintuitoare a lui Dumnezeu pentru ca ia foarte in serios invatatura despre pacat si despre consecintele lui. Oamenii de astazi nu mai baga in seama grozavia pacatului si de aceea dragostea mintuitoare are o asa mica importanta pentru ei. Ei cred ca daca Dumnezeu este dragoste, El nu va pedepsi cu asprime pe cei ce-I calca voia sfinta, dar nimic nu este mai departe de adevar si nimic nu contrazice mai mult revelatia Scripturii. Biblia vorbeste peste tot despre seriozitatea pacatului si aminteste despre cumplita minie a lui Dumnezeu; si asta chiar in pasajele in care se vorbeste despre dragoste. Romani 5 spune ca dovada suprema a dragostei sta in faptul ca Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa moara pentru omenirea pierduta. Dar el nu continua prin a spune: “Atunci omenirea nu mai trebuie sa se teama de judecata divina”. Dimpotriva, apostolul continua spunind ca cei mintuiti prin singele lui Hristos “vor fi mintuiti prin El de minia lui Dumnezeu.”(Rom.5:10.) Dragostea lui Dumnezeu si minia Lui sint realitati care trebuie pastrate in echilibru. A predica numai despre minia Lui inseamna a-i duce pe oameni la disperare, dar a vorbi despre Dumnezeu doar ca despre a fiinta dulceaga pe care o poate batjocori si sfida oricine inseamna o blasfemie. “ Cine crede in Fiul, are viata vesnica; dar cine nu crede in Fiul, nu va vedea viata, ci minia lui Dumnezeu ramine peste el” (Ioan 3:36). Apostolul Pavel ne avertizeaza: “Nu va inselati: “Dumnezeu nu se lasa sa fie batjocorit. Ce seamana omul, aceea va si secera.”(Gal. 6:7.) Nu va fi nici un fel de convertire in masa in generatia noastra daca nu va fi mai intii o reinoita convingere despre grozavia pacatului, despre minia lui Dumnezeu si despre uimitoarea adincime a dragostei mintuitoare a lui Dumnezeu fata de toti aceia care sint in Isus Hristos. Numai cel care a intrezarit tragedia pacatului sau si apoi a gustat ceva din mareata iubire divina poate sa strige impreuna cu apostolul:
“Multumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!”(2 Cor. 9:15.)

15. Neprihanirea lui Dumnezeu este acel atribut care pretinde tuturor creaturilor Sale sa se conformeze standardului Sau moral desavirsit. Intr-unul dintre psalmii sai, David I se adreseaza lui Dumnezeu astfel: ?
“Tu, care cercetezi inimile si rarunchii, Dumnezeule drepte!”(Psalm 7:9.), iar in alt psalm citim: “Caci Domnul este drept, iubeste dreptatea, si cei neprihaniti privesc Fata Lui.”(Psalm. 11:7.), si inca: “Domnul este milostiv si drept, si Dumnezeul nostru este plin de indurare.”(Psalm. 116:5.) In rugaciunea Lui mijlocitoare, Domnul Isus Il numeste pe Dumnezeu: “Neprihanitule, Tata”.(Ioan 17:25.) Apostolul Pavel il descrie si el pe Dumnezeu ca pe “Judecatorul cel drept”.(2 Tim. 4:8.) Ioan vorbeste despre Mintuitorul nostru, numindu-L: “Isus Hristos, Cel neprihanit.”(1 Ioan 2:1)

Neprihanirea Sa L-a facut pe Domnul Isus sa-i avertizeze pe ucenicii Sai si in special pe Iuda despre pericolul lacomiei.(Luca 12:15.) Tot ea L-a facut sa o mustre cu blindete pe femeia samariteanca de la fintina pentru viata ei de pacat.(Ioan 4:18.) Si tot ea a pricinuit dezlantuirea de minie asupra negustorilor si schimbatorilor de bani din Templu. (Ioan 2:13-22.) Neprihanirea divina L-a determinat pe Hristos sa-l indemne pe tinarul bogat sa vinda tot ce are si sa dea saracilor (Luca 18:18-30).

Ca sa scoata in relief neprihanirea desavirsita a lui Dumnezeu, Vechiul Testament declara mereu ca Dumnezeu “uraste” raul. El ii “uraste” pe cei ce fac faradelegea,(Psalm 5:5.) uraste stilpii idolesti,(Deut.16:22) uraste orice forma de violenta in relatiile umane,(Psalm 11:5.) uraste formalismul religios,(Isaia1:14) si despartirea in casatorie.(Mal.2:16.) Inca si mai grozava este expresia “minia lui Dumnezeu”, care apare de multe ori si in Vechiul si in Noul Testament. De exemplu Dumnezeu ii avertizeaza pe cei din Israel ca daca se vor deda la nedreptati si asupriri sociale”minia Mea se va aprinde.”(Exod.22:24) Psalmii contin si ei multe exemple in care apare minia divina.(Psalm.2:5, 12; 78:31; 79:6; 88:16; etc) Isaia,(Isaia 9:19; 10:6; 13:13.) Ieremia, (Ier. 21:5; 32:37.) Ezechel,(Ezech.7:19.) si cel putin sase dintre profetii mici mentioneaza minia divina.(Osea 5:10; Amos 1:1; Naum 1:2; Hab. 3:2; Tef. 1:15,18; Zah 7:12.) Aceeasi expresie apare si in Cronici, (1 Cronici 27:34; 2 Cronici 12:7,12; 24:18; 28:11, 13; 29:8, 10; 30:8, 25; 34:21; etc.)si in Ezra,(Ezra 5:12; 7:23; 8:22; 10:14.) si in Neemia.(Neemia 13:18.) Noul Testament vorbeste astfel despre minia divina:” Cine crede In Fiul are viata vesnica; dar cine nu crede in Fiul, nu va vedea viata, ci minia lui Dumnezeu ramine peste el.”(Ioan 3:36.) Pavel spune ca:”Legea aduce minie,”(Rom.4:15), adica, neputinta omului de a respecta perceptele legii divine scoate in relief pacatul omului si trezeste minia lui Dumnezeu. Oamenii sint declarati “din fire copii ai miniei”(Efes.2:3.) Caci stricaciunea, lacomia si inchinaciunea lor sint cauzele pentru care “ vine minia lui Dumnezeu peste oamenii neascultatori.”(Efes. 5:6.) De aceea Pavel ne sfatuieste:” Omoriti madularele voastre care sint pe pamint: curvia, necuratia, patima, pofta rea, si lacomia, care este o inchinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine minia lui Dumnezeu peste fiii neascultarii.”(Col. 3:5, 6.) Din pricina necredintei lor, despre Iudei se spune ca: “i-a ajuns minia lui Dumnezeu!”(1 Tes. 2:16).
Foarte adesea, in Noul Testament minia lui Dumnezeu este asociata cu judecata de pe urma. Ioan Botezatorul le spune Fariseilor si Saducheilor :”Pui de napirci, cine v-a invatat sa fugiti de minia viitoare?”(Mat. 3:7.) Iar Pavel il avertizeaza pe pacatosul care refuza sa se pocaiasca astfel:”dar, cu impietrirea inimii tale, iti aduni o comoara de minie pentru ziua miniei si a dreptei judecati a lui Dumnezeu .(Rom. 2:5.) Numai Domnul Isus este Cel care il poate pazi pe cel credincios “de minia lui Dumnezeu.”(Rom. 5:9.) Asa scrie si apostolul Pavel : ”Isus care ne izbaveste de minia viitoare.”(1 Tes. 1:10.) Cartea Apocalipsa contine si ea numeroase referinte despre minia Mielului si despre minia lui Dumnezeu.(Apoc. 6:16, 17; 11:18; 14:10, 19; 15:1, 7; 16:1, 19; 19:15.)

Trebuie sa tinem in minte faptul ca Dumnezeu nu este limitat la dimensiunile unei fiinte omenesti si de aceea poate imbina in Sine in acelasi timp si minia si dragostea fata de cel pacatos. Minia exprima nemultumirea divina cu starea lui de fapt, in timp ce dragostea a facut deja planul pentru rascumpararea pacatosului si pentru punerea lui intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu.

16. Dreptatea divina este atributul in virtutea caruia Dumnezeu pretinde pedepsirea celui ce a incalcat voia Lui. Se pare ca de cele mai multe ori, sfintenia si neprihanirea lui Dumnezeu apar una linga alta. Tot asa, neprihanirea si dreptatea lui Dumnezeu sint intrepatrunse. Mijlocirea lui Avraam pentru Sodoma a fost facuta in virtutea dreptatii divine: “Sa omori pe cel bun impreuna cu cel rau, asa ca cel bun sa aiba aceeas soarta ca cel rau, departe de Tine asa ceva! Departe de Tine! Cel ce judeca pamintul, nu va face oare dreptate?”(Gen. 18:25.) Iar Moise a cintat:

“Caci voi vesti Numele Domnului.
Dati slava Dumnezeului nostru!
El este Stinca; lucrarile Lui sint desavirsite.
Caci toate caile Lui sint drepte;
El este un Dumnezeu credincios si fara nedreptate.
El este drept si curat” (Deut. 32:3, 4).

Unul dintre psalmisti spune asa de frumos:

“Domnul imparateste; sa se veseleasca pamintul,
si sa se bucure ostroavele cele multe!
Norii si negura Il inconjoara,
dreptatea si judecata sint temelia scaunului Sau de domnie.”(Psalm. 97:1, 2.)

Apostolul Pavel scrie despre:

“Ziua miniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Si anume, va da viata vesnica celor ce, prin staruinta in bine, cauta slava, cinstea si nemurirea; si va da minie si urgie celor ce, din duh de gilceava, se impotrivesc adevarului si asculta de nelegiuire. Necaz si strimtorare va veni peste orice suflet omenesc care face raul; intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Slava, cinste si pace va veni insa peste oricine face binele; intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Caci inaintea lui Dumnezeu nu se are in vedere fata omului. Toti cei ce au pacatuit fara lege, vor pieri fara lege; si toti cei ce au pacatuit avind lege, vor fi judecati dupa lege. Pentru ca nu cei ce aud Legea sint neprihaniti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea aceasta, vor fi socotiti neprihaniti. Cind Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, isi sint singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea Legii este scrisa in inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor si gindurile lor, care sau se invinovatesc sau se dezvinovatesc intre ele. Si faptul acesta se va vedea in ziua cind, dupa Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom. 2:5-16).

4. SFINTA TRIUNITATE

Termenul „triunitate” sau „trinitate” nu apare in Biblie. Folosirea lui ii este atribuita lui Tertulian, un teolog care s-a nascut in preajma anului 160 d.H. Acest termen si doctrina care ii este asociata a cunoscut o popularitate mare in Biserica mai ales in secolul al treilea. Datele pe care este fundamentata aceasta invatatura se gasesc bineinteles in textul Scripturii, in Noul Testament si, intr-o masura mai mica, chiar in Vechiul Testament. (Vezi excelentul articol: „Trinity”, de B. B. Warfield in I. S. B. E., volumul V, pp.3012-3022)
Cu alte cuvinte, Noul Testament Il prezinta pe Dumnezeu in cele trei Persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfint, care exista intr-o deplina si desavirsita unitate. Episcopul menonit Pieter J. Twisck (1565 – 1636) exprima aceasta realitate biblica in felul urmator: „In fiinta divina vesnica nu se afla numai trei nume, ci trei persoane care impartasesc aceleasi atribute divine. Exista Tatal, de la care isi trag fiinta toate lucrurile, Fiul, prin care au fost facute toate lucrurile, si Duhul Sfint, prin care lucreaza Tatal si Fiul … Pe acesti trei martori adevarati ii avem in cer: Tatal, Fiul si Duhul Sfint; dintre care slavitul Fiu s-a coborit printre noi si a trait ca rob, facindu-se asemenea oamenilor si a fost identificat si aratat lumii de catre Ioan Botezatorul la riul Iordan. Duhul Sfint a fost vazut si el de catre acelasi Ioan Botezatorul cu ocazia botezului Domnului Isus, cind a coborit in chip de porumbel si a venit peste Domnul Isus. Tatal, care este spirit nevazut si nu poate fi vazut cu ochi muritori, si-a facut atunci auzit din cer glasul si a zis: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, in care Imi gasesc placerea.” (T. J. van Braght, The Bloody Theater sau Martyrs Mirror, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1850; 1660, pp.374, 375)
Eu sint convins ca incercarile noastre de a explica sfinta triunitate mai mult complica lucrurile, decit sa le lamureasca. Intreita existenta a fiintei divine nu este un obiect pentru intelegerea rationala, asa cum bine sublinia Gerrit Roosen (1612-1711): „Aceasta problema va ramine pururi neinteleasa de mintea omeneasca: cum se face ca exista un Tata care are un Fiu, dar care nu este tot una cu Fiul si un Fiu care are un Tata, dar nu este confundabil cu El, si pe deasupra mai exista si un Duh Sfint, distinct de cei doi si totusi in relatie de desavirsita unitate cu ei, si cum se face ca acestia trei sint in chip desivirsit una si aceeasi persoana in intreita personalitate.
Mintea noastra fireasca nu se poate ridica la inaltimea supranaturalului, si faptura divina va ramine pentru noi o taina pe care trebuie sa o acceptam prin credinta.” (Citat in J. C. Wenger, The Doctrines of the Mennonites, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1950, p.129)
Marele teolog presbiterian, B. B. Warfield (1851-1921), a scris incontestabil una dintre cele mai amanuntite lucrari despre trinitatea lui Dumnezeu (Vezi „Trinity” in I.S.B.E., volumul v, pp.3012-3022) El observa ca Vechiul Testament prezinta aluzii despre sfinta triunitate. Iata de exemplu expresia Elohim (Un termen folosit in ebraica pentru a-l numi pe Dumnezeu). Ea este o forma de plural in limba ebraica. Desi expresia nu este prin ea insasi o dovada clara despre trinitate, ramine un fapt curios ca ea este urmata invariabil de un verb la singular. (Gen. 20:13: 35:7 (in original)) Vechiul Testament mai foloseste anumite pronume personale la plural, cind se spune de exemplu ca Dumnezeu a zis: „Sa facem pe om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra.” (Gen 1:26) sau: „Iata ca omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscind binele si raul. Sa-l impiedicam …” (Gen. 3:22) Isaia aude in cer glasul Domnului care intreaba: „Pe cine sa trimet, si cine va merge pentru Noi?” (Isaia 6:8)
Vechiul Testament mai contine si niste formule liturgice trinitare, pe care bineinteles ca Evreii nu le intelegeau atunci ca atare, dar care sint evidente pentru cititorul crestin de astazi. Un bun exemplu este binecuvintarea care trebuia rostita asupra copiilor lui Israel:
„Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se indure de tine!
Domnul sa-si inalte Fata peste tine si sa-ti dea pacea!” (Num. 4:24- 26)
De un mare interes sint si pasajele in care avem de a face cu aparitiile asa numitului Inger al Domnului. Ele s-au petrecut cu Hagar, (Gen 16:7-13) Avraam, (Gen 22:11-16) Iacov, (Gen. 31:11- 13) Moise, (Exod 3:2-6) Iosua, (Iosua 5:13-15) si nevasta lui Manoah. (Jud. 13:2, 16, 20-22) Ceea ce este curios la acest inger al Domnului este ca el pare in acelasi timp a fi si distinct de Domnul si una cu El.
De exemplu, dupa ce i se cere lui Avraam sa-l sacrifice pe Isaac aducindu-l ca jertfa pe muntele Moria, Cel care Il opreste in ultimul moment strigindu-l din cer este acest Inger al Domnului. El spune: „Sa nu pui mina pe baiat, si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucit n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine.” (Gen. 22:12)
Crestinul de astazi, inarmat cu cunostinta pe care i-o pune la indemina Noul Testament este inclinat sa creada ca acest Inger al Domnului era Fiul lui Dumnezeu in activitatile lui terestre dinainte de intruparea Sa in Ieslea Betleemului.
Nu trebuie trecute cu vederea nici referirile la Duhul Sfint din Vechiul Testament. Fireste ca pentru evrei ele erau sinonime cu persoana lui Dumnezeu insusi, tot asa cum pentru noi expresia: „Oh, mi se bucura sufletul…” nu inseamna altceva decit ca eu insumi, si nimeni altul, traieste clipele de bucurie. Dar, atita timp cit stim ca Noul Testament vorbeste despre Duhul Sfint ca despre o persoana,

Grija de frati – Ingrijire duhovniceasca

Grija de frati
„Ingrijire duhovniceasca”

de Simon Schrock

Cartea aceasta este o carte despre relatii normale in trupul duhovnicesc al familiei copiilor lui Dumnezeu. Aceste relatii simple si minunate nu pot fi intretinute insa decit de aceia care au „trecut pragul” si traiesc in lumea minunata a celor „nascuti din nou”, prin credinta mintuitoare in jertfa Domnului Isus. „Normalul” nu poate exista in sfera „anormalului”, si atita timp cit cineva se incapatineaza sa ramina in afara unei legaturi normale cu Dumnezeu, toate celelalte legaturi ale lui cu lumea din jur nu vor putea fi „normale”.

Relatia noastra cu Duhul Sfint este cheia tuturor celorlalte relatii ale noastre cu lumea inconjuratoare. In mijlocul epistolei catre Efeseni, exact inainte de sectiunea dedicata indemnurilor asupra felului nostru de relatii cu cei din jur, apostolul Pavel a scris punctul de plecare al tuturor lucrurilor: „Nu va imbatati de vin, aceasta este destrabalare. Dimpotriva, fiti plini de Duh” (Efes. 5:18). Cine este imbatatat de vin isi pierde controlul. Tot asa, cine este plin de Duhul Sfint cedeaza controlul tuturor actiunilor sale, subordonindu-se calauzirii Duhului Sfint al lui Dumnezeu.

Realitatile sint mult mai pretioase decit cuvintele, iar relatiile noastre trebuie sa faca parte din sfera realitatilor. Vorbim prea mult despre definitii. Ne certam si ne fragmentam pe tema „Botezului cu Duhul Sfint”. Unii il considera actul prin care cel credincios este altoit in trupul spiritual al Bisericii, altii il considera o a doua lucrare a Duhului, trimisa de Dumnezeu ca sa ne desavirseasca starea duhovniceasca. Cuvintele au ajuns sa aibe o mai mare importanta decit trairea. Singura intrebare pe care trebuie sa ne-o punem este: „Care este relatia mea actuala cu Duhul Sfint?”

Si Duhul Sfint si eu sintem persoane, iar intre noi nu trebuie sa existe experiente, ci relatii permanente, de durata. Ca orice alta relatie, umblarea mea cu Duhul Sfint poate cunoaste vremuri de inalta intimitate sau de rece indiferenta. La fel se intimpla in relatiile mele cu sotia sau copiii mei. Leacul unor relatii defectuoase nu este redefinirea termenilor, ci reluarea intimitatii. Ce-ati zice despre mine daca m-as apropia de sotia mea dupa o cearta, ca sa discutam impreuna si sa stabilim ce inseamna de fapt „iubirea”? Ce intelege ea si ce inteleg eu despre acest subiect? Care sint caile care duc la iubire si cind trebuie sa iubim: la inceputul casniciei sau trebuie sa asteptam pentru a experimenta iubirea adevarata mult mai tirziu, ca o confirmare a casniciei noastre?

Desi discutiile sint bune intr-o oarecare masura, relatiile noastre sint mult mai mult: ele sint un rezultat al vointei. De aceea spune Biblia ca Dumnezeu va da „Duhul Sau celor ce I-l cer” (Luca 11:13). Botezul si umplerea cu Duhul Sfint nu sint decit „terminologii” omenesti. Realitatea relatiei cu Duhul Sfint este ceea ce ne trebuie. Care este relatia ta de acum cu Duhul Sfint? Nu-mi spune ce s-a intimplat la convertire si nici ce astepti sa ti se intimple „cindva”, in viitor! Ai tu inima deschisa pentru Duhul Sfint acum? Este El liber sa-ti umple viata? Sau L-ai inchis intr-o carte, intr-o zi a saptaminii sau intr-o camaruta mica a existentei tale?

In timpul unei vacante petrecute la tara a trebuit sa trecem cu bacul pe celalalt mal. Ne-am suit masina pe puntea inferioara, iar apoi am fost indemnati sa trecem pe puntea superioara. Drumul intr-acolo se catara pe o scara in spirala cu treptele foarte abrupte. La virsta noastra nu ne-a fost tocmai usor sa facem acest exercitiu, dar de indata ce am ajuns sus, ne-am dat seama ca osteneala a fost meritata. De pe puntea de sus ne-am putut bucura de o panorama minunanta. Intr-un colt era un mic restaurant, iar pe punte erau asezate scaune confortabile in care te puteai cuibari de minune. Sa fi in partasia celor de pe puntea de sus a fost mult mai bine decit sa fi ramas printre masini, pe puntea inferioara.

Crestinul este si el chemat sa urce spre „puntea superioara” a vietii. Exista un fel de existenta pe care o daruieste Dumnezeu tuturor celor ce-si dau osteneala sa paraseasca nivelul mediocru al lumii pacatoase. Apostolul Pavel vorbeste cu cei din Efes despre anumite locuri „ceresti” in care am intrat deja prin Christos: „Binecuvintat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Christos, care ne-a binecuvintat cu tot felul de binecuvintari duhovnicesti, in locurile ceresti, in Christos. … Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, ..ne-a inviat impreuna si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Christos Isus” (Efes. 1:3; 2:4-6).

Desi la prima impresie, aceste versete vorbesc despre ceea ce vom experimenta in viitor, cind vom ajunge in locul in care este deja Christos, eu cred ca textul ne vorbeste si despre anumite stari ceresti pe care credinciosii sint chemati sa le guste inca de aici de pe pamint. In sprijinul acestei pareri, citez textul din Evrei 6:4-5: ” … cei ce au fost luminati odata si au gustat darul ceresc si s-au facut partasi Duhului Sfint, si au gustat Cuvintul bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor – …”

Intre cei credinciosi trebuie sa se manifeste inca de pe acum ceva din nivelul inalt de partasie al cerului.

Pentru ca o Biserica sa ajunga la acest nivel, va trebui cu siguranta ca membrii ei sa se sileasca sa urce pe calea anevoioasa spre „puntea superioara”. Treptele sfintirii nu sint usoare. Va trebui sa ne punem la lucru muschii si sa ne indoim incheieturile anchilozate de artrita spirituala: „Intariti-va dar miinile obosite si genunchii slabanogiti” (Evrei 12:12).

Haideti sa urmarim impreuna acest drum in sus, parcurgind impreuna inca zece trepte aditionale in incursiunea noastra prin versetele care ne invata cum sa ne purtam unii cu altii.

Sa veghem unii asupra altora

Prima treapta: „Sa veghem unii asupra altora, ca sa ne indemnam la dragoste si la fapte bune. Sa nu ne parasim adunarea noastra, cum au unii obicei; ci sa ne indemnam unii pe altii, si cu atit mai mult, cu cit vedeti ca ziua se apropie” (Evrei 10:24-25).

Ce faci cind stai de veghe? Te straduiesti sa fii alert la ceea ce se petrece in jur si sa fii intotdeauna gata de actiune. Exact acesta este si sensul in care Scriptura ne indeamna sa veghem unii asupra altora. A face asa inseamna a fi atent, a privi cu atentie, a descoperi, a fi interesat si a fi mereu la dispozitia altora. A veghea asupra altora inseamna a cauta sa vezi ce se petrece in inimile lor si a-i ajuta sa urce mai sus pe scara credintei.

(In Ianuarie 1992 am inceput sa am tulburari de vedere la ochiul meu sting. Alergind de la un doctor la altul, am pus mina pe telefon si mi-am spus necazul si familiei {urmbrand. Dupa ce m-a ascultat atent si dupa ce s-a grabit sa ma recomande unui foarte mare specialist oftalmolog, fratele Richard a facut o pauza. Mi-am dat seama imediat ca trebuie sa urmeze ceva „de la inima la inima”. Ochii lui spirituali vazusera in inima mea o boala mult mai periculoasa decit boala de ochi: panica ingrijorarii. Ca de obicei, dinsul a inceput cu o ilustratie: „Vreau sa-ti spun ceva. Eu am umblat aproape peste tot in lumea asta. Cred ca am fost in mai mult de o suta cincizeci de tari si am vazut cu ochii cam tot ceea ce oamenii numesc locuri si lucruri frumoase. Totusi, cele mai frumoase realitati nu le-am descoperit cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului. Cele mai frumoase realitati mi le-a descoperit Dumnezeu in mine insumi, cind stateam in singuratatea intunecata a inchisorii. Cauta sa faci si tu la fel si daca n-ai sa mai vezi cu ochii, roaga-te lui Dumnezeu sa-ti descopere lucrurile frumoase ale Imparatiei Sale din launtrul tau. Asta iti va fi de cel mai mare folos.”

Ceva mai tirziu aveam sa invat tot de la dinsul ca exista mai multe feluri de percepere: „Isus ne salveaza de un orizont ingradit. Asa cum exista unde sonore care nu pot fi percepute de oameni, asa sint si unde luminoase pe care noi nu le putem vedea. Cu ajutorul instrumentelor vedem mult mai mult decit cu ochiul liber. Dar pe linga acestea mai exista si viziunea a ceea ce-i departe (batrinii bisericilor sint numiti in Biblie in limba greaca „presbiteri”, de la care este derivat si termenul „presbitism” din optica), vederea celor launtrice, viziunea mistica si, deasupra tuturor, viziunea beatica sau extatica: sa-L vezi pe Dumnezeu fata in fata. Oricine nu are toate aceste feluri de viziuni este inca mai mult sau mai putin orb. Consideram ca ochiul este organul vederii, cind de fapt el ne impiedica uneori sa vedem realitatile finale. Adevarata bogatie a omului este viziunea launtrica”.

Unul dintre cele mai folositoare sfaturi pe care le-am primit din partea celor care incercau sa ma pregateasca pentru slujirea in Biserica a fost acesta: „Cind stai de vorba cu oamenii, cauta sa auzi nu numai ceea ce spun ei, ci si ceea ce ar vrea ei sa spuna sau, mai ales, ceea ce ei nu vor sa-ti spuna, caci acolo se afla de cele mai multe ori adevaratele lor probleme.”

Cu perspicacitatea si patrunderea lui proverbiala, fratele Richard „vazuse” in mine o problema care se cerea neaparat tratata.)

Sigur ca uneori nu este usor sa fii sub obiectivul altora. Textul din Evrei 10:24 ne spune ca, in astfel de cazuri, unii au obicei sa „paraseasca adunarea”. Este mai usor sa pleci decit sa accepti sa fii indemnat „la dragoste si la fapte bune”. Nu toti reusesc sa urce dintr-o data la nivelul partasiei de pe „puntea superioara”. Cei care nu sint suficient de crescuti duhovniceste procedeaza ca si copiii: „Imi iau jucariile si plec!”.

Tu sa nu fii asa! Accepta slujirea vegherii reciproce. Scriptura ne indeamna sa traim impreuna, sa ne pretuim unii pe altii si sa ne indemnam mereu spre mai bine. Urca cea dintii treapta spre ingrijirea duhovniceasca, practicind vegherea unii asupra altora.

Primiti-va unii pe altii

Treapta a doua: „Asa dar, primiti-va unii pe altii, cum v-a primit si pe voi Christos, spre slava lui Dumnezeu” (Rom. 15:7). Iata o porunca simpla si clara: „Primiti-va unii pe altii, dupa pilda lui Christos”.

Biserica este „trupul lui Christos” in care toate madularele au nevoie unul de celalalt. Diferentele dintre noi, departe de a ne indreptati izolarea, accentueaza si mai mult cit de multa nevoie avem unul de altul.

Acceptarea crestina este un mod de proslavire a lui Dumnezeu. A primi inseamna a accepta, a ingadui, a intinde o mina prieteneasca si a deschide o usa ospitaliera. In termeni practici, a primi inseamna a gazdui pe cineva in casa si inima ta.

„A primi” este opusul lui „a respinge”. Iti poti inchipui un lucru mai groaznic decit acela de a fi respins de toti. A fi „dispretuit si parasit de oameni” inseamna a gusta din arsura iadului.

Respingerea inseamna o condamnare la singuratate.

Respingerea doare si raneste adinc.

Respingerea inseamna a forta divizarea sociala.

Respingerea inseamna a fi impins spre descurajare.

Respingerea deformeaza personalitatea copiilor.

Respingerea ii alunga pe oameni afara din Biserica.

Respingerea ruineaza familii.

Respingerea este saminta sinuciderii.

Respingerea este un pacat.

Domnul Isus Christos este modelul nostru in felul in care trebuie sa ne primim unii pe altii. Ca sa ajungi la Domnul Isus nu a trebuit niciodata sa treci peste bariere sociale, sa ai un anumit cont in banca sau sa fi imbracat intr-o anumita uniforma. El S-a coborit atit de jos incit oricine Ii poate deveni prieten. Desi a fost Imparat, nu S-a nascut in palat, ci in ieslea oilor, ca sa poata fi accesibil pastorilor. Desi era evreu, a trebuit sa fuga in Egipt si Si-a trait copilaria in Nazaret, printre galileienii cu singe amestecat. Desi a fost neprihanit, a umblat in tovarasia vamesilor si a pacatosilor.

In intreaga Sa experienta umana, Domnul Isus a trait si respingerea si primirea: „A venit la ai Sai si ai Sai nu L-au primit”. Aceasta este respingere! „Dar tuturor celor ce L-au primit, adica tuturor celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu”. Acesta este fructul dumnezeiesc al primirii.

Crestinii sint si ei oameni ai calatoriilor. Uneori ei se muta dintr-un loc in altul pentru ca asa au fost calauziti de Dumnezeu. Alteori, mutarea lor este motivata doar de faptul ca nu s-au simtit primiti si acceptati intr-o anumita comunitate sau Biserica si-si cauta acum un loc in alta parte.

Este important sa invatam sa ne primim bine unii pe altii. Aceasta nu inseamna in nici un fel ca noi ne facem partasi pacatelor altora. S-ar putea sa primesti cu simpatie pe un om beat, pentru ca este si el om, dar asta nu inseamna ca te faci partas betiei lui sau ca incurajezi betia.

(Fratele Marcu Nichifor povestea cum a gasit intr-o seara ploioasa un om beat pe strada si cum l-a dus in casa lui. „L-am dus in casa. L-am asezat pe un scaun si am inceput sa-i predic Evanghelia. El a inceput sa plinga si dadea mereu din cap incuvintindu-ma. Stii, oamenii beti au calitatea asta ca nu ti se impotrivesc. Poti sa torni in ei ce vrei ca intr-un butoi, ca intr-o galeata. Ce mai, l-am pus sa se roage dupa mine si i-am facut cadou si o Biblie. Omul acela s-a dus acasa la nevasta lui si astazi este un copil mintuit al lui Dumnezeu. Christos traieste acum si in inima lui. Seara aceea i-a schimbat mersul vietii”.)

„Primiti-va unii pe altii cum v-a primit si pe voi Christos, spre slava lui Dumnezeu”.

Urca si a doua treapta si invata sa urasti pacatul, dar sa-l iubesti intotdeauna pe cel pacatos. Priveste-l prin lumina harului si fa-i loc in inima ta.

Ingaduiti-va unii pe altii

Treapta a treia: „Va sfatuiesc dar eu, cel intemnitat pentru Domnul, sa va purtati intr-un chip vrednic de chemarea, pe care ati primit-o, cu toata smerenia si blindetea, cu indelunga rabdare; ingaduiti-va unii pe altii in dragoste, si cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii”(Efes.4:1-3).

Bagati de seama in ce context sintem sfatuiti sa ne ingaduim unii pe altii. In aceeasi respiratie, apostolul Pavel ne indeamna sa fim smeriti si rabdatori. Ni se cere sa ne dam toata silinta pentru a pastra unitatea si pentru a trai in pace. A fi ingaduitor inseamna a avea puterea pentru a trece peste neplacutul de azi sperind in mai binele de miine. A fi ingaduitor inseamna a accepta sa suferi putin din dragoste pentru celalalt. Cit ai suferit pentru ceilalti in ultima vreme? Cind spui altuia sa taca si sa se indrepte, s-ar putea ca tocmai tu sa fii acela care ar trebui sa taca si sa se aplece.

Exista o „regula a aratarii cu degetul”: cind il tinem intins catre altul, palma se grupeaza in asa fel incit alte trei degete arata spre noi insine. Sau cum spune proverbul romknesc: „Noi ridem de unul, doi si patru zeci rid de noi”.

Invata sa fii ingaduitor si mai ridica-te o treapta inspre nivelul superior al vietii.

Simtiti unii cu altii

Treapta a patra: Intr-o zi, cind ma gindeam la subiectul acesta, am auzit in baie o conversatie intre sotia mea si cei doi copii ai nostri. Mititelul nostru in virsta de numai doi anisori abia pune citeva cuvinte unele dupa altele si de multe ori frazele lui ne fac sa pufnim in ris. De data aceasta, privind cu mila la fratiorul sau mai mare, care era spalat pe dinti de mama lui, prislea a spus: „Ai mila de dintii lui Edi”.

Era clar ca micutul se identificase cu durerea fratelui sau. Biblia ne cere sa „simtim unii cu altii” (1 Petru 3:8). Acesta este un alt fel de a spune ca trebuie sa fim buni, plini de simpatie pentru ceilalti si sa staruim intr-o continua ajutorare frateasca.

Credinciosii nu trebuie sa se razbune pentru un rau care li s-a facut, ci sa se straduiasca sa biruiasca raul prin bine: „Nu intoarceti rau pentru rau, nici ocara pentru ocara: dimpotriva, binecuvintati, caci la aceasta ati fost chemati: sa mosteniti binecuvintarea” (1 Petru 3:9).

Cine are o inima simtitoare este gata intotdeauna sa sufere alaturi de cel ce sufera si sa se bucure impreuna cu cel ce se bucura.

Domnul Isus este un exemplu perfect de compasiune. El a privit multimile flaminde, risipite si necajite si I s-a facut mila de ele. El le-a comparat cu niste oi care n-au pastor. Cautind sa le transmita si ucenicilor aceeasi simpatie pentru cei pierduti, Domnul Isus le-a spus: „Mare este secerisul, dar putini sint lucratorii! Rugati dar pe Domnul secerisului sa scoata lucratori la secerisul Lui” (Mat. 9:35-38).

Fata Irodiadei l-a impresionat pe dregatorului Irod cu dansul ei si a obtinut in schimb decapitarea lui Ioan Botezatorul. Cind a auzit Domnul Isus de moartea lui Ioan, a plecat cu corabia sa stea singur intr-un loc pustiu. Noroadele L-au urmat insa si acolo. Necazul Sau nu L-a impiedicat pe Isus sa vada suferintele lor. Cu mila, El le-a vindecat bolnavii si apoi i-a hranit pe toti in chip miraculos (Mat. 14:6-21). Sigur ca Domnul S-ar fi putut supara pe multimea siciitoare, dar cele cinci mii de oameni au trezit in El, nu minia, ci o imensa mila si o sincera simpatie.

Intr-o alta circumstanta asemanatoare, Domnul Isus a spus: „Mi-este mila de gloata aceasta; caci iata ca de trei zile asteapta linga Mine, si n-au ce minca. Nu vreau sa le dau drumul flaminzi, ca nu cumva sa lesine de foame pe drum” (Mat. 15:32).

Altadata, pe cind trecea prin Ierihon, a dat peste doi orbi care cerseau la marginea drumului. I s-a facut mila de ei si i-a vindecat (Mat. 20:30-34).

(Imi amintesc un exemplu de solidaritate in suferinta petrecut prin 1977-1978 intre pastorii din Romknia. Tatal meu fusese arestat impreuna cu un grup de pastori: Iosif Ton, Talos Vasile, Iosif Sarac, pentru „vina” de a fi elaborat si raspindit spre semnare un „memoriu” adresat autoritatilor comuniste. In acel document, baptistii cereau autoritatilor de stat sa le redea demnitatea garantata de lege sau, cel putin, sa fie sincere si sa-i scoata in afara legii. Fratele Geabou Pascu locuia atunci la Alexandria si nu fusese ridicat impreuna cu ceilalti. Indata ce a aflat vestea, s-a grabit insa sa strabata cei 100 de \ilometri care-l desparteau de Bucuresti, pentru a se prezenta la sediul Securitatii. „N-am putut sa stau acasa linistit si voi sa suferiti aici pentru Domnul. Daca este sa platim pentru ceea ce am facut, vreau sa fiu si eu alaturi de voi”. As putea spune ca fratele Pascu a fost unul dintre putinii oameni din lume care s-au grabit sa fuga spre inchisoare. Il chema acolo solidaritatea cu fratii sai aflati in suferinta.)

Urmasii Domnului Isus trebuie sa se simta legati unii de altii cu fire nevazute de dragoste si compasiune: „Daca sufera un madular, toate madularele sufar impreuna cu el; daca este pretuit un madular, toate madularele se bucura impreuna cu el” (1 Cor. 12:26).

Unul dintre cele mai detestabile lucruri din lume este spiritul de izolare si de individualism egoist. Mindria si impietrirea inimii i-au facut pe oameni sa nu se mai poata bucura de progresul si bunastarea celorlalti. In locul simpatiei s-a furisat vicleana, invidia. Fratele Aurel Popescu imi spunea cindva un proverb trist: „Nu spune prietenilor tai bucuriile tale, ca nu cumva sa se intristeze”(!). Este si acesta un comentariu amar al starii de lucruri care domneste in lume.

Biserica lui Christos trebuie sa traiasca o altfel de viata. Umpleti inima cu simpatia oferita de Christos si alearga la fratii tai gata sa simti impreuna cu ei la bine si la rau. Urca inca o treapta spre partasia si ingrijirea duhovniceasca!

Ingrijiti-va unii pe altii

Treapta a cincea: „Dumnezeu a intocmit trupul in asa fel ca … sa nu fie nici o dezbinare in trup: ci madularele sa ingrijeasca deopotriva unele de altele” (1 Cor. 12:21-26).

Urmarea fireasca a faptului ca „simtim unii cu altii” este ca nimeni nu va fi neglijat si nu va fi exclus din preocuparile celorlalti. In trupul lui Christos n-ar trebui sa existe certuri, lupte de partide si ruperi dureroase.

Imi amintesc ca in copilarie mergeam pe jos sa facem vizite vecinilor din apropiere. Tata, mama si fratii mei care erau mai mari mergeau mai repede decit mine, iar eu ramineam mereu in urma, staruind de ei, din timp in timp, ca sa ma astepte. Acum sint eu insumi tata si patesc acelasi lucru cu fiul meu mai mic. Numai ca el nu striga dupa noi sa-l asteptam, ci se agata de mine zicind: „Tata, ia-ma-n brate !”.

O Biserica simtitoare va sti intotdeauna sa „astepte” dupa cei cu pasi mai mici si chiar sa-i „ia in brate” pe cei ce au nevoie de cineva care sa-i ajute. Preocuparea noastra trebuie sa fie ca intreaga familie a credinciosilor sa mearga impreuna in calatoria lor catre locasul din ceruri.

(Imi aduc aminte de vacantele petrecute in calatorie cu trenul. Au fost ocazii cind trenurile nu erau incalzite iarna si „faceam turturi” impreuna cu grupul de tineri crestini cu care plecaseram in excursie. Nu aveam nici un fel in care sa ne imbunatatim in vreun fel situatia. Intotdeauna insa, risul, veselia, buna dispozitie si bucuria de a fi impreuna transformau „calvarul” intr-o petrecere presarata cu glume si ghionturi.

Biserica de astazi trece si ea prin tinuturi neospitaliere fiind tratata cu raceala si dispret. Fratele Petru Popovici avea o vorba: „Cu cit este mai mare gerul afara cu atit se inteteste focul mai mult in vatra. Cosul trage mai bine cind este vint, decit atunci cind este cald si linistit afara”. De multe ori, perioadele de „acceptare” a Bisericii de catre lume au dus la racirea relatiilor dintre frati. Dimpotriva, vremurile de prigoana i-au apropiat pe frati si i-au invatat pe credinciosi sa se ingrijeasca unii pe altii intr-un spirit de jertfa.

Nu astepta vremurile de prigoana si nu-i invidia pe aceia care trec prin vremuri de prigoana. Uita-te in jur si vezi cine are nevoie de tine. Fii gata sa dai o mina de ajutor. Ridica nivelul spiritual din adunarea in care te afli aratindu-le tuturor cum trebuie sa ingrijim unii de ceilalti.)