O interpretare a suferintei

O interpretare a suferintei

(scrisa de Iosif Ton in anul 1999 – dupa ce doctorii l-au diagnosticat cu cancer)

Introducere:

Pot eu transforma suferinta? Sunt multe lucruri pe care vrea sa le realizeze Dumnezeu in viata noastra si prin viata noastra spre altii prin boala pe care El permite sa vina asupra noastra. Ce pot face eu ca aceste scopuri sa se implineasca in propria mea viata?
Inainte de a incepe sa raspund la aceasta intrebare, vreau sa va spun ca fratele Richard Wurmbrand este extrem de bolnav si de slab. Sotia dansului, sora noastra scumpa Bintia, are si ea cancer. Ieri i-a spus fratelui Daniel Branzei aceste miscatoare si profunde cuvinte: „Valurile acestea grele nu numai ca nu ne ineaca, ci vor aduce ceva bun. Dumnezeu nu ingaduie raul trecator decat pentru ceva bun. Asteptati-va intotdeauna la ceva bun din partea lui Dumnezeu.”

Boala poate avea diferite efecte asupra noastra. Sta la alegerea noastra si in puterea noastra sa decidem noi insine aceste efecte. In termenii cei mai generali, boala poate avea urmatoarele efecte:

I. Boala poate deveni distructiva.
II. Boala poate deveni constructiva, si
III. Boala poate deveni creativa.

Sa le analizam pe rind:

I. Boala distructiva.

Boala poate sa produca ravagii in trupul nostru fara sa ne atinga sufletul nostru si spiritul nostru. Boala devine insa distructiva cand o lasam sa ne devasteze si sufletul si spiritul.

Iata cand devine boala distructiva:

1. Cand ma las cuprins de frica, de spaima, de panica, de groaza.
Domnul Isus, arhitectul fiintei umane si deci Cel ce ii cunoaste cel mai bine toate resorturile, ne spune: „Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine” (Ioan 14:1). Ceea ce ne spune Domnul Isus aici este ca inima se tulbura cand nu ne incredem in Dumnezeu si in El, in Domnul Isus. Vreau sa va arat legatura stransa dintre inima tare si plina de pace si increderea in Dumnezeu.

Sunt doua texte care ne arata acest lucru. Primul este acesta: „Celui cu inima tare Tu-i garantezi pacea; da, pacea, caci se increde in Tine” (Isaia 26:3). Al doilea este Psalmul 78:2-8. Copiii lui Israel sunt chemati sa-si educe copiii „pentru ca acestia sa-si puna increderea in Dumnezeu” si sa nu fie ca stramosii lor din pustie, „o generatie care n-avea o inima tare si al carui duh nu era credincios lui Dumnezeu” (v.8).

In ambele texte se vede ca inima tare are cel ce se increde in Dumnezeu, sau ii este credincios lui Dumnezeu. Acestia sunt cei carora Dumnezeu le da pacea Sa, adica echilibrul launtric, implinirea launtrica. Domnul Isus ne invata intr-un mod foarte miscator sa nu ne lasam fiinta cuprinsa de ingrijorari (forma cea mai perfida de frica).

Ochiul rau este modul de a privi realitatea cu ingrijorare si aceasta ne intuneca toata fiinta. Cum ne putem elibera de aceasta ingrijorare intunecatoare? Increzandu-ne totalmente in Tatal nostru ceresc si cautand mai intai Imparatia Lui si dreptatea Lui (Matei 6:22-34).

Pace launtrica inseamna sanatate launtrica. Cand nu ma incred in Dumnezeu ma cuprinde teama, spaima, groaza, panica. Si aceasta boala sufleteasca si spirituala este mai rea decat boala din trup si, mai mult, ea agraveaza boala din trup.

2. Cand ma las cuprins de jale, de intristare, de auto-compatimire.
Asa cum am indicat deja la punctul de mai sus, exista o legatura foarte stransa intre starea sufleteasca si spirituala si boala fizica. O stare sufleteasca si spirituala proasta agraveaza foarte mult boala fizica. Iata ce ni se spune in cartea Proverbelor in aceasta privinta:

„O inima vesela este un bun medicament, dar un duh mahnit usuca oasele” (Prov.17:22).

„Nelinistea din inima omului il doboara” (Prov.12:25).

„O inima vesela insenineaza fata, dar cand inima este trista, duhul este mahnit” (Prov. 15:13).

„Cel cu inima multumita are un ospat necurmat” (Prov.15:15).

Inca o data repet: sta in puterea omului sa-si schimbe atitudinea launtrica. Omul este chemat sa-si gaseasca bucuria in Domnul si sa-si gaseasca desfatarea in Domnul. Dumnezeu insusi este o sursa nesecata de bucurie si de delectare. Noi insa trebuie sa venim la El si sa gustam ca este bun.

3. Cand ma supar pe Dumnezeu ca a lasat sa vina boala peste mine.
Un spirit de neacceptare, de revolta si de protest produce devastare launtrica. Pe un asemenea fond sufletesc si spiritual, boala se accentueaza si devine distructiva. Observati ca eu vorbesc mereu de o stare sufleteasca si de una spirituala. Starea sufleteasca este determinata de modul meu de a gandi, de modul meu de a privi si interpreta evenimentele si de modul in care le simt, de sentimentele pe care le las sa ma domine. Starea spirituala este relatia mea cu Dumnezeu: fie una de incredere absoluta in El si in bunatatea Lui, fie una de instrainare de El si de revolta. Dumnezeu imi da mie libertatea de a decide ce stari sufletesti si spirituale aleg sa ma determine.

II. Suferinta constructiva.

Adu-ti aminte ca prin boala Dumnezeu vrea sa te faca mai bun. El vede ca asa cum esti nu esti bine, sau nu esti complet. El crea sa te schimbe, sa adauge noi trasaturi in caracterul tau, sa te desavarseasca. Chiar si pe Fiul Sau etern El a ales sa-L desavarseasca prin suferinta (Evreei 2:10), in sensul ca in suferinta El a invatat ce inseamna sa fii om supus ispitelor (Evrei 2:17-18 si 4:15) si sa asculte chiar si cand doare teribil, chiar si cand experienta prin care trebuie sa treaca este oribila (Evrei 5:7-9). Cand inteleg ca scopul lui Dumnezeu cu mine este unul bun, chiar daca nu inteleg de ce se intampla ceea ce se intampla, eu ma incred in El si capat deplina pace, si aceasta inseamna sanatate launtrica.

Ce trebuie sa fac eu pentru ca boala mea sa devina constructiva?

Trebuie sa incep prin a ma ruga cam in felul acesta: „Domane, tu ai permis sa vina in mine boala aceasta. Cu siguranta tu vrei sa lucrezi ceva bun in mine prin boala aceasta. Te rog sa-mi faci clar ce vrei sa lucrezi tu acum in mine. Eu vreau sa ma las lucrat de tine. Iti multumesc de pe acum ca stiu ca tu esti un mester plin de dragoste desavarsita si tu vei scoate din mine ceva special pentru imparatia Ta cereasca.”

III. Suferinta creativa.

Despre suferinta Domnului Isus pe cruce ni se spune ca unul dintre scopurile ei a fost sa ne faca pe noi sa nu mai traim pentru noi insine si ca aceasta transformare inseamna o noua creatie (II Cor.5:15-17). Am aratat deja ca suferinta noastra poate atinge alte vieti. Atunci, cand suferinta noastra produce ceva nou, ceva dumnezeiesc in alte persoane, suferinta noastra a devenit creativa.

O sora mi-a povestit zilele trecute cum a avut un mare accident cu masina. In spital a stat intr-un salon cu o femeie complet straina de Evanghelie si femeia aceea a ajuns sa-L cunoasca si sa-L primeasca pe Domnul in viata ei. Sora era convinsa ca ea a trebuit sa ajunga in spital pentru mantuirea acelei femei. Iata intr-adevar o suferinta creativa!

Fiica mea, Dorotea, mi-a scris pe ilustrata de ziua mea, acum doua saptamani, urmatoarele cuvinte: „In aceste doua luni din urma tu ai modelat pentu mine o noua dimensiune a vietii. Am invatat cum trebuie sa traiasca un copil al lui Dumnezeu cu ceva ca si cancerul, pur si simplu ca o lucrare pe care ne-o da sa o facem iubitorul nostru Tata ceresc. Am vazut cum Dumnezeu poate lua ceva rau si sa-l foloseasca pentru binele a multor, multor oameni. Prin aceasta experienta Dumnezeu te-a folosit sa atingi si sa instruiesti mii de oameni si Oliver si eu ne includem in mod categoric in acest numar.”

Niciodata nu stii pe cine vrea sa atinga Dumnezeu prin boala ta. Niciodata nu stii cat de mult bine poate produce Dumnezeu prin boala ta. Dumnezeu poate face atatea lucruri prin boala ta. El poate sa produca impacare prin boala ta. El poate produce o noua unitate intre frati prin boala ta. Fii atent la cate lucruri noi se pot produce prin suferinta ta! Indrazneste sa crezi ca, indiferent cat de modest te vezi tu, Dumnezeu poate face din boala ta ceva extraordinat de creativ.

Un prieten al meu care se lupta chiar aum cu o forma teribila de cancer (melanoma) ne scrie o lista de lucruri pentru care sa ne rugam pentru el, si printre ele este si punctul acesta: „Rugati-va ca Dumnezeu sa-mi deschida usi ca sa spun altora despre credinciosia Lui si sa demonstrez harul Lui in aceasta situatie dificila.” Acesta este spirit creativ!

Indrazneste sa crezi ca, indiferent cat de modest te vezi tu, Dumnezeu poate face din boala ta ceva extraordinat de creativ. Spune-I lui Dumnezeu ca te increzi in El sa faca lucrul acesta. Pune-te la dispozitia Lui pentru lucrul acesta.

Apoi, treci prin boala cu absoluta incredere in El si cu absoluta pace din El. Si vei vedea minunile creatoare ale lui Dumnezeu!

Boala ta poate deveni distructiva, sau constructiva si creativa. Tu alegi ce sa devina ea. Depinde de felul cum te increzi in Dumnezeu, cum accepti voia lui Dumnezeu si cum te pui la dispozitia lui Dummnezeu.

Boala ta poate deveni ceva extrem de frumos in mana iubitoare a Tatalui tau cersc. Coopereaza cu El pentru aceasta. Si nu uita sa-I dai Lui la sfarsit toata gloria si toata lauda.

Cu dragoste, unul care sufere odata cu tine. – Iosif Ton

Maxime si cugetari

SUFERINTA

Loviturile vietii nu sunt numai distructive, ci si constructive; ca loviturile ciocanului ‘n dalta unui sculptor priceput.

Contactul cu suferinta nu inobileaza daca ea devine motiv de auto-compatimire, auto-cocolosire, egocentrism, cult al eului patimitor. – N. Steinhardt

Multi oameni au o fobie nejustificata impotriva suferintei. Sigur, tragediile inutile trebuie evitate cu orice pret, dar … exista o doza de bine care nu se poate obtine decit din distilarea suferintelor.

Milton si-a scris cele mai frumoase poezii doar dupa ce a orbit.

Bethoven si-a scris unele din cele mai mari capodopere dupa ce a surzit.

Filosoful german |ant, care a suferit de o boala incurabila, ne-a lasat scris urmatorul comentariu: „Am ajuns sa-mi stapinesc suferinta si reusesc sa n-o mai las sa-mi influenteze gindurile si sentimentele. Am reusit sa o ignor, de parca ar fi o problema care-l priveste pe un altul.”

William Wilberforce, eroul luptei impotriva sclaviei din imperiul britanic, n-ar fi putut rezista nici o singura zi fara calmante impotriva durerii, dar s-a straduit intotdeauna sa ia cea mai mica doza cu putinta.

Henry Stanley, crescut intr-un orfelinat saracacios, a deprins acolo taria si rezistenta necesare pentru a-l cauta si gasi pe Livingstone in jungla Africii.

|ernan, nascut fara miini si picioare dezvoltate deplin, a perseverat si a ajuns membru in Parlamentul Angliei. Solzhenitsyn a scris: „Fii binecuvintata tu, inchisoare.” Anii petrecuti acolo i-au dat taria de caracter necesara pentru a lupta impotriva comunismului.

Geniul se poate forma in linistea bibliotecilor, dar taria de caracter este de multe ori rezultatul unei vieti traite „pe nicovala suferintei.” – R. Wurmbrand

Sa nu uitam ca Fiul lui Dumnezeu a fost numit „om al durerii si obisnuit cu suferinta”! A devenii crestin inseamna, cel putin in parte, a accepta sa suferi impreuna cu Christos.”

Am stat odata sa reflectez asupra valorii inestimabile care se gaseste in „lucrurile sfarimate”.
– ulcioarele sfarimate au dat la iveala lumina necesara biruintei (Jud. 7:19-21);
– piinea frinta a saturat multimile flaminde (Matei 14:19-21);
– vasul de alabastru spart a raspindit parfumul care a umplut casa (Marcu 14:3,9);
– iar trupul frint a adus salvarea tuturor ce cred si-L primesc ca Mintuitor (Isaia 53:5-6, 12; 1 Cor. 11:24) si cite alte lucruri ar putea face Cel ce s-a frint daca I-am da Lui nadejdile noastre spulberate, visele noastre sparte si inimile noastre zdrobite?

Nimeni nu-si pierde mintile datorita greutatilor de azi. Oamenii innebunesc sau din cauza regretelor pentru trecut sau de teama zilei de miine.

Un pastor a vizitat o familie al carei fiu tocmai fusese omorit intr-un accident de masina. Mama s-a napustit asupra vizitatorului, spunind: „Unde a fost Dumnezeu cind a murit fiul meu?” Pastorul i-a raspuns calm: „In acelasi loc in care era si cind a fost ucis Fiul Sau.

SANATATE

Cel mai bun tratament pentru a raceala este indiferenta.

Crestinismul unora se ‘ntareste cind … le slabeste sanatatea.

Bine’nteles, sanatatea nu este decit o boala acceptabila. In toata omenirea, n-au existat doar trei oameni pe de-a-ntregul sanatosi: Adam, Eva si Isus Christos. In ceilalti, morbul pacatului a lucrat, intr-o forma sau alta, destramarea.

O ucenicie autentica

O ucenicie autentica

Ioan 1:35-51

Introducere:
Isus si-a inceput misiunea chemind la Sine citiva ucenici si si-a terminat-o trimitindu-i pe acestia in toata lumea, ca sa faca la rindul lor „ucenici din toate neamurile.” Ce inseamna insa a fi un astfel de „ucenic” al Domnului?

I.Insemnatatea termenului „ucenicie”

In limba greaca, didasialos desemneaza o persoana aflata intr-o anumita relatie cu un invatator in timp ce „mathetes” desemneaza unul aflat intr-o cautare personala dupa adevar.

De fapt, in istoria lumii au existat mai multe forme de ucenicie. Iata citeva dintre ele:

A. Ucenicii greci – au fost niste discipoli ai filosofiei. Ei s-i-au insusit si s-au subordonat unor „idei”.

B. Ucenici ai lui Moise – au fost discipoli ai unor Principii.

C. Ucenici ai fariseilor – au fost niste discipoli ai unor Procedee religioase.

D. Ucenicii lui Ioan Botezatorul – au fost discipoli ai Protestului. Motivatia lor a fost in nemultumirea fata de toate formele sociale si religioase ale vremii. Idealul lor a fost „iesirea” in afara ordinei existente, neincrederea in totul si in toate.

E. Ucenicii Domnului Isus – au fost discipolii unei Persoane. Ei au fost alesi sa vina dupa El (Marcu 3:14), au fost chemati sa vina la El (Mat. 11:28-30) si sa-l urmeze pe El (Ioan 1:43).

Interesant este ca aceste forme diferite de ucenicie sunt prezente si astazi in Biserica. Pentru cel priceput sa vada si sa inteleaga, multimea de credinciosi care roiesc in jurul bisericilor locale se incadreaza si ei in aceste categorii distincte:

I. Religia sociala

Unii oameni urmeaza, constienti sau nu, niste idei religioase. Se spune despre lume ca este impartita in sfere de influenta a ideilor.In Asia domina filosofiile orientale, in Europa, America si cele doua Americi domina idelile iudeo-crestine.Imi amintesc de fratele Mircu de la Sibiu, care fiind prins cu traficul de Bibliii si chemat la securitate, a intrat in sediul politiei cu salutul „Christos a inviat.” Cei prezenti au mormait automatic o forma de raspuns traditional. Celorlalti, fratele Mircu le-a spus: „Ca doar n-oti fi niste pagini!”

Fara nici o indoiala, locuitorii asanumitelor „tari crestine” traiesc un fel de ucenicie filosofica a ideilor despreinse din Biblie. Ceea ce se numeste „crestinatate” spre deosebire de ceea ce se numeste „crestinism” este o forma, probabil, involuntara de ucenicie filosifica.

II. Religia principiilor crestine.

Unii au facut din crestinism un set rigid de reguli si principii. Probabil ca aici se incadreaza ramura „adventismului” si orice fel de „legalism” religios. Astfel de oameni traiesc un fel de imitatie „juridica” a crestinismului, un fel de aderenta la un sistem general de valori care dau stabilitate sufletului si societatii.

III. Religia formelor traditionale.

Fara teama de a gresi, putem incadra aici toate „sfintele traditii” stabilite de-a lungul vremii in bisericile devenite ironic „istorice”. Ca si fariseii de alta data, imitatia aceasta de crestini este obsedata pina la fanatism de forme si proceduri cultice: sarbatori calendaristice, ritualuri sacerdotale mai mult sau mai putin zilnice, etc.

„Ati schimbat Legea lui Dumnezeu cu datina voastra” le-a spus Domnul Isus cu o observatie etern valabila.

IV. Religia protestului.

As pute-o numi si „religia trezitilor”, a celor care refuza sa se mai identifice cu vreo miscare sau grupare religioasa. Daca veti privi in jur, veti vedea o categorie de „credinciosi” care apar si dispar din rindurile noastre. Unii ne viziteaza doar din cind in cind, altii apar doar la evenimente speciale, legate de o anumita mare sarbatoare sau de vizita vreunui predicator vestit.

Virtutea lor personala este insa legata de „neapartenenta la sistem”. Tot ceea ce este organizat ca viata de grup religios li se pare suspect si periculos. Orice forma de autoritate le este nesuferita. Ca niste cai salbatici pe care n-a incalecat inca nimeni, ei stau deoparte, criticind totul si nelasindu-se atrasi in nici o activitate consecventa de grup. I-am putea numi „nihilistii” miscarilor crestine. Cei ce critica si vor sa distruga totul, fara a fi capabili de a pune altceva mai bun in loc. Maestrii la demolari, nu la lucrari de constructie.

V. Ucenicii persoanei Domnului Isus.

Cine arunca o privire asupra grupului de ucenici care L-au insotit pe Domnul Isus in cei aproximativ trei ani de misiune publica, observa repede ca cei doisprezece sunt foarte diferiti unul de altul. Ca formare anterioara, fiecare ar fi putut fi incadrat intr-una din categoriile de oameni enumerate mai sus. A existat un Natanael neprihanit prin ascultarea de Lege, un Simon-protestatar zelos, un Petru practic si principial, etc. Chemarea lui Christos i-a adus sa locuiasca „impreuna” cu toate diferentele lor aparente. Destinul lor a fost sa-si depaseasca limitele personale si sa devina uceni ai unei Persoane. Adevaratii ucenici sunt la fel si astazi. Ei aud glasul Lui, vin la El si-L urmeaza petutindeni unde merge El. Mult mai mult decit niste ucenici ai ideilor, ai principiilor, ai procedurilor sau ai protestului, acestia sunt oameni care asculta de o persoana si fac si astazi faptele ucenicilor Sai dintotdeauna. Uneori, ei calca Sabatul, intelegind ca Domnul Isus a venit sa ne ridice deasupra unor porunci temporare la libertatea celor carora „totul le este permis, dar nu totul le foloseste”. Alteori ei, calca ritualul, dau cu biciul in nelegiuitii aflati in Templu, schimba obiceiurile, cautind neprihanirea care vine din identificarea cu ceea ce a facut si face El, urmasii unei ascultari care-i pune adesea in contratimp cu tot ceea ce este perimat si fixat intr-i regigiozitate rigida si ridicola.Impreuna cu Isus, ei ies afara din cetate” sa sufere ocara Lui, dar asta nu-i face doar „protestatari”, desi uneori se numesc „protestanti”, ci ii integreaza in grupuri pline de iubire si ingaduinta frateasca.

Cei ce-L urmeaza pe Isus intra adesea in casele vamesilor si pacatosilor, stau la masa cu femeile rau famate si cu compromisii zilei, se ating de leprosi si nu ezita sa arate har ingaduitor celor cazuti intre tilharii societatii moderne. Mergind inca prin lumea aceasta, ei se poarta adesea de parca ar apartine alteia, cu o logica diferita si cu rinduieli patronate de dragoste si intr-ajutorare reciproca. De multe ori paradoxali si imposibil de incadrat in logica vremii, acesti ucenici ai Domnului Isus sunt si astazi „sarea pamintului” si „lumina lumii.”

Ce fel de ucenic esti tu? Il cunosti pe Domnul Isus? Il urmezi? Asculti de El ? Ii cunosti glasul? Sti unde sta si-ti place sa zabovesti peste noapte impreuna cu El? Daca da, atunci venirea diminetii care seapropie va va gasi impreuna!

Vorbirea in limbi – Daniel Branzei

Vorbirea in limbi

Text: 1 Cor. 14

Una din problemele care au produs multa suferinta in cadrul familiei bisericilor crestine a fost si problema “Vorbirii in alte limbi”. Vazuta de unii drept singura dovada a nasterii din nou si a primirii Duhului Sfint, aceasta practica a produs tulburare, dezbinare si nu de putine ori victime nevinovate.

Lucrarea Duhului Sfint este indreptata inspre alcatuirea “TRUPULUI” lui Hristos. Ea produce “unirea” madularelor duhovnicesti si contribuie la vietuirea in unitate. Rezultatele actuale ale practicarii “vorbirii in limbi” ne fac sa ne intrebam pe buna dreptate : “este ea un produs al lucrarii Duhului ? Sunt cei ce o practica cu adevarat „mai duhovnicesti” decit ceilalti ?”

In rindurile care urmeaza ne propunem sa urmarim citeva afirmatii despre “vorbirea in limbi” si sa le verificam validitatea.

I. Validarea istorica

Mai intii sa vedem daca “vorbirea in limbi” de astazi este intr-adevar unul si acelasi fenomen cu ceea ce s-a petrecut la Rusalii.

In Faptele Apostolilor cap.2:4 ni se spune ca “au inceput sa vorbeasca in alte limbi, dupa cum le da Duhul sa vorbeasca”. Acele “alte limbi” despre care se pomeneste (in limba greaca “eterais glossais”) ne sint enumerate in continuarea textului ca fiind limbile vorbite de catre popoarele din mijlocul carora venisera evreii sa se inchine la Ierusalim

(“Parti, mezi, elamiti,etc. …ii auzim vorbind in limbile NOASTRE lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” – versetele 9-11)

Vorbirea in limbi practicata astazi in unele biserici nu poate fi incadrata in aceasta categorie. A existat o vreme cind se spunea ca “bolboroseala neinteleasa” de ascultatorii locali ar fi de fapt vorbire in limba franceza, germana sau intr-un dialect al unei limbi vorbite undeva pe planeta. Usurinta cu care se calatoreste astazi a inlesnit cunoasterea limbilor vorbite pe aproape toata suprafata planetei. Cei care au cercetat fenomenul “vorbirii in limbi” si-au dat seama ca nu este vorba de o insusire a unei limbi vorbite in alta parte. Teoria conform careia fenomenul de la Rusalii se repeta in locurile in care cineva “vorbeste in limbi” si-a pierdut puterea de convingere.

“Vorbirea in limbi” de astazi nu se poate numi Rusaliana. Mult mai aproape de adevar ea ar trebui sa poarte numele de vorbire “corintiana”, caci in biserica din Corint s-a petrecut ceva asemanator cu ceea ce se intimpla astazi.

Intreaga Biserica crestina este nascuta la Rusalii (“Ziua Cincizecimii”, “Pentecostos” in limba greaca) Cei care practica vorbirea in limbi neintelese nu ar trebui sa se numeasca “penticostali”, dind de inteles celorlalti crestini ca ca numai ei sint Biserica “cea adevarata.”

De fapt, nici o Biserica n-ar trebui sa se joace “de-a numele.” “Christos n-a fost impartit”, le spune Pavel corintenilor. Adevaratii urmasi ai lui Christos sint frati si surori cu cei pe care-i intilnesc ingenuncheati la poalele crucii de la Calvar. Imi aduc aminte ca, acum citiva ani, pe cind colindam cu Evanghelia orasele si satele Moldovei, la Piatra Neamt, mi s-a intamplat sa fiu intr-o Biserica Crestin dupa Evanghelie. Cel ce m-a invitat, mi-a facut cea mai grozava prezentare pe care am auzit-o vreodata. Sunt peste douazeci de ani de atunci si m-am straduit din rasputeri sa fiu la inaltimea a ceea ce fratele a spus atunci despre mine:

“Stiti, ca si mine, prietenul si fratele meu este dintre acei credinciosi adevarati din toate bisericile. El este “catolic” pentru ca face parte din Biserica triumfatoare trimisa pina la marginile pamantului. Este “ortodox” pentru ca-i place Cuvintul adevarat si-l propovaduieste pretutindeni. Face parte din minunata “oaste a Domnului” care lupta pentru sfintenia Evangheliei. Este “pentecostal” pentru ca face parte din Biserica nascuta la Rusalii si se lasa calauzit de Duhul Sfant. Este “baptist” pentru ca L-a marturisit pe Domnul in apa botezului Nou Testamental. Este “crestin dupa Evanghelie” in toata stradania lui de a implini cu viata Biblia si este “adventist” pentru ca-L iubeste pe Isus si-L asteapta sa vina sa ne ia la cer.”

O caracterizare asemanatoare am auzit mai tirziu si despre Domnul Isus, care, zicea un american, s-a botezat la Ioan Baptistul, a primit Duhul Sfint, a trait dupa Evanghelie, credinta cea adevarata, ne-a trimis pina la marginile pamantului si asteapta cu nerabdare clipa cand va bea din nou paharul de vin al legamintului la masa la care va sta impreuna cu noi in Imparatia viitoare. Numai „copilaria noastra” spirituala ne amageste sa ne impartim in cete si sa ne justificam rautatea prin acest joc al “numelor” care ne dezbina: “eu sint al lui Pavel, eu sint al lui Chifa, eu sint al lui Apolo si eu sint al lui Christos.”

Tinind seama de ceea ce cred cei ce practica astazi in adunari vorbirea in limbi, numele pe care s-ar cadea sa-l poarte ei, spre deosebire de toate celelalte biserici, ar trebui sa fie mai degraba acela de “corintinieni” sau continuatori ai practicii din bisericia din Corint.

Intr-adevar, vorbirea in limbi care a constituit o problema dezbatuta de Pavel in Biserica din Corint este de fapt vorbirea care se practica astazi in bisericile numite “penticostale”. Aceste limbi noi din Corint, spre deosebire de cele de la Rusalii, sint prezentate ca “neintelese” si “tainice”(1 Cor.14:2,9-11,19).

II. Validarea rationala

Sa vedem acuma cum explica unii dintre promotorii “vorbirii in limbi” aceasta practica:

1. Exista unii care spun ca “vorbirea in limbi” neinteleasa de noi astazi ar fi de fapt revenirea la limba vorbita de oameni inainte de Turnul Babel.

Aceasta teorie incearca sa strecoare ideea ca Rusaliile au readus vremea unitatii neamului omenesc inaintea lui Dumnezeu prin intoarcerea la o limba comuna unica. Este adevarat ca toti cei care se intorc la Domnul se intorc la unitatea organica a familiei lui Dumnezeu, dar nicaieri in Scriptura nu ni se spune ca s-a suspendat decretul de impartire a omenire in Neamuri care sa vorbeasca limbii diferite. Biserica este alcatuita din Evrei, greci si barbari (straini dintre Neamuri). Chiar ceea ce s-a petrecut la Rusalii ne spune ca Dumnezeu, departe de a unifica Biserica printr-o limba comuna, a hotarit ca ucenicii sa primeasca abilitatea de a vorbi in diversele limbi ale Neamurilor.

2. Altii spun ca, dimpotriva, “vorbirea in limbi” ar fi limba pe care o vor vorbi toti copiii lui Dumnezeu in vesnicie.

Chiar si aceasta contrazicere din tabara celor care practica “vorbirea in limbi” este suficienta pentru a ne convinge ca ceva nu este clar cu aceasta invatatura.

Care ar fi motivul pentru care Dumnezeu ne-ar da astazi acces la o limba pe care nu o vom vorbi decit in vesnicie? Si apoi cum se face ca avind accesul la ea, “nu ne putem intelege unul cu celalalt” ?

Daca am spune ca ea ni se da doar pentru a putea comunica cu Dumnezeu, atunci de ce ne-ar trebui acest lucru de vreme ce Dumnezeu intelege toate limbile vorbite pe pamint? Hotarit lucru, este greu sa accepti o asemenea explicatie.

3. Exista unii care spun ca “vorbirea in limbi” este pentru rugaciune, in timp ce vorbirea curenta este pentru proorocie.

Lasind la o parte faptul ca lipseste un text biblic pentru a sustine aceasta delimitare, trebuie sa atragem atentia ca rugaciunea noastra primeste ajutor nu prin formularea cererilor noastre intr-o limba neinteleasa, ci prin “suspinurile negraite” ale Duhului Sfint, “caci nu stim cum sa ne rugam” (Romani 8:26).

A incerca sa spui ca “vorbirea in limbi” este de fapt graiul Duhului, inseamna a complica si mai mult situatia, caci Pavel ne spune ca aceste suspine sint “negraite”!

4. O alta parere este aceea ca “vorbirea in limbi” ar fi de fapt graiul ingerilor si ca cei credinciosi o primesc pentru a avea acces in lumea adorarii lui Dumnezeu.

Trebuie sa recunoastem ca aceasta parere suna foarte frumos pentru cel ce doreste din toata inima sa i se inchine Domnului intr-un mod cit mai placut. Totusi, lipseste orice referire la asa ceva in relatarile Scripturii. Inchinaciunea este mai mult o problema a inimii, decit una a limbajului. Nu faptul ca avem un limbaj insuficient ne impiedica sa-i fim placuti lui Dumnezeu, ci faptul ca mai avem inca o inima impartita. Si apoi, Dumnezeu doreste de la noi o inchinaciune a oamenilor, nu una a ingerilor. Ingerii sint fiinte cu alte experiente si cu alte simtaminte decit ale noastre. Inchinaciunea lor este si va fi deosebita de a noastra. Dupa inviere, noi vom fi reasezati in structura lumilor lui Dumnezeu intr-o stare “mai presus de ingeri”. In timp ce ei vor ramine duhuri slujitoare, noi vom fi chemati sa domnim impreuna cu Christos. Limba ingerilor nu ni se potriveste noua, caci noi am primit statutul de copii ai lui Dumnezeu.

5. Exista parerea ca “vorbirea in limbi este forma cea mai inalta de inchinaciune posibila, un fel de traire extatica a partasiei cu Dumnezeu.”

Aceasta parere isi gaseste suport in chiar terminologia folosita de apostolul Pavel pentru a descrie fenomenul din Corint. Cei ce “vorbeau in limbi” treceau dincolo de granitele aflate sub controlul mintii omenesti:

“Fiindca, daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea mea este fara rod” – 1 Cor.14:14

Cel ce practica aceasta forma de inchinaciune se bucura de o implinire launtrica:

“Cine vorbeste in alta limba, se zideste pe sine insusi” – 1 Cor.14:4

Dar intre el si cei aflati in preajma lui nu puteau exista nici un fel de forme de comunicare:

“Altmintrelea, daca aduci multumiri cu duhul, cum va raspunde “Amin” la multumirile pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, cind el nu stie ce spui? Negresit, tu multumesti lui Dumnezeu foarte frumos, dar celalalt nu ramine zidit sufleteste”- 1 Cor.14:16-17

Ca “vorbirea in limbi” este o forma extatica de traire o arata si faptul ca ea nu este limitata la perimetrul Bisericii crestine. Inca din cele mai vechi timpuri, in aproape toate religiile, vrajitorii, magii, oracolele si ghicitorii au practicat caderea in transa extatica. In acele stari ei primeau si transmiteau “mesaje” din alte sfere.

In cartea 1 Imparati, la capitolul 18 ni se arata aceasta practica la preotii lui Baal:

“Ei au strigat tare, si, dupa obiceiul lor, si-au facut taieturi cu sabiile si cu sulitele, pina ce a curs singe pe ei. Cind a trecut amiaza, au aiurat, pina cind se aducea jertfa de seara” (18:28-29).

Si astazi, cei care practica budismul, islamismul si alte forme de religii orientale practica “vorbirea in limbi”.

Este ceva rau cu extazul religios? Au gresit corintenii de atunci si zelosii de astazi in aceasta privinta? Iata o incercare de raspuns:

III. Validitatea apostolica

a. Apostolul Pavel aseaza o ordine valorica a practicilor din adunare. Spre deosebire de “invatatorii” de astazi care aseaza vorbirea extatica in fruntea ierarhiei manifestarilor duhovnicesti, Pavel scrie clar ca “proorocia” (vorbirea coerenta despre lucrurile Imparatiei lui Dumnezeu) este mai importanta decit vorbirea in alte limbi:

“Cine prooroceste este mai mare decit cine vorbeste in alte limbi” (1 Cor.14:5)

Extazul religios nu este asadar maximul de inchinaciune pe care il doreste Pavel in adunarile crestine. El priveste trairile extatice ca pe ceva de mai putina insemnatate:

“Urmariti dragostea. Umblati si dupa darurile duhovnicesti, dar mai ales sa proorociti. In adevar, cine vorbeste in alta limba, nu vorbeste oamenilor, ci lui Dumnezeu; caci nimeni nu-l intelege, si, cu duhul, el spune taine. Cine prooroceste, dimpotriva, vorbeste oamenilor, spre zidire, sfatuire si mingiiere. Cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine; dar cine prooroceste, zideste sufleteste Biserica” – 1 Cor.14: 1- 4

Apostolul Pavel priveste vorbirea in limbi ca pe ceva ce trebuie scos din timpul de partasie colectiva si restrins la inchinarea individuala de acasa:

“Cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine insusi”

“Daca nu este cine sa talmaceasca, sa taca in Biserica”-1 Cor.14:4, 28

Corintenii abuzau de aceasta “vorbire in alte limbi” considerind extazul o forma superioara de inchinaciune. Corectia pe care le-a facut-o Pavel atunci se potriveste si pentru cei care fac aceiasi gresala astazi.

b. Apostolul Pavel caracterizeaza vorbirea in limbi ca pe ceva ce poate semana confuzia:

“In adevar fratilor, de ce folos v-as fi eu, daca as veni la voi vorbind in alte limbi, si daca cuvintul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunostinta, nici proorocie, nici invatatura? Chiar si lucrurile neinsufletite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alauta: daca nu dau sunete deslusite, cine va cunoaste ce se cinta cu fluierul sau cu alauta? Si daca trimbita da un sunet incurcat, cine se va pregati de lupta? Tot asa si voi, daca nu rostiti cu limba o vorba inteleasa, cum se va pricepe ce spuneti? Atunci parca ati vorbi in vint. Sint multe feluri de limbi in lume, totusi niciuna din ele nu este fara sunete intelese. Dar daca nu cunosc intelesul sunetului, voi fi un strain pentru cel ce vorbeste, si cel ce vorbeste, va fi un strain pentru mine”-1 Cor.14:6-11),

c. Pavel prezinta vorbirea in limbi de la Corint ca pe ceva ce poate fi o pricina de poticnire pentru altii:

“Deci, daca s-ar aduna toata Biserica la un loc, si toti ar vorbi in alte limbi, si ar intra si de cei fara daruri, sau necredinciosi, n-ar zice ei ca sinteti nebuni ?” – 1 Cor.14:23

d. Pavel exclude “vorbirea in limbi” din viata de rugaciune comuna a Bisericii.

Rugaciunea in comun nu poate fi o rugaciune in care fiecare sa vorbeasca in limbi straine. A avea ceva in comun inseamna a fi partas la ceea ce fac ceilalti. Daca ne-am ruga toti cu voce tare, in acelasi timp, rugaciunea noastra n-ar mai fi “comuna”, ci doar niste rugaciuni individuale practicate in acelasi loc.

Trairea extatica te separa de ceilalti din jur. Numai o rugaciune rostita intr-un limbaj inteles de cei din jur poate deveni “comuna” fiind impartasita de cei care asculta si care sint chemati sa se asocieze cu cel ce se roaga spunind “Amin”:

“Daca aduci multumiri cu duhul, cum va raspunde “Amin” la multumirile, pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, cind el nu stie ce spui?” – 1 Cor.14:16

“In Biserica, voiesc mai bine sa spun cinci cuvinte intelese, ca sa invat si pe altii, decit sa spun zece mii de cuvinte in alta limba”- 1 Cor.14:19

e. Apostolul Pavel subliniaza superioritatea inchinaciunii in care mintea credinciosului este activa.

Dumnezeu ne-a dat ceea ce nu a dat niciunei alte vietuitoare de pe pamint: ratiune. Ea este dovada ca ne tragem mai mult din Dumnezeu decit din lumea animalelor. Mintea umana este sediul personalitatii, pupitrul de comanda al actiunilor noastre, depozitarul amintirilor noastre si instrumentul de cercetare si de patrundere in lumea minunata a lui Dumnezeu. Nu exista nimic mai minunat in fiinta noastra. Orice alta activitate este o activitate inferioara activitatii mentale. Nu este de mirare ca Pavel isi exprima retinerea fata de importanta unei activitati desfasurate in cadrul Bisericii in care tocmai mintea sa fie neglijata. Dupa parerea lui asa ceva trebuie neaparat corectat si readus intr-o perspectiva corecta:

“Fiindca, daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea mea este fara rod. Ce este de facut atunci?” – situatia nu trebuia tolerata – “Ma voi ruga cu duhul, dar ma voi ruga si cu mintea; voi cinta cu duhul, dar voi cinta si cu mintea” – 1 Cor.14:14 -15

Chiar si in judecarea mesajelor predicate in adunare, mintea este arbitrul pe care Pavel il vrea la lucru:

“Cit despre prooroci, sa vorbeasca doi sau trei, si ceilalti sa judece” – 1 Cor.14:29

Cit de departe au alunecat cei care astazi pun “indemnurile profetice” pe un piedestal atit de inalt incit n-au voie sa fie judecate rational si nici macar chestionate?

Extazul nu poate fi pus in limitele ordonate ale gindirii. El “sare din matca” si se revarsa creind neorinduiala. Acesta este motivul pentru care Pavel incheia pasajul din 1 Corinteni cu citeva sfaturi adresate mintii (ratiunii) celor ce-l asculta:

“Duhurile proorocilor sint supuse proorocilor” – deci nu va lasati tiriti de impulsuri extatice cautind scuze in credinta ca extazul este superior ratiunii – “caci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorinduielii, ci al pacii, ca in toate Bisericile sfintilor”

“Daca crede cineva ca este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, sa inteleaga ca ce va scriu eu, este o porunca a Domnului. Si daca cineva nu intelege, sa nu inteleaga!”

“Dar toate sa se faca in chip cuviincios si cu rinduiala” – 1 Cor.14:32-33, 37, 38, 40)

CONCLUZIE:

Sa ne intelegem bine, in Corint, apostolul Pavel nu interzice “vorbirea in limbi”. El cauta insa sa o prezinte intr-o lumina corecta, indreptind greselile si corectind abuzurile.

Biserica din Corint a fost o Biserica plina de probleme. La lipsa de crestere, la imoralitate, la certurile de partide, la duhul de judecata si la idolatria inca prezenta in Biserica, corintenii mai adaugau si o alergare dupa supranaturalul unei vorbiri extatice!

Prin ceea ce le-a scris, Pavel a cautat sa-i scoata din superficialitate si sa-i indrepte inspre rinduiala si maturitate. Chemarea lui Pavel a fost necesara si insistenta. Pericolul care-i pastea pe cei din Corint era ca in trairea “extazului”, cu paznicul mintii adormit, sa cada prada inselatoriilor duhurilor demonice.

Fara a fi nenatural sau rau in sine, extazul “vorbirii in limbi” poate deveni mediul periculos al influentelor duhurilor inselatoare. Este mult mai bine sa te stii in siguranta la adapostul mintii pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Ancorata in revelatia Scripturii, mintea trebuie sa fie implicata in toate deciziile vietii. Daca n-ar fi fost asa, Dumnezeu nu ne-ar mai fi lasat Biblia scrisa, ci ne-ar fi calauzit printr-un fel de revelatie continua si personala primita sub stare de transa, in momente de exaltare a duhului. Dumnezeu ne-a dat insa Scriptura. Dumnezeu ne-a dat ratiunea. Si tot Dumnezeu ni l-a daruit si pe apostolul Pavel, pentru ca prin el sa fim invatati despre ceea ce vrea si ceea ce nu vrea El sa vada intamplandu-se in Biserica.

Daniel Branzai

Cina Domnului

COLEGIUL BIBLIC EST EUROPEAN ORADEA
PERSPECTIVA ORTODOXA SI
RASPUNSUL PROTESTANT LA SFANTA
IMPARTASANIE SAU CINA DOMNULUI

LUCRARE PENTRU CURSUL DE TEOLOGIE
COMPARATA
2005

Vizualizare in format pdf
CUPRINS

I. PERSPECTIVA ORTODOXA ASUPRA SFINTEI IMPARTASANII
A. CE ESTE EUHARISTIA SAU IMPARTASANIA
B. ELEMENTELE SFINTEI TAINE
C. CINE POATE SAVARSI SFANTA IMPARTASANIE
D. CINE SE POATE IMPARTASI
E. PREGATIREA PENTRU SFANTA IMPARTASANIE
F. DE CATE ORI RECOMANDA BISERICA IMPARTASANIA
G. EFECTELE SFINTEI IMPARTASANIEI

II. PERSPECTIVA PROTESTANTA DESPRE CINA DOMNULUI
A. TERMINOLOGIE
B. SEMNIFICATII ALE CINEI DOMNULUI
C. CADRUL ISTORIC AL CINEI
D. ELEMENTELE CINEI
E. CINE SE POATE IMPARTASI
F. PREGATIREA PENTRU CINA DOMNULUI
G. BENEFICIILE CINEI DOMNULUI

III. CONCLUZII

IV. BIBLIOGRAFIE

I. PERSPECTIVA ORTODOXA ASUPRA SFINTEI IMPARTASANII

A. CE ESTE EUHARISTIA SAU IMPARTASANIA
Sfanta Taina poarta mai multe denumiri : Euharistie, Impartasanie, Cuminecatura,
Cina Domnului, Frangerea painii. „Sfanta Euharistie, Sfanta Impartasanie sau Sfanta
Cuminecatura este Taina prin care crestinul se impartaseste cu insusi Trupul si Sangele
Domnului spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Nascut la viata – viata in Hristos – prin
Botez, intarit in ea prin pecetea darului Sfantului Duh – prin Mirungere -prin Marturisire –
credinciosul poate primi Taina Tainelor, Sfanta Impartasanie”1. Este numita Sfanta
Euharistie, adica multumire, pentruca atunci cand a fost asezata de Domnul la Cina cea de
Taina, Mantuitorul a multumit Tatalui ceresc inainte de a frange painea si a o da Sfintilor
Apostoli. Dar este si jertfa de multumire catre Dumnezeu adusa de Sfanta Biserica, de
credinciosii ei, prin Episcop sau preot. Euharistie inseamnã multumire. Sfanta Euharistie
inseamna de fapt “Sfanta Multumire”. Dar cuvantul acesta se intrebuinteazã in general cu alt
inteles, si anume de Sfanta Cuminecãturã sau Sfanta Impãrtãsanie. In limba noastrã se
intrebuinteazã foarte putin cuvantul “euharistie”. Cei mai multi nu-l aud niciodatã, altii il aud
si-l uitã, altii il aud si nu-l inteleg. Teologii ortodocsi stiu cã Sfanta Euharistie este ceea ce
inteleg credinciosii in general prin “Sfanta Cuminecãturã” sau “Sfanta Impãrtãsanie”. De fapt
nici aceste cuvinte nu corespund continutului lor. Prin “Euharistie”, cat si prin “Impãrtãsanie”
si “Cuminecãturã” crestinii ortodocsi inteleg Trupul si Sangele Mantuitorului Iisus Hristos pe
care Il primesc atunci cand se impãrtãsesc sau Care se aflã pe Masa Sfantului Altar, unde
intotdeauna este prezent in chivot, pentru impãrtãsirea celor care trebuie sã se impãrtãseascã
grabnic, in special pentru bolnavi, ceilalti credinciosi fiind sfãtuiti sã se impãrtãseascã la
Sfanta Liturghie.
Cuvantul «Euharistie» vine din limba greaca si inseamna «multumire» . Euharistia
este Sfanta Taina prin care, sub forma painii si a vinului, credinciosul se inpartaseste cu
Trupul si Sangele Domnului, prezente in mod real prin prefacerea elementelor la Sfanta
Liturghie. “Este cea mai importanta dintre Sfintele Taine, in sensul ca, daca prin celelalte
Taine crestinul primeste harul divin intr-un sens limitat, prin Sfanta Impartasanie primeste
insusi Izvorul harului, care este Hristos. “2

B. ELEMENTELE SFINTEI TAINE
Elementele, darurile ce se aduc sunt painea de grau curat si dospit si vinul curat, din
struguri.Teologia otodoxa sustine pozitia transsubstantierii elementelor Sfintei Impartasanii,
conform careia in momentul consacrarii, elementele se transforma cu adevarat in trupul si
sangele Domnului, pastrandu-si infatisarea exterioara Pentru ca ei sã se poatã impãrtãsi cu
Trupul si Sangele Domnului, trebuie sã-L aibã de undeva. Cei de la Cina cea de Tainã L-au
avut din mainile Mantuitorului. El n-a zis: Aceasta este paine care inchipuieste Trupul Meu,
acesta este un simbol al Trupului Meu, ci a zis: “Acesta este Trupul Meu”. El nu a dat paine
obisnuitã, ci a dat paine euharisticã, a dat de fapt Trupul Sãu sub chipul painii. Apoi, luand
paharul, a zis: “Beti din acesta toti, acesta este Sangele Meu, care se varsã spre iertarea
pãcatelor”, prin aceasta oferind nu vin, ci chiar Sangele Lui, vin prefãcut in Sangele Lui.
Aceasta este credinta si invãtãtura Bisericii. Prin urmare, ceea ce se pune inainte, prescura
anume pregãtitã si vinul amestecat cu apã, anume pregãtit, se preface, prin rugãciunile
preotilor si ale credinciosilor, in Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in
Sfanta Euharistie cu care se pot impãrtãsi credinciosii.. Prefacerea, transformarea se face in
chip tainic, mai presus de intelegerea noastra.
Prefacerea painii si a vinului in Trupul si sangele lui Hristos la Cina cea de Taina si
in orice Sfanta Liturghie este un mister de nepatruns in intelesul si in modul infaptuirii lui ;
caci mister este nu numai felul de a fi al lui Dumnezeu, ci si orice lucrare a Lui asupra
creatiei. Savarsirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor in Dumnezeiescul Trup
si Sange al Domnului Hristos, iar ca scop sfintirea credinciosilor, care, prin acestea,
dobandesc iertarea pacatelor si mostenirea imparatiei cerurilor. „ Impartasanie este trupul si
Sangele Domnului, dar totodata si hrana si bautura cea adevarata a bisericii lui Hristos, iar
prin impartasanie nu biserica le preface pe ele in trup omenesc, ca pe o oarecare alta hrana, ci
biserica se preface in ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum fierul inrosit in foc ni se
arata oarecum ca foc si nu ca fier, deoarece insusrile fierului sunt absorbite cu totul de cele
ale focului, tot asa si biserica lui Hristos, daca ar putea cineva s-o cuprinda cu privirea sa, nar
vedea decat insusi trupul Domnului prin aceea ca este unita cu El si ca se impartaseste din
trupul Lui.”3
„Aceasta prefacere se face in timpul Sfintei Liturghii, cand Episcopul sau preotul se
roaga «Inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange si Te chemam, Te
rugam si cu umilinta la Tine cadem; Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste
Daruri ce sunt puse inainte si fa, adica, painea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tau, iar
ceea ce este in potirul acesta, Cinstit Sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel
Sfant.
In acest timp, la strana se canta «Pre Tine Te laudam», iar credinciosii ingenunghiaza, caci
acum se savarseste prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Mantuitorului, iar nu
atunci cand se rostesc cuvintele de instituire a Tainei,«Luati,mancati…Beti dintru aceasta toti. . .»”
4 Sfantul Ioan Damaschin a afirmat ca : „ Painea si vinul nu sunt niciodata inchipuirea
Trupului si Sangelui Lui Hristos, ci insusi Trupul lui Hristos unit cu dumnezeirea…painea si
vinul sunt prefacute in Trupul si Sangele Domnului.”5
Pe langa transformarea elementelor, prezenta reala a lui Hristos in elementele
euharistiei, credinciosii ortodocsi sustin si jertfa repetata de fiecare data cand se impartasesc,
jertfa adusa pentru pacatele celor vii si ale celor morti. Credinta Bisericii in realitatea
euharistica, in prezenta reala a Trupului si Sangelui Domnului in Sfanta Liturghie, este veche
si a fost marturisita permanent si consecvent de toata Biserica. Sfintii Pariti ne dau marturie
in acest sens :
• Sf. Iustin Martirul : “Aducem in numele Lui jertfa pe care Domnul Iisus a
poruncit sa fie adusa, jertfa painii si a vinului in Euharistie”
• Sf. Ioan Gura de Aur : “ De aceea (jertfa de pe Golgota) o aducem si acum, care a
fost adusa si nu s-a sfarsit .“6
• Sf. Nicolae Cabasila : “ Taina Sfintei Euharistii nu consta in a vedea doar o paine
junghiata, ci pe insusi Mielul lui Dumnezeu, Cel ce prin junghierea Sa ridica pacatul
lumii” (Taicuirea Dumnezeiestii Liturghii).

C. CINE POATE SAVARSI SFANTA IMPARTASANIE
Sãvarsitorul este episcopul sau preotul, ca urmasi ai Sf. Apostoli care au primit
permisiunea si porunca de a o sãvarsi, prin cuvintele : “ Aceasta sã o faceti intru pomenirea
Mea “ Sfanta Taina a Impartasanie se savarseste numai de Episcop si de preot, in virtutea
puterii data lor de Mantuitorul Iisus Hristos, prin Sfintii Apostoli (Lc. 22, 19) si numai in
cadrul Sfintei Liturghii. “Euharistia poate sa o savarseasca doar un preot hirotonisit de
episcop. Euharistia unifica in acelasi Hristos pe toti cei ce savarsesc aceeasi Euharistie si se
impartasesc in tot locul din ea, prin preotii hirotonisiti de episcopii ce stau in comuniune.”7
Transmiterea harului depinde de actul in sine, nu de meritele preotului sau a recipientului, dar
cantitatea harului acordat depinde de dispozitia si cooperarea recipientului. Cu toate acestea
nu preotul sau recipientul fac ca taina fie operanta, ci taina in sine este cauza eficace a
operarii harului. Singurii oameni calificati sa administreze tainele sunt acei care au fost
ordinati, adica cei ce au primit taina hirotoniei.
Acestea duc la concluzia ca mantuirea depinde de Biserica, deoarece sustin ca ei iau
fost incredintate sacramentele, care sunt mijloace ale mantuirii si de asemenea necesitatea
unui administrator calificat, care desigur ca este ordinat de biserica.
D. CINE SE POATE IMPARTASI
Primitorii sunt membrii Bisericii care s-au pregatit, au trecut prin Taina Spovedaniei
si au primit dezlegare de la duhovnic. In general, sunt opriti de la Sfanta Impartasanie cei
vinovati de pacate grele (lepadare de credinta, ucideri, desfranare, curvii, furturi si hotii,
camatarii, cei ce umbla cu farmece sau vraji si descante), precum si cei pe care duhovnicul ii
gaseste nevrednici.
Pot primi Sfantul Trup si Sangele Domnului numai crestinii pregatiti si vrednici, asa
cum ne invata Sfantul Apostol Petru:” Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din
paine si sa bea din pahar ; caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si
bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29).

Nu pot primi Sfanta Impartasanie crestinii neortodocsi chiar spovediti, pentru ca
primirea Euharistiei este identica cu marturisirea completa a credintei propovaduita de
Biserica Ortodoxa.
Practica intercomuniunii, adica a impartasirii unor crestini de alte confesiuni, nu
este permisa in Biserica, intrucat Impartasirea este culmea si expresia deplinatatii, integritatii
de credinta.

E. PREGATIREA PENTRU SFANTA IMPARTASANIE
Dumnezeu ne da in dar toate cele sfinte, fara ca noi sa-i dam nimic in schimb, insa
El ne cere neaparat sa ne facem vrednici de a le primi si a le pastra, caci nu face parte de
sfintire decat celor ce s-au pregatit in felul acesta. “La taina impartasaniei, omul are dreptul
toata viata.
Singurul motiv pentru care nu se da cuiva impartasania este pregatirea insuficienta
pentru a o primi, lucru pe care-l hotaraste preotul duhovnic, in functie de practica si disciplina
Bisericii. Dreptul si chemarea sunt conditionate de o anumita pregatire care va da
solicitantului vrednicia necesara.” 8
Pregatirea credinciosului pentru Impartasanie este trupeasca si sufleteasca, si
consta din:
a.- spovedanie (marturisirea pacatelor) fara de care nimeni nu se poate impartasii;
numai copii pana la 10 ani sunt scutitti de spovedanie;
b.- impacarea cu toti. Sa nu fi certat cu nimeni si sa nu ai nimic impotriva cuiva;
c.- infrangerea de la orice pofta trupeasca, cu cateva zile inainte, si abtinerea de la
mancare si bautura in ziua impartasirii. Numai celor bolnavi pe moarte li se poate da
Sfanta Impartasanie pe mancate.

F. DE CATE ORI RECOMANDA BISERICA IMPARTASANIA
Pentru sporul dudovnicesc al credinciosului, Biserica recomandã impãrtãsirea
frecventã (respectandu-se intotdeauna pregãtirea necesarã) si cere impãrtãsirea minimã in
cele patru posturi din an.
“Preotii de enorie sa invete poporul ca, intr-un cuget curat, atat partea barbateasca,
cat si cea femeiasca, de va fi cu putinta la praznice, iar de nu, negresit in cele patru posturi de
peste an, sa se pregateasca pentru Sfanta Impartasanie . . . Iar de vor vrea sa se aproprie de
Sfanta Impartasanie si afara de cele patru posturi obisnuite, sa posteasca mai inainte si sa se
pregateasca dupa randuiala, prin marturisirea pacatelor.”9
Sfanta Bisericã de aceea face Liturghie, ca sã se impãrtãseascã credinciosii. Nu ca
sã se impãrtãseascã numai preotii, iar credinciosii sã se impãrtãseascã in Postul Pastelui. Mai
demult, oamenii se impãrtãseau mai des, mai ales in primele veacuri. Si Sfantul Ioan Gurã de
Aur ii indeamnã pe oameni sã se impãrtãseascã mai des, cãci deja de pe vremea lui s-a slãbit
dorinta si gandul de impãrtãsire mai deasã. Pe un om nepãsãtor nu il poti indemna sã se
impãrtãseascã.
Pe el il indemni sã se spovedeascã, iar dupã aceea si sã se impãrtãseascã.

G. EFECTELE SFINTEI IMPARTASANII
Efectele impãrtãsirii sunt :
Unirea realã cu Hristos, conform promisiunii Sale :« Cel ce mãnancã Trupul Meu si
bea Sangele Meu rãmane intru Mine si Eu intru el » (Ioan 6, 56).
“Ei primim pe Hristos in Euharistie intr-o intimitate care ne cutremura, daca ne
gandim ca acest Hristos cu care ne unim este Dumnezeul adevarat din Dumnezeu adevarat.
Prin mancarea trupului si prin consumarea Sangelui Sau se obtine si se traieste o adevarata
unire cu Hristos. Prin aceasta unire credinciosul devine transfigurat si un adevarat cristofor”10
– curãtirea de pãcate si progresul in viata spiritualã, conform formulei de
impãrtãsire : “ Se impãrtãseste robul lui Dumnezeu … spre iertarea pãcatelor si viata de
veci “11
– fãgãduinta Invierii si a vietii de veci : « Cel ce va manca din painea aceasta
(Euharistie) nu va muri in veci » (Ioan 6, 51).
-“Impartasirea de Hristos insemneaza impartasirea de modul existentei Sale, potrivit
cuvintelor Lui: Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si Eu il voi
invia in ziua de apoi.(Ioan 6: 54) Noi nu ne putem face partasi vietii vesnice fara o unire
totala cu Hristos, izvorul vietii.”12De aceea parintii bisericii numesc Euharistia si “doctrina
nemuririi”
– Pentru cei ce se impãrtãsesc cu nevrednicie efectul este osanda, conform
cuvintelor Sf.Ap.Pavel : « Sã se cerceteze omul pe sine si asa sã mãnance din paine si sã bea
din pahar . Cãci cel ce mãnancã si bea cu nevrednicie, osandã isi mãnancã si bea, nesocotind
Trupul Domnului » (I Corinteni 11, 28-29).
– El ne dã Trupul si Sangele Sãu ca sã ne mantuim, sã ne ajute, nu ca o recompensã.
Sfintele Taine nu sunt o rãsplatã pentru binele fãcut de noi, ci sunt un dar al iubirii lui
Dumnezeu. El Se revarsã cãtre noi, iar noi Il primim si nu Il refuzãm.
– Ei au constiinta cã toate acestea intrã in mãdularele lor, in rãrunchi si in inimã. In
rugãciunea a treia de multumire dupã impãrtãsire spun cuvintele acestea: “Intrã in alcãtuirea
mãdularelor mele, in rãrunchi si in inimã”, adicã in toatã existenta mea. Intrã, Doamne,
rãspandeste-te, sã curgi si tu cum curge sangele nostru.

II. PERSPECTIVA PROTESTANTA ASUPRA CINEI
DOMNULUI
A. TERMINOLOGIE
– κυριακον δειπνον – 1Cor. 11:20 – Cina Domnului;
− κοινονια – partasie; oportunitatea partasiei cu Trupul lui Hristos care este:
trupul lui frant pentru noi si biserica adunata la partasie.
− αναξιοσ – “in chip nevrednic” – 1Cor.11:27; avertismentul lui Pavel, ce
denota o atitudine si un comportament nevrednic.
− δοκιµοι – “a cerceta si a trece de acel test”
− ενοκοσ – “a fi vinovat”
− συνερχεσται – a se aduna laolalta.
− δοκιµαζειν – “a pune la incercare” sau “a cerceta pentru a dovedi”
− κρινειν – “a judeca” = a judeca intr-un mod drept, discriminatoriu, a fi in
stare sa distingi clar intre doua lucruri.
− κριµα – “osanda”
Cina Domnului este redata in 1 Corinteni 10:16 prin cuvantul „impartasire” care
este traducerea grecescului „koinonia”. In greaca clasica cuvantul koinonia inseamna o
asociatie sau o tovarasie. Cuvantul mai este utilizat pentru a defini ideea de comunitate.
„Koinonia este spiritul de partasie generoasa in contrast cu spiritul de acaparare egoista.”13
In viata crestina koinonia inseamna impartasirea prieteniei fata de ceilalti. (Fapte
2:42).
Mai este numita „euharistie” de la cuvantul grecesc „a aduce multumiri” acest
cuvant vine de la multumirea adusa inainte de a lua elementul Cinei Domnului. Mai este
numita si masa comuna care se servea inainte de impartasirea cu elementele Cinei Domnului,
„agape” sau masa de dragoste.

B. SEMNIFICATII ALE CINEI DOMNULUI
– Cina Domnului este sarbatoarea in amintirea suferintelor si mortii Domnului Isus,
constand din impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, simbolizate prin paine si rodul
vitei, sarbatoare care uneste pe toti credinciosii intr-o partasie intima cu Mantuitorul si,
totodata unii cu altii, implinind astfel porunca Domnului Isus: „Sa faceti lucrul acesta spre
pomenirea Mea”(1Cor11:24). In timp ce botezul este ritul initiator, Cina Domnului este ritul
permanent al Bisericii vizibile. Ea poate fi definita pentru inceput ca un rit infiintat de catre
Insusi Cristos pentru a fi practicat de biserica cu scopul comemorarii mortii Lui. „Ea ne aduce
aminte de viata Lui (painea), moartea lui (paharul), invierea si prezenta Sa vie (slujba
insasi).14.
Cina Domnului este practicata de fapt de catre toate ramurile crestinismului. Si
totusi pe de alta parte, exista multe interpretari diferite. Erickson spune: „Pe plan istoric, Cina
Domnului a tinut despartite mai multe grupuri crestine. Acelasi efect il are si in prezent. Prin
urmare, ea este un factor care uneste crestinatatea, cat si unul care o dezbina.”15 Ce trist, un
lucru menit sa aduca unitate, a ajuns sa fie subiect de disputa si dezbinare.
Este o ocazie solemna de a medita profund la semnificatia mortii ispasitoare a lui
Cristos, punctul central al intregii istorii. Aceasta ne confrunta mereu cu pretul rascumpararii
noastre din pacat si pedeapsa acestuia. Autorii cartii „Doctrine biblice”, spun ca: „Cina
Domnului are si un caracter inspirational intrucat ne reaminteste ca prin credinta putem avea
parte de beneficiile mortii si invierii Sale.”16
Prin impartasire regulata ne identificam in mod repetat cu el in moartea Sa,
amintindu-ne ca El a murit si a inviat ca noi sa avem biruinta asupra pacatului si sa ne ferim
de orice fel de rau (I Tesaloniceni 5:22).
Cina Domnului este o asigurare a celei de-a doua veniri a lui Cristos (Matei 26:29;
I Corinteni 11:26).Impartasirea ii aminteste credinciosului despre intalnirea plina de bucurie
si jubilare nesfarsita care ne asteapta cand il vom intalni pe Domnul. Acest ritual nu numai ca
priveste inapoi spre moartea Sa, ci priveste si inainte spre intoarcerea Lui la ai Sai: „Va spun
ca de acum incolo nu voi mai bea din acest rod al vitei, pana in ziua cand Il voi bea cu voi din
nou in Imparatia Tatalui Meu.” 17 (Matei 26:29). Hendriksen scrie despre aceasta afirmatie:
„Vedem deci ca Imparatia ne indreapta privirile nu numai inapoi, spre ceea ce a facut Isus
pentru noi, ci si inainte, spre ceea ce El va insemna pentru noi.”18
– Cina Domnului este simbolul noului legamant. Semnul noului legamant este
paharul.Acesta simbolizeaza sangele care a fost varsat de Domnul nostru pentru ratificarea
noului legamant. Isus a spus: „Acest pahar este legamantul cel nou, facut in sangele meu.”
(Luca 22:20). „Asadar, Cina Domnului ne aminteste ca in si prin Domnul nostru Isus Cristos,
Dumnezeu a facut un nou legamant cu noi credinciosii, Cristos este Mijlocitorul noului
legamant. El este capul si reprezentantul umanitatii in aceasta noua intelegere, in acest
extraordinar leamant facut de Dumnezeu cu oamenii.”19
– Este o vestire proclamatoare a mortii lui Cristos. Pavel scrie: „Pentru ca ori de
cate ori mancati din painea aceasta si beti din paharul acesta, vestiti moartea Domnului pana
va veni El (I Corinteni 11:26). Cand credinciosii se intalnesc in amintirea lui Cristos, ei
proclama in mod activ in fata lumii moartea lui Cristos. Atat faptul mortii cat si semnificatia
ele sunt proclamate de membrii Trupului Sau atunci cand se impartasesc la masa Lui. Slujba
insasi este o prezentare a mesajului Evangheliei, cat si a afirmatiilor Evangheliei cu privire la
cel rascumparat. „Actul luarii painii si a cupei este o dramatizare a Evangheliei, o
reprezentare a ceea ce a reprezentat moartea lui Cristos.”20 Acest act arata spre moartea Lui
ca singura baza a mantuirii noastre.
– Cina Domnului este o partasie cu Cristos si cu poporul Sau (I Corinteni 10:21).
Timpul de partasie cu Cristos si poporul Sau este acel timp special in care cei rascumparati se
aduna pentru partasie in jurul lui Cristos. Masa ii aminteste inchinatorului de ceea ce Cristos
a pregatit pentru ai Sai. Noi stam la masa Domnului unde Cristos este oaspetele nevazut.
Credinciosului i se aminteste de umilinta lui Cristos si de responsabilitatea noastra de a ne
sluji unii pe altii.

C. CADRUL ISTORIC AL CINEI
Cina Domnului a fost instituita in seara sarbatoririi Pastelor evreesti. Pastele era
sarbatoarea iesirii din robia Egiptului. Dumnezeu a at porunca ca fiecare familie sa taie un
miel fara cusur, iar cu sangele mielului sa unga usiorii usii, asfel Israel avea sa fie ocrotit de
judecata Lui Dumnezeu adusa asupra Egiptului(Exod 12). Masa Pascala trebuia sa continaun
miel fara cusur de un an, azimi si verdeturi amare.
Pe fundalul acestei sarbatori Domnul Isus ia din painea si vinul cre erau pe masa si
le schimba valoarea, insemnatatea, ele devenind simboluri ale Cinei Domnului.

D. ELEMENTELE CINEI
Cu privire la elementele Cinei s-au format mai multe teorii cre nu au facut alceva
decat sa distruga simplitatea initiala si adevarul Cinei si sa desparta credinciosii. Biserica
Romano – Catolica si Ortodoxa sustin ca trupul si sangele lui Cristos sunt prezente in paine
si in vin, in mod fizic (transsubstantierea).
Biserica Luterana sustine ca individul se impartaseste din adevaratul trup si
adevaratul sange al lui Cristos. Elementele raman neschimbate dar rugaciunea de consacrare
il comunica pe Cristos participantilor (consubstantierea). Conceptia reformata sustine ca desi
elementele sunt doar simboluri, partasia cu ele implica impartasirea cu Cristos prin prezenta
Sa spirituala, rascumparatoare. Zwingli a sustinut ca Cina este doar o masa de aducere
aminte, o comemorare, dar este de asemenea o slujba in care prezenta lui Cristos impreuna cu
poporul Sau realizeaza o adevarata comuniune.
Pozitia reformata este undeva intre cea a consubstantierii si cea a comemorarii. Intrun
mod oarecare, exista o prezenta dinamica a lui Cristos in elemente, prezenta care devine
eficace in credincios atunci cand se impartaseste. Elementele sunt simbolul prezentei Sale.
Sancy scrie: „Impartasirea prezentei Sale nu inseamna a manca si a bea in mod fizic ci este o
comunicare launtrica cu Persoana Sa, comuniune care foloseste o actiune exterioara cu o
expresie a credintei spirituale launtrice.”21

E. CINE SE POATE IMPARTASI
Modul in care fiecare credincios percepe responsabilitatea pe care o are este data si
de intelesul sau sensul pe care il da semnificatiei Cinei Domnului, de conceptia adoptata
privind elementele Cinei si de asteptarile fiecaruia din acest rit sau sacrament. „Daca Cina
Domnului semnifica, cel putin in parte, o relatie spirituala intre credincios si Dumnezeu,
atunci una din cerinte este o relatie personala cu Domnul. Cei care participa ar trebui sa fie
credinciosi autentici in Cristos si sa fie suficient de maturi ca sa poata deosebi trupul lui
Cristos.”22
O alta cerinta absolut necesara este cercetarea, evaluarea starii spirituale si
corectarea acelor lucruri negative, care ar putea sa distruga partasia noastra cu Hristos si sa ne
aduca osanda.

F. PREGATIREA PENTRU CINA DOMNULUI
Niciunde in Scriptura nu gasim cerinte speciale pentru pregatire preliminara pentru
luarea Cinei, chiar daca unii sustin ca este nevoie de o „ sfintire speciala”. Aceasta „sfintire
speciala „ cuprinde citirea Bibliei, rugaciunea, postul, abstinenta sexuala, milostenii,
marturisire, etc.
Cei care sustin nevoia acestei „sfintiri speciale”, se bazeaza pe textele din Exod 19
:10 –15 si 1 Sam .21: 4,5. Insa aceste texte nu sunt in contextul Pastelui, deci nu pot fi
folosite ca argumente. Privind la momentul instaurarii Cinei, sa ne punem intrebarea „ ce fel
de pregatire au avut ucenicii prezenti la Cina Domnului?” Raspunsul este : pregatirea pentru
Paste, care consta din taierea imprejur, ca parte a poporului Israel.
Sunt atat de multi oameni care din dorinta lor de a arata importanta acestui rit pentru
ei, cauta sa faca tot felul de lucruri, care sunt bune in esenta si au un caracter crestin.
Problema nu este ca facem unele lucruri bune cum ar fi postul, rugaciunea, abstinenta sexuala
sau altele, ci crezand ca facand aceste lucruri suntem, devenim vrednici de a ne apropia si a
ne impartasi cu trupul si sangele Domnului.
Nici unul nu suntem vrednici inaintea lui Dumnezeu, decat Isus – Mielul jertfit
pentru noi. Vrednicia o primim atunci cand ne vedem nevrednicia noastra si acceptam
vrednicia lui Hristos pentru noi.
A lua Cina Domnului in chip nevrednic inseamna in primul rand a te crede vrednic.
Cei care se cred vrednici, pentru ca au facut anumite lucruri, ajung sa dispretuiasca
pe ceilalti participanti la Cina, la fel ca si fariseul pe vames(Luca 18). Si acesta este un mod
nevrednic de a lua Cina Domnului. Adevarata pregatire pentru Cina incepe cu o cercetare de
sine, in urma careia iti vezi nevrednicia ta si vii cu pocainta. Stim ca pacatul intrerupe relatia
noastra cu Dumnezeu. Aceasta ruptura poate fi refacuta prin pocainta. A lua Cina cuprins de
resentimente, ura, invidie, dispret, inseamna a lua in chip nevrednic.
Cina Domnului si dezbinarile sunt pur si simplu optiuni ce se exclude reciproc.

G. BENEFICIILE CINEI DOMNULUI
Cina Domnului, luata intr-un mod corect, avand o atitudine corecta si o intelegere
potrivita a insemnatatii ei este un mijloc de inviorare a credintei si a dragostei credinciosului
in timp ce el mediteaza inca o data la minunea mortii Domnului si asteptand promisiunea
revenirii Lui, insa a lua Cina intr-un chip nevrednic, nu numai ca aduce judecata si pedepsa,
dar ne lipseste de aceste binecuvantari spirituale pe care le primim in urma partasie cu
Domnul si trupul Sau, biserica.
Dincolo de aspectul personal, nu putem trece cu vederea partasia frateasca. Noi toti
apartinem trupului lui Hristos, si e minunat sa vezi oameni de diferite categorii sociale,
intelectuale, stand la Masa Domnului intr-o partasie deplina. Cina Domnului da oportunitatea
copiilor lui Dumnezeu sa aiba partasie cu El si unul cu altul.
Cina Domnului este deasemenea un beneficiu spiritual, uin mijloc, o ocazie de a
creste spiritual in Domnul.
Un alt beneficiu al urmarii impartasirii intr-un mod corect si plin de credinta este
vindecarea si bibinecuvantarea. (Mat. 15: 25,26)

III. CONCLUZII
Asadar, acestea sunt lucrurile principale pe care le semnifica partasia la Cina
Domnului. Dar multumim Domnului ca Lucrurile nu se opresc aici.
Actiunea aceasta, comuniunea, acest sacrament semnifica si in acelasi timp
pecetluiesc beneficiile de care am vorbit, asa ca din momentul in care stam la masa Lui, nu ne
amintim doar de ceva, nu ne implicam doar intr-o actiune memoriala sau comemoriala si nici
nu ne punem doar emblemele de membrii ai bisericii, desi le facem pe toate acestea.
Dar pe langa faptul ca le infaptuim pe toate, in momentul in care primim painea si
vinul, Dumnezeu ne spune ca suntem participanti la beneficiile acestui nou legamant. Cina
Domnului ni le pecetluieste pe toate. Ea ne pecetluieste toate promisiunile lui Dumnezeu.
Cina Domnului, corect administrata, este un mijloc de inviorare a credintei si a
dragostei credinciosului in timp ce el mediteaza inca o data la minunea mortii Domnului si la
faptul ca cei care cred in El vor trai vesnic.

Note de subsol
1 I.P.S. Mitropolit Dr. Nicolaeal Banatului, Invatatura de credinta ortodoxa, Bucuresti, 1992
2 Pr.dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxã, Alba-Iulia, 1996
3 Valer Bel, Dogma si Propovaduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
4 I.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae al Banatului, Invatatura de credinta ortodoxa, Bucuresti, 1992
5 Pr.dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxã, Alba-Iulia, 1996
6 Ioan Gura de Aur, Randuiala Sfintei Liturghii, Buzau, 2001
7 Valer Bel, Dogma si Propovaduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
8 Vasile Radauca, Ghidul Crestinului ortodox de azi, Ed. Humanitas, 1988
9 Pr. Prof. Dr. PetreVintilescu, Liturghierul Explicat, Bucuresti, 1998
10 Valer Bel, Dogma si Propovaduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
11 Ioan Gura de Aur, Randuiala Sfintei Liturghii, Buzau, 2001
12 Valer Bel, Dogma si Propovaduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
13 William Barclay, Analiza semantica a unor termeni din Noul Testament, Weatar, Illinois USA,
S.M.R., 1992
14 Charles C. Ryrie, Teologie elementara, Dallas, Texas BEE International, 1993
15 Millard Erickson,Teologie crestina, Oradea, Cartea Crestina, 1998
16 William M. Menzies si Stanley M. Horton, Doctrine biblice, Oradea, Life, 1998
17 Martyn Lloyd – Jones, Noi doctrine ale Bibliei, Oradea, Faclia, 2000
18 Millard Erickson,Teologie crestina, Oradea, Cartea Crestina, 1998, vol III
19 Henry Clarence Thissen, Prelegeri de teologie sistematica, SMR, 1986
21 Henry Clarence Thissen, Prelegeri de teologie sistematica, SMR, 1986
22 Millard Erickson,Teologie crestina, Oradea, Cartea Crestina, 1998, vol III

IV. BIBLIOGRAFIE
1. I.P.S. Mitropolit Dr. Nicolaeal Banatului, Invatatura de credinta ortodoxa,
Bucuresti 1992
2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortadoxa, Ed. Institutul
Biblic si De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1997
3. Pr.dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxã, Alba-Iulia 1996
4. Valer Bel, Dogma si Propovaduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
5. I.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae al Banatului, Invatatura de credinta ortodoxa,
Bucuresti 1992
6. Ioan Gura de Aur, Randuiala Sfintei Liturghii, Buzau, 2001
7. Vasile Radauca, Ghidul Crestinului ortodox de azi, Ed. Humanitas, 1988
8. Pr. Prof. Dr. PetreVintilescu, Liturghierul Explicat, Bucuresti, 1998
9. Toma De Kempis, Urmarea lui Hristos, Ed. Mitropoliei Banatului, Timisoara,
1991
10. William Barclay, Analiza semantica a unor termeni din Noul Testament,
Weatar, Illinois USA, S.M.R., 1992
11. Charles C. Ryrie, Teologie elementara, Dallas, Texas BEE International, 1993
12. Millard Erickson,Teologie crestina, Oradea, Cartea Crestina, 1998
13. William M. Menzies si Stanley M. Horton, Doctrine biblice, Oradea, Life, 1998
14. Martyn Lloyd – Jones, Noi doctrine ale Bibliei, Oradea, Faclia, 2000
15. Millard Erickson,Teologie crestina, Oradea, Cartea Crestina, 1998, vol III
16. Henry Clarence Thissen, Prelegeri de teologie sistematica, SMR, 1986
17. Floyd H. Barackman, Teologie crestina practica, Ed. Multimedia, Arad, 2003
18. Ionel Truta, Doctrinele Biblice, Ed. Candela, Arad, 1996

Colegiul Biblic Est European este o scoala care pregateste tineri pentru
lucrarea crestina. Lucrarea aceasta este munca unuia sau a mai multor
studenti, si prin urmare este absolut interzisa copierea ei in scopul
folosirii (publicarii) ei, fara a mentiona sursa ei de providenta. Oricine
doreste sa isi imbogateasca cunostintele si doreste sa fie instruit pentru a
fi un bun slujitor este asteptat sa ne contacteze pe Colegiul Biblic Est-European Oradea.
Intrebari despre subiectele expuse in lucrari, le puteti trimite la adresa
proflorin@hotmail.com (eu le voi directiona catre autori sau persoanele
competente sa raspunda).

Tipuri de Biserici locale din cartea Apocalipsei

Tipuri de Biserici locale din cartea Apocalipsei

Biserica locala nu poate fi inteleasa decit in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege in intregime „partile” din care este alcatuita realitatea.

Cind crestinismul si-a facut aparitia in lume, el a aparut pe fundalul existentei imperiului roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covirsitoare. Biserica lui Hristos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.

Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, imperiul a parut ca triumfa, dar punind stapinire pe inimile oamenilor, crestinismul a triumfat in final modelind intreaga societate si dindu-i un impuls irezistibil spre „civilizatia” de care ne bucuram astazi.

La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pina atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din rindul „patricienilor”, clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cind forta generalilor n-a mai fost depasita decit de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedind in fata dictaturii. Cel dintii general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 inainte de Hristos). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l „indumnezeiasca”. Cind aceasta s-a realizat, luna de nastere a „zeului-om” si-a schimbat numele in „Iulius”, de unde se trage si numirea rom`neasca: „Iulie”. Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar „necesara” din ratiuni de Stat.

Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 inainte de Hristos – 14 dupa Hristos). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intimplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in „August” ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugind fortei brute inclestarea nemaipomenita a birocratiei.

Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate clasele sociale ale societatii, nu o data dintre „legionarii” iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, „pax romana”, (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.

Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane. In decurs de doar citeva secole, Roma a „institutionalizat” Biserica, transformind-o in „Biserica Romei”. Conflictul dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. |i de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : „Sfintul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat sa bintuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea „reicht” al germanilor, care trebuia sa dureze „o mie de ani” s-a prabusit in tandari. Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este „reintegrarea” si „renasterea”. Termenii sub care se vorbeste despre aceasta sint diferiti: „casa comuna a Europei, noua ordine economica mondiala, „Europa unificata” sau „Statele Unite ale Europei”. Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. „Babilonul cel mare”, cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare „Anticrist” pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamintul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.

Cristalizind cele de mai sus, putem spune impreuna cu Henry H. Halley, in „Dictionarul Biblic” ca: ” Nu vom putea intelege conditia actuala a crestinatatii decit privind-o in lumina istoriei. Din pacate insa, necunoasterea istoriei Bisericii este mai raspindita chiar decit necunoasterea Bibliei. Noi credem ca pastorul are datoria de a-si invata enoriasii faptele principale ale Istoriei Bisericii.
Istoria lumii este vazuta de obicei in trei mari perioade:

ANTICA: Egipt, Siria, Babilon, Persia, Grecia, Roma.

MEDIEVALA: De la caderea Romei la descoperirea Americii.

MODERNA: Din secolul XV pina in epoca actuala.”

„Istoria Bisericii este si ea vazuta in trei mari perioade:

PERIOADA IMPERIULUI ROMAN: Prigoanele, martirii, parintii Bisericii, controversele, „crestinizarea” Imperiului.

PERIOADA MEDIEVALA: Cresterea si puterea papalitatii, Inchizitia (ca o desavirsire a stapinirii ierarhiei asupra maselor mari de „credinciosi”), monasticismul (calugaria)(ca o reactie disperata de „iesire” din sistemul corupt si lumesc al ierarhiei oficiale), mahomedanismul (o reactivare a rolului jucat de urmasii lui Ismael in istoria lumii), rusinea cruciadelor (ca o „asasinare a spiritului crestin” si ca o capitulare a Bisericii in fata ambitiilor economice si politice ale Imperiului).

PERIOADA MODERNA: Reforma protestanta, marea dezvoltare a bisericilor evanghelice (numite asa pentru intoarcerea lor la autoritatea Evangheliei in detrimentul autoritatii „ierarhiei” corupte si compromise). Traducerea Bibliei in limbile de circulatie nationala. Extraordinarea circulatie a Bibliei inlesnita de aparitia si dezvoltarea tiparului. Eliberara guvernelor de sub tutela religioasa a Bisericii si scoaterea institutiilor sociale de sub controlul preotesc. Lucrarea misionara mondiala; reformele si revolutiile sociale. Separatismul national, inclestarea razboaielor mondiale, nazuinta contemporana spre o „reunificare” pe fundalul „mostenirii crestine comune”. Cresterea puterii papalitatii in plan politic mondial. Accentul pus de Biserica Evanghelica pe vestirea „venirii Domnului”.

„Cele trei mari diviziuni ale crestinismului contemporan sint:

ROMANO – CATOLICII: care predomina in Sudul Europei si in America de Sud.

ORTODOC|II: care sint majoritari in Rasaritul si Sud-Estul Europei.

PROTESTANTII: care predomina in vestul Europei si in America de Nord.”

„Aceasta divizare este urmarea celor doua mari rupturi care au avut loc in sinul crestinismului. Una s-a produs in secolul IX, cind Biserica de Rasarit s-a despartit de Biserica de Apus din motive politice si de dominare teritoriala (aceasta rupere a dus la formarea Bisericii Ortodoxe). Cealalta ruptura s-a produs in secolul XVI, sub conducerea lui conducerea lui Martin Luther – si a dus la legalizarea curentelor evanghelice care supravietuisera pe toata durata „ierarhiei” Bisericii social politice maritate cu Statul.”

Iata ce a spus Harnack despre aceste trei ramuri ale Bisericii: „Biserica Ortodoxa este crestinismul primitiv plus paginismul grec si oriental. Biserica Romano-Catolica este crestinismul primitiv plus paginismul grec si roman. Biserica Protestanta este incercarea de a elibera crestinismul primitiv pur de sub toate formele de paginism.”

Pentru a intelege diferitele tipuri de Biserici locale asa cum exista ele astazi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este sa ne intoarcem la cartea Apocalipsei. Continutul ei ne aseaza inainte punctul lui Hristos de vedere asupra evolutiei Bisericii.

Fara indoiala, cartea Apocalipsei este cea mai paradoxala carte din intreaga Scriptura. Desi in ea se intilnesc si se implinesc cele mai multe din simbolurile si simbolismele biblice, crestinii din toate timpurile au privit-o cu teama si cu retinere.

Din multe puncte de vedere Apocalipsa este cartea „cea mai” a Bibliei.

Este „cea mai recomandata” carte de catre insusi Autorul Scripturilor (1:3) si totusi in planul de lectura al multora este „cea mai neglijata” carte.

Este „cea mai clara” ca intentie, fiind o descoperire (1:1), totusi este considerata de majoritatea cititorilor „cea mai confuza”.

Este „cea mai personal scrisa de Hristos” (1:10,19; 10:4; 22:18,19 – El hotaraste ce sa fie scris si ce sa ramina afara) si totusi este cartea „cea mai atribuita oamenilor” (multi o socotesc o scrisoare conspirativa a crestinilor din primele secole, plina de figuri si simboluri ale caror insemnatate cifrata s-a pierdut de-a lungul secolelor).

Prin continut, Apocalipsa este cartea „cea mai plina de urgii si de pedepse”, dar in acelasi timp cartea „cea mai plina de revelatii ceresti”.

Apocalipsa are trei scopuri declarate:

1. Aratarea Domnului Isus.
Cine nu este indragostit de Domnul Isus nu va pretui aceasta carte si nici nu o va intelege. „Cheia” intregii carti este descrierea frumusetii Domnului, in fiinta, intelepciune si lucrare. El apare ca Om proslavit, ca Fiu de Dumnezeu, ca Miel, ca Leu din semintia lui Iuda, ca Judecator, ca Mire, ca „mparat al „mparatilor, ca Pom al vietii, ca Soare, Luceafarul stralucitor de dimineata, etc, etc.

2. O anuntare a programului lumii. (1:19)
„Scrie „ce ai vazut”, „lucrurile care sint” – vremea Bisericii si „lucrurile care au sa vina dupa ele” – vremea sfirsitului.

3. Un mesaj catre Biserica. (1:4,11)
Sub suveranitatea lui Hristos, exista o singura Biserica, manifestindu-se in multe feluri, cazind si ridicindu-se, cucerind lumea sau lasindu-se cucerita vremelnic de ea.

Mesajul catre Biserica, de care ne vom ocupa in continuare, incepe cu o adresare generala, catre intreaga „Biserica”. (capitolul 1:4-20)

In aceasta parte a mesajului Domnul Isus se prezinta pe Sine:

a. In toata splendoarea gloriei Sale (1:13-18)

b. In toata splendoarea lucrarii Sale (1:4-8)

El isi proclama dumnezeirea v.4,5
El a desavirsit mintuirea v.5b
El isi face cunoscut scopul v.6

Imparatie pe pamint 5:10; 2:26; 3:21; 20:4
Preotie a credinciosilor – vom fi reprezentantii Lui
El isi anunta revenirea v.7
El isi anunta judecata v.7
El isi proclama autoritatea v.8
El sta in mijlocul celor sapte sfesnice v.13,20
El tine in mina cele sapte stele v.16,20

Dupa aceasta adresare generala, urmeaza o serie de sapte scrisori adresate la sapte Biserici locale din Asia Mica. Aceste Biserici pot fi luate ca:

1.- Sapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan si au facut tinta preocuparilor lui pastorale.

2.- Sapte Biserici ca sapte „tipuri” caracteristice posibile ale Bisericii de pretutindeni. Asemenea Biserici au existat si exista pretutindeni pe fata pamintului.

3.- Sapte Biserici ca exponente a sapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica in istoria ei dintre Rusalii si Rapire.

Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezinta sapte conditii specifice anumitor perioade distincte din istoria Bisericii. In descrierea lor putem recunoaste elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.

Toate aceste trei interpretari sint reale, corecte si recomandabile. Din studiul lor vom putea intelege mai bine „diversitatea” posibila a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica in orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care il recomanda Hristos diferitelor tulburari din viata Bisericii si „perspectivele” vesnice care ii asteapta ca rasplata pe cei ce, raminind in Biserica, ramin si credinciosi lui Hristos biruind lumea.

1. Biserica din Efes

„Catre ingerul Bisericii din Efes”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele in mina dreapta si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur:
Pretuirea: „Stiu faptele tale,, osteneala ta si rabdarea ta si ca nu poti suferi pe cei rai; ca ai pus la incercare pe cei ce zic ca sint apostoli si nu sint si ca i-ai gasit mincinosi. Stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui Meu si ca n-ai obosit.
Pericolul: Dar ce am impotriva ta,, este ca ti-ai parasit dragostea dintii.
Porunca: Adu-ti aminte de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintii.
Pedeapsa: Altfel,, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti. (Ai insa lucrul acesta bun: ca urasti faptele Nicolaitilor pe care si Eu le urasc.)
Perspectiva: „Celui ce va birui, ii voi da sa manince din pomul vietii,, care este in raiul lui Dumnezeu.”

Biserica din Efes reprezinta biserica in care s-a pierdut dragostea pentru Domnul Isus. Caldura spirituala si dragostea partasiei divine, erau pe duca. Aceasta este tipul unei biserici cu o invatatura corecta din punct de vedere doctrinar, vie din punct de vedere organizatoric, dar care si-a pierdut dragostea pentru Domnul. Intre Marta si Maria, Dumnezeu o lauda intotdeauna pe Maria, pentru ca ea „si-a ales partea cea buna” (Luca 10:38-42). Dumnezeu nu se multumeste cu faptele noastre, El ne vrea pe noi insine. „Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?” (Ioan 21:16)

Istoric, Efesul reprezinta etapa Bisericii primare (secolul I). Daca si despre ei, care erau credinciosi din generatia imediat urmatoare apostolilor s-a putut spune ca isi pierdusera dragostea dintii, cu cit mai mult ne paste acest pericol pe noi, cei de astazi?

2. Biserica din Smirna

„Catre ingerul Bisericii din Smirna”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel dintii si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a inviat:
Pretuirea: „Stiu necazul tau si saracia ta(dar esti bogat), si batlocurile din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sint, ci sint o sinagoga a Satanei.”
Pericolul: ……………
Porunca: Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pina la moarte, si-ti voi da cununa vietii.
Pedeapsa: …………..
Perspectiva: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte.”

3. Biserica din Pergam

„Catre ingerul Bisericii din Pergam”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri:
Pretuirea: „Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar in zilele cind Antipa, marturul Mei credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana.
Pericolul: Dar am ceva impotriva ta. Tu ai acolo niste oameni care tin de invatatura lui Balaam, care a invatat pe Balac sa puna o piatra de potignire inaintea copiilor lui Israel, ca sa manince din lucrurile jertfite idolilor, si sa dedea la curvie. Tot asa, si tu ai citiva care, deasemenea, tin invatatura Nicolaitilor, pe care Eu o urasc.
Porunca: Pocaieste-te dar.
Pedeapsa: Altfel, voi veni la tine curind, si ma voi razboi cu ei cu sabia guri Mele.
Perspectiva: „Celui ce va birui, ii voi da sa manince din mana ascunsa, si-i voi da un nume nou, pe care nu-l stie nimeni, decit acela care-l primeste.”

4. Biserica din Tiatira

„Catre ingerul Bisericii din Tiatira”

Prezentarea: „Iata ce zice Fiul lui Dumneyeu, care are ochii ca para focului si ale carui picioare sunt ca arama aprinsa:
Pretuirea: „Stiu faptele tale, dragostea ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sunt mai multe ca cele dintii.
Pericolul: Dar iata ce am impotriva ta: tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se yice proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie si sa manince din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei!
Porunca: Voua insa tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti invatatura aceasta si nu ati cunoscut „adincimile Satanei”, cum le numesc ei, va yic? Nu pun peste voi alta greutate. Numai tineti cu tarie ce aveti, pina voi veni!
Pedeapsa: Iata ca am s-o arunc bolnava in pat, si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimit un necay mare, daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moarte pe copiii ei. Si toate Bisericile vor cunoaste ca „Eu sint Cel ce cercetez rarunchii si inima” si voi da fiecaruia din voi dupa faptele lui.
Perspectiva: „Celui ce va birui, si celui ce va payi pina la sfirsit lucrarile Mele, ii voi da stapinirepeste Neamuri. Le va cirmui cu un toiag de fier, si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. Si i voi da luceafarul de dimineata”.

Biserica din Tiatira este urmarea fireasca a Bisericii din Pergam. Idolatria si imoralitatea incepute atunci si-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica ingropata sub influenta lumii. Scrisoarea aceasta este cea mai lunga dintre toate cele sapte. Ea este un rechizitoriu impotriva compromisului si o judecata aspra asupra pacatului.

Domnul Isus se prezinta ca Cel ce are „ochii ca para focului si ale carui picioare sint ca arama aprinsa”. Nimic nu rezista focului; orice acoperamint al pacatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este si ea un simbol al judecatii. Domnul ii va calca in picioare pe cei pacatosi. (Apocalipsa 14:18-20; 19:15)

Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune ca ar fi avut dragoste. Tragedia Tiatirei a fost insa ca aceasta dragoste a fost fara limitele unei invataturi sanatoase. Dragostea fara doctrina este ca si riul fara margini: face mlastini ! Biserica aceasta era partasa cu lumea la sarbatori pagine (mincaruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor si serbarea se termina cu betii si cu orgii publice. (1 Corinteni 10:27-28, 19-22)

Problema Bisericii din Tiatira a inceput odata cu acceptarea Izabelei. Pentru intelegerea acestui simbolism este bine sa citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experienta Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest imparat al lui Israel a fost „mai rau ca toti” (capitolul 16:30,31). El a staruit in pacatele lui Ieroboam (16:31) si a adaugat la ele influenta nefasta a Izabelei.

Dar care au fost pacatele lui Ieroboam? In 1 Regi 14:9 ni se spune ca Dumnezeu il mustra astfel: „Tu ai facut mai rau decit toti dinaintea ta: te-ai dus sa-ti faci alti dumnezei si chipuri turnate ca sa ma minii, si M-ai lepadat inapoia ta !” Dupa ce a rupt imparatia de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viata de inchinaciune a Israelului. Din considerente politice, el a facut urmatoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu doi vitei de aur ca loc de inchinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preotia (1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el insusi inaintea altarului si a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste pacate au fost repetate de Ahab. In plus el a luat-o de sotie pe Izabela, care a adus in Israel idolatria si imoralitatea. Izabela l-a invatat pe Ahab ca lui ii esate permis sa faca orice, chiar sa si omoare. Pentru a ilustra lipsa de rinduiala de pe timpul lui Ahab si a Izabelei, autorul Bibliei intercaleaza pasajul din 1 Regi 16:34. In popor disparuse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice imi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a intirziat sa se arate.

Izabela a adus in Biserica din Tiatira „inovatii” si „adincimi” necunoscute inaintea ei. Ea a dispretuit Cuvintul divin scris, proclamindu-se „proorocita” si permitindu-si sa-i invete pe credinciosi lucruri nepermise. Domnul Isus este hotarit sa descopere pacatul si sa-l elimine din Biserica. Textul ne spune ca acest proces de disciplinare se va face in trei faze: mai intii este acordat un timp de har, in care se da sansa pocaintei, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe masura vinovatiei, si in al treilea rind, influenta acestei pedepse se va rasfringe in mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge sa se teama de Domnul (Apocalipsa 2:21-23).

Nu toti din Tiatira s-au lasat amagiti de ratacirile Izabelei. Ca si in vremea lui Ilie au mai existat si oameni care au stat linga Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi partasi cu Hristos in stapinirea lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafarul de dimineata care le este oferit, este insusi Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16)

Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada caderii in marea idolatrie. Maria, mama Domnului Isus a fost proclamata „Mijlocitoare” si „pururea fecioara”. In loc sa se suie la Ierusalimul ceresc, crestinii au fost invatati sa se inchine la tot felul de „vitei de aur”. Atunci a aparut inchinarea la icoane si la Fecioara Maria. Biserica a fost declarata „detinatoarea tainelor” pretinzind controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvint Evul Intunecat. Biserica a inceput sa imite preotia din Israel, „Ierarhiile eclesiastice”. Regii s-au amestecat la „altar”, dindu-L pe Hristos la o parte.

5. Biserica din Sardes

„Ingerului Bisericii din Sardes”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele:
Pretuirea: Totusi ai in Sardes citeva nume,, care nu si-au minjit hainele. Ei vor umbla impreuna cu mine imbracati in alb, fiindca sint vrednici.
Pericolul: Stiu faptele tale: ca iti merge numele ca traiesti, dar esti mort.
Porunca: Vegheaza si intareste ce ramine, care e pe moarte, caci n-am gasit faptele tale desavirsite inaintea Dumnezeului meu. Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit ! Tine si pocaieste-te !
Pedeapsa: Daca nu veghezi,, voi veni la tine ca un hot si nu vei stii in care ceas voi veni peste tine.
Perspectiva: Cel ce va birui,, va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui”

Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetatii inseamna „ramasite”. Acest oras, proverbial de bogat, asezat pe meterezele unei culmi muntoase, cazuse de doua ori in miinile dusmanilor din cauza lipsei de veghere. Increzatori in pozitia lor de necucerit, locuitorii cetatii n-au lasat straja in timpul asediului. De doua ori Sardes a fost transformata in ruine.

Indemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului.

Din felul in care se prezinta acestei Biserici, intelegem ca Domnul Isus era suparat pe conducerea acesteia. „Sapte Duhuri si sapte stele in mina” reprezinta intentia Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfint. In Sardes, forma luase loc fondului, iar pacatul inlocuise neprihanirea, separind Biserica de Hristos.

Trei categorii de oameni sint mentionati in aceasta adunare:

– cei morti (despartiti cu totul de Dumnezeu),
– cei aflati pe moarte (care fusesera ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau in pericolul instrainarii)
– cei vrednici (care isi pastrasera pozitia si partasia in Hristos)

Fiecarei categorii ii este adresat un mesaj aparte. Celor morti li se spune ca faptele lor sint zadarnice. Ei trebuie sa-L caute pe Domnul. Celor aflati pe moarte li se spune ca trebuie sa se intoarca la o stare pe care o cunoscusera altadata. Calea recomandata este pocainta si studiul Cuvintului. Celor „vrednici” le este adresat un cuvint de pretuire. Dumnezeu „cauta mereu oameni” si este mare lucru sa fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4; Iov 4:17- 19; Ezechiel 13:30)

Sardes este urmarea fireasca a procesului de decadere inceput in Pergam si continuat in Tiatira. Casatoria cu lumea a dus la intrarea pacatului in Biserica si urmarea fireasca a pacatului a fost moartea.

Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformatiei. Printre cei vrednici care si-au pastrat hainele curate ii putem cita pe „Fratii Moravieni”, pe Ioan Hus si pe Martin Luther. In vremea lor, Biserica a meritat sa poarte numele de Biserica „Ramasitelor”. Influenta si lucrarea acestor citiva reformatori a facut posibila aparitia Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfirsitul secolului XVI si inceputul secolului XVII. Remarca din versetul 5 Inu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea Vietii” poate fi interpretata si ca o aluzie ironica la „excomunicarile” pe care „Biserica” le-a pronuntat impotriva reformatorilor.

Amanunte: Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mica. Asezata pe un platou muntos, a devenit bogata prin exploatarile aurifere din apele riurilor din apropiere. Cele doua cuceriri despre care s-a vorbit au fost facute de Cirus (in 549 inainte de Hristos), si de Antiohus cel Mare (in 214 inainte de Hristos).

Asemanare: Evolutia Bisericii in succesiunea lui Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrata de viata lui Samson. Tovarasia cu lumea, dragostea femeilor straine si apoi umilirea lui sint etape similare cu viata Bisericii.

6. Biserica din Filadelfia

„Ingerului Bisericii din Filadelfia”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel Sfint, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide:
Pretuirea: Stiu faptele tale: …caci ai putina putere si ai pazit Cuvintul Meu si n-ai tagaduit Numele Meu. …Fiindca ai pazit cuvintul rabdarii Mele…
Pericolul: ………..
Porunca: Eu vin curind. Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa.
Pedeapsa: …………
Perspectiva:
(terestra)
” …iata,, ti-am pus inainte o usa deschisa, pe care nimeni n-o poate inchide, … Iata ca iti dau din cei ce sint in Sinagoga Satanei, care zic ca sint iudei si nu sint, ci mint; iata ca ii voi face sa vina si sa se inchine la picioarele tale si sa stie ca te-am iubit. …te voi pazi si Eu de ceasul incercarii care are sa vina peste lumea intreaga,, ca sa incerce pe locuitorii pamintului.
(cereasca) Pe cel ce va birui,, il voi face un stilp in Templul Dumnezeului Meu,, si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu,, Noul Ierusalim,, care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu si Numele Meu cel nou.”

„Filadelfia” inseamna in traducere: „dragoste de frati”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunari crestine. Domnul Isus nu-i gaseste nici un fel de acuzare. Felul in care se prezinta Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclama in atributele Sale. Remarcam:

1. Centralitatea lui Hristos in Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era o sfinta pentru ca El era Sfint. Ea traia in adevar pentru ca El este Adevarul. Ea era activa pentru ca avea in mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „sa-i deschida o usa”. Ea era o autoritate pentru ca Hristos ii incredintase aceasta autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este usa… „Nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Isus este acela care creaza oportunitatile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27) Usa deschisa din fata Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestatt in Filadelfia („ai putina putere”). Recapitulind cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: Cunoasterea Cuvintului, marturie indrazneata, prezenta puterii si dovedirea rabdarii in incercari.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectiva imediata: recunoastere din partea Iudeilor, …o bogata activitate misionara, …izbavire din Necazul care va lovi lumea, …si o perspectiva vesnica: o cununa pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stilp in Templul etern (sublinierea pozitiei, lucrarii si importantei crestinului in vesnicie), …un inscris cu o noua identitate (din Cine se trage, unde locuieste si al cui este). Domnul Isus ne va trece pe Numele Sau ca la orice casatorie. (El este Mirele, iar noi sintem Mireasa)

Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Da-ne Doamne cit mai multe Biserici din acestea !

Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de dupa Reformatie. A fost vremea Bisericii Misionare. Indragostiti de Hristos si liberi de orice forma sau traditie, credinciosii secolului XVII-XIX si chiar XX au tradus Biblia punind-o in mina oamenilor. Valul trezirii a fost raspindit de martorii credinciosi care nu s-au plecat sub amenintarile „bisericii oficiale”, ci s-au raspindit datorita persecutiei pe toata fata pamintului. In aceste Biserici credinciosii s-au numit inca odata „frati”, au inlaturat clerul si ierarhiile si au instaurat inca odata in adunari „Cultul lui Hristos” – singurul Mintuitor si Mijlocitor dintre Dumnezeu si oameni.

O astfel de stare spirituala nu este usor de mentinut. Dusmani din afara si formalisti din launtru o asalteaza mereu. Din acest motiv credinciosii trebuie sa fie intr-o permanenta stare de vigilenta: „Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa”. O asemenea Biserica este mereu in asteptarea Rapirii, pe care o vede ca pe o izbavire promisa, din fata Necazului care se va abate asupra intregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecatii, ci se pregateste in asteptarea Nuntii !!

7. Biserica din Laodicea

„Ingerului Bisericii din Laodicea”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce este Amin,, Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu:
Pretuirea: …………
Pericolul: Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece, nici in clocot. O, daca ai fi rece sau in clocot ! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea. Pentru ca zici: „Sint bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic”, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol, te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.
Porunca: Fii plin de rivna dar si pocaieste-te !
Pedeapsa: Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe care-i iubesc.
Perspectiva:
(imediata)
Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa,, voi intra la el,, voi cina cu el si el cu Mine.
(cereasca) Celui ce va birui,, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie,, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.

Laodicea a fost un oras important din Asia Mica. Situat la intersectia a trei drumuri comerciale, acest oras a devenit o metropola a luxului si a bogatiei. Caravanele de negustori au adus inspre cetate nu numai marfuri din colturile pamintului, ci si obiceiuri diferite. Din acest motiv, in cetate domnea o toleranta generala. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism in care normele absolute au fost lasate la o parte.

„Laodicea” inseamna in traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, vointa celor multi”. Fiecare era liber sa traiasca dupa mintea lui.

Influenta societatii din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a nascut relativismul religios, iar bunastarea materiala a creat un climat de auto-multumire sufleteasca. Incet, incet, forma a luat loc continutului. Sub abundenta exterioara se ascundea insa goliciunea spirituala si mai ales lipsa unei relatii personale cu Domnul Isus. Biserica din Laodicea a murit fara sa bage de seama. Cautind sa-i multumeasca pe oameni, Biserica a pastrat traditiile crestine, dar a lepadat „flacara Evangheliei” temindu-se sa nu fie considerata „fanatica”. Biserica a ajuns sa fie plasata undeva intre lume si crestinismul adevarat.

Remarcati felul in care se prezinta Domnul Isus Bisericii. El este „AMIN” (Adevarul), Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu. Toleranta si relativismul sint confruntate cu etalonul sfinteniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire noua, care a inceput cu Hristos. „Daca este cineva in Hristos este o faptura noua”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie sa asculte mai mult de oameni decit de Dumnezeu. (Faptele Apostolilor 4:19) Inu orisicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri”. (Matei 7:21)

Biserica din Laodicea fusese sufocata de influenta lumii. Neghina inabusise griul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunostinta, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia de acolo era vestita in toata lumea), dar era oarba in ce priveste cunoasterea de sine. Parerea Domnului Isus despre aceasta Biserica era total diferita de ce credeau Laodicienii despre ei insisi. Laudarosenia celor din Biserica era revoltatoare. Domnul Isus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotarit sa o „verse” din gura Lui.

Laodicea este Biserica fara Hristos. „Iata Eu stau la usa si bat”. Hristos este afara. El nu mai este acceptat in Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranta este mintuirea prrin acceptarea personala a lui Hristos. („Daca deschide cineva… „) Biserica nu-L mai primeste, dar El bate la inima fiecaruia in parte. Pentru cel ce-I deschide, exista belsug de binecuvintari. Oare cita taina de frumusete se gaseste in promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, si El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa partasiei”. Incepind cu ea se intra in odihna de seara. Remarcati insa ordinea cuvintelor din aceasta promisiune. Dumnezeu participa la cina celui ce-L primeste, dar si cel ce-L primeste este oaspetele lui Hristos. „Si Eu cu el, dar si el cu Mine !”

Este interesant ca Biserica din Laodicea nu a ajuns in aceasta stare rea fiind atacata din afara. Nicaieri nu ni se spune ca ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei insa nu i-a fost de bun augur. Hristos o indeamna sa cumpere de la El „aur curatit prin foc”. Crestinii din Laodicea n-au vrut sa fie considerati „fanatici” si au „lasat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepadati de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti”. (2 Timotei 3:12) Lipsa de impotrivire din partea lumii este un semn ca Biserica nu mai este considerata un pericol de catre Satana. O Biserica in care nu se vad atacurile celui rau si care nu este batjocorita si prigonita de lume, trebuie sa se intrebe cu toata seriozitatea: „Ce se intimpla?” Aurul pe care-L doreste Hristos pentru Biserica Sa este „aur curatit prin foc”.

Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica moderna. La inceputul secolului XX, crestinismul a intrat intr-o noua faza. Teologia liberala s-a napustit asupra Bibliei si a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al mintii omenesti in procesul de intelegere progresiva a realitatii. Minunile au fost schimbate in evenimente intelese gresit si inregistrate deformat, Hristos a fost dezbracat de dumnezeirea Sa, iar cerul si iadul s-au transformat in „concepte extreme” de traire, inventate pentru a-i motiva pe oameni inspre o anumita traire care sa asigure bunastarea tuturor. Societatea de astazi a fost ridicata deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie si pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, disciplina bisericeasca a fost eliminata. Intr-un climat de toleranta, Hristos a fost izgonit din Biserica.

Necazul lui Iacov

Ieremia 30:7; Daniel 12:1

Exista greseli cu consecinte tragice. Ele ne cufunda in suferinta si agonie. Unele sunt datorate refuzului nostru de a accepta de la inceput planul lui Dumnezeu cu viata noastra, fiind o manifestare a incapatinarii si razvratirii firii noastre pamintesti impotriva Celui ce le conduce pe toate.O asemenea greseala este ilustrata de un „tip profetic” din Biblie. El se numeste „necazul lui Iacov”. Textul din Ieremia 30:7 si Daniel 12:1 ne vorbeste despre ea.
Iata citeva observatii pe marginea acestui text profetic:

1. Observati intii alegerea atenta a cuvintelor: „necazul lui … Iacov.” (Ier. 30:7a).
De ce Iacov? Stim cu toti ca poporul lui Dumnezeu se numea Israel, nu Iacov! Alegerea intentionata a numelui Iacov este o trimitere la realitati spirituale.

Dualitatea Iacov – Israel este alternanta dintre „inselatoarea” fire paminteasca si binecuvintata fire a celor care au fost infrinti in lupta cu Dumnezeu si au cerut cu lacrimi binecuvintarea. Dupa noaptea de lupta de linga piriul Iaboc (Gen. 32:24-30), Dumnezeu i-a schimbat numele pribeagului fiu al lui Isaac din Iacov („cel ce tine de calcii”, „cel inselator”) in Israel („Cel ce lupta cu Dumnezeu”, „printul lui Dumnezeu”).

De ce alege atunci textul expresia „necazul lui Iacov”? Tocmai pentru a sublinia ca cei din Israel vor avea de suferit pentru ca fac inca alegeri in firea paminteasca, impotrivitoare lui Dumnezeu si corupta in pornirile ei incapatinate.

Aceiasi metoda este folosita si de Domnul isus, care, desi ii schimbase intre timp numele lui Simon in „Petru”, il numeste in ceasul cercetarii si al restaurarii: „Simone, fiul lui Iona, ma iubesti” (Ioan 21:16).

2. Observati apoi ca acest necaz va fi urmat de o izbavire (Ier. 30:7b-9).
Dumnezeu nu se opreste la pedepsirea incapatinarii, ci aduce dupa ea vremuri de binecuvintare. Aceasta inseamna HAR! Slavit sa fie Dumnezeul harului!

Succesiunea „strimtorare – binecuvintare” este ilustrata in „tipologia profetica” de alte doua intinmplari din istoria poporului lui Dumnezeu. Una s-a petrecut in relatia celor din Israel cu Iosif, iar cealalta in relatia lor cu Moise. In ambele cazuri, copii lui Dumnezeu n-au recunoscut intentia de izbavire oferita de trimisul lui Dumnezeu si au trebuit sa treaca printr-o perioada de „mare necaz.”

In cazul lui Iosif, mesajul profetic le-a fost dat prin visele mai tinarului lor frate, iar in cazul lui Moise prin omorirea egipteanului. De fiecare data insa, evreii au ales impotrivirea, iar trimisul lui Dumnezeu a fost „vindut” sau a trebuit sa plece de la ei pentru o vreme.

Din cauza refuzului lor, evreii au trebuit sa treaca prin ani grei de suferinta. Dumnezeu n-a renuntat insa la planul Sau, ci si-a trimis solii inca o data.Acest tipar profetic vestea lucrarea Domnului Isus si cele doua veniri ale Sale. Din cauza ca L-au refuzat la prima Sa venire, evreii trec acum prin ani de suferinte si vor ajunge sa traiasca ceea ce Biblia numeste „necazul lui Iacov.” Din strimtorarea teribila a necazului, evreii vor striga, ca si fratiilor din robia Egiptului, dupa izbavire si Dumnezeu Il va trimite a doua oara pe Domnul Isus. El ii va izbavi si ii va duce in vremea Imparatiei.

3. Observati implicatia practica a textului: orice impotrivire inseamna in esenta o autopedepsire si o aminare a planului binecuvintarilor.
Dumnezeu nu-si schimba planul, dar cei ce refuza pier in pedeapsa neascultarii. Ca neam, Israelul a fost izbavit din Egipt, dar o generatie (40 de ani petrecuti de Moise in Madian), generatia celor care n-au ascultat, a trebuit sa moara fara sa guste bucuria izbavirii. La fel s-a intimplat si cu cei ce au cirtit in pustie, cind Dumnezeu „s-a dezgustat de neamul acesta” (generatia aceea) si a zis: „Ei intotdeauna se ratacesc in inima lor. N-au cunoscut caile Mele! Am jurat dar in minia Mea ca nu vor intra in odihna Mea!” (Evrei 3:10-11).

Incheiere: Orice incapatinare a ta nu impiedica planul lui Dumnezeu cu lumea, dar te poate impiedica pe tine sa te bucuri de binecuvintarile lui Dumnezeu.

Supranaturalul biblic

Biblia este marturia despre Dumnezeul cel viu! El locuieste intr-o lume din care noi am „cazut” prin pacatul lui Adam si Eva. Experimentam acum o existenta restransa la „desertaciune si decadenta”. Viata noastra de acum este lipsita de contactul binefacator cu alte sfere de existenta. Am fost redusi la dimensiuni strajenitor de mici si de insuficiente. Nu mai traim nici macar cat traiau patriarhii inainte de potop, nu mai folosim decat o mica parte din celulele creierului si ne este interzis accesul in dimensiunea „telepatica” sau „hipnotica”. Cum observa cu tristete poetul Costache Ioanid:

„Inainte a fi ceea ce suntem / Am fost aceea ce vom fi,
Caci moartea nu-i o nimicire, / Ci poarta inspre-o noua zi!”

Venita inspre noi din limanul unor existente infinit superioare, Biblia este presarata cu marturii despre experiente si realitati nefamiliare noua, proprii miscarii si dimensiunilor divine. Citim aceste pasaje cu uimire, unii sceptici, altii entuziasmati de anticiparea intrarii viitoare intr-o lume in care vom fi partasi „puterilor veacului viitor”. Pasajele ne vorbesc despre „supranaturalul Bibliei”, sau, cum bine le-a numit cineva, „super-naturalul Bibliei”! Pentru acest domeniu, am inventat o terminologie a noastra, a celor deocamdata neputinciosi. Iata cativa din termenii acestei terminologii a „supranaturalului”:

„Semn” – (lit. „omen” aramaica, „token” in ebraica, „semeion”, „teras”, in greaca). Termenul, impreuna cu sinonimele sale, numeste fenomene neobisnuite cu origine supranaturala, destinate sa atraga atentia, sa avertizeze sau sa incurajeze in credinta. Contextul in care apare da de obicei si semnificatia „semnului” divin.
Contemporanii Domnului Isus I-au cerut un „semn” care sa le dovedeasca divinitatea Sa. El le-a amintit doar despre „semnul proorocului Iona”, care s-a intors printre cei vii dupa ce a stat trei zile si trei nopti in pantecele unui peste mare (Mat. 12:38-40). O minune este un eveniment inexplicabil in conditiile „normale” experientei noastre actuale. Ea este insa foarte fireasca in sfera de existenta a divinitatii. Am putea defini „semnul” (si corespondentul lui, „minunea”) si ca o „intersectie” dintre doua lumi, o patrundere temporara a realitatii dintr-o sfera superioara de existenta in lumea noastra de acum si aici. Magii si vrajitorii Egiptului, care cochetau cu „supranaturalul demonic” au identificat o minune cu exclamatia: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” (Exod 8:19).

Tinand seama de dimensiunile universului „spatiu—timp” in care ne aflam, ne putem da seama ca orice interventie a unei realitati dintr-un univers cu mai multe dimensiuni este un „semn” si pare „inexplicabila” pentru observatorul din universul inferior. Pentru universul liniar nu se poate explica unghiul geometric, pentru universul plan nu se poate explica cum doua linii drepte intersectate mai pot sa se intalneasca o data pe o sfera (asemenea meridianelor imaginare de pe glob), etc. Inchipuiti-va cum am „vedea” intrarea mainii in apa, daca am trai intr-o lume restransa la dimensiunea plana a suprafetei ei: mai intai un punct (varful degetului mijlociu), apoi un cerc care creste (degetul), un cerc si un punct (aparitia degetului inelar), doua cercuri (cele doua degete), doua cercuri si un punct (aparitia degetului aratator), etc. pana cand toate s-ar cumula intr-un oval (sectiunea palmei). Obiectele zburatoare neidentificate (OZN) sunt probabil astfel de „patrunderi” dintr-o lume cu mai multe dimensiuni in lumea noastra.

Minuni – Daca prin minune intelegem ceva neconform cu lumea in care traim si cu legile ei, atunci Biblia este, de la un capat la altul, intesata cu astfel de „minuni”. Insasi procesul creatiei, ne spun cercetatorii de astazi, a fost guvernat de legi inverse celei de a doua legi a termodinamicii. Astazi, in procesul entropiei, toate se descompun, se desfac. Atunci, toate s-au compus, s-au „facut”. Mergand invers pe scara timpului, astronomii au ajuns sa descifreze procesul facerii. Asta pana in primul minut al marii „explozii”. Restul … este o minune indescifrabila!

Minunile savirsite de Dumnul Isus pot si trebuie clasificate in minuni de identificare, minuni de exemplificare si minuni de ajutorare.

Minunile de identificare au fost interventii prin „accelerarea proceselor creatiei”. Prin savirsirea acestor minuni, Isus S-a prezentat drept ceea ce era in Sine insusi: Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, Dumnezeu creator al tuturor lucrurilor. Atunci cind a schimbat apa in vin, Domnul Isus n-a facut altceva decit sa „accelereze” un proces deja existent in „ordinea naturala”. De fapt, prin vita de vie, acest proces se desfasoara „natural” in fiecare an de recolta! La fel si cu inmultirea piinilor sau a pestilor. Din bobul de griu ies multe boabe de griu si din peste se inmultesc pestii!

Minunile de exemplificare au fost minuni „cu mesaj direct”. Vindecarea leprei a fost o ilustratie a curatirii de pacatul mortal. Vindecarea orbirii sau a paraliziei au fost ocazii de a ilustra lucrarea spirituala facuta la nivelul mantuirii sufletului. De fapt, asa cum este aratat in studiul introductiv de la Evanghelia lui Ioan, aceste „minuni de exemplificare” au fost selectionate in numar de sapte in acea evanghelie si asezate in trepte simbolice care explica procesul mantuirii.
Tot in aceasta categorie putem aseza si minunile savirsite de Dumnezeu cu prilejul scoaterii evreilor din Egipt. Fiecare din cele zece plagi a fost indreptata in mod expres impotriva unuia din zeii Egiptului. Prin aceasta cavalcada de minuni, Dumnezeu a demontat „panteonul” Egiptului si l-a facut de ris inaintea tuturor oamenilor.

Minuni de ajutorare au fost ocazii de manifestare a milei si a dragostei divine, un fel de avanpremiera a schimbarilor care se vor produce „in vremurile viitoare”. Venirea lui Isus, ca si revenirea Sa in slava trebuie sa schimbe „trupul starii noastre smerite”, sa ne scoate din imperiul neputintelor si sa ne reaseze in prerogativele plenare ale infierii noastre ca fii ai lui Dumnezeu. In moartea Sa, Isus a luat asupra Lui „toate boalele noastre” si a platit pretul reintrarii noastre in „normalitatea” cerului.

Relatia dintre „semne”, „minuni” si „credinta” a fost si este discutata aprins in cadrul diferitelor scoli teologice. Este suficient sa spunem aici ca noi asezam credinta in Christos inaintea tuturor celorlalte elemente ale vietii crestine. Prin credinta in Christos, noi ajungem sa acceptam existenta minunilor. Reciproca, anume ca prin existenta minunilor putem ajunge la credinta in Christos, este o propozitie mult mai indoielnica.

„Puteri” – (lit. „dunamos” in greaca). Fariseii L-au intrebat pe Isus: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea si cine ti-a dat aceasta putere?” (Mat. 21:23). O minune sfideaza sau suspenda temporar legile fizice ale lumii materiale. Domnul Isus si Petru au umblat pe mare. Elisei a facut sa pluteasca o secure de fier, vindecarile au inversat procesul degenerator sau au recreat materia vie.
„Puterile” si, in special, „peterea lui Isus”, sunt exemple de interventii divine in ordinea decadenta a entropiei din existenta lumii materiale actuale. Astfel de interventii reactiveaza fenomenul „creator”, inversind, deocamdata temporar, niste consecinte evidente ale pacatului.

Apostolul Pavel ne instiinteaza despre „nemarginita putere” pe care a manifestat-o Dumnezeu in invierea lui Christos. Aceiasi „putere a tariei Lui” este astazi la lucru in viata celor „credinciosi”, trecindu-i de la moarte la viata si pregatindu-i astfel pentru intrarea in Imparatia viitoare (Efes. 1:17-21).

Intr-un alt text, autorul epistolei catre Evrei ne spune ca cei care L-au primit cu adevarat pe Christos in viata lor „au gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor” (Evrei 6:5).

Manifestarea acestor „puteri” a fost sigiliul care a certificat lucrarea apostolica si a dat autorilor cartilor Noului Testament autoritate in fata contemporanilor si a oamenilor din toate generatiile:
„Semnele unui apostol le-ati avut printre voi in toata rabdarea, prin semne, puteri si minuni care au fost facute intre voi” (2 Cor. 12:12).

„Viziuni” – (lit. „opasis” in greaca). Sunt patrunderi dincolo de dimensiunile spatio-temporale, in lumea sau realitatea pe care vrea Dumnezeu s-o transmita cuiva.

Viziunile pot fi „anticipative”, veritabile calatorii printr-un tunel al timpului, prin care subiectul este proiectat in viitor si facut martor la evenimente care nu s-au petrecut, dar care se vor intampla cu siguranta. O astfel de viziune este descrisa in cartea proorocului Naum. Textul capitolelor doi si trei sunt adevarate scenarii cinematografice, pline de dramatism si activitate: „… Auziti pocnetul biciului, uruitul rotilor, tropaitul cailor, si duruitul carelor! Se arunca navalnici calaretii, scanteiaza sabia, fulgera sulita … O multime de raniti! … Gramezi de trupuri moarte! … Morti fara numar! … Cei vii se impiedica de cei morti! …” (Naum 3:2-3)

Viziunile pot fi „revelatii din alte dimensiuni”, ca acelea ale lui Ezechiel sau ale apostolului Pavel (2 Cor. 12:1-4- „… a fost rapit in rai, si a auzit cuvinte, care nu se pot spune, si pe care nu-i este ingaduit unui om sa le rosteasca …”).

Viziunile pot avea un caracter de „comunicare” intre Dumnezeu si profetii Sai. Iata ce scrie in Numeri 12:6: „Ascultati bine ce va spun! Cand va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui printr-o vedenie sau ii voi vorbi intr-un vis”. O astfel de „vedenie” i-a fost daruita de Dumnezeu apostolului Pavel pentru a-l determina sa treaca in Macedonia (Fapte 16:9).

Telepatie – Este o functie „atrofiata” a sufletului de a intra in contact cu alte persoane aflate la mari distante si de a primi si trimite informatii. Cercetatorii fenomenelor parapsihologice de azi au scos in evidenta existenta acestor potente „latente” in manifestarile organismelor vii. Biblia prezinta acest fenomen intr-un text din Vechiul Testament. Proorocul Elisei a putut auzi de la distanta ce vorbea imparatul Sirienilor cu capeteniile lui in cort: ” … proorocul Elisei, care este in Israel (deci la mare distanta) spune imparatului lui Israel cuvintele pe care le rostesti in odaia ta de culcare.” (2 Imp. 6:8-23).

Antinomie – Daca toti intelegem rationamentele logice, cu paradoxurile si antinomiile avem mai mult de furca! Un paradox este o afirmatie compusa din doua jumatati aparent contradictorii, dar armonizate in urma unei explicatii surprinzatoare. Este paradoxal ca David sa-l invinga pe Goliat sau ca Rahav sa fie in linia stramosilor mesianici. O antinomie este o afirmatie compusa din doua jumatati aparent contradictorii, care nu se armonizeaza decat in sfera intelepciunii divine. Noi putem doar sa o vedem functionand. Iata trei paradigme clasice:

I. Cine a scris Scripturile? Pe de o parte „toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu” , „Caci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, manati de Duhul Sfant” (2 Tim. 3:16; 2 Petru 1:21). Pe de alta parte insa, oameni ca Moise, Samuel, Ezra, Neemia si-au scris cronicile si ele sunt pline de stilul, personalitatea si specificul autorilor lor. Iata ce „motivatie” aseaza Luca in debutul scrierii lui: „Fiindca multi s-au apucat aa alcatuiasca o istorie amanuntita despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, …, am gasit si eu cu cale, …, dupa ce am facut cercetari cu deamaruntul asupra tuturor acestor lucruri de la obarsia lor, sa ti le scriu in sir, unele dupa altele, ca sa poti cunoaste astfel temeinicia invataturilor, pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1:1-4). Scripturile sunt 100% divine si tot 100% produs uman al autorilor lor. Oamenii acestia nu le-au scris intr-o stare de transa, ci in toata puterea facultatilor lor.

II. Cine traieste viata noua in crestinul Nou Testamental? Pe de o parte ni se spune ca „Dumnezeu este acela care lucreaza in noi si ne da dupa placerea Lui si vointa si indeplinirea”, iar pe de alta parte ni se spune: „Dati-va si voi toate silintele!”, „Dupa cum intotdeauna ati fost ascultatori, duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur” (Filip 2:13, 14; 2 Petru 1:5). Ca si Scripturile sau Cuvantul scris, si viata crestina sau Cuvantul trait, este 100% dumnezeiesc si tot 100% omenesc.

III. Cine hotaraste mantuirea? Exista „predestinatie” sau traim dupa „liberul arbitru”? Ne-a ales Dumnezeu „mai inainte de intemeierea lumii” si „nu atarna nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu, care are mila” (Rom. 9:16) sau „oricine va chema Numele Domnului va fi mantuit” (Rom. 10:13)? Spurgeon spunea ca in cetatea mantuirii exista doua inscriptii. Una afara, deasupra portii, pe care scrie: „Oricine vrea, poate sa intre!” si alta tot deasupra porti, dar inauntru, pe care este scris: „Au intrat numai cei alesi!” Cum se poate explica aceasta? Bineinteles ca nu se poate explica. Este o antinomie si ea ne dovedeste ca revelatia Scripturii nu este produsul mintii omenesti, ci este venita spre noi dintr-o lume in care „timpul” nu mai curge ca in lumea noastra, ci are dimensiunile si caracteristicile „vesniciei”!

Atemporaneitatea – Domnul Isus a subliniat incapacitatea noastra de a pricepe dimensiunile vesniciei: „Daca v-am vorbit despre lucruri pamantesti si nu credeti, cum veti crede cand va voi vorbi despre lucruri ceresti? Nimeni nu s-a suit in cer, afara de Cel ce s-a pogorat din cer, adica Fiul omului, care este in cer” (Ioan 3:13) . Cum putea fi Isus, Fiul omului si intre oameni si … in cer? N-ar fi fost mai corect sa spuna: „care a fost in cer”? Criticii au mai remarcat si o alta greseala „gramaticala” in Evanghelie. Isus spune: „Mai inaite sa se fi nascut Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:57). N-ar fi fost mai corect sa spuna: „Eu am fost”? Nu! Pentru ca El era Iehova, Atemporalul, Eternul „Eu sunt Cel ce sunt!”

Multidimensiunile Bibliei – Oamenii de stiinta moderni au intuit ca „realitatea” universului nostru nu poate fi explicata doar prin cele patru dimensiuni ale teoriilor stiintifice clasice (lungime, latime, inaltime, timp). Exista banuiala ca universul nostru s-ar intinde pe cel putin 22 de dimensiuni. Omul neinitiat nu poate „intui” realitatea despre care vorbesc oamenii de stiinta. La fel este si cu unele pasaje din Biblie care par a ilustra un univers multidimensional, cu manifestari care sfideaza intelegerea noastra. Iata citeva din aceste pasaje:

1. Probabil ca dintre multele viziuni ale Bibliei, cea mai socanta este seria de experiente extrasenzoriale traite de Ezechiel. Desi si-a dat toata silinta sa consemneze ceea ce a vazut, intre prooroc si cititor nu exista o comunicare coerenta. Sau el n-a putut spune clar ce a vazut sau noi nu-l putem intelege. Iata un exemplu: „Infatisarea acestor patru roate si materialul din care erau facute, pareau de hrisolit si toate patru aveau aceiasi intocmire. Infatisarea si intocmirea lor era de asa fel incat fiecare roata parea ca este in mijlocul unei alte roate. Cand mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor, si nu se intorceau de loc in mersul lor.” Tot pasajul acesta din Ezechiel 1:1-28 descrie „slava Domnului”. Nici un artist grafic n-a reusit sa redea in desen descrierea facuta de Ezechiel. Cuvintele lui nu gasesc corespondent in experienta si imaginatia noastra.

2. In aceasta categorie a patrunderii dincolo de cele patru dimensiuni ale universului nostru as pune si „intalnirea” dintre Moise si Dumnezeu pe muntele Sinai. Fara indoiala ca Moise a „vazut” acolo „chipul Templului” si „imaginea” uneltelor lui (Exod 25:9;40). Ceea ce ma fascineaza insa este neputinta limbajului nostru de a descrie „realitatea” traita de Moise. Dimensiunile spatiului sunt inghitite de alte dimensiuni superioare, asa ca descrierea se estompeaza si devine confuza: „Domnul S-a pogorat intrun nor, a statut acolo langa el, si a rostit Numele Domnului. Si Domnul a trecut pe dinaintea lui si a strigat: …” Cum a stat langa el si a trecut prin fata lui in acelasi timp noi nu putem pricepe. Intalnirea s-a desfasurat la o intersectie intre lumea noastra fizica si realitatea multidimensionala a lumii de dincolo.

3. La fel este si cu evreii care s-au apropiat sa-l vada pe Dumnezeu. Ne este imposibil sa vizualizam ce au experimentat ei pe muntele intalnirii cu Dumnezeu: „Ei au vazut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir straveziu, intocmai ca cerul in curatia lui” (Exod 24:10).

4. Unul din cele mai gresit citate texte din Biblie este fara indoiala si versetul 7 din Psalmul 7:
„Ingerul Domnului tabaraste in jurul celor ce se tem de El, si-i scapa din primejdie.”
Foarte multi oamenii spun „ingerii Domnului tabarasc in jurul celor care se tem …” Mintea umana nu intuieste ca expresia biblica nu se potriveste cu experienta noastra si tinde imediat sa o modifice. Cum ar putea „Ingerul Domnului” (la singular) sa tabarasca „in jurul” cuiva ? Adevarul biblic se refera la o imbratisare de dincolo de dimensiunile limitatei noastre experienta umane prezente. Revelatia primita de psalmist ne comunica ceva din realitatea multidimensionala a Bibliei.

5. Tot asa, cartea Apocalipsei ne spune ca: „In mijlocul pietii cetatii si pe cele doua maluri ale raului, era pomul vietii, rodind douasprezece feluri de rod, …” (Apoc. 22:2). Un singur pom al vietii va sta in acelasi timp si pe amindoua maluri ale riului si in mijlocul pietii cetatii. Interesant, nu?

Tot in categoria manifestarilor miraculoase specifice unei alte sfere de existenta trebuiesc incadrate si aratarile Domnului Isus de dupa inviere: El a putut sa intre prin usi incuiate (Ioan 20:9), sa cunoasca gandurile de la distanta (Ioan 20:27), sa manance, dar sa nu aiba nevoie de mancare (Luca 24:36-43), sa teleporteze instantaneu trupul sau la mari distante (Luca 24:31), sa se inalte la cer si sa reapara printre ucenici (Ioan 20:17).

Unii oameni au refuzat Biblia pentru ca ea cuprinde lucruri pe care ei nu le pot intelege! Dar asa este normal sa fie! Ea ne vorbeste despre un „dincolo” din care am fost smulsi pentru o vreme si in care suntem chemati cu iubire sa ne intoarcem. De aceea Domnul Isus s-a numit pe Sine: „Calea, Adevarul si Viata”! De aceea El este „Usa”! Supranaturalul Bibliei ne atrage atentia ca nu este totul „aici” si „acum”; ca exista un Dumnezeu infinit mai mare si mai complex decat noi, care ne-a creat si care ne vrea cu gelozie pentru Sine. Marturia Scripturii ne arata ca Acest Dumnezeu a plecat in cautarea omului pierdut si ca El a facut tot ce putea si era necesar ca sa-l mantuiasca. Un singur lucru nu va face insa niciodata Dumnezeu: Sa ne mantuiasca cu forta. Aceasta depinde de tine si de mine.

Cifrul spiritual al cifrelor

Este indeobste cunoscut ca unele din limbile vechi, ca de exemplu ebraica si latina, folosesc aceleasi semne atat pentru litere cat si pentru cifre. In felul acesta, fiecare cuvant are, pe langa semnificatia literara si o valoare numerica data de suma tuturor semnelor care-l compun. Stiinta care se ocupa cu interpretarea spirituala a valorilor numerice a cuvintelor se numeste „Gematrie” .

Cititorul atent al Bibliei a observat deja ca anumite numere si cuvinte se repeta in pasaje cu semnificatii asemanatoare. In afara mult discutatului „666” ca semn al lui Antichrist, celelalte numere si semnificatiile lor spirituale nu sunt prea bine cunoscute crestinilor de astazi. Iata mai jos o scurta enumerare a semnificatiilor spirituale inscrise in numerele Bibliei:

UNU. Poarta in el semnificatia unitatii si a originii. Ca regula generala, prima aparitie in textul Scripturii defineste semnificatia unui anumit termen si-i reglementeaza interpretarile ulterioare. Cifra UNU apare in contextul creatiei primordiale. In cea dintai zi, Dumnezeu a facut lumina. Primele cuvinte ale Bibliei sunt: „La inceput, Dumnezeu… ” Cifra unu este asociata cu divinitatea, ca sursa, suport si scop unic al intregii creatii.

DOI. Este sinonim cu notiunea de „diferenta”. Teritoriul lui „doi” incepe acolo unde se sfarseste limita unitatii. Cifra doi inseamna conflict, opozitie, dezbinare. In cea de a doua zi a creatiei, Dumnezeu a „despartit apele”. In domeniul lui „doi”, similaritatile sunt exceptionale si trebuiesc tratate cu tot respectul. De exemplu, la tribunal sau la judecata, cand doua entitati diferite au o pozitie comuna, marturia lor este suficienta pentru un verdict, pentru o decizie. Tot asa, avem doua urechi, doi ochi, etc.

TREI. Defineste echilibrul si suficienta. Trei puncte sunt minimul suficient pentru definirea unui plan geometric sau pentru a face un scaun stabil. Cifra 3 a imbracat foarte repede semnificatia „perfectiunii divine” si a desavarsirii. In cea de a treia zi a creatiei, Dumnezeu a facut sa apara lucruri, care impreuna cu celelalte lucrari din primele doua zile, au completat elementele strict necesare vietii. De fapt, zilele creatiei merg in serii paralele de cate trei. Ziua a patra, a cincea si a sasea, complecteaza simetric lucrarea lui Dumnezeu din cea dintai, cea de a doua si cea de a treia zi (In domeniul Luminii apar „luminatorii”; in spatiul Cerului apar vietuitoarele si din Pamant apar animalele terestre). Cifra trei este asociata si cu Invierea, caci in cea de a treia zi a iesit la iveala pamantul de sub acoperisul de ape si a dat nastere la belsugul de vegetatie, ca un prim salt de la materia moarta la cea vie.

PATRU. Poarta semnificatia infaptuirilor creatoare (3 1) si este intotdeauna asociata cu contextul realizarilor din lumea materiala, a realitatii „de sub soare”. Exista 4 Evanghelii care redau viata terestra a Domnului Isus. Sunt patru puncte cardinale (Nord, Sud, Est, Vest). Intreaga aventura a vietii umane a fost asezata de Dumnezeu intr-un univers cu patru dimensiuni: lungime, latime, inaltime si timp.

CINCI. Este cifra Harului (4 1). Este realitatea pamantescului in care apare contributia factorului divin. Dumnezeu adauga de la Sine ceea ce lipseste performantelor si stradaniilor noastre omenesti. In limba ebraica, „Ha’ret” (pamantul) este un multiplu de patru, in timp ce „Hasamaim” (cerul) este un multiplu de cinci. Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni in structura si masuratorile Cortului Legamantului.

SASE. Este cifra Omului. Omul a fost creat in cea de a sasea zi. Numarul sase este cifra caderii, a nedesavarsirii, a uzurparii (7-1). Dumnezeu i-a poruncit omului sa lucreze sase zile din saptamana. Numarul orelor din zi si numarul lunilor din an sunt si ele multiplii ai lui sase. Atalia a uzurpat tronul lui Iuda timp de sase ani. Tiranii care s-au semetit si I s-au impotrivit lui Dumnezeu in istorie au nume cu valoare numerica din familia lui sase: Goliat, Nebucadnetar, Antichrist).

SAPTE. Defineste superlativul divin in toata splendoarea si desavarsirea. El este un sigiliu al lucrarii Duhului Sfant. Ca Autor divin al Scripturilor, Duhul Sfant si-a lasat imprimat filigramul cifrei sapte in paginile Bibliei, tot asa cum fabricantul de hartie isi pune emblema in structura foii de celuloza. Dumnezeu este Izvorul si Datatorul vietii si tot ce tine de gestatie, incubatie, in insecte, pasari, animale si om este reglementat de cifre cu factorul sapte. In creatie, cea de a saptea zi i-a apartinut in intregime lui Dumnezeu. El S-a odihnit in ea, preocupandu-se in intregime de Sine. Lumina alba, care ne inlesneste perceptia realitatii incon-juratoare, si care este simbol al dumnezeirii, este compusa, asa cum ne arata si curcubeul, din sapte culori, (rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo si violet). Este semnificativ ca, in aproape toate limbile natiunilor, cifrele care ne vin cel mai rapid in minte sunt cifrele divinitatii: unu, trei si sapte.

OPT. Urmand dupa desavarsitul sapte, cifra opt arata un nou inceput (7 1). Ea poate fi asociata deci cu Invierea si Regenerarea. De fapt, socotind in baza 7, cifra 8 este un nou 1. Aceasta structura se vede din realitatile creatiei divine: ziua a VIII-a este de fapt cea dintai zi a unei noi saptamani; a opta nota muzicala este repetitia celei dintai (octava). Domnul Isus a inviat in ziua a VIII-a, daruindu-ne un nou inceput. De fapt, in Gematrie, valoarea numelui ISUS este 888 (777 111).

NOUA. Este cifra asociata cu Judecata si cu Deznodamantul. Descompusa fragmentar, cifra 9 este 3×3 sau produsul perfectiunii divine. Valorile lui noua si ale multiplilor lui apar in Biblie acolo unde este vorba despre judecata.

ZECE. Aceasta cifra este asociata cu ordinea perfecta. Ea apare dupa ce a avut loc judecata (9 1). Dupa judecare si deznodamant, ea da ocazia reasezarii unei noi ordini. Toate sunt bune, atata timp cat stam in teritoriul lui zece; avem zece degete la maini si tot zece degete la picioare; ni s-a dat pe Sinai o ordine divina a lumii guvernata de zece porunci.

Sigur ca dincolo de semnificatia primelor zece cifre exista semnificatii si pentru altele: 11 este sinonim cu dezordinea(12-1); 12 este asociat cu guvernarea perfecta (12 luni in anul administrativ, 12 semintii ale lui Israel, 12 ucenici, etc.); 13 este cifra rascoalei, a apostaziei, a dezintegrarii (prima ei aparitie in textul sacru ilustreaza acest lucru (Gen. 14:4) si cea de a doua o confirma (Gen. 17:25). 13 este al 6-lea numar prim); 40 este cifra ordinii in incercarile sau intreprinderile umane (40 de ani in pustie, 40 de zile de post si rugaciune, etc).

Din enumerarea de mai sus se vede clar ca exista cinci numere perfecte: 1,3,7,10,12. Produsul lor (1x3x7x10x12) ne duce la numarul 2.520 care este cel mai mic multiplu comun al cifrelor de la unu la zece si ilustreaza perfectiunea cronologica (7×360).

Unul din marile merite ale Gematriei este acela ca certifica inspiratia divina a textului scris. Nu haosul hazardului, nici mintea muritorilor, ci doar desavarsirea divina putea produce o asemenea armonie a numerelor.