Grija de frati – Spuneti-va sanatate unii altora

Grija de frati

de Simon Schrock

„Spuneti-va sanatate unii altora”

Tin minte o imprejurare in care m-am urcat intr-un avion impreuna cu un prieten de al meu spre a merge la o Conventie crestina. Pe cind ne faceam loc printre scaune, cineva ne-a observat si ne-a spus cu voiosie: „Pace fratilor!”

Nu va pot spune in cuvinte ce impresie placuta ne-a facut acest salut. Dintr-o data ne-am simtit ca acasa, „intre ai nostri”. Printre ceilalti pasageri se aflau intr-adevar un numar de frati crestini care se indreptau spre aceeasi Conventie. Tot restul drumului am stat de vorba si ne-am zidit sufleteste unii pe altii.

Biblia ne spune ca intreaga noastra viata este asemeni unei calatorii inspre „cetatea statatoare, care are temelii vesnice, Noul Ierusalim”. Autorul de cintare spune ca ne aflam in calatorie catre muntele Sion. In aceasta calitate, felul in care ne salutam si ne incurajam unii pe altii este de o deosebita importanta.

Salutarea crestina este mult mai mult decit o simpla formalitate sau conventie sociala. Apostolul Pavel isi incheie cea de a doua scrisoare catre credinciosii din Corint, cu un pasaj in care deosebim: un indemn, un salut si o binecuvintare. La inceput este indemnul: „Incolo, fratilor, fiti sanatosi, desavirsiti-va, fiti cu un cuget, traiti in pace, si Dumnezeul dragostei si al pacii va fi cu voi” (2 Cor. 13:11).

La sfirsit este asezata binecuvintarea: „Harul Domnului Isus Christos si dragostea lui Dumnezeu, si impartasirea Sfintului Duh, sa fie cu voi cu toti! Amin” (2 Cor. 13:14).

Versetele 12 si 13 sint asezate ca intr-un sandvis intre indemn si binecuvintare, asigurind o trecere naturala intre ele. Continutul lor este asemanator apei racoroase de izvor: „Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare sfinta. Toti sfintii va trimet sanatate”. Este ca si cum Pavel ar vrea sa le spuna: „Tineti-va bine, fratilor. Sintem alaturi de voi, nadajduind ca si voi in harul si dragostea Dumnezeului nostru”. A-i saluta pe frati inseamna a-i incuraja, a-i imbarbata si a-i impinge inainte spre tinta finala a calatoriei.

Expresia „spuneti-va sanatate unii altora” apare de citeva ori in Biblie si este o dovada a influentei culturii romane in tarile imperiului. Asa se salutau cetatenii Romei. Crestinii din Biserica primara au adaptat aceasta formula de salut, adaugindu-i o componenta „orientala”: ” …, cu o sarutare sfinta” (1 Petru 5:14). Semetii cetateni ai Romei nu practicau sarutul ca semn de afectiune in locurile publice. Educatia lor militara ii transformase in adepti ai cultului vigorii si ai sanatatii.

Este interesant sa observam ca felul in care ne salutam unul pe celalalt este si el o marturie despre caracterul, temperamentul si educatia noastra. Iacov, fratele Domnului si presbiter al Bisericii din Ierusalim, a fost un om dirz si hotarit. Pentru el, formula romana s-a potrivit ca o manusa. Iata cum isi incepe el epistola: „Iacov, rob al lui Dumnezeu si al Domnului Isus Christos, catre cele douasprezece semintii care sint imprastiate: sanatate!” (Iacov 1:1).

Apostolul Pavel este „doctrinarul” Bisericii primare si ceva din educatia lui teologica se revarsa si in limbajul folosit cind isi formuleaza cuvintul de salut: „Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare sfinta” (Rom. 16:16; 1 Cor.16:20; 2 Cor. 13:12; 1 Tesal. 5:26).

Apostolul Petru, inmuiat de intreita intrebare a Domnului Isus: „Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?” si convins de necesitatea si superioritatea iubirii, isi formuleaza cuvintul de salut astfel: „Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare de dragoste” (1 Petru 5:14).

Felul in care ne salutam unii pe altii are o foarte mare importanta. El da pe fata sentimentele si atitudinile pe care le avem unii fata de ceilalti.

Pentru crestini, expresii consacrate ca: „Pace!”, „Pacea Domnului Isus!”, „Slavit sa fie Domnul!”, „Christos a inviat!”, „Maranata!”, au devenit un fel de veritabile „parole” prin care oameni, altfel necunoscuti, se identifica unii pe altii si se recunosc instantaneu ca membrii privilegiati in aceeasi sfinta familie a copiilor lui Dumnezeu. N-am sa uit niciodata impresia de uimire de pe fata unui insotitor „necredincios”, care a vazut cum gazda noastra pleaca la lucru si ne lasa toata casa pe mina: „Bine, dar nici nu va cunoasteti prea bine!” „Nu ne cunoastem in felul lumii, dar ne cunoastem in Domnul! Si asta este de ajuns!”

Felul in care ne salutam unii pe altii difera in functie de epoca in care traim, de practicile sociale din jur, de temperamentul fiecaruia si de gradul de maturizare spirituala. Exista „frati pupaciosi”, si frati „sobrii”. Ca sa occidentalizeze intr-o oarecare masura practica sarutului oriental, multe Biserici recomanda practicarea „sarutului uscat” si evitarea „sarutului umed”, pe care-l privesc drept un semn de senzualitate.

(In copilarie, parintii m-au invatat sa nu permit nimanui sa ma sarute pe buze, deoarece sarutul este un mijloc de a transmite microbi. Din cauza aceasta, toata vietuirea mea printre „pocaiti” a fost marcata de situatii in care educatia de acasa a intrat in conflict cu „elanul” duhovnicesc al unor frati si surori. In Suceava, conducind un grup de frati americani spre intrarea in adunare si vazind ce „pupaceala” ma asteapta din partea fratelui usier, am preferat sa fac stinga imprejur si sa caut usa pe care intra corul. In prezent, lucrez impreuna cu frati menoniti la o societate misionara, si, pentru dinsii, sarutarea sfinta este un act de cult, ca si cina Domnului sau botezul. Ei practica „sarutarea uscata”, asezata decent pe amindoi obrajii.

Probabil ca cea mai grea incercare la care a fost supusa „retinerea” mea in materie de sarutari, a fost vizita pe care am facut-o in Bisericile din Chisinau si Cernauti. Dupa serviciul divin a trebuit sa stau la usa si sa-i salut pe cei peste 1500 de membrii ai Bisericii. Si cind te pupa un rus, te pupa strasnic!)

Lasind gluma la o parte, toate lucrurile spuse mai sus nu trebuie in nici un fel sa minimalizeze importanta atentiei pe care trebuie sa ne-o acordam unii altora.

Fiecare om este un suflet scump pentru care a murit Christos si trebuie sa ne deprindem sa-i dam atentia care i se cuvine.

Nu astepta sa fi salutat de altul, ci saluta tu mai intii. Salutul este o punte intinsa intre doi oameni. Rostirea numelui cuiva este ca rasucirea cheii intr-o incuietoare a inimii. Cred ca ati observat multimea de oameni pe care-i pomeneste pe nume apostolul Pavel in Romani 16. In total sint 26 de nume, dintre care 9 sint nume de femei. Ar trebui sa li se arate aceasta lista celor care-l prezinta pe Pavel drept un „sexist” pornit impotriva femeilor. Pasajul din finalul epistolei catre Biserica din Roma ni-l prezinta pe Pavel ca pe unul care stie sa aprecieze lucrarea femeilor si importanta slujirii lor in Biserica.

In problema salutului, Domnul Isus ne da aceasta avertizare: „Paziti-va de carturari, carora le place sa se plimbe in haine lungi, si sa le faca lumea plecaciuni prin piete; ei umbla dupa scaunele dintii in sinagogi, si dupa locurile dintii la ospete” (Luca 20:46). Acesti invatatori ai Legii umblau sa primeasca lauda, respect si slava din partea celorlalti. Dar Domnul Isus vrea ca cei ce-L urmeaza sa fie gata sa dea, nu sa primeasca. „Este mai ferice sa dai, decit sa primesti”.

In practicarea salutului, vei vedea ca oamenii se impart in citeva categorii distincte: cei entuziasti, cei retinuti, cei reci, si cei care se strecoara incercind sa dispara nebagati in seama de ceilalti.

Da mina cu toti, zimbeste, priveste drept in ochi si, pe cit posibil, cauta sa pronunti corect numele persoanei cu care ai de-a face.

Nu fi prea insistent si nu stringe prea tare mina interlocutorului tau, dar nu fi nici prea timid si nu intinde o mina rece si alunecoasa ca un peste.

Am spus deja ca este foarte important sa poti sa te adresezi fiecaruia pe nume. Sunetul numelui propriu este cea mai placuta melodie pentru fiecare dintre noi. Biblia ne spune ca si Dumnezeu isi arata pretuirea pentru fiecare dintre noi in acest fel: „El isi cheama oile pe nume …” (Ioan 10:3). Tineti minte ce reactie a avut Maria Magdalena la mormint? Cind Domnul i-a spus: „Femeie, de ce plingi?”, ea l-a confundat cu gradinarul si a continuat sa plinga. Cind El i-a zis insa: „Marie!” , inima ei L-a recunoscut (Ioan 20:15-16).

Ati observat vreodata care va este reactia cind cineva va uita numele, vi-l confunda sau vi-l pronunta gresit? In asemenea situatii, nimeni nu este placut impresionat.

La inceputul secolului, una dintre cele mai mari otelarii din Cleveland era de vinzare. Ea purta numele celui care o infiintase. Diferiti oameni au facut diferite oferte, dar fiecarui ofertant, proprietarul i-a pus si intrebarea aceasta: „Spune-mi cum ai de gind sa numesti Compania dupa ce o vei cumpara?” Unul singur a stiut cum sa raspunda: „Bine, dar nici nu mai trebuie sa intrebati! Numele dumneavoastra si-a cistigat deja o reputatie serioasa si eu nu vreau sa o pierd. Compania va purta in continuare acelasi nume”. Cred ca nu mai trebuie sa va spun ca autorul acestui raspuns a fost cumparatorul ales. Am spus ales si ar trebui sa adaug si „fericit”, caci el a obtinut Compania la 65 % din valoarea pe care o ofereau ceilalti. Diferenta de bani a fost valoarea numelui propriu de care acest cumparator a stiut sa se foloseasca.

Exasperat ca nu reuseste nicidecum sa incheie contracte cu o anumita companie din Ne[ }or\ un „salesman” (vinzator) american a hotarit sa-l cheme la telefon pe insusi proprietarul firmei. Din intimplare, acel om era de origine greaca si numele lui era foarte greu de pronuntat pentru un vorbitor de limba engleza. Omul nostru nu s-a dat insa batut, a chemat la telefon un profesor de limba greaca de la Universitatea locala, si-a notat cu litere mari pe un carton pronuntarea corecta, a repetat-o de citeva ori cu voce tare si a format apoi numarul de telefon: „Alo, domnul |ermopoulopulos ?” Spre surprinderea sa, omul de la capatul firului n-a raspuns imediat. Dupa o oarecare tacere, emotionat, patronul firmei i-a spus: „Domnule, sint de 15 ani in America si esti primul om care-mi pronunta corect numele. Cine esti dumneata domnule si cu ce te pot servi?” Rezultatul convorbirii a fost o invitatie la masa, o discutie placuta si … o sumedenie de contracte banoase!

Traim intr-o lume aglomerata cu oameni singurateci. Privirile noastre mingiie multimile, dar n-au timp sa se opreasca asupra fiecarei fete in parte. Toti simtim si resimtim lipsa de atentie si de contacte personale cu adevarat semnificative. Cineva spunea revoltat: „Auzi domnule”, l-am intrebat, „ce mai faci? si n-am mai putut sa scap de el o jumatate de ora!” Pina si intrebarile noastre au ajuns doar un fel de politete goala si lipsita de simtaminte. Se spune ca un francez distrat a intilnit o cunostinta indepartata si a intrebat-o automat: „Ce va mai face sotul?” Exact in timp ce vorbea, el si-a amintit ca sotul femeii murise cu citava vreme in urma, asa ca a incercat sa o „dreaga”, continuind distrat: „Tot mort, tot mort ?”

Felul in care salutam pe cineva da pe fata valoarea pe care i-o acordam in ierarhiile inimii noastre. Iata ce frumos stie sa se adreseze apostolul Pavel celor din Biserica din Corint: „Bisericile din Asia va trimit sanatate. Acuila si Priscila, impreuna cu Biserica din casa lor, va trimit multa sanatate in Domnul. Toti fratii va trimit sanatate. Spuneti-va sanatate unii altora cu o sarutare sfinta. Urarile de sanatate sint scrise cu insasi mina mea: Pavel. Daca nu iubeste cineva pe Domnul nostru Isus Christos, sa fie anatema! „Maranata” (Domnul nostru vine!). Harul Domnului Isus Christos sa fie cu voi. Dragostea mea este cu voi cu toti in Christos Isus. Amin” (1 Cor. 16:19-24). Gestul lui Pavel este emotionant. In mod normal, din cauza bolii de ochi de care suferea, apostolul nu-si scria epistolele, ci doar le dicta altora („Va trimet sanatate in Domnul eu, Tertiu, care am scris epistola aceasta” – Rom. 16:22). Singura exceptie a fost atunci cind a scris, nu o doctrina importanta, ci o urare de bine catre fratii sai de departe.

Iata ce plin de caldura ii scrie lui Tit: „Toti cei ce sint cu mine iti trimit sanatate. Spune sanatate celor ce ne iubesc in credinta. Harul sa fie cu voi cu toti! Amin” (Tit 3:15).

Nu uita sa-i incurajezi pe cei din preajma ta cu un cuvint bun si cu o incurajare din inima.

„Spuneti-va sanatate unii altora”.

Raul si moartea – Viorel Pop

COLEGIUL BIBLIC EST – EUROPEAN ORADEA
RAUL SI MOARTEA
LUCRARE PENTRU CURSUL DE APOLOGETICA
STUDENT: VIOREL POP
Anul: 2005

Vizualizare in format pdf
I. INTRODUCERE
Problema raului, asa cum o numeste Erickson ,,o problema speciala”, este intradevar
o problema dificila, speciala, care ridica multe intrebari si are mai putine
raspunsuri, dar merita un interes deosebit, pentru a cunoaste originea raului, manifestarea
lui in Universul nostru si in mod special sa avem putem da un raspuns celor care cauta sa
nege existenta lui Dumnezeu, ori sa diminueze autoritatea lui in lumea creata. Multi nu se
opresc aici, ci ii reproseaza lui Dumnezeu, iL fac vinovat pentru raul cu care se confrunta,
de toate efectele negative ale raului, altii iL invinuiesc pe Dumnezeu pentru modul in
care ei actioneaza spunand Dumnezeu i-a creat asa rai. Poate ca omenirea nu are
probleme cand un om rau sufera, insa este o problema acuta a suferintei oamenilor
nevinovati, a copiilor care se nasc orbi ori cu malformatii, o viata care se stinge prea
devreme, sau problema nedreptatii sociale. De ce exista atata ura, razboaie in care mii de
oameni nevinovati sunt prinsi la mijloc si ucisi, mutilati si chiar copiii au de suferit ?
Sunt intrebari la care noi ca si crestini suntem provocati sa raspundem, uneori mai
delicat, alteori luand o pozitie ferma, nu ca Dumnezeu ar avea nevoie sa fie aparat, insa
este responsabilitatea noastra sa avem unele raspunsuri, pe baza a ceea ce avem: revelatia
divina, Cuvantul lui Dumnezeu. Desigur ca exista diferite interpretari si aceasta problema
exista in toate teologiile, si imbraca diferite forme. Forma teologica a problemei se ocupa
de rau in general, si nu raspunde la o anumita situatie specifica. Insistenta teismului ca
Dumnezeul omnipotent este in cele din urma Singurul care determina realitatea si
evenimentele poate fi dezvoltata in diferite feluri, astfel ca discutia despre Dumnezeu si
rau nu are un numitor comun; diferitele sisteme de gandire genereaza diferite probleme.

II. NATURA PROBLEMEI
Dumnezeu este bun, Dumnezeu este Atotputernic, Dumnezeu poate sa impiedice
aparitia raului si totusi raul este prezent in Univers, raul isi face simtita prezenta in toate
domeniile vietii noastre de activitate. Problema raului poate fi pusa intr-un mod simplu
sau unul mai complicat. ,,O formulare clasica a problemei suna in felul urmator: fie ca
Dumnezeu este atotputernic, dar nu atotbun, si de aceea nu pune capat raului, fie ca este
atotbun, dar incapabil de a opri raul si in acest caz nu este atotputernic.1” David Hume a
formulat-o pe scurt in cartea lui ,,Dialoguri privind natura religie”, in discutia lui despre
Dumnezeu astfel: ,,Este El oare dispus sa previna raul, dar nu este in stare?, atunci El este
neputincios. Este oare in stare dar nu si dispus?, atunci El este rauvoitor. Este atat in
stare, cat si dispus sa il previna? Atunci de unde vine raul?” Prin urmare problema raului
implica trei concepte: puterea lui Dumnezeu, bunatatea lui Dumnezeu si prezenta raului
in lume.
Problema centrala care strabate aceasta discutie a raului este daca si cum poate fi
considerat Dumnezeu atat cauza a factorilor pe care noi ii consideram rai, cat si
aparatorul si pastratorul a ceea ce consideram bine. ,,Tendinta generala este de a-L blama
pe Dumnezeu pentru raul si suferinta existenta si de a-I atribui Lui toata responsabilitatea
pentru ele.”2 Aceasta este una din reactii in fata raului, insa ,,multi cred ca dovada cea
mai buna pentru inexistenta lui Dumnezeu este prezenta raului si a suferintei in lumea
noastra, in special daca vorbim despre un Dumnezeu bun si iubitor.”3 Problema devine si
mai acuta cand aducem in discutie si imaginea chinurilor eterne ale iadului. Pentru unii
oameni , chiar crestini, ideea ca omul va plati o vesnicie pentru raul facut in viata aceasta
scurta, nu poate fi acceptata, de aici si doctrina purgatoriului, a anihilarii sau a
universalismului.
Problema raului poate fi inteleasa in functie de modul in care cineva defineste
raul, de acest concept al raului.

III. DEFINIREA SI CLASIFICAREA RAULUI
Termenul pentru rau in ebraica este ra` , iar in greaca – κακοσ.Raul are o
semnificatie mult mai larga decat pacatul. Termenul ebraic provine dintr-o radacina care
insemna ,,a se strica”, a fi stricat, prin urmare, lipsit de valoare. Cuvintul uneste fapta rea
si consecinta ei. In Noul Testament κακοσ inseamna calitatea raului in caracterul lui
esential, precum si efectele sau influentele lui daunatoare. Desi aspectele acestea sunt
diferite, exista in mod frecvent o relatie stransa intre ele.4
Diferitele cauze sau rezultate ale raului ne duce la o clasificare a lui. Nu putem
privi raul ca un tot unitar, pentru ca el este perceput in diferite forme, diferite grade de
intensitate.
De obicei impartirea raului este in rau natural si moral. O mare parte a raului fizic
se datoreaza raului moral. Suferinta si pacatul nu sunt conectate in mod necesar, in cazuri
individuale, insa egoismul uman si pacatul explica multe din relele din lume. Desi toate
relele trebuie pedepsite, nu tot raul fizic constituie o pedeapsa pentru faptele rele.
Raul natural – ,,este un rau care nu implica vointa si actiunea umana, ci este pur si
simplu un aspect al naturii care pare sa lucreze impotriva bunastarii omului.”5 Este acel
rau manifestat in domeniul natural: uragane, cutremure, boli, dezastre naturale, inundatii,
eruptii vulcanice si altele de acest gen. Aceste forte distructive, manifestari catastrofice,
produc mari pierderi de vieti omenesti si de bunuri materiale. Conform Scripturii, raul
natural este tot o consecinta a caderii omului in pacat, cadere care a afectat intreaga
natura. In Romani cap. 8, apostolul Pavel vorbeste despre intreaga creatie care asteapta
eliberarea din robia stricaciunii. Chiar si in Vechiul Testament cand proorocii vorbesc
despre restaurare, aproape intatdeauna este inclusa si creatia, ca parte a restaurarii
promise.
Raul moral – reprezinta ,,acele rele care pot fi puse pe seama alegerii si actiunii
agentilor morali liberi.”6 Din aceasta categorie fac parte razboiul, crima, discriminarea,
cruzimea, scalavia si toate nedreptatile. Aceasta lista incompleta de rele poarta amprenta
omului, ca urmare a alegerii lui, a raportarii gresite la standardul pe care Dumnezeu
Creatorul ni l-a dat, sfintenia. Dumnezeu este despartit de orice rau, si nu este in nici un
caz raspunzator pentru el.
O alta clasificare a raului cuprinde si raul fizic, care ,,se refera la senzatia de
durere fizica sau disconfort. Poate include si suferinta mentala. Atat durerea fizica, cat si
cea mentala variaza in functie de individ.”7 Proorocii L-au considerat pe Dumnezeu ca
fiind Cauza suprema a raului exprimat prin durere, suferinta sau dezastru. Cand oamenii
violeaza legile morale ale lui Dumnezeu, ei experimenteaza repercursiunile actiunilor lor,
care pot fi intr-un conflict penal sau retributiv.
Desigur deasupra acestor rele, a raului cu care ne confruntam ca si fiinte umane,
exista un rau metafizic, existent in lumea imateriala, dincolo de aceasta lume fizica, dar
care poate si influenteaza lumea fizica. De fapt acolo a inceput tot raul. Contrar
dualismului filosofic pentru vare binele si raul sunt principii eterne, Scriptura arata ca
raul are un inceput bine definit, care mai apoi s-a extins si in lumea noastra. Atat Vechiul
Testament cat si Noul Testament vorbesc despre aceasta lume metafizica, despre puterile,
domniile, stapanirile din locurile ceresti.
Am precizat ca problema raului si a suferintei este una dintre problemele profunde
ale tuturor timpurilor, problema care a devenit tot mai acuta in vremea noastra. Pentru a
raspunde acesei probleme si intrebarilor ce decurg din ea, teologii au sugerat diferite
solutii, in functie de intelegerea fiecaruia asupra raului si de ceea ce au considerat ca fiind
sursa raului.

IV. TIPURI DE SOLUTII
A. FINITISMUL : Respingerea omnipotentei
,,Finitismul este o provocare insufletitoare la un efort moral, etern si cooperativ – o
cooperare intre om si Dumnezeu.”8 Prin finitism se incearca abandonarea ideii de
omnipotenta a lui Dumnezeu, luand forma unui dualism care sugereaza ca in Univers nu
exista un singur principiu ultim, ci duoa, adica pe langa Dumnezeu mai exista si puterea
raului imaginata ca ceva necreat, o forta prezenta dintotdeauna si care este intr-o continua
lupta cu Dumnezeu fara sa se poata prevedea rezultatul final. ,,Dualismul este credinta ca
indaratul oricarui lucru exista doua forte egale si independente, una dintre ele buna si
cealalta rea, si ca Universul acesta este campul de bataie in care ele duc aceasta lupta
nesfarsita.”9 Exista ceva care limiteaza ceea ce Dumnezeu este in stare sa voiasca.
Brightman afirma ca: ,, toti finitistii sunt de parere ca in Univers exista ceva necreat de
Dumnezeu si care nu este un rezultat al unei auto-limitari voluntare, un lucru pe care
Dumnezeu il intampina fie ca pe un obstacol, fie ca pe un instrument pentru voia Sa.”10
Spre deossebire de teisti care sustin ca Dumnezeu nu este limitat de vointa libera, finitistii
sustin ca Dumnezeu nu a ales sa dea omului vointa libera, ci tocmai aceasta vointa libera
a omului este ceea ce Dumnezeu gaseste si cu care trebuie sa lucreze. Brigtman spre
deosebire de majoritatea finitistilor care sustin un dualism ce-L limiteaza pe Dumnezeu in
ceea ce poate face, el sustine o limitare in cadrul naturii lui Dumnezeu. Adica un
Dumnezeu finit in vointa lui si nu un Dumnezeu finit. Cu toate ca finitismul rezolva
problema raului prin respingerea omnipotentei lui Dumnezeu, de fapt el rezolva problema
problemei raului, adica el da o explicatie pentru cauza existentei raului, dar nu ofera o
asigurare a faptului ca in cele din urma raul va fi biruit

B. MODIFICAREA CONCEPTULUI DE BUNATATE A LUI DUMNEZEU
Putini dintre crestini ar tagadui bunatatea lui Dumnezeu, sau poate niciunul, insa
exista unii care, cel putin in mod indirect, sugereaza ca bunatatea lui Dumnezeu trebuie
inteleasa intr-un sens usor diferit de cel obisnuit. Gordon H. Clark imparte voia lui
Dumnezeu in voie perceptiva si voie decretiva. Voia perceptiva este reprezentata de ceea
ce porunceste Dumnezeu, cum sunt Decalogul, acestea fiind lucrurile ce trebuiesc facute,
pe cand voia decretiva a lui Dumnezeu este cea care cauzeaza fiecare eveniment in parte,
adica Dumnezeu este cauza ultima a fiecarui lucru, si nu este nimic independent de El.
Aceasta nu insemna ca Dumnezeu este autorul pacatului, pentru ca prin definitie
Dumnezeu nu poate pacatui. Dumnezeu nu comite pacat, ci oamenii. Clark ofera cateva
puncte pentru elucidarea pozitiei lui, afirmand ca tot ceea ce face Dumnezeu este just si
drept, numai datorita faptului ca El o face. Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor si
are drepturi absolute, nelimitate, de aceea pentru Dumnezeu nu este incorectsa il faca pe
om sa pacatuiasca. Legile impuse de Dumnezeu oamenilor nu i se pot aplica Lui. De
exemplu El nu poate sa fure fiindca toate lucrurile ii apartin.
In solutia oferita de Clark la problema raului termenul de bunatate trece printr-o
asemenea transformare, incat a ajuns sa fie total diferit de ce se intelege prin bunatatea lui
Dumnezeu. Natura bunatatii este pusa la indoiala prin discutarea responsabilitatii de catre
Clark care afirma: ,, omul este responsabil deoarece Dumnezeu ii cere socoteala; omul
este responsabil deoarece puterea suprema il poate pedepsi pentru neascultare. Dumnezeu
dimpotriva, nu poate fi responsabil din simplul motiv ca nu exista nici o putere superioara
Lui, care sa-L traga la raspundere sau sa-L poata pedepsi.”11Credinta in suveranitatea
raului l-a facut pe Clark sa defineasca bunatatea divina intr-un asemenea mod incat sa
permita cauzarea raului dar nu si responsabilitatea pentru rau.

C. NEGAREA RAULUI SAU MONISMUL
O alta solutie la problema raului este respingerea realitatii raului, adica
neacceptarea existentei raului, imposibilitatea de a coexista cu un Dumnezeu bun si
omnipotent. Acest punct de vedere ia diverse forme de panteism. Filozofia lui Benedict
Espinoza sustine ca: ,, exista doar o singura substanta si ca toate lucrurile care se pot
distinge sunt moduri sau atribute ale acelei substante. Totul este cauzat in moid
determinist: Dumnezeu aduce totul in fiinta la cel mai inalt nivel de perfectiune.”12
Monismul sustine ca in realitate totul este bun, prin urmare nu exista rau.
O alta versiune a acestei solutii poate fi gasitp in ideologia miscarii Stiinta
Crestina. reprezentanta acestei miscari este Mary Baker Eddy, care sustineca singura
realitate este Dumnezeu, mintea infinita, negand realitatea materiei, care dupa afirmatiile
ei nu are o existenta reala nici in minte ci este doar o iluzie, la fel ca raul care nu are o
realitate, nici persoana, loc sau lucru, ci este doar o iluzie a simtului material. Ceea ce
sustine Mary B. Eddy este ca raul nu a originat sau nu a existat niciodata ca entitate. Raul
este doar o credinta falsa. La fel, existenta bolii este considerata o iluzie si ceea ce este
perceput ca boala este cauzat de o credinta gresita, de o inselare a simturilor, si tratamentul impotriva bolii nu trebuie realizat prin mijloace medicale, ci in cunosterea
adevarului, care este recunoasterea naturii imaginare a durerii pe care o simte si cand
boala si durerea vor fi considerate ireale, ele vor disparea si nu vor mai chinui omul.
Aceasta conceptie are trei probleme. O prima problema este ca Stiinta Crestina nu
a indepartat in intregime raul, deoarece ca boala nu exista ci este doar o iluzie, boala si
durerea este prezenta in lume si fiecareavem parte de ea si o simtim cat se poate de real.
O alta problema este ca nu pot explica existenta iluuziei. Intr-o lume in care totul este
Dumnezeu si materia este ireala, cum poate sa apara iluzia, aceasta credinta falsa, si ce a
produs-o. A treia problema e ca teoria lor nu functioneaza, adica o inselegere corecta nu
va risipi raul, pentru ca si adeptii Stiintei Crestine se imbolnavesc si mor.

IV. TEME AJUTATOARE
A. RAUL CA INSOTITOR NECESAR AL CREARII OMULUI
Faptul ca Dumnezeu ne-a creat sa fim fiinte libere, cu capacitatea de alegere, de a
ne manifesta anumite capacitati cu care am fost inzestrati, ca de exemplu capacitatea de a
dori sau de a actiona, existenta raului era necesara pentru exercitarea acestor capacitati, a
dreptului de liber arbitru. Daca nu ar fi existat raul, omul nu ar fi avut intre ce sa aleaga,
si daca Dumnezeu ar fi impiedicat raul ar fi trebuit sa creeze andoizi, roboti, si nu
oameni. Dumnezeu a ales sa creeze oameni deplin liberi, cu care sa poata avea partasie.
,,Dumnezeu a creat lucruri care au vointa libera. Aceasta insemna creaturi care pot alege
binele sau raul. Unii oameni cred ca ei isi pot imagina o creatura care sa fie libera, dar
care sa nu aiba posibilitatea sa faca raul; eu nu-mi pot imagina asa ceva. Daca un lucru
este liber sa fie bun, atuncieste liber si sa fie rau.”13 Se pune problema de ce Dumnezeu a
creat fiintele Sale, tngerii si omul cu aceasta vointa libera, lasand astfel deschisa
posibilitatea aparitiei pacatului si a razboiului din Univers? Oare era singura alternativa,
ori Dumnezeu nu a stiut urmarile acestui fapt? C.S.Lewis incearca sa dea un raspuns
acestei probleme si afirma: ,,Daca Dumnezeu considera ca aceasta stare de razboi din
univers este un pret care merita sa fie platit pentru vointa libera – ca merita sa creeze o
lume vie in care creaturile pot face bine sau rau si in care se poate petrece ceva cu
adevarat important, in loc sa creeze o lume care se misca numai atunci cand trage El
sforile – putem crede si noi ca este un pret care merita platit.”14 Dumnezeu a creat omul
in stare perfecta, insa el avea posibilitatea sa nu pacatuiasca. Cred ca oamenii sunt tentati
sa accentueze cealalta parte, adica posibilitatea omului de a pacatui. Biserica Ortodoxa
respinge ideea desavarsirii omului di punt de vedere intelectual si moral, sau mai precis, a
cunostintei si a sfinteniei, pentru ca altfel caderea acestuia nu s-ar putea explica. Insa
tocmai aceasta vointa libera exprima ideea de perfectiune. Pentru a putea fi exercitata
aceasta vointa libera, era nevoie sa existe si o alta alternativa pe care sa o alega omul,
pentru ca altfel vointa libera devenea inutila. Feinberg emite ipoteza ca: ,,Dumnezeu ar fi
putut sa reteze dorinta umana in asa fel incat nimeni sa nu faca raul, dar daca ar fi retezat
astfel dorinta umana, viata individuala si relatiile interpersonale s-ar macina uneori pana
la incetarea lor completa. Avand in vedere viata data omului, Dumnezeu pentru a preveni
raul ar fi trebuit sa intervina miraculospt a zadarnici intentia omului de a pacatui, fie sa ii
ofere omului capacitatile mentale si morale supraumane, dar El nu a ales nici una dintre
aceste alternative, fiindca ele ar fi exclus crearea acelui tip de natura umana intentionata
de Dumnezeu.”15
Se pune problema de ce nu desfiinteaza Dumnezeu raul, de ce nu il opreste?
Desigur ca pentru Dumnezeu nu ar fi o solutie grea, dar dragostea Lui si credinciosia Lui
iL impiedica sa recurga la acest lucru, altfel ar trebui sa nimiceasca intreaga rasa umana,
fiindca toti suntem pacatoti. ,,Daca Dumnezeu ar smulge raul din radacini astazi ar afce o
lucrare completa. Actiunea Sa ar trebui sa includa minciunile si impuritatile noastre
personale, lipsa noastra de dragoste si esecurile noastre in a face binele.”16 Dar daca
Dumnezeu ar face aceasta actiune de eradicare a raului, oare cine ar putea sta in fata
dreptatii Lui? Psalmul 130:3 exprima acesta idee ,,Daca ai pastra, Doamne, aducerea
aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta in picioare, Doamne?”

B. O REEVALUARE A BINELUI SI RAULUI
Conceptia noastra despre bine si rau poate fi denaturata, astfel ca noi suntem tentati sa
credem ca orice lucru care ne place sau ne face placere este bine, si tot ceea ce este
neplacut sau incomod pentru noi il numim rau. Biblia, insa ne prezinta o alta
perspectiva asupra conceptului de bine si rau. Analizarea unor aspecte arata ca
identificarea raului cu neplacutul este gresita, incorecta.
Un prim aspect este dimensiunea divina, adica privirea binelui in raport cu voia si
Fiinta lui Dumnezeu, si nu prin prisma a ceea ce ii aduce in mod direct placere
omului. Binele nu este confortul de scurta durata, ci bunastarea de lunga durata a
omului, pe care-L doreste Dumnezeu pentru noi. Conceptia noastra despre bine si rau
este formulata pe baza unor date incomplete, ca rezultat al limitarii noastre ca fiinte
umane. ,,Acele percepte morale pe care le da El, si care mie mi se par atat de
suparatoare si anoste, pot fi ceea ce El stie ca va lucra de fapt spre binele meu
ultim.”17 Aprecierile mele s-ar putea sa fie de multe ori eronate.
Al doilea aspect este dimensiunea timpului sau a duratei. De multe ori unele
experiente pe care le traim ni se par rele, dar dupa un timp ele aduc un bine mult mai
mare, astfel ca ceea ce atunci ni se parea rau acum il vedem ca un bine.
Al treilea aspect este legat de extinderea raului, adica ceea ce dintr-o perswpectiva
ingusta poate fi rau intr-un cadru mailarg poate fi bine. Ceea ce face ca un lucru sa fie
bun este ca Dumnezeu a planuit acel lucru, deoarece toate planurile, actiunile lui
Dumnezeu sunt bune si la fel si consecintele lor sunt bune.

C. RAUL IN GENERAL CA REZULTAT AL PACATULUI IN GENERAL
Raul cu toate formele sale a aparut in cer, cand diavolul s-a rasculat impotriva lui
Dumnezeu, dorind sa fie asemenea Lui. ,,Raul a aparut ca o relatie pana altunci
neexistenta intre fiintele deja existente. Motivul pentru care aceasta noua relatie este
numita rau, este ca aceasta nu reprezinta corect realitatea lucrurilor, o interpretare falsa a
realitatii asupra careia s-a operat.”18 Prin caderea omului, a lui Adam in pacatul
neascultarii fata de Dumnezeu, a atras asupra lui pedeapsa, blestemul si judecata lui
Dumnezeu, fata de intrega rasa umana, care are consecinte asupra intregii creatii care este
sub robia stricaciunii. Prin pacatul lui Adam a patruns in natura umana, microbul
pacatului, care-i determina pe toti oamenii sa pacatuiasca, provocand decaderea intregii
rase umane. Asadar vinovatia pacatului lui Adam a fost imputat imediat si instantaneu
tutror urmasilor sai, si fiecare om in parte merita pedeapsa prin faptul ca pacatuiesc.
Efectele caderii in domeniul raului moral, care este legat de vointa si infaptuirea umana,
care este evidenta si nu exista nici o indoiala ca o mare parte din durerea si nefericirea
omului se datoreaza raului structural, cel care actioneaza la nivelul relatiilor
interpersonale.
Se ridica intrebarea cum a putut sa aiba loc primul pacat al omului, deoarece omul
a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, si El ,,a creat totul in asa fel incat omul sa poata
trai in conditii ideale”19 La creatie, Dumnezeu a pus in om dorinte legitime, tnsa ele au
devenit instrumentul folosit de satan pentru a-l face pe om sa pacatuiasca, sa se
razvrateasca. Satan a indemnat la folosirea acestor forte motrice, impotriva poruncii
directe a lui Dumnezeu de a nu manca din pom.Asa cum diavolul a ispitit primii oameni,
el va ispitifiecare om, cautand sa determine pe fiecare sa se indoiasca de autoritatea lui
Dumnezeu, de repercursiunile neascultarii, de bunele Sale intentii.

D. RAUL SPECIFIC CA REZULTAT AL PACATULUI SPECIFIC
Unele rele specifice pot fi rezultatul unor pacate specifice, sau cel putin al unor
imprudente. Unele intamplari rele din viata sunt cauzate de actiunile pacatoase ale altora.
Crima, maltratarea copiilor, furtul, violul, sunt consecinte aleexercitarii unor alegeri
pacatoase. In unele cazuri victima contribuie la fapta rea sau o provoaca, alteori victima
nueste vinovata de raul care are loc. De multe ori noi aducem raul asupra noastra prin
propriile noastre actiuni pacatoase sau neintelepte, insa nu intotdeauna raul este rezultat
al pacatului specific, asa cum este cazul orbului din nastere, problema pe care Isus o
carifica pentru ucenici. ,,Este lipsit de intelepciune sa punem in mod automat nenorocirile
unui om pe seama pacatului lui propriu., desi exista aceasta idee gresita ca Dumnezeu
trimite fiecare eveniment in parte caraspuns la actiunile noastre.”20 Cu toate ca
Dumnezeu este Suveran, El nu face neaparat ca fiecare rau specific sa fie un raspuns la
un anume pacat specific. Exista totusi pacate care duc la repercursiuni regretabile ce se
rasfrang asupra pacatosului. Acestea ar trebui privite ca efecte ale anumitor fapte, decat
ca pedeapsa a lui Dumnezeu. Nu se pune problema ca Dumnezeu il pedepseste pe
pacatos, ci faptul ca pacatul infaptuit, fapta comisa, poate pune in miscare un intreg lant
de efecte negative.
Desigur ca lista efectelor negative ale pacatului este lunga. Unul dintre aceste
efecte este moartea. Odata cu intrarea pacatului in lume, moartea actioneaza ca un
principiu, pentru ca ,,plata pacatului este moartea”(Rom.6: 23), si cum toata omenirea
este in pacat, toti suntem sub acest blestem al mortii. ,,Prin pacat a intrat moartea, si
astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilo, din pricina ca toti au pacatuit”(Rom.5:
12) Inainte de cadere ,,moartea era un concept abstract pentru om.”21 Singurul mod in
care omul putea intelege moartea era sa o experimenteze. Indepartarea omului de
Dumnezeu, singura sursa a vietii, este moarte. ,,Moartea si suferinta accentueaza lipsa de
putere a omului despartit de Dumnezeu, care este sursa puterii, a vietii. Moartea si
suferinsa ar trebui sa ne aminteasca de grozavia pacatului.”22
Conform parerii lui Thiessen, moartea este de trei feluri, sau ,,o moarte intreita”
– Moartea fizica, este separarea sufletului de trup, ca o consecinta
a pacatului
– Moartea spirituala, care este separarea de Dumnezeu, aici pe
pamant, in timp ce suntem in trup; pierderea prezntei lui
Dumnezeu. Aceasta este consecinta imediata a pacatului.
Dumnezeu este de o sfintenie, si nu poate sta in prezenta
pacatului.
– Moartea eterna, este separarea eterna a sufletului de Dumnezeu,
sociata cu tot ce contine pedeapsa divina pentru pacat.
Vestea buna este ca Hristos a venit sa anuleze aceste efecte nefaste ale pacatului, insa
chiar daca moartea a fost infranta prin invierea lui Hristos, ea nu este inca distrusa. Este
un dusman infrant, dar inca nu este eradicata complet. ,,Dumnezeu a facut ceva pentru
solutionarea problemei raului. A infaptuit actu cel mai dramatic, mai costisitor si mai
eficace posibil, prin faptul ca L-a dat pe Fiul Sau ca sa moara pentru oamenii rai.”23
Altfel spus, Dumnezeu Insusi a devenit victima a raului. Cum pot oamenii sa-L acuze
atunci pe El pentru toate relele din univers?Raspunsul ultim la problema raului la nivel
personal se gaseste in moartea ispasitoarea lui Hristos.

CONCLUZII
Daca ar fi sa raspund problemei raului cu care se confrunta omenirea, al raului din
aceasta lume, as putea raspunde la multe intrebari cu privire la sursa lui, efectele ce
decurg din el si modul in care putem fi eliberati de rau, ca principiu. Insa atunci cand
vorbim de raul metafizic, sunt cateva lucruri care ma fac sa am rezerve in a ma pronunta
asupra unui raspuns clar, concret. Probabil ca acest lucru face parte din ,,lucrurile ascunse
ale lui Dumnezeu”. Oridecate ori incercam sa dam un raspuns la problema raului, ar
trebui sa se tina cont in mod egal de fiecare concept implicat in problema. Accentuarea
unui concept, sau diminuarea lui poate duce la o invatatura eronata.
In urma acestui studiu putem trage cateva concluzii:
– Dumnezeu nu este sursa raului, pentru ca raul este ceva contrar
caracterului si fiintei lui Dumnezeu
– Suntem creati de Dumnezeu cu libertatea de alegere, astfel ca
nimeni nu poate sa-L invinovateasca pe Dumnezeu pentru
consecintele alegerii lui
– O parte a relelor se datoreaza actiunii diavolului
– Dumnezeu ingaduie si controleaza raul
– Dumnezeu poate transforma raul in bine
– Dumnezeu va eradica raul definitiv

Note de subsol:
1 Paul E. Little, Sa Stii De Ce Crezi, Ed. Noua Speranta, Timisoara, 1983
2 ibidem
3 BEE, Apologetica- Ghid de studiu, Ed. BEE International, Dalas, 2001
4 Dictionar Biblic, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1995
5 Millard J. Erickson, Teoloigie Crestina .1, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1998
6 ibidem
7 Emil Bartos, Curs de Apologetica, ITP
8 Edgar S. Brigtman, A Psilosophy of Religion, Ed. Englewood, 1940
9 C. S. Lewis, Crestinismul Redus La Esente, SMR, 1987
10 Edgar S. Brigtman, A Psilosophy of Religion, Ed. Englewood, 1940
11 Gordon H. Clark, Religion, Reason and Revelation, Ed. Philadelphia, 1961
12 Millard J. Erickson, Teoloigie Crestina .1, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1998
13 C. S. Lewis, Crestinismul Redus La Esente, SMR, 1987
14 C. S. Lewis, Crestinismul Redus La Esente, SMR, 1987
15 Carl F. Henry, Dumnezeu, revelatie si autoritate, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 2000
16 Paul E. Little, Sa Stii De Ce Crezi, Ed. Noua Speranta, Timisoara, 1983
20 Millard J. Erickson, Teoloigie Crestina .1, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1998
21 BEE, Apologetica- Ghid de studiu, Ed. BEE International, Dalas, 2001
22 ibidem
23 Paul E. Little, Sa Stii De Ce Crezi, Ed. Noua Speranta, Timisoara, 1983

BIBLIOGRAFIE
1. C.S.LEWIS, CRESTINISMUL REDUS LA ESENTE, SMR, 1987
2. Paul E. Little, Sa Stii De Ce Crezi, Ed. Noua Speranta, Timisoara, 1983
3. Millard J. Erickson, Teologie Crestina, Ed. Cartea crestina, Oradea, 1998
4. Werner Gitt, Intrebari mereu puse, Ed. CLV, Bielefeld, 1993
5. BEE, Apologetica, 2001
6. Floyd H Barackman, Teologie Crestina Practica, Ed. Multimedia, Arad, 2003
7. Carl Henry, Dumnezeu, revelatie si autoritate, Ed. Cartea Crestina, Oradea,
2000
8. Ionel Truta, Doctrinele Biblice, Ed. Candela, Arad, 1996
9. Billy Graham, Raspunsuri la problemele vietii, Ed. Casa literaturii Crestine,
Brasov, 1997
10. Norman Geisler, Apologetica Crestina, SMR, Illinois, USA, 1993
11. Clark H. Pinnock, Motive Suficiente, BEE, 1985
12. Josh McDowell&Bob Hostetler, Nu-ti lasa creierul la intrare, Ed. Aqua Forte,
Cluj-Napoca, 1998
13. Henry Thiessen, Prelegeri de Teologie Sistematica, SMR, 1979
14. Jean Calvin, Invatatura Religiei Crestine, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 2003
15. SMR, Dictionar Biblic, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1995

Colegiul Biblic Est European este o scoala care pregateste tineri pentru
lucrarea crestina. Lucrarea aceasta este munca unuia sau a mai multor
studenti, si prin urmare este absolut interzisa copierea ei in scopul
folosirii (publicarii) ei, fara a mentiona sursa ei de providenta. Oricine
doreste sa isi imbogateasca cunostintele si doreste sa fie instruit pentru a
fi un bun slujitor este asteptat sa ne contacteze pe Colegiul Biblic Est-European Oradea.
Intrebari despre subiectele expuse in lucrari, le puteti trimite la adresa
proflorin@hotmail.com (eu le voi directiona catre autori sau persoanele
competente sa raspunda).

Grija de frati – Nu va mintiti unii pe altii

Grija de frati
„Nu va mintiti unii pe altii”

de Simon Schrock

Lumea de astazi este cuprinsa de o epidemie a minciunii. Virusul acestei boli i-a atins pe toti oamenii. „Minciuna sade cu regii la masa”, dar nu lipseste nici din casele celor saraci si lipsiti. Omul de afaceri minte ca sa cistige un ban in plus. Angajatul minte ca sa-si adauge citeva minute pe fisa de pontaj. Sotia isi minte sotul. Sotul isi minte sotia. Politicienii mint ca sa ne faca sa ne simtim mai bine, iar noi ii rasplatim dindu-le functii inalte si salarii pe masura. Copiii isi mint parintii si parintii ascund adevarul de copiii lor. Ne mint cartile de aventuri, ne mint filmele si ne minte presa. A ajuns chiar sa se spuna: „Minti ca o gazeta!” Si totusi oamenii se infrupta voluptos din „ciorba” revistelor de politica si scandal. Traim intr-o lume in care realitatea se reflecta in oglinzi strimbe care ne deformeaza grotesc si caraghios.

Imi amintesc din copilaria mea cum ma invata sotia unui preot sa asez ouale in cosulet in asa fel incit sa strecor printre ele si citeva mai mici, dar sa le pot vinde drept o duzina de oua mari. A fost o lectie despre cum pot sa aranjez o minciuna.

Dumnezeu este foarte sever in problema minciunii. Universul creat de El este moral si este asezat pe adevar. Diavolul este mincinos si Tatal minciunii. Actiunile lui sint veritabile atentate la sanatatea si integritatea creatiei divine. In Vechiul Testament, una dintre cele zece porunci se ocupa direct cu problema minciunii: „Sa nu marturisesti strimb impotriva aproapelui tau” (Exod 20:16). Dumnezeu S-a pronuntat foarte de timpuriu impotriva tendintei noastre de a deforma adevarul.

Noul Testament nu face altceva decit sa intareasca si mai mult porunca lui Dumnezeu impotriva minciunii: „Dar acum lasati-va de toate acestea: de minie, de vrajmasie, de rautate, de clevetire, de vorbe rusinoase care v-ar putea iesi din gura. Nu va mintiti unii pe altii, intrucit v-ati dezbracat de omul cel vechi, cu faptele lui” (Colos. 3:8,9).

Porunca lui Dumnezeu este foarte clara: „Nu va mintiti unii pe altii”. Nu acceptati minciuna in relatiile dintre voi.

Dar de ce trebuie sa abordam un astfel de subiect cind este vorba de crestini? Nu sint toti crestinii sinceri si cinstiti? Ba s-ar putea sa fie. Dar pentru ca Biblia trateaza si acest subiect, am socotit ca este de datoria noastra sa nu-l trecem cu vederea.

Un alt motiv pentru care trebuie sa vorbim despre minciuna mai este si faptul ca natura cu care ne-am nascut este foarte predispusa spre neadevar si inselaciune (Daca nu crezi, intreaba-ti mama). „Smecheria din natura umana se manifesta inca de la cea mai frageda virsta. Un al treilea motiv pentru care abordam acest subiect este faptul ca sintem obligati sa traim intr-o lume de mincinosi si avem nevoie sa ni se aduca mereu aminte ca Biserica trebuie sa fie altfel decit lumea. Adunarea copiilor lui Dumnezeu este chemata sa fie o insula de cinste si integritate intr-o mare de neadevar si minciuna. Tema noastra scoate in evidenta unicitatea si specificul Bisericii tocmai prin accentuarea faptului ca noi nu sintem o adunatura de ipocriti mincinosi.

Se prea poate ca tu sa nu ai nevoie de indemnul din titlu. S-ar putea sa fii deja unul dintre acei putini „alesi” care-si traiesc viata in lumina si in adevar. Daca da, atunci ai privilegiul sa fii un giuvaer de pret intr-o lume care si-a pierdut simtul valorii.

Cine sta linga adevar, inoata impotriva curentului. Orice peste mort poate merge cu apa la vale, dar pentru a inota la deal trebuie sa fii viu si puternic.

Oamenii care nu mint sint o nobila minoritate a oamenilor de caracter. Ei sint o raza luminoasa intr-o mare de intunerec. Viata lor este ca lucrarea farului care calauzeste vapoarele spre siguranta linistita a portului.

Biblia scoate in evidenta gravitatea minciunii si nenorocirile pe care le atrage dupa sine acest pacat:

„De aceea lasati-va de minciuna: Fiecare dintre voi sa spuna aproapelui sau adevarul, pentru ca sintem madulare unii altora” (Efes. 4:25). „Ci, credinciosi adevarului, in dragoste, sa crestem in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Christos” (Efes. 4:15). A te maturiza inseamna si a avea integritate in vorbire.

„Iata ce trebuie sa faceti: Fiecare sa spuna aproapelui sau adevarul; judecati in portile voastre dupa adevar si in vederea pacii; nici unul sa nu gindeasca in inima lui rau impotriva aproapelui sau, si nici sa nu iubiti juramintul strimb! Caci toate lucrurile acestea Eu le urasc, zice Domnul” (Zaharia 8:16, 17).

„Sa amuteasca buzele mincinoase. cari vorbesc cu indrazneala, cu trufie si dispret impotriva celui neprihanit!” (Psalm 31:18).

„Sase lucruri uraste Domnul, si chiar sapte Ii sint urite: ochii trufasi, limba mincinoasa, miinile cari varsa singe nevinovat, inima care urzeste planuri nelegiuite, picioarele care alearga repede la rau, martorul mincinos, care spune minciuni, si cel ce stirneste certuri intre frati” (Prov. 6:16-19).

„Buzele mincinoase sint urite Domnului, dar cei ce lucreaza cu adevar Ii sint placuti” (Prov. 12:22).

„Cel neprihanit uraste cuvintele mincinoase, dar cel rau se face urit si se acopera de rusine” (Prov. 13:5).

„Ceeace face farmecul unui om este bunatatea lui; dar hotarirea Domnului , aceea se implineste” (Prov. 19:22)

Concluzia: Biblia condamna foarte drastic minciuna. Este un pacat care seamana in jur moarte.

Cine a inventat minciuna?

De unde vine minciuna? Cine a fost cel ce a adus-o pe lume? Un lucru este sigur: nu Dumnezeu! Biblia spune: „Este cu neputinta ca Dumnezeu sa minta” (Evrei 6:18). Acest Dumnezeu S-a coborit intre noi in persoana Fiului Sau, Isus Christos, care a declarat: „Eu sint adevarul” (Ioan 14:6). Daca asa stau lucrurile, atunci minciuna trebuie sa fi venit din alta parte.

De fapt, Domnul Isus ne-a spus de la cine vine minciuna: de la diavolul. Iata ce gasim scris: „Voi aveti de tata pe diavolul; si vreti sa impliniti poftele tatalui vostru. El de la inceput a fost ucigas; si nu sta in adevar, pentru ca in el nu este adevar. Ori de cite ori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8:44).

Satan a fost primul care s-a apropiat de cei dintii oameni in gradina Edenului, cu o minciuna: „Oare a zis Dumnezeu? … Cu siguranta ca nu veti muri” (Gen. 3:4). Dar au murit! Si de atunci pina astazi oamenii continua sa moara. Daca nu credeti, intrati putin prin cimitire sau opriti-va putin ochii asupra rubricilor cu anunturi mortuare din paginile ziarelor.

Satan ne-a furnizat prima minciuna si continua sa ne stea la dispozitie cu minciuni proaspete. El il minte pe cel nemintuit, facindu-l sa creada ca are suficient timp in viitor sa se impace cu Dumnezeu. Omul amina crezind spusele diavolului si, daca nu se va trezi, nu se va impaca niciodata cu Dumnezeu. Cunosc un om care a stat odata intr-o Biserica in timpul unei seri de evanghelizare si s-a simtit impins de Duhul Sfint sa se ridice si sa se predea Domnului. Dar o voce perfida i-a soptit: „Nu acum, amina pe Duminica viitoare. O sa-ti fie mai usor „. El a asteptat inca o saptamina, si apoi inca una, si inca una. Nici astazi nu este mintuit. A acceptat minciuna diavolului si este total neputincios.

O alta minciuna a lui Satan este ca poti fi crestin chiar si atunci cind traiesti ca oamenii din lume. El te invata ca poti sa „crezi in Isus” ca intr-un fel de asigurare impotriva incendiilor si asta este suficient ca sa scapi de flacarile iadului. Pretentia lui este ca nu trebuie sa-ti schimbi de loc felul de trai. Doar Christos a murit pentru pacatele lumii! Nu se va impiedica El in citeva pacate ale tale. Aceasta este o minciuna! A fi crestin inseamna a iesi din lume si a te impotrivi si lumii si diavolului. Viata crestina este trairea existentei la un alt nivel, infinit superior stilului de viata al lumii.

Alteori Satan se apropie de crestini cu minciuni despre starea lor inaintea lui Dumnezeu. El vrea sa-i convinga ca pacatele lor nu au fost niciodata iertate. Scopul lui este ca sa-i cufunde intr-o paralizie a nesigurantei si fricii. „Impotriviti-va diavolului si el va fugi de la voi”.

Minciuna vine de la diavolul. El a adus-o pe lume si tot el o tine in existenta, multiplicind-o in fiecare zi. Diavolul este in cautare de slujitori care sa-i poarte minciunile in lume. Daca minti, esti un slujitor al Satanei.

Intr-o zi, am auzit un scrisnet de frine si derapajul rotilor unei masini pe asfaltul din strada. Cind am iesit afara, am vazut o masina care trecuse pe sensul opus celui de mers si se ciocnise cu una care mergea regulamentar. Apropiindu-ma am auzit cum soferul vinovat cauta sa-l convinga pe politai ca nu gresise cu nimic si ca mersese cu o viteza foarte mica. Vorbele lui se contraziceau categoric cu urmele de pe asfalt si cu masuratorile politiei, dar el turuia fara incetare, trimbitindu-si nevinovatia.

Am un prieten functionar care ocupa un post din esalonul de sus al ierarhiei din institutia la care lucreaza. El mi-a povestit cum obisnuia sa minta. Minciuna intrase intr-atit de mult in felul lui de vorbire incit o practica fara nici o rusine. Mai ales atunci cind vorbea la telefon. Astazi, omul acesta este un crestin si spune doar adevarul.

Barbatii isi mint nevestele. Ei pretind ca au stat mai tirziu la servici pentru ore suplimentare, cind de fapt au fost sa pacatuiasca cu secretara sau cu femeile usoare. Nevestele isi inseala si ele barbatii.

Soferul minte ca sa incaseze polita de asigurare. Adolescentul minte ca sa-si ascunda prima tigara. Secretara minte spunand: „Imi pare rau, dar seful n-a venit inca”. Vinzatorii inseala la pret. Constructorii mint despre calitatea si pretul materialelor folosite. Se minte si in piata, se minte in presa si se minte mai ales in politica. Daca-i atragi atentia unui politician ca minte, el cauta imediat citeva cuvinte alunecoase ca sa se justifice, mintind si mai mult si mai tare. Traim intr-o lume care se prabuseste atacata de putregaiul minciunii.

(Nu stiu daca este una din sclipirile ironice ale fratelui Simion Cure sau daca este doar una din vorbele de duh colectionate de el de la altii in timpul vietii, dar l-am auzit spunind: „Ei, hei! Daca ar fi facut Dumnezeu oamenilor o ferestruica pe frunte, ca sa ne putem vedea unii altora gindurile, cred ca mai toti ar umbla cu sapca trasa pina la sprincene!” Intre continutul gindurilor noastre si expresiile buzelor exista uneori o intreaga lume a diferentelor si contradictiilor. Folosim minciuna sau pentru a ascunde ceea ce sintem sau pentru a parea ceea ce am vrea sa fim).

Cum priveste Dumnezeu minciuna?

In tribunalul dreptatii lui Dumnezeu, minciuna este un pacat vrednic de moarte. Tineti minte bine ce ne este scris in Faptele Apostolilor 5:1-10 :

„Dar un om, numit Anania, a vindut o mosioara, cu nevasta-sa Safira si a oprit o parte din pret, cu stirea nevestei lui; apoi a adus partea cealalta si a pus-o la picioarele apostolilor. Petru i-a zis: „Anania, pentruce ti-a umplut Satana inima ca sa minti pe Duhul Sfint, si sa ascunzi o parte din pretul mosioarei? Daca n-o vindeai, nu raminea ea a ta? Si, dupa ce ai vindut-o, nu puteai sa faci ce vrei cu pretul ei? Cum s-a putut naste un astfel de gind in inima ta? N-ai mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu”.

Anania, cind a auzit cuvintele acestea, a cazut jos si si-a dat sufletul. O mare frica a apucat pe toti cei ce ascultau aceste lucruri. Flacaii s-au sculat, l-au invelit, l-au scos afara, si l-au ingropat. Cam dupa trei ceasuri, a intrat si nevasta-sa, fara sa stie ce se intimplase. Petru i-a zis: „Spune-mi cu atit ati vindut mosioara?” „Da”, a raspuns ea, „cu atita”.

Atunci Petru i-a zis: „Cum de v-ati inteles intre voi sa ispititi pe Duhul Domnului? Iata picioarele celorce au ingropat pe barbatul tau, sint la usa si te vor lua si pe tine”.

Ea a cazut indata la picioarele lui si si-a dat sufletul. Cind au intrat flacaii, au gasit-o moarta; au scos-o afara si au ingropat-o linga barbatul ei”.

Dumnezeu pedepseste cu asprime minciuna.

Daca Dumnezeu ar fi la fel de sever cu toti oamenii cum a fost de sever cu Anania si Safira, toate Bisericile ar trebui sa aibe cite un cimitir imens in apropiere. Harul Lui a rinduit insa altfel. Totusi, intimplarea cu Anania si Safira trebuie sa lase si asupra noastra impresia pe care a lasat-o asupra credinciosilor si necredinciosilor din acea vreme: „O mare frica a cuprins toata adunarea si pe toti cei ce au auzit aceste lucruri” (Fapte 5:11).

Dumnezeu nu Si-a schimbat intre timp parerea despre minciuna. Mai devreme sau mai tirziu, toti mincinosii vor sta inaintea dreptatii divine si vor trebui sa dea socoteala ca si Anania si Safira.

Mincinosii vor crede minciuni

Sa nu va inchipuiti ca minciuna face rau numai celor ce sint mintiti. Ea ii distruge in primul rind pe cei ce o practica. Minciuna este pentru caracter ceea ce este rugina pentru fier si mana pentru vita de vie. Cei ce spun altora minciuni ajung sa nu mai aibe nici pentru ei adevarul. Mincinosii ajung foarte curind sa-si creada propriile lor minciuni. Probabil ca acest lucru este cel mai jalnic de privit atunci cind stai fata in fata cu un mincinos de profesie.

Calea minciunii este o spirala inspre lumea tenebroasa a iluziilor si a inselarii de sine: ” De aceea Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile; caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvintat in veci! Amin” (Rom. 1:24-25).

„Din aceasta pricina, Dumnezeu le trimete o lucrare de ratacire, ca sa creada o minciuna: pentru ca toti cei ce n-au crezut adevarul, ci au gasit placere in nelegiuire, sa fie osinditi” (2 Tesal. 2:11,12).

Iata adevarata tragedie: Dumnezeu va ingadui ca mintea si constiinta mincinosului sa se perverteasca pina la autoinselare si autodistrugere. Minciuna este o alegere si un viciu. Pentru ca este un viciu, cel ce alege calea ei, va aluneca irezistibil la vale, mintind pe zi ce trece mai mult, ca sa-si sporeasca senzatia de placere si va ajunge sa se rupa tragic de realitate. Nu glumiti cu minciuna.

Nu toate minciunile se spun cu gura

Imi amintesc ca in copilarie am imprumutat bicicleta unui prieten ca sa fac si eu „o tura”. Tocmai plouase si am incercat sa trec printr-o balta, dar, ca un facut, mi s-a impotmolit roata din fata si am aterizat cu amindoua picioarele in noroi. Paguba nu era mare, dar acum ma gindeam cum am sa-i spun mamei. Mintea mea se muncea deja ca sa inventeze cuvinte care nici sa nu minta, dar nici sa nu spuna tot adevarul.

La fel fac toti politicienii de pretutindeni. Ei sint maestrii ai cuvintelor potrivite. Discursurile lor sint intotdeauna doar in parte adevarate.

(Fratele Mircu Cocar, pastor la Sibiu, imi povestea despre un frate care a venit sa-i reclame comportamentul ciudat al unuia din adunare. De cite ori dadea mina cu ceilalti, reclamatul spunea: „Pacea Domnului”, „Multa sanatate”, sau alte salutari asemanatoare. De cite ori dadea insa mina cu reclamantul, fratele poznas repeta aproximativ ironic: „Caldura, frate, multa caldura!” Simtind ca sub salut se ascunde ceva neplacut, reclamantul i-a cerut fratelui Mircu sa stea de vorba cu impricinatul. Zis si facut. Ce explicatie credeti ca a primit fratele Mircu. Omul nostru i-a zis pe sleau: „Noi, pocaitii n-avem voie sa injuram, frate. Ce este mai frumos sa spui: „Arza-te-ar focul!” sau „Caldura, mai multa caldura!” ?

In judetul Neamt am auzit o vorba de duh rostita impotriva celor ce „se prefaceau” ca sint altceva decit erau in realitate. Un om, altfel cinstit, intrase in cirdasie cu niste hoti ca sa se capatuiasca cu ceva benzina. Ca sa-l avertizeze, cineva i-a zis: „Nu te amesteca cu tarite, ca te maninca porcii”. Mai tirziu, colegul meu de Seminar, Mihet Titus, mi-a comunicat o varianta mai distilata a aceleiasi maxime: „Pina se afla ca nu toti urechiatii sint magari, si iepurii umbla potcoviti”.)

O jumatate de adevar este o minciuna intreaga, iar ca sa minti nu-ti trebuiesc intotdeauna cuvinte. Putem sa mintim cu ochii, cu gestul, cu expresia fetei sau cu … lipsa de expresie a fetei. Iata ce spune Biblia despre aceasta: „Omul de nimic, omul nelegiuit, umbla cu neadevarul in gura, clipeste din ochi, da din picior si face semne cu degetele. Rautatea este in inima lui, urzeste lucruri rele intr-una, si stirneste certuri” (Prov. 6:12-14).

Iuda l-a vindut pe Domnul Isus cu o sarutare. Aparent, gestul era un semn de dragoste, dar, in ascuns, sarutul era semnul tradarii. Un om cinstit este un om care spune adevarul cu cuvintul, cu gestul si cu fapta. Biblia ne indeamna sa fim astfel de oameni.

Nu pot sa nu spun ceva si despre expresii exagerate, ca: „Pe cuvintul meu de onoare” sau „Pe cinstea mea ca spun adevarul!”. Cei ce folosesc asemenea expresii se dau singuri de gol ca oameni ai neadevarului. Cine are din cind in cind un cuvint „de onoare” marturiseste despre sine ca de obicei se complace sa foloseasca cuvinte „de ne-onoare”. Crestinii n-au nici voie si nici nevoie sa se „jure”: „Felul vostru de vorbire sa fie: „Da, da: nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rau” (Mat. 5:37) „Mai presus de toate, fratii mei, sa nu va jurati nici pe cer, nici pe pamint, nici cu vreun altfel de juramint. Ci „da” al vostru sa fie „da”; si „nu” al vostru sa fie „nu”, ca sa nu cadeti sub judecata (Iacov 5:12).

Bine, bine, dar ce vom face cu „exagerarile” intentionate spuse in toiul discutiilor prietenesti cu scopul de a provoca risul celor din audienta. Sint si aceste „minciuni conventionale” la fel de interzise ca si celelalte? Parerea noastra este ca nu trebuie sa glumim cu minciuna, dupa cum nu este bine sa glumim cu focul sau cu otrava. Avind in vedere de unde vine minciuna, care ii sint efectele si ce aspra pedeapsa o asteapta, trebuie ca noi sa ne deprindem sa o alungam cu desavirsire din bagajul vietii noastre.

Crestinii sint oameni pasionati de adevar si frumos: „Incolo, fratii mei, tot ce este adevarat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice fapta buna, si orice lauda, aceea sa va insufleteasca” (Filip 4:8).

Minciuna este un pacat. Ea denatureaza realitatea, raspindeste confuzia si are ca si consecinta distrugerea caracterului. Cine tolereaza o minciuna in viata lui se aseamana cu neinteleptul care crede ca un singur mar stricat nu va influenta prea mult lada sa cu mere. Rasplata neghiobiei sale va fi putregaiul.

Soarta celor mincinosi

Orice minciuna va fi data pe fata si orice mincinos va fi pedepsit. Iata cum vede apostolul Ioan viitorul nefericit al celor ce se joaca cu minciuna: „Dar cit despre fricosi, necredinciosi, scirbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, inchinatori la idoli, si toti mincinosii, partea lor este in iazul, care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua. … Nimic intinat nu va intra in ea, nimeni care traieste in spurcaciune si in minciuna; ci numai cei scrisi in cartea vietii Mielului. … Ferice de cei ce isi spala hainele, ca sa aiba drept la pomul vietii, si sa intre pe porti in cetate! Afara sint ciinii, vrajitorii, curvarii, ucigasii, inchinatorii la idoli, si oricine iubeste minciuna si traieste in minciuna!” (Apoc. 21:8, 27; 22:14-15). Viitorul mincinosilor este pierzarea vesnica.

Mincinosii se pot schimba

Daca pentru tine minciuna este un obicei – spune-i pe nume: pacat. Pocaieste-te de ea si cere-I iertare lui Dumnezeu. Cauta apoi sa restabilesti adevarul in relatiile cu cei pe care i-ai mintit. Deprinde-te sa vorbesti „adevarul in dragoste”. Ia hotarirea sa nu mai minti si, prin puterea Duhului Sfint, tine-te cu dintii de hotarirea ta. Striga impreuna cu imparatul David: „Doamne, scapa-mi sufletul de buza mincinoasa, de limba inselatoare!” (Ps. 120:2).

Cina Domnului

COLEGIUL BIBLIC EST EUROPEAN ORADEA
PERSPECTIVA ORTODOXA SI
RASPUNSUL PROTESTANT LA SFANTA
IMPARTASANIE SAU CINA DOMNULUI

LUCRARE PENTRU CURSUL DE TEOLOGIE
COMPARATA
2005

Vizualizare in format pdf
CUPRINS

I. PERSPECTIVA ORTODOXA ASUPRA SFINTEI IMPARTASANII
A. CE ESTE EUHARISTIA SAU IMPARTASANIA
B. ELEMENTELE SFINTEI TAINE
C. CINE POATE SAVARSI SFANTA IMPARTASANIE
D. CINE SE POATE IMPARTASI
E. PREGATIREA PENTRU SFANTA IMPARTASANIE
F. DE CATE ORI RECOMANDA BISERICA IMPARTASANIA
G. EFECTELE SFINTEI IMPARTASANIEI

II. PERSPECTIVA PROTESTANTA DESPRE CINA DOMNULUI
A. TERMINOLOGIE
B. SEMNIFICATII ALE CINEI DOMNULUI
C. CADRUL ISTORIC AL CINEI
D. ELEMENTELE CINEI
E. CINE SE POATE IMPARTASI
F. PREGATIREA PENTRU CINA DOMNULUI
G. BENEFICIILE CINEI DOMNULUI

III. CONCLUZII

IV. BIBLIOGRAFIE

I. PERSPECTIVA ORTODOXA ASUPRA SFINTEI IMPARTASANII

A. CE ESTE EUHARISTIA SAU IMPARTASANIA
Sfanta Taina poarta mai multe denumiri : Euharistie, Impartasanie, Cuminecatura,
Cina Domnului, Frangerea painii. „Sfanta Euharistie, Sfanta Impartasanie sau Sfanta
Cuminecatura este Taina prin care crestinul se impartaseste cu insusi Trupul si Sangele
Domnului spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Nascut la viata – viata in Hristos – prin
Botez, intarit in ea prin pecetea darului Sfantului Duh – prin Mirungere -prin Marturisire –
credinciosul poate primi Taina Tainelor, Sfanta Impartasanie”1. Este numita Sfanta
Euharistie, adica multumire, pentruca atunci cand a fost asezata de Domnul la Cina cea de
Taina, Mantuitorul a multumit Tatalui ceresc inainte de a frange painea si a o da Sfintilor
Apostoli. Dar este si jertfa de multumire catre Dumnezeu adusa de Sfanta Biserica, de
credinciosii ei, prin Episcop sau preot. Euharistie inseamnã multumire. Sfanta Euharistie
inseamna de fapt “Sfanta Multumire”. Dar cuvantul acesta se intrebuinteazã in general cu alt
inteles, si anume de Sfanta Cuminecãturã sau Sfanta Impãrtãsanie. In limba noastrã se
intrebuinteazã foarte putin cuvantul “euharistie”. Cei mai multi nu-l aud niciodatã, altii il aud
si-l uitã, altii il aud si nu-l inteleg. Teologii ortodocsi stiu cã Sfanta Euharistie este ceea ce
inteleg credinciosii in general prin “Sfanta Cuminecãturã” sau “Sfanta Impãrtãsanie”. De fapt
nici aceste cuvinte nu corespund continutului lor. Prin “Euharistie”, cat si prin “Impãrtãsanie”
si “Cuminecãturã” crestinii ortodocsi inteleg Trupul si Sangele Mantuitorului Iisus Hristos pe
care Il primesc atunci cand se impãrtãsesc sau Care se aflã pe Masa Sfantului Altar, unde
intotdeauna este prezent in chivot, pentru impãrtãsirea celor care trebuie sã se impãrtãseascã
grabnic, in special pentru bolnavi, ceilalti credinciosi fiind sfãtuiti sã se impãrtãseascã la
Sfanta Liturghie.
Cuvantul «Euharistie» vine din limba greaca si inseamna «multumire» . Euharistia
este Sfanta Taina prin care, sub forma painii si a vinului, credinciosul se inpartaseste cu
Trupul si Sangele Domnului, prezente in mod real prin prefacerea elementelor la Sfanta
Liturghie. “Este cea mai importanta dintre Sfintele Taine, in sensul ca, daca prin celelalte
Taine crestinul primeste harul divin intr-un sens limitat, prin Sfanta Impartasanie primeste
insusi Izvorul harului, care este Hristos. “2

B. ELEMENTELE SFINTEI TAINE
Elementele, darurile ce se aduc sunt painea de grau curat si dospit si vinul curat, din
struguri.Teologia otodoxa sustine pozitia transsubstantierii elementelor Sfintei Impartasanii,
conform careia in momentul consacrarii, elementele se transforma cu adevarat in trupul si
sangele Domnului, pastrandu-si infatisarea exterioara Pentru ca ei sã se poatã impãrtãsi cu
Trupul si Sangele Domnului, trebuie sã-L aibã de undeva. Cei de la Cina cea de Tainã L-au
avut din mainile Mantuitorului. El n-a zis: Aceasta este paine care inchipuieste Trupul Meu,
acesta este un simbol al Trupului Meu, ci a zis: “Acesta este Trupul Meu”. El nu a dat paine
obisnuitã, ci a dat paine euharisticã, a dat de fapt Trupul Sãu sub chipul painii. Apoi, luand
paharul, a zis: “Beti din acesta toti, acesta este Sangele Meu, care se varsã spre iertarea
pãcatelor”, prin aceasta oferind nu vin, ci chiar Sangele Lui, vin prefãcut in Sangele Lui.
Aceasta este credinta si invãtãtura Bisericii. Prin urmare, ceea ce se pune inainte, prescura
anume pregãtitã si vinul amestecat cu apã, anume pregãtit, se preface, prin rugãciunile
preotilor si ale credinciosilor, in Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in
Sfanta Euharistie cu care se pot impãrtãsi credinciosii.. Prefacerea, transformarea se face in
chip tainic, mai presus de intelegerea noastra.
Prefacerea painii si a vinului in Trupul si sangele lui Hristos la Cina cea de Taina si
in orice Sfanta Liturghie este un mister de nepatruns in intelesul si in modul infaptuirii lui ;
caci mister este nu numai felul de a fi al lui Dumnezeu, ci si orice lucrare a Lui asupra
creatiei. Savarsirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor in Dumnezeiescul Trup
si Sange al Domnului Hristos, iar ca scop sfintirea credinciosilor, care, prin acestea,
dobandesc iertarea pacatelor si mostenirea imparatiei cerurilor. „ Impartasanie este trupul si
Sangele Domnului, dar totodata si hrana si bautura cea adevarata a bisericii lui Hristos, iar
prin impartasanie nu biserica le preface pe ele in trup omenesc, ca pe o oarecare alta hrana, ci
biserica se preface in ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum fierul inrosit in foc ni se
arata oarecum ca foc si nu ca fier, deoarece insusrile fierului sunt absorbite cu totul de cele
ale focului, tot asa si biserica lui Hristos, daca ar putea cineva s-o cuprinda cu privirea sa, nar
vedea decat insusi trupul Domnului prin aceea ca este unita cu El si ca se impartaseste din
trupul Lui.”3
„Aceasta prefacere se face in timpul Sfintei Liturghii, cand Episcopul sau preotul se
roaga «Inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange si Te chemam, Te
rugam si cu umilinta la Tine cadem; Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste
Daruri ce sunt puse inainte si fa, adica, painea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tau, iar
ceea ce este in potirul acesta, Cinstit Sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel
Sfant.
In acest timp, la strana se canta «Pre Tine Te laudam», iar credinciosii ingenunghiaza, caci
acum se savarseste prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Mantuitorului, iar nu
atunci cand se rostesc cuvintele de instituire a Tainei,«Luati,mancati…Beti dintru aceasta toti. . .»”
4 Sfantul Ioan Damaschin a afirmat ca : „ Painea si vinul nu sunt niciodata inchipuirea
Trupului si Sangelui Lui Hristos, ci insusi Trupul lui Hristos unit cu dumnezeirea…painea si
vinul sunt prefacute in Trupul si Sangele Domnului.”5
Pe langa transformarea elementelor, prezenta reala a lui Hristos in elementele
euharistiei, credinciosii ortodocsi sustin si jertfa repetata de fiecare data cand se impartasesc,
jertfa adusa pentru pacatele celor vii si ale celor morti. Credinta Bisericii in realitatea
euharistica, in prezenta reala a Trupului si Sangelui Domnului in Sfanta Liturghie, este veche
si a fost marturisita permanent si consecvent de toata Biserica. Sfintii Pariti ne dau marturie
in acest sens :
• Sf. Iustin Martirul : “Aducem in numele Lui jertfa pe care Domnul Iisus a
poruncit sa fie adusa, jertfa painii si a vinului in Euharistie”
• Sf. Ioan Gura de Aur : “ De aceea (jertfa de pe Golgota) o aducem si acum, care a
fost adusa si nu s-a sfarsit .“6
• Sf. Nicolae Cabasila : “ Taina Sfintei Euharistii nu consta in a vedea doar o paine
junghiata, ci pe insusi Mielul lui Dumnezeu, Cel ce prin junghierea Sa ridica pacatul
lumii” (Taicuirea Dumnezeiestii Liturghii).

C. CINE POATE SAVARSI SFANTA IMPARTASANIE
Sãvarsitorul este episcopul sau preotul, ca urmasi ai Sf. Apostoli care au primit
permisiunea si porunca de a o sãvarsi, prin cuvintele : “ Aceasta sã o faceti intru pomenirea
Mea “ Sfanta Taina a Impartasanie se savarseste numai de Episcop si de preot, in virtutea
puterii data lor de Mantuitorul Iisus Hristos, prin Sfintii Apostoli (Lc. 22, 19) si numai in
cadrul Sfintei Liturghii. “Euharistia poate sa o savarseasca doar un preot hirotonisit de
episcop. Euharistia unifica in acelasi Hristos pe toti cei ce savarsesc aceeasi Euharistie si se
impartasesc in tot locul din ea, prin preotii hirotonisiti de episcopii ce stau in comuniune.”7
Transmiterea harului depinde de actul in sine, nu de meritele preotului sau a recipientului, dar
cantitatea harului acordat depinde de dispozitia si cooperarea recipientului. Cu toate acestea
nu preotul sau recipientul fac ca taina fie operanta, ci taina in sine este cauza eficace a
operarii harului. Singurii oameni calificati sa administreze tainele sunt acei care au fost
ordinati, adica cei ce au primit taina hirotoniei.
Acestea duc la concluzia ca mantuirea depinde de Biserica, deoarece sustin ca ei iau
fost incredintate sacramentele, care sunt mijloace ale mantuirii si de asemenea necesitatea
unui administrator calificat, care desigur ca este ordinat de biserica.
D. CINE SE POATE IMPARTASI
Primitorii sunt membrii Bisericii care s-au pregatit, au trecut prin Taina Spovedaniei
si au primit dezlegare de la duhovnic. In general, sunt opriti de la Sfanta Impartasanie cei
vinovati de pacate grele (lepadare de credinta, ucideri, desfranare, curvii, furturi si hotii,
camatarii, cei ce umbla cu farmece sau vraji si descante), precum si cei pe care duhovnicul ii
gaseste nevrednici.
Pot primi Sfantul Trup si Sangele Domnului numai crestinii pregatiti si vrednici, asa
cum ne invata Sfantul Apostol Petru:” Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din
paine si sa bea din pahar ; caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si
bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29).

Nu pot primi Sfanta Impartasanie crestinii neortodocsi chiar spovediti, pentru ca
primirea Euharistiei este identica cu marturisirea completa a credintei propovaduita de
Biserica Ortodoxa.
Practica intercomuniunii, adica a impartasirii unor crestini de alte confesiuni, nu
este permisa in Biserica, intrucat Impartasirea este culmea si expresia deplinatatii, integritatii
de credinta.

E. PREGATIREA PENTRU SFANTA IMPARTASANIE
Dumnezeu ne da in dar toate cele sfinte, fara ca noi sa-i dam nimic in schimb, insa
El ne cere neaparat sa ne facem vrednici de a le primi si a le pastra, caci nu face parte de
sfintire decat celor ce s-au pregatit in felul acesta. “La taina impartasaniei, omul are dreptul
toata viata.
Singurul motiv pentru care nu se da cuiva impartasania este pregatirea insuficienta
pentru a o primi, lucru pe care-l hotaraste preotul duhovnic, in functie de practica si disciplina
Bisericii. Dreptul si chemarea sunt conditionate de o anumita pregatire care va da
solicitantului vrednicia necesara.” 8
Pregatirea credinciosului pentru Impartasanie este trupeasca si sufleteasca, si
consta din:
a.- spovedanie (marturisirea pacatelor) fara de care nimeni nu se poate impartasii;
numai copii pana la 10 ani sunt scutitti de spovedanie;
b.- impacarea cu toti. Sa nu fi certat cu nimeni si sa nu ai nimic impotriva cuiva;
c.- infrangerea de la orice pofta trupeasca, cu cateva zile inainte, si abtinerea de la
mancare si bautura in ziua impartasirii. Numai celor bolnavi pe moarte li se poate da
Sfanta Impartasanie pe mancate.

F. DE CATE ORI RECOMANDA BISERICA IMPARTASANIA
Pentru sporul dudovnicesc al credinciosului, Biserica recomandã impãrtãsirea
frecventã (respectandu-se intotdeauna pregãtirea necesarã) si cere impãrtãsirea minimã in
cele patru posturi din an.
“Preotii de enorie sa invete poporul ca, intr-un cuget curat, atat partea barbateasca,
cat si cea femeiasca, de va fi cu putinta la praznice, iar de nu, negresit in cele patru posturi de
peste an, sa se pregateasca pentru Sfanta Impartasanie . . . Iar de vor vrea sa se aproprie de
Sfanta Impartasanie si afara de cele patru posturi obisnuite, sa posteasca mai inainte si sa se
pregateasca dupa randuiala, prin marturisirea pacatelor.”9
Sfanta Bisericã de aceea face Liturghie, ca sã se impãrtãseascã credinciosii. Nu ca
sã se impãrtãseascã numai preotii, iar credinciosii sã se impãrtãseascã in Postul Pastelui. Mai
demult, oamenii se impãrtãseau mai des, mai ales in primele veacuri. Si Sfantul Ioan Gurã de
Aur ii indeamnã pe oameni sã se impãrtãseascã mai des, cãci deja de pe vremea lui s-a slãbit
dorinta si gandul de impãrtãsire mai deasã. Pe un om nepãsãtor nu il poti indemna sã se
impãrtãseascã.
Pe el il indemni sã se spovedeascã, iar dupã aceea si sã se impãrtãseascã.

G. EFECTELE SFINTEI IMPARTASANII
Efectele impãrtãsirii sunt :
Unirea realã cu Hristos, conform promisiunii Sale :« Cel ce mãnancã Trupul Meu si
bea Sangele Meu rãmane intru Mine si Eu intru el » (Ioan 6, 56).
“Ei primim pe Hristos in Euharistie intr-o intimitate care ne cutremura, daca ne
gandim ca acest Hristos cu care ne unim este Dumnezeul adevarat din Dumnezeu adevarat.
Prin mancarea trupului si prin consumarea Sangelui Sau se obtine si se traieste o adevarata
unire cu Hristos. Prin aceasta unire credinciosul devine transfigurat si un adevarat cristofor”10
– curãtirea de pãcate si progresul in viata spiritualã, conform formulei de
impãrtãsire : “ Se impãrtãseste robul lui Dumnezeu … spre iertarea pãcatelor si viata de
veci “11
– fãgãduinta Invierii si a vietii de veci : « Cel ce va manca din painea aceasta
(Euharistie) nu va muri in veci » (Ioan 6, 51).
-“Impartasirea de Hristos insemneaza impartasirea de modul existentei Sale, potrivit
cuvintelor Lui: Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si Eu il voi
invia in ziua de apoi.(Ioan 6: 54) Noi nu ne putem face partasi vietii vesnice fara o unire
totala cu Hristos, izvorul vietii.”12De aceea parintii bisericii numesc Euharistia si “doctrina
nemuririi”
– Pentru cei ce se impãrtãsesc cu nevrednicie efectul este osanda, conform
cuvintelor Sf.Ap.Pavel : « Sã se cerceteze omul pe sine si asa sã mãnance din paine si sã bea
din pahar . Cãci cel ce mãnancã si bea cu nevrednicie, osandã isi mãnancã si bea, nesocotind
Trupul Domnului » (I Corinteni 11, 28-29).
– El ne dã Trupul si Sangele Sãu ca sã ne mantuim, sã ne ajute, nu ca o recompensã.
Sfintele Taine nu sunt o rãsplatã pentru binele fãcut de noi, ci sunt un dar al iubirii lui
Dumnezeu. El Se revarsã cãtre noi, iar noi Il primim si nu Il refuzãm.
– Ei au constiinta cã toate acestea intrã in mãdularele lor, in rãrunchi si in inimã. In
rugãciunea a treia de multumire dupã impãrtãsire spun cuvintele acestea: “Intrã in alcãtuirea
mãdularelor mele, in rãrunchi si in inimã”, adicã in toatã existenta mea. Intrã, Doamne,
rãspandeste-te, sã curgi si tu cum curge sangele nostru.

II. PERSPECTIVA PROTESTANTA ASUPRA CINEI
DOMNULUI
A. TERMINOLOGIE
– κυριακον δειπνον – 1Cor. 11:20 – Cina Domnului;
− κοινονια – partasie; oportunitatea partasiei cu Trupul lui Hristos care este:
trupul lui frant pentru noi si biserica adunata la partasie.
− αναξιοσ – “in chip nevrednic” – 1Cor.11:27; avertismentul lui Pavel, ce
denota o atitudine si un comportament nevrednic.
− δοκιµοι – “a cerceta si a trece de acel test”
− ενοκοσ – “a fi vinovat”
− συνερχεσται – a se aduna laolalta.
− δοκιµαζειν – “a pune la incercare” sau “a cerceta pentru a dovedi”
− κρινειν – “a judeca” = a judeca intr-un mod drept, discriminatoriu, a fi in
stare sa distingi clar intre doua lucruri.
− κριµα – “osanda”
Cina Domnului este redata in 1 Corinteni 10:16 prin cuvantul „impartasire” care
este traducerea grecescului „koinonia”. In greaca clasica cuvantul koinonia inseamna o
asociatie sau o tovarasie. Cuvantul mai este utilizat pentru a defini ideea de comunitate.
„Koinonia este spiritul de partasie generoasa in contrast cu spiritul de acaparare egoista.”13
In viata crestina koinonia inseamna impartasirea prieteniei fata de ceilalti. (Fapte
2:42).
Mai este numita „euharistie” de la cuvantul grecesc „a aduce multumiri” acest
cuvant vine de la multumirea adusa inainte de a lua elementul Cinei Domnului. Mai este
numita si masa comuna care se servea inainte de impartasirea cu elementele Cinei Domnului,
„agape” sau masa de dragoste.

B. SEMNIFICATII ALE CINEI DOMNULUI
– Cina Domnului este sarbatoarea in amintirea suferintelor si mortii Domnului Isus,
constand din impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, simbolizate prin paine si rodul
vitei, sarbatoare care uneste pe toti credinciosii intr-o partasie intima cu Mantuitorul si,
totodata unii cu altii, implinind astfel porunca Domnului Isus: „Sa faceti lucrul acesta spre
pomenirea Mea”(1Cor11:24). In timp ce botezul este ritul initiator, Cina Domnului este ritul
permanent al Bisericii vizibile. Ea poate fi definita pentru inceput ca un rit infiintat de catre
Insusi Cristos pentru a fi practicat de biserica cu scopul comemorarii mortii Lui. „Ea ne aduce
aminte de viata Lui (painea), moartea lui (paharul), invierea si prezenta Sa vie (slujba
insasi).14.
Cina Domnului este practicata de fapt de catre toate ramurile crestinismului. Si
totusi pe de alta parte, exista multe interpretari diferite. Erickson spune: „Pe plan istoric, Cina
Domnului a tinut despartite mai multe grupuri crestine. Acelasi efect il are si in prezent. Prin
urmare, ea este un factor care uneste crestinatatea, cat si unul care o dezbina.”15 Ce trist, un
lucru menit sa aduca unitate, a ajuns sa fie subiect de disputa si dezbinare.
Este o ocazie solemna de a medita profund la semnificatia mortii ispasitoare a lui
Cristos, punctul central al intregii istorii. Aceasta ne confrunta mereu cu pretul rascumpararii
noastre din pacat si pedeapsa acestuia. Autorii cartii „Doctrine biblice”, spun ca: „Cina
Domnului are si un caracter inspirational intrucat ne reaminteste ca prin credinta putem avea
parte de beneficiile mortii si invierii Sale.”16
Prin impartasire regulata ne identificam in mod repetat cu el in moartea Sa,
amintindu-ne ca El a murit si a inviat ca noi sa avem biruinta asupra pacatului si sa ne ferim
de orice fel de rau (I Tesaloniceni 5:22).
Cina Domnului este o asigurare a celei de-a doua veniri a lui Cristos (Matei 26:29;
I Corinteni 11:26).Impartasirea ii aminteste credinciosului despre intalnirea plina de bucurie
si jubilare nesfarsita care ne asteapta cand il vom intalni pe Domnul. Acest ritual nu numai ca
priveste inapoi spre moartea Sa, ci priveste si inainte spre intoarcerea Lui la ai Sai: „Va spun
ca de acum incolo nu voi mai bea din acest rod al vitei, pana in ziua cand Il voi bea cu voi din
nou in Imparatia Tatalui Meu.” 17 (Matei 26:29). Hendriksen scrie despre aceasta afirmatie:
„Vedem deci ca Imparatia ne indreapta privirile nu numai inapoi, spre ceea ce a facut Isus
pentru noi, ci si inainte, spre ceea ce El va insemna pentru noi.”18
– Cina Domnului este simbolul noului legamant. Semnul noului legamant este
paharul.Acesta simbolizeaza sangele care a fost varsat de Domnul nostru pentru ratificarea
noului legamant. Isus a spus: „Acest pahar este legamantul cel nou, facut in sangele meu.”
(Luca 22:20). „Asadar, Cina Domnului ne aminteste ca in si prin Domnul nostru Isus Cristos,
Dumnezeu a facut un nou legamant cu noi credinciosii, Cristos este Mijlocitorul noului
legamant. El este capul si reprezentantul umanitatii in aceasta noua intelegere, in acest
extraordinar leamant facut de Dumnezeu cu oamenii.”19
– Este o vestire proclamatoare a mortii lui Cristos. Pavel scrie: „Pentru ca ori de
cate ori mancati din painea aceasta si beti din paharul acesta, vestiti moartea Domnului pana
va veni El (I Corinteni 11:26). Cand credinciosii se intalnesc in amintirea lui Cristos, ei
proclama in mod activ in fata lumii moartea lui Cristos. Atat faptul mortii cat si semnificatia
ele sunt proclamate de membrii Trupului Sau atunci cand se impartasesc la masa Lui. Slujba
insasi este o prezentare a mesajului Evangheliei, cat si a afirmatiilor Evangheliei cu privire la
cel rascumparat. „Actul luarii painii si a cupei este o dramatizare a Evangheliei, o
reprezentare a ceea ce a reprezentat moartea lui Cristos.”20 Acest act arata spre moartea Lui
ca singura baza a mantuirii noastre.
– Cina Domnului este o partasie cu Cristos si cu poporul Sau (I Corinteni 10:21).
Timpul de partasie cu Cristos si poporul Sau este acel timp special in care cei rascumparati se
aduna pentru partasie in jurul lui Cristos. Masa ii aminteste inchinatorului de ceea ce Cristos
a pregatit pentru ai Sai. Noi stam la masa Domnului unde Cristos este oaspetele nevazut.
Credinciosului i se aminteste de umilinta lui Cristos si de responsabilitatea noastra de a ne
sluji unii pe altii.

C. CADRUL ISTORIC AL CINEI
Cina Domnului a fost instituita in seara sarbatoririi Pastelor evreesti. Pastele era
sarbatoarea iesirii din robia Egiptului. Dumnezeu a at porunca ca fiecare familie sa taie un
miel fara cusur, iar cu sangele mielului sa unga usiorii usii, asfel Israel avea sa fie ocrotit de
judecata Lui Dumnezeu adusa asupra Egiptului(Exod 12). Masa Pascala trebuia sa continaun
miel fara cusur de un an, azimi si verdeturi amare.
Pe fundalul acestei sarbatori Domnul Isus ia din painea si vinul cre erau pe masa si
le schimba valoarea, insemnatatea, ele devenind simboluri ale Cinei Domnului.

D. ELEMENTELE CINEI
Cu privire la elementele Cinei s-au format mai multe teorii cre nu au facut alceva
decat sa distruga simplitatea initiala si adevarul Cinei si sa desparta credinciosii. Biserica
Romano – Catolica si Ortodoxa sustin ca trupul si sangele lui Cristos sunt prezente in paine
si in vin, in mod fizic (transsubstantierea).
Biserica Luterana sustine ca individul se impartaseste din adevaratul trup si
adevaratul sange al lui Cristos. Elementele raman neschimbate dar rugaciunea de consacrare
il comunica pe Cristos participantilor (consubstantierea). Conceptia reformata sustine ca desi
elementele sunt doar simboluri, partasia cu ele implica impartasirea cu Cristos prin prezenta
Sa spirituala, rascumparatoare. Zwingli a sustinut ca Cina este doar o masa de aducere
aminte, o comemorare, dar este de asemenea o slujba in care prezenta lui Cristos impreuna cu
poporul Sau realizeaza o adevarata comuniune.
Pozitia reformata este undeva intre cea a consubstantierii si cea a comemorarii. Intrun
mod oarecare, exista o prezenta dinamica a lui Cristos in elemente, prezenta care devine
eficace in credincios atunci cand se impartaseste. Elementele sunt simbolul prezentei Sale.
Sancy scrie: „Impartasirea prezentei Sale nu inseamna a manca si a bea in mod fizic ci este o
comunicare launtrica cu Persoana Sa, comuniune care foloseste o actiune exterioara cu o
expresie a credintei spirituale launtrice.”21

E. CINE SE POATE IMPARTASI
Modul in care fiecare credincios percepe responsabilitatea pe care o are este data si
de intelesul sau sensul pe care il da semnificatiei Cinei Domnului, de conceptia adoptata
privind elementele Cinei si de asteptarile fiecaruia din acest rit sau sacrament. „Daca Cina
Domnului semnifica, cel putin in parte, o relatie spirituala intre credincios si Dumnezeu,
atunci una din cerinte este o relatie personala cu Domnul. Cei care participa ar trebui sa fie
credinciosi autentici in Cristos si sa fie suficient de maturi ca sa poata deosebi trupul lui
Cristos.”22
O alta cerinta absolut necesara este cercetarea, evaluarea starii spirituale si
corectarea acelor lucruri negative, care ar putea sa distruga partasia noastra cu Hristos si sa ne
aduca osanda.

F. PREGATIREA PENTRU CINA DOMNULUI
Niciunde in Scriptura nu gasim cerinte speciale pentru pregatire preliminara pentru
luarea Cinei, chiar daca unii sustin ca este nevoie de o „ sfintire speciala”. Aceasta „sfintire
speciala „ cuprinde citirea Bibliei, rugaciunea, postul, abstinenta sexuala, milostenii,
marturisire, etc.
Cei care sustin nevoia acestei „sfintiri speciale”, se bazeaza pe textele din Exod 19
:10 –15 si 1 Sam .21: 4,5. Insa aceste texte nu sunt in contextul Pastelui, deci nu pot fi
folosite ca argumente. Privind la momentul instaurarii Cinei, sa ne punem intrebarea „ ce fel
de pregatire au avut ucenicii prezenti la Cina Domnului?” Raspunsul este : pregatirea pentru
Paste, care consta din taierea imprejur, ca parte a poporului Israel.
Sunt atat de multi oameni care din dorinta lor de a arata importanta acestui rit pentru
ei, cauta sa faca tot felul de lucruri, care sunt bune in esenta si au un caracter crestin.
Problema nu este ca facem unele lucruri bune cum ar fi postul, rugaciunea, abstinenta sexuala
sau altele, ci crezand ca facand aceste lucruri suntem, devenim vrednici de a ne apropia si a
ne impartasi cu trupul si sangele Domnului.
Nici unul nu suntem vrednici inaintea lui Dumnezeu, decat Isus – Mielul jertfit
pentru noi. Vrednicia o primim atunci cand ne vedem nevrednicia noastra si acceptam
vrednicia lui Hristos pentru noi.
A lua Cina Domnului in chip nevrednic inseamna in primul rand a te crede vrednic.
Cei care se cred vrednici, pentru ca au facut anumite lucruri, ajung sa dispretuiasca
pe ceilalti participanti la Cina, la fel ca si fariseul pe vames(Luca 18). Si acesta este un mod
nevrednic de a lua Cina Domnului. Adevarata pregatire pentru Cina incepe cu o cercetare de
sine, in urma careia iti vezi nevrednicia ta si vii cu pocainta. Stim ca pacatul intrerupe relatia
noastra cu Dumnezeu. Aceasta ruptura poate fi refacuta prin pocainta. A lua Cina cuprins de
resentimente, ura, invidie, dispret, inseamna a lua in chip nevrednic.
Cina Domnului si dezbinarile sunt pur si simplu optiuni ce se exclude reciproc.

G. BENEFICIILE CINEI DOMNULUI
Cina Domnului, luata intr-un mod corect, avand o atitudine corecta si o intelegere
potrivita a insemnatatii ei este un mijloc de inviorare a credintei si a dragostei credinciosului
in timp ce el mediteaza inca o data la minunea mortii Domnului si asteptand promisiunea
revenirii Lui, insa a lua Cina intr-un chip nevrednic, nu numai ca aduce judecata si pedepsa,
dar ne lipseste de aceste binecuvantari spirituale pe care le primim in urma partasie cu
Domnul si trupul Sau, biserica.
Dincolo de aspectul personal, nu putem trece cu vederea partasia frateasca. Noi toti
apartinem trupului lui Hristos, si e minunat sa vezi oameni de diferite categorii sociale,
intelectuale, stand la Masa Domnului intr-o partasie deplina. Cina Domnului da oportunitatea
copiilor lui Dumnezeu sa aiba partasie cu El si unul cu altul.
Cina Domnului este deasemenea un beneficiu spiritual, uin mijloc, o ocazie de a
creste spiritual in Domnul.
Un alt beneficiu al urmarii impartasirii intr-un mod corect si plin de credinta este
vindecarea si bibinecuvantarea. (Mat. 15: 25,26)

III. CONCLUZII
Asadar, acestea sunt lucrurile principale pe care le semnifica partasia la Cina
Domnului. Dar multumim Domnului ca Lucrurile nu se opresc aici.
Actiunea aceasta, comuniunea, acest sacrament semnifica si in acelasi timp
pecetluiesc beneficiile de care am vorbit, asa ca din momentul in care stam la masa Lui, nu ne
amintim doar de ceva, nu ne implicam doar intr-o actiune memoriala sau comemoriala si nici
nu ne punem doar emblemele de membrii ai bisericii, desi le facem pe toate acestea.
Dar pe langa faptul ca le infaptuim pe toate, in momentul in care primim painea si
vinul, Dumnezeu ne spune ca suntem participanti la beneficiile acestui nou legamant. Cina
Domnului ni le pecetluieste pe toate. Ea ne pecetluieste toate promisiunile lui Dumnezeu.
Cina Domnului, corect administrata, este un mijloc de inviorare a credintei si a
dragostei credinciosului in timp ce el mediteaza inca o data la minunea mortii Domnului si la
faptul ca cei care cred in El vor trai vesnic.

Note de subsol
1 I.P.S. Mitropolit Dr. Nicolaeal Banatului, Invatatura de credinta ortodoxa, Bucuresti, 1992
2 Pr.dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxã, Alba-Iulia, 1996
3 Valer Bel, Dogma si Propovaduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
4 I.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae al Banatului, Invatatura de credinta ortodoxa, Bucuresti, 1992
5 Pr.dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxã, Alba-Iulia, 1996
6 Ioan Gura de Aur, Randuiala Sfintei Liturghii, Buzau, 2001
7 Valer Bel, Dogma si Propovaduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
8 Vasile Radauca, Ghidul Crestinului ortodox de azi, Ed. Humanitas, 1988
9 Pr. Prof. Dr. PetreVintilescu, Liturghierul Explicat, Bucuresti, 1998
10 Valer Bel, Dogma si Propovaduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
11 Ioan Gura de Aur, Randuiala Sfintei Liturghii, Buzau, 2001
12 Valer Bel, Dogma si Propovaduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
13 William Barclay, Analiza semantica a unor termeni din Noul Testament, Weatar, Illinois USA,
S.M.R., 1992
14 Charles C. Ryrie, Teologie elementara, Dallas, Texas BEE International, 1993
15 Millard Erickson,Teologie crestina, Oradea, Cartea Crestina, 1998
16 William M. Menzies si Stanley M. Horton, Doctrine biblice, Oradea, Life, 1998
17 Martyn Lloyd – Jones, Noi doctrine ale Bibliei, Oradea, Faclia, 2000
18 Millard Erickson,Teologie crestina, Oradea, Cartea Crestina, 1998, vol III
19 Henry Clarence Thissen, Prelegeri de teologie sistematica, SMR, 1986
21 Henry Clarence Thissen, Prelegeri de teologie sistematica, SMR, 1986
22 Millard Erickson,Teologie crestina, Oradea, Cartea Crestina, 1998, vol III

IV. BIBLIOGRAFIE
1. I.P.S. Mitropolit Dr. Nicolaeal Banatului, Invatatura de credinta ortodoxa,
Bucuresti 1992
2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortadoxa, Ed. Institutul
Biblic si De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1997
3. Pr.dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxã, Alba-Iulia 1996
4. Valer Bel, Dogma si Propovaduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
5. I.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae al Banatului, Invatatura de credinta ortodoxa,
Bucuresti 1992
6. Ioan Gura de Aur, Randuiala Sfintei Liturghii, Buzau, 2001
7. Vasile Radauca, Ghidul Crestinului ortodox de azi, Ed. Humanitas, 1988
8. Pr. Prof. Dr. PetreVintilescu, Liturghierul Explicat, Bucuresti, 1998
9. Toma De Kempis, Urmarea lui Hristos, Ed. Mitropoliei Banatului, Timisoara,
1991
10. William Barclay, Analiza semantica a unor termeni din Noul Testament,
Weatar, Illinois USA, S.M.R., 1992
11. Charles C. Ryrie, Teologie elementara, Dallas, Texas BEE International, 1993
12. Millard Erickson,Teologie crestina, Oradea, Cartea Crestina, 1998
13. William M. Menzies si Stanley M. Horton, Doctrine biblice, Oradea, Life, 1998
14. Martyn Lloyd – Jones, Noi doctrine ale Bibliei, Oradea, Faclia, 2000
15. Millard Erickson,Teologie crestina, Oradea, Cartea Crestina, 1998, vol III
16. Henry Clarence Thissen, Prelegeri de teologie sistematica, SMR, 1986
17. Floyd H. Barackman, Teologie crestina practica, Ed. Multimedia, Arad, 2003
18. Ionel Truta, Doctrinele Biblice, Ed. Candela, Arad, 1996

Colegiul Biblic Est European este o scoala care pregateste tineri pentru
lucrarea crestina. Lucrarea aceasta este munca unuia sau a mai multor
studenti, si prin urmare este absolut interzisa copierea ei in scopul
folosirii (publicarii) ei, fara a mentiona sursa ei de providenta. Oricine
doreste sa isi imbogateasca cunostintele si doreste sa fie instruit pentru a
fi un bun slujitor este asteptat sa ne contacteze pe Colegiul Biblic Est-European Oradea.
Intrebari despre subiectele expuse in lucrari, le puteti trimite la adresa
proflorin@hotmail.com (eu le voi directiona catre autori sau persoanele
competente sa raspunda).

Introducere in teologie – Prolegomena (I)

PROLEGOMENA (partea I-a)

1. DOMENIUL TEOLOGIEI

Intregul domeniu al teologiei, cuprinzind toate disciplinele educatiei teologice, a fost impartit in mod traditional in patru diviziuni majore. La inceputul oricarui studiu al teologiei trebuie sa fie asezate subiecte cu un caracter general si orientativ care sa includa teme ca acestea: conceptul crestin de revelatie, natura experientei crestine, crestinismul si misticismul, crestinismul si celelalte religii, legea si Evanghelia, etc. Restul disciplinelor teologice pot fi grupate in patru categorii dupa cum urmeaza:

I. TEOLOGIA EXEGETICA
1. Filologia biblica.
a. Ebraica
b. Aramaica (caldeana)
c. Greaca
2. Arheologia biblica
a. Geografia tarilor biblice
b. Flora si fauna
c. Viata sociala si familiala in Israel
d. Institutiile politice si civile
e. Ceremoniile si datinile religioase
3. Introducerea biblica
a. Originea cartilor Bibliei
b. Revelatia divina
c. Inspiratia
d. Canonul biblic
e. Diferitele traduceri
4. Criticismul biblic
a. Criticismul textual sau inferior
b. Criticismul literal sau superior
5. Hermeneutica sau Principii de interpretare
6. Exegeza cartilor din Vechiul si Noul Testament

II. TEOLOGIA ISTORICA
1. Studii pregatitoare
a. Protoistoria omenirii. Geneza 1 – 11
b. Istoria lui Israel
c. Viata Domnului Isus Hristos
d. Istoria apostolica
2. Istoria Bisericii
a. Primara, 30-590 d.H.
b. Medievala, 590-1517 d.H.
c. Moderna, 1517- prezent.
d. Aspecte distincte

(1) Persecutiile
(2) Dezvoltarea structurilor si organizatiilor
(3) Consiliile Bisericii
(4) Formele de inchinaciune
(5) Parintii Bisericii
(6) Simbolistica crestina
(7) Istoria denominatiilor
(8) Activitati misionare si de caritate
(9) Statistici
(10) Arta si arhitectura bisericeasca

3. Istoria doctrinelor biblice

4. Teologia biblica
a. Vechiul Testament: intelepciunea si poezia poporului evreu, fenomenul profetic
b. Noul Testament: teologia caracteristica urmatoarelor sectiuni distincte: Evangheliile sinoptice, Evanghelia lui Ioan, Epistolele lui Pavel, Epistolele lui Petru, Epistola catre Evrei, Iacov si Apocalipsa.

III. TEOLOGIA SISTEMATICA
1. Apologetica
2. Polemica
4. Dogmatica sau Teologia Sistematica
5. Etica crestina
6. Enciclopedia teologica

IV. TEOLOGIA PRACTICA
1. Homiletica
2. Evanghelismul
3. Misionarismul
4. Teologia pastorala
5. Educatia crestina
6. Muzica bisericeasca
7. Structuri de autoritate bisericeasca
8. Institutiile de slujire crestina
9. Liturgica

2. CE ESTE “TEOLOGIA SISTEMATICA” ?

Schita de mai sus il poate ajuta pe cititor sa inteleaga care este locul ocupat de teologia sistematica in intregul studiilor teologice.

Prin “teologie sistematica” noi intelegem intregul adevar despre Dumnezeu asa cum ne este el descoperit in Cuvintul Sau. Cu alte cuvinte, teologia sistematica nu se ocupa cu ceea ce ne pune la indemina filosofia sau cugetarea omeneasca, ci numai si numai cu informatiile pe care ni le pune la dispozitie Cuvintul lui Dumnezeu.

Credem ca va fi de folos sa aratam aici legatura care exista intre teologia sistematica si unele dintre celelalte discipline ale studiului biblic.

Exegeza este examinarea unor anumite portiuni din textul Scripturii in limbile originale in care a fost scris. In esenta lor, toate studiile teologiei sistematice trebuie sa se sprijine pe o exegeza corecta, altfel ele nu ar avea nici un fel de valoare “teologica”.

Teologia biblica preia rezultatele studiilor exegetice asupra unui anumit pasaj si le grupeaza in unitati de sine statatoare ca de exemplu: doctrina despre Dumnezeu in invatatura mozaica sau nadejdea mesianica din cartea lui Isaia.

Teologia sistematica ia apoi invataturile biblice rezultate din studiile exegetice si din teologia biblica si le aduna pe toate la un loc in exprimari atotcuprinzatoare despre adevarurile divine. Teologia practica studiaza care sint cele mai bune cai pentru transmiterea acestor adevaruri despre Dumnezeu asa cum se gasesc ele in Cuvintul Sau.

Istoria bisericii traseaza drumul poporului lui Dumnezeu pe pamint de-a lungul secolelor.
Cel ce se ocupa cu teologia sistematica trebuie sa faca o distinctie clara intre proclamatiile despre adevar asa cum se gasesc ele in Cuvintul lui Dumnezeu si “interpretarile” intelepciunii omenesti in anumite aspecte ale revelatiei divine. Numai Cuvintul lui Dumnezeu ramine pururi autoritatea absoluta si pe deplin inspirata.

Teologia, ca stiinta, este un produs al muncii omului in dorinta lui de a intelege si de a clarifica. Ea nu este infailibila si nu poseda nici un fel de autoritate divina. Cu toate acestea, ea are o deosebita importanta si valoare prin faptul ca ridica inaintea fiecarei generatii adevarurile divine marete ale divinului Cuvint al lui Dumnezeu asa cum se gasesc ele in Scriptura.

3. DE CE STUDIAZA OAMENII TEOLOGIA?

Este absolut imposibil sa intelegi anumite exprimari ale Bibliei daca nu ai o cunoastere de ansamblu a ei. Asta nu inseamna in nici un fel ca Biblia este o carte confuza, ci doar atrage atentia asupra faptului ca, mai mult decit vrem noi sa recunoastem de obicei, Scriptura pretinde un anumit nivel de “interpretare” din partea noastra.

Iata un exemplu: cind Ioan ne spune ca “singele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat” (1 Ioan 1:7), el nu ne trimite la ideea ca cel pacatos trebuie sa stea fizic sub cruce si sa lase singele lui Hristos sa se scurga asupra trupului lui pentru a dobindi curatia launtrica. “Interpretarea” pe care o dam pasajului devine automat “teologia” noastra si ea ne spune ca semnificatia pasajului este ca prin credinta in Hristosul crucificat se dobindeste iertarea pacatelor. Si tot asa, cind Pavel spune ca el se “lauda cu crucea lui Hristos” (Gal. 6:14), el nu vorbeste despre crucea de lemn ca atare, ci despre lucrarea savirsita de Hristos prin moartea Sa din anul 30 d. H.

Cind Ioan ne spune ca Satan este legat cu un “lant mare” (Apoc. 20:1-2), teologii nu inteleg prin aceasta un lant de otel, ci doar o metafora pentru exprimarea limitarii la care va fi supusa puterea de influenta a Satanei.

Cind Domnul Isus a spus: “Acest pahar este legamintul cel nou” (1 Cor. 11:25), El a subinteles de fapt: “continutul acestui pahar simbolizeaza legamintul pe care-l fac cu cei credinciosi prin intermediul mortii Mele la Golgota”.

De fapt, regula generala pe care am putea-o propune este ca adevarul spiritual este exprimat intotdeauna intr-o forma care presupune o oarecare masura de interpretare. In mod obisnuit, pentru a dobindi “intelepciunea care duce la mintuire” (2 Tim. 3:15), omul de rind nu are nevoie decit de o inima curata si de o minte luminata de calauzirea Duhului Sfint. Cu toate acestea, Biserica are nevoie si de “teologia” scolastica rezultata din activitatea intensa si indelungata a acelor crestini nascuti din nou la o intelegere duhovniceasca a Cuvintului lui Dumnezeu, care petrec ani indelungati in studiu si meditatie asupra Bibliei. Aceasta nu pentru ca am avea nevoie de o autoritate ex-cathedra, care sa guverneze Biserica, ci pentru a aseza in fata fiecarei generatii de oameni raspunsul Cuvintului lui Dumnezeu la framintarile contemporane si pentru a putea infrunta ereziile care apar in perioada respectiva. Eruditii bibliei si crestinii simpli fara pregatire teologica sint bineinteles, toti la un loc si fiecare in parte, frati cu statut egal in cadrul Bisericii crestine.

Oamenii studiaza teologia pentru ca nu se pot multumi sa vada in Biblie o colectie dezordonata de literatura religioasa. Mintea omului este in asa fel construita incit sa tinjeasca dupa o privire de ansamblu care sa explice rolul si intelesul fiecarui element in parte.

Poate ca o comparatie cu natura s-ar putea sa ne ajute sa ilustram mai bine acest lucru. Iata copacii de exemplu: Dumnezeu nu a plantat copacii lumii intr-o ordine stiintifica riguroasa care sa tina seama de “soiuri” sau “categorii”. El nu i-a separat pe unii de altii. De fapt, s-a intimplat contrariul: natura ne prezinta o glorioasa si minunata diversitate de aranjament. Ce face mintea umana insa? Ea nu este multumita cu dezordinea frumoasa din jur, ea nu se poate opri la constatarea estetica. Mintea porneste infrigurat sa faca o clasificare care sa ordoneze realitatea din jur. Omul vrea sa stie cite soiuri de pomi exista si cum poate folosi diferitele soiuri pentru folosul muncii si vietii sale. Aceasta nu este adevarat numai pentru copaci, ci pentru toate celelalte elemente ale lumii noastre inconjuratoare. Oamenii de stiinta au grupat toate lucrurile in “sisteme”: minerale, plante, animale, bacterii, corpuri ceresti, etc.

Savantii iau animale sau plante care au caracteristici asemanatoare si le grupeaza mai intii in cea mai generala clasa posibila, numita de ei filum. La rindul lui, fiecare filum este divizat progresiv in subgrupe numite: subfilum, clasa, subclasa, ordin, subordin, familie, gen, specie si subspecie sau varietate. Clasificarea moderna a biologiei este bazata de exemplu pe o lucrare facuta de Linnaeus in anul 1735 d.H. (”Classification.” The World Book Encyclopedia (Chicago: Field Enterprises, Inc. 1950), Vol. 3, C, p.1468) . Imparatia plantelor a fost divizata in patru fila, iar cea animala in doisprezece sau chiar mai multe „fila”.

Oamenii de stiinta nu s-au putu insa multumi doar cu categorisirea lucrurilor din jur. Ei au vrut sa afle din ce sint facute aceste lucruri si asa s-a nascut chimia. Dupa acelasi proces s-au nascut si celelalte stiinte: aerodinamica, antropologia, arheologia, astronomia, bacteriologia, biochimia, etc. Produsul final al tuturor acestor clasificari si analize nu a fost doar simpla satisfacere a foamei mintii dupa explicatii, ci si descoperirea lucrurilor care ne-au imbunatatit existenta ca razele X, insulina, automobilul, aparatele electrice, etc. – toate acestea dovedind din plin valoarea cercetarii stiintifice.

Tot ceea ce am spus mai sus este valabil si pentru teologie. Mintea omeneasca nu este multumita sa citeasca doar istorisirile despre Moise, psalmii lui David, scrisorile lui Pavel si Apocalipsa lui Ioan. Oamenii vor sa inteleaga fiecare adevar in relatia lui cu adevarul total al revelatiei divine, iar aceasta este sarcina de capatii a teologiei.

Pe tarimul teologiei, clasificarea mai mult sau mai putin standardizata a inceput inca de pe vremea lui Peter Lombard, (1100-1160 d.H.) intemeietorul scolasticii (Emil Brunner, The Christian Doctrine of God (Philadelphia: The Westminster Press, 1950), p.vi.) .

Chiar si inainte de aceasta, in cele dintii secole de existenta a crestinismului, teologii incepusera deja lucrarea de interpretare si organizare a materialului biblic, cautind sa-l aseze intr-un sistem organizat, facind acelasi lucru pe care l-au infaptuit oamenii de stiinta in ostenelile lor.

Este foarte adevarat ca orice crestin poate primi mintuirea si poate ajunge la intelegerea Scripturii si fara sa studieze teologie, dar Biserica ca institutie trebuie sa-si sistematizeze si clarifice crezul. Invatatorii si predicatorii ei trebuie sa cunoasca temeinic continutul si semnificatia “Kerugmei” (proclamarii) biblice. Si dupa cum exista anumiti oameni de stiinta specializati in anumite “specii” sau in domeniul clasificarilor si al scrierii de tratate si manuale stiintifice, si in teologie unii trebuie sa se specializeze in studii particulare iar altii trebuie sa caute sa se dedice teologiei propriu zise.

Cercetarile stiintifice n-au reusit sa scape lumea de sarlatani, dar ele au produs minuni in felul in care ne-au imbunatatit traiul si au eliberat masele populare de frica si ignoranta care ii inrobise de-a lungul istoriei. In acelasi mod, studierea teologiei n-a reusit sa-i elimine pe “invatatorii mincinosi” si nici ereziile nimicitoare care s-au abatut asupra Bisericii. Neglijarea studiului teologic a incurajat insa si mai mult aparitia denaturarilor de tot felul. Dupa cum stiinta a facut mult progres in stapinirea si folosirea naturii in folosul oamenilor, si teologii sint chemati in fiecare generatie sa preintimpine primejdiile, sa infrunte atacurile filosofiilor anti-crestine din fiecare veac si sa ofere credinciosilor neinstruti si tuturor conducatorilor Bisericii o calauzire clara care sa-i ajute sa-si formuleze mesajul in cel mai bun fel in care poate fi inteles de fiecare generatie. Tragem nadejde deasemenea ca de-a lungul secolelor s-a progresat mult in procesul de publicare a unei cit mai corecte teologii.

4. VALOAREA TEOLOGIEI

1. Studierea continutului doctrinar al Cuvintului lui Dumnezeu are valoare pentru zidirea unei vieti duhovnicesti. Unii scot in evidenta importanta trairilor emotionale si a aprinderii inimii drept factori majori in cresterea duhovniceasca. Fara indoiala ca ceva adevar exista si in aceasta parere, caci este important sa-ti tresalte inima atunci cind asculti o predica curata din Evanghelie. Pentru a fi eficace, Cuvintul lui Dumnezeu trebuie sa ne atinga nu numai mintea, ci si emotiile.

Altii au scos in evidenta activitatile ca cel mai important factor de maturizare crestina. Ideia lor este ca marturisirea publica are un efect intaritor asupra credintei si asupra caracterului. Pentru ei nimic nu este mai folositor decit a sta de vorba cu un pacatos despre mintuire, a cauta sa cistigi un pierdut pentru Hristos si a depune marturie despre bunatatea lui Dumnezeu.

Nici emotiile si nici activitatile insa nu pot fi, singure, sursa cresterii omului duhovnicesc. Este necesar sa apara si un al treilea factor care sa se adreseze mintii prin intelegerea adevarului slavit despre Dumnezeu si despre mintuirea Lui, asa cum ne sint descoperite ele in Scriptura. O intelegere buna a intregului adevar descoperit omenirii de catre Dumnezeu este de cea mai mare valoare pentru maturizarea crestina.

2. Teologia sistematica ajuta deasemenea la proclamarea unei Evanghelii adevarate. Cel ce nu cunoaste decit versete izolate sau adevaruri partiale nu poate propovadui cum se cuvine Cuvintul lui Dumnezeu.Pentru a vorbi bine din Biblie trebuie sa cunoastem toata Biblia. Trebuie sa cunoastem toata istoria planului de mintuire asa cum este el descris din gradina Edenului si pina in cartea Apocalipsei. Trebuie sa fim familiarizati cu promisiunile si cu conditiile mintuirii si cu toate avertizarile din Scriptura. Nimeni nu cunoaste corect Cuvintul lui Dumnezeu pina cind nu poate sa faca legatura dintre pasaje particulare si intregul Bibliei.

3. In al treilea rind, studiul teologiei sistematice il poate pazi pe cineva de erezie. Orice ratacire care exista acum in lume, exista pentru ca cineva s-a departat de la adevarul curat al Scripturii si a propovaduit o deformare a invataturii data oamenilor in Biblie. De exemplu, unii credinciosi nu-si dau seama ca institutiile legii lui Moise au fost inlaturate prin lucrarea mintuitoare a lui Hristos. Altii nu-si pot da seama de diferenta care exista intre cei care au trait inainte si dupa ziua de Rusalii, chiar daca au fost cu toti mostenitori ai mintuirii.

4. Teologia sistematica ne mai este de ajutor si pentru a trai o viata centrata in Dumnezeu. Daca procesul de studiu se desfasoara in umilinta si dintr-o dorinta sincera de a cunoaste voia lui Dumnezeu, El ne va apropia de Hristos si ne va darui calazuirea si siguranta zilnica atit de necesara unei trairi crestine in biruinta si bucurie. Pe masura ce crestem in intelegerea adevarului din Cuvintul lui Dumnezeu, ajungem sa ne dam seama cit de total depindem de Dumnezeu, cit de nevrednici sintem si ce mult avem nevoie de harul lui Dumnezeu. Intrega viata crestina trebuie cladita pe adevar si nu pe oricare adevar, ci pe acela care se gaseste in Scriptura.

Din nefericire in studiul teologiei se pot face si abuzuri. Cineva poate face din el o preocupare sterila si un sistem intelectual golit de orice ascultare, smerenie si evlavie personala. Crestinismul se reduce atunci doar la un fel de filosofie pe care o pot pricepe chiar si intelectualii nemintuiti. Un studiu, care ar fi trebuit sa-L slaveasca pe Isus Hristos si sa-l ajute pe cel credincios sa se bucure de desavirsirea mintuirii prin har, se transforma astfel in ceva neatragator pentru omul simplu cu o credinta copilareasca si ramine doar ceva destinat jongleriilor intelectuale.

Cea mai buna cale pentru a impiedica teologia sistematica sa devina nerodnica si neatragatoare este insotirea ei cu un timp de meditatie petrecut in rugaciune. Fara asa ceva, cunostinta ingimfa si putem deveni intelectuali mindri si aroganti, inclinati spre certuri de cuvinte si fara nici un rod in slujirea crestina. Practic, aceasta inseamna ca trebuie sa petrecem cel putin atita timp in citirea Cuvintului lui Dumnezeu, cit petrecem in citirea cartilor de teologie. Cel preocupat de teologie trebuie deasemenea sa citeasca biografiile unor oameni mari ai credintei ca Pavel, Augustin, Luther, Calvin, Grebel, Menno Simons, Wesley, Spurgeon, Finney, Moody, J.S. Coffman, etc. Biografiile crestine au o valoare exceptionala pentru vitalizarea teologiei sistematice si pentru dezvoltarea unei evlavii personale.

5. LUCRARI DEOSEBITE DE TEOLOGIE SISTEMATICA

Probabil ca cele mai importante documente de teologie sistematica Romano-Catolice sint canoanele, decretele si catechismul de la Consiliul din Trent, ale carui sesiuni s-au tinut, cu intreruperi, intre anii 1545 si 1563. (Vezi “The Canons and Dogmatic Decrees of Council if Trent, A.D. 1563” in “The Creeds of Christendom”, de Philip Schaff, (New York: Harper and Brothers, 1919), II, pp.77-206)

Una din lucrarile cele mai importante de teologie catolica aparuta in limba engleza este: “Outlines of Dogmatic Theo-logy”, in trei volume, scrisa de Sylvester Joseph Hunter, preot Iezuit si aparuta in editura Benziger Brothers, la New York, Cincinati si Cicago in anii 1894-1896.

Importanta este si lucrarea in doua volume: “The teaching of Catolic Church” editata de G.D. Smith si tiparita de Macmillan in 1949.

Cea mai buna lucrare de combatere a teologiei Romano-Catolice este Handbook to the Controversy with Rome scrisa de profesorul Karl von Hase (1800 – 1890) si publicata la Londra ca o traducere a celei de a saptea editie in limba germana al carei original a fost publicat mai intii in 1862. Probabil ca aceasta lucrare ramine si astazi una din cartile majore de referinta.

Printre alte lucrari de valoare mai enumeram: Infailibility of the Church, de George Salmon, tiparita de Baker Book House, in Grand Rapids, Michigan, 1951 si A Catholic Dictionary, editat de Donald Attwater, Macmillan, 1942, si deasemenea Catholic Encyclopedia publicata de editura Appleton in anul 1910.

Una dintre cele mai bune lucrari de teologie in traditia Anglicana-Episcopaliana este Theological Outlines, de profesorul Francis J. Hall, scoasa de Morehouse-Gorman Co., New York, in 1933. Profesorul Hall a mai scris o Teologie dogmatica in zece volume, a carei rezumat se afla in Outlines.

Printre cele mai importante lucrari din traditia Reformata trebuiesc amintite: Institutes of the Christian Religion de John Calvin, aparute in 1536, in circulatie acum si in limba engleza, intr-o traducere in doua volume publicata de Westminster Press, 1935.

Un alt scriitor semnificativ a fost Charles Hodge (1797 – 1878), supranumit si “Personalitatea cea mai dominanta din grupul cunoscut sub numirea de “Scoala de la Princeton”. El este autorul a trei volume de Systematic Theology, 1872-1873.

Multumitoare este si lucrarea lui A.H. Strong (1836 – 1921): Systematic Theology, aparuta initial in 1886 si revizuita apoi in 1907. Strong a fost baptist.

Cea mai completa lucrare moderna de teologie sistematica este Reformed Dogmatics scrisa de profesorul Louis Berkof (1873 – 1957) si aparuta in patru volume la editura Eerdmans, 1932-1937.

De o oarecare valoare este si lucrarea Outlines of Theology de A.A. Hodge (1823 – 1886) publicata in 1860, revizuita in 1878 si retiparita de Eerdmans in 1949 si de Zondervan in 1972. Mai pot fi consultate si cartile scoase de G.C. Berkouwer (1903 -).

Cel mai de seama teolog, din cea mai stricta miscare a traditiei Luterane din America (Sinodul Missouri), este Dr. Francis Pieper (1852 – 1931). Intre anii 1917 si 1924, el a publicat in germana un set de trei volume intitulat: Christian Dogmatics (Concordia Publishing House, St. Louis, Missouri).

Profesorul John Theodore Mueller a scris si el un volum intitulat: Christian Dogmatics si publicat de aceiasi Concordia in anul 1934.

O foarte folositoare enciclopedie este aceea scoasa de Charles Scribner la New York, 1899: The Lutheran Cyclopedia editata de H.E. Jacobs si A.W. Haas.

Cea mai veritabila sursa de teologie Arminiana este bineinteles The Works of James Arminius (1560 – 1609) tradusa din limba latina si publicata in trei volume de Derby, Miller si Orton, la Auburn si Buffalo in anul 1853.

Cea mai complecta lucrarea de teologie arminiana este Theological Institutes scrisa de metodistul Richard Watson (1781 – 1833); cea de a treisprezecea editie a acestei lucrari a aparut in 1850.

In anul 1869, Samuel Wakerfield (1799 – 1895) a editat A Complete System of Christian Theology, care nu este altceva decit o condensare a lucrarii Institutes de Watson.

William B. Pope (1822 – 1903) a publicat in anul 1879 un Compendium of Christian Theology, iar John Miley (1831 – 1895) a scos in doua volume Systematic Theology.

In anul 1903 a aparut System of Christian Doctrines de Henry C. Sheldon.

Cea mai completa lucrare de teologie arminiana a aparut in anii 1940 – 1942 sub supravegherea lui H. Orton Wiley: Christian Theology, Nazarene Publishing House, Kansas City, Missouri. Interesanta este si rezumarea acestor trei volume sub titlul: Introduction to Christian Theology facuta de H. Orton Wiley si Paul T. Culbertson si tiparita de Beacon Hill Press, Kansas City, Missouri, 1946.

Probabil ca cea mai reprezentativa lucrare moderna din miscarea crestina Society of Friends este Friends for 300 years, scrisa de Howard Briton si publicata de Harper & Brothers, New York, 1952. Lucrarea standard este insa The Apology, de Robert Barklay, colegul domnului William Penn.

Revenind la traditia care exista in miscarile anabaptiste si menonite, trebuie sa spunem ca, in loc sa existe o preocupare pentru formulari sistematice ale teologiei, accentul s-a pus aici intotdeauna pe o mare simplitate a credintei si pe o deplina ascultare de perceptele Scripturii. Pina la aceasta ora nu exista nici macar o singura lucrare de teologie sistematica care sa fi fost scrisa de un frate menonit si vorbind in general despre cartile de doctrina biblica, putem spune ca pina acum au aparut doar foarte putine. Se cuvine sa amintim Complete Works scrisa de Menno Simons (1496 – 1561) si tradusa in limba engleza la Elkhart, Indiana, in anul 1871 si republicata la Scottdale, Pennsylvania, in anul 1956.

O alta lucrare a lui Menno a fost Foundation and Plain Instruction, 1539 – 1540. Colegul lui Menno, Dirk Philips (1504 – 1568) a scris si el citeva articole adunate sub titlul Enchiridion or Handbook of the Christian Doctrine and Religion, publicate de Elkart, Indiana, 1915.

In Germania, un presbiter menonit, Emil Haendiges, a scris o scurta teologie istorica intitulata Die Lehre der Mennoniten, 1921. De fapt, singurul om despre care putem spune ca a scris carti cuprinzatoare de teologie biblica pentru Biserica menonita a fost Daniel Kauffman (1865 – 1944). Lucrarea sa Bible Doctrine a fost publicata de Scottsdale, Pennsylvania, in anul 1914, iar Doctrines of the Bible a aparut in acelasi loc in 1928.

Una dintre cele mai puternice miscari care au influentat gindirea teologica moderna a fost aceea a lui Karl Bart si Emil Brunner in Elvetia. Scoala lor de teologie a fost numita: bartianism, teologie dialectica sau neo-ortodoxie. Cel mai proeminent exponent al miscarii a fost Bart, a carui lucrare Kirchliche Dogmatik (Culegere de docmatica a Bisericii), desi neterminata, s-a intins pe distanta a nu mai putin de douasprezece volume, cu un al treisprezecelea discutabil, dar semnificativ.

Dr. Brunner a scris si el trei volume cu titlul Die Kirchliche Lehre von Gott aparute in 1946,1949 si 1960 si traduse apoi in engleza in 1950, 1952 si 1962 (Westminster Press).

Demne de notat sint si lucrarile scolii Lundensiene reprezentata prin scrierile lui Gustav Aulen. Teologia lui sistematica este intitulata The Faith of the Christian Church (Muhlenberg Press, Philadelphia, 1948).

Alte lucrari aparute mai curind in America sint The Nature and Destiny of Man de Reinhold Niebuhr, Lecturile lui Gifford aparute in 1931, ale lui Scribner in 1951 si Systematic Theology scrisa in trei volume de Paul Tillich (University of Chicago Press, 1951 – 1963).

Nici scoala bartiana, nici cea lunensiana si nici teologia dialectica americana nu recunosc Biblia per se ca pe Cuvintul lui Dumnezeu infailibil. (Cornelius Van Til, The New Modernism, An Appraisal of the Teology of Bart and Brunner (Philadelphia: The Presbiterian and Reformed Publishing Co., 1947). Exponentii acestor scoli cred si ei bineinteles in inspiratia divina, dar pentru ei textul Scripturii este numai instrumentul prin care vine aceasta inspiratie. Ei nu cred ca Biblia a fost inspirata cuvint cu cuvint de Dumnezeu. (Pentru o sustinere argumentata a parerii ca Bibblia este in intregime un produs al inspiratiei vezi The Infailible Word, A Symposium, produsa de membrii facultatii si Seminarului Teologic Westminster (Philadelphia: The Presbiterian Guardian Publishing Co., 1946) Pentru ei, inspiratia nu este o problema de continut literar, ci una de contact personal cu Dumnezeu Insusi. Nu cine citeste poate cunoaste voia lui Dumnezeu, ci doar acela care intra prin citire intr-o legatura mistica si primeste mesajul divin. Scriptura se transforma astfel doar intr-un jurnal in care sint inscrise experientele oamenilor care s-au intilnit personal cu Dumnezeu si cu Hristos. Ele ne pot servi noua numai ca exemple.

Putem spune cu regret ca, in mare masura, teologia moderna se indeparteaza de credinta in creatie ca un act special al lui Dumnezeu, in caderea omului, ca eveniment real din istorie, in minunile savirsite de Domnul ca intimplari reale supranaturale si in realitatea pedepsei vesnice pentru pacat. Multi teologi de azi stabilesc limitari filosofice rigide prin care deosebesc ceea ce este credibil si ceea ce nu este credibil din relatarile Bibliei despre mesajul si lucrarea lui Dumnezeu. Profesind o anumita credinta in seriozitatea inspiratiei divine, acesti oameni se simt totusi liberi sa refuze ca inspirat o mare parte din continutul Scripturii. Cu alte cuvinte, pseudomodernismul teologic de astazi este cramponat inca de modernismul de acum citeva secole fiind inradacinat in gindirea lui Schleiermacher (1768 – 1834), Ritschl (1822 – 1889) si a altor teologi liberali.

Bartianismul a luptat din rasputeri sa depaseasca teologia nesanatoasa a lui Ritschlenienilor subliniind realitatea pacatului si nevoia omului dupa rascumparare. S-a incercat astfel sa se depaseasca tendinta modernismului de a centra totul in jurul omului si a capacitatii sale de a fi arbitrul revelatiei divine. Bartianismul a readus inaintea omului modern lucrarea mintuitoare a lui Hristos si a subliniat criza personala in care intra orice om care se intilneste in mod personal cu Hristos. Este regretabil ca bartianismul nu a putut depasi toate limitarile curentelor moderniste si mai ales atitudinea liberala fata de interpretarea Bibliei care i-a caracterizat in ultimele veacuri pe modernisti. Ne temem in continuare ca multi dintre teologii modernisti contemporani mai staruiesc si astazi intr-o nesanatoasa neincredere in totala inspiratie a Scripturii, denaturind astfel periculos continutul doctrinal al inspiratiei divine asa cum ne-a fost ea lasata pe paginile Bibliei.

In opozitie cu vechiul modernism (Reprezentat de lucrari ca An Outline of Christian Theology, de William Newton Clarke (New York: Charles Scribner, 1898) si Christian Theology in Outline de William Adams Brown (New York, 1906) si chiar si cu miscarea bartiana s-a ridicat un mare numar de teologi si invatatori de Biblie din America care au ajuns sa fie cunoscuti sub numele de “fundamentalisti”. Ei s-au intors total si definitiv la continutul de inspiratie al Scripturii si sint numiti din aceasta cauza: Evanghelici.

Din numarul acestor strict evanghelici trebuie pomenit P.B. Fitzwater de la Institutul Biblic Moody, a carui Christian Theology a fost publicata de Eerdmans in anul 1948, si profesorul Henry C. Thiessen de la Colegiul Wheaton, a carui Introductory Lectures in Systematic Theology a aparut in 1949 si a fost tiparita tot de Eerdmans.

Fundamentalistii accepta Biblia ca fiind cu adevarat Cuvintul inspirat al lui Dumnezeu si sustin o forma de inspiratie numita plenara si verbala. Credinciosii din foarte multe denominatii au imbratisat cu entuziasm aceasta invatatura si sint legati intre ei dincolo de limitele miscarilor din care fac parte de acest caracter Evanghelic propus de Fitzwater, Thiessen si mai tirziu de O. Buswell, Jr.

Ca miscare, fundamentalistii nu au polemizat atit de mult cu ginditorii contemporani, cum au facut cei din miscarea bartiana. Mai mult, fundamentalistii s-au limitat din pacate la un spirit de inregimentare, afisind un aer de sfidare fata de alti teologi care nu le impartasesc parerile si mai ales convingerile lor profetice premileniste.

O alta latura nedezvoltata a fundamentalistilor este lipsa de angajament pentru reformele sociale (Carl F. H. Henry, The Uneasy Conscience of Modern Fundamentalism (Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 1947), pentru rezolvarea materiala a problemelor lumii inconjuratoare. Cu alte cuvinte, fundamentalistii au refuzat pina acum sa se implice in activismul social din jur. In parte, aceasta tendinta este justificata ca un raspuns dat abuzurilor exponentilor asa-numitei evanghelii sociale, care s-au dovedit a fi indiferenti, daca nu critici, la conceptul de regenerare launtrica necesara prin lucrarea Duhului Sfint. Fundamentalistii cred ca Biserica este chemata sa rezolve problemele pacatului launtric din om, nu pe cele sociale ale lumii.

In aceasta scurta trecere in revista a lucrarilor deosebite de teologie sistematica ar mai trebui sa mentionam si Systematic Theology de Lewis Sperry Chafer (1871 – 1952). El a fost profesor la Seminarul teologic din Dallas. Lucrarea este in sapte volume, plus un index si a fost scoasa de Dallas Seminary Press intre anii 1947 – 1948. Scrierea este definita ca “evanghelica, premilenista si dispensationala”. Dispensationalismul subliniaza diferenta dintre anumite perioade istorice ale planului lui Dumnezeu cu lumea, si prezinta poporul evreu ca fiind in centrul atentiei lui Dumnezeu in istoria pamintului. Biserica este prezentata doar ca o paranteza intre legamintul vechi ebraic si instaurarea mileniului in care evreii vor ocupa din nou locul principal in scena lumii. Nu este nici un fel de nevoie sa mai spunem ca dispensationalismul sta intr-un contrast total cu teologia oficiala a ultimelor secole, fie ea Romano-Catolica, Ortodoxa, Reformata, Arminiana sau Anglicana. El este insa foarte raspindit astazi in gruparile foarte populare ale fundamentalistilor de pretutindeni.

Cartea pe care o cititi acum recunoaste Biblia drept singurul Cuvint al lui Dumnezeu, autoritatea finala in probleme de credinta si de viata. Biblia este pentru noi izvorul tuturor invataturilor de folos pentru mintuire si sfintire. Scopul central al Scripturii este acela de a prezenta lumii pierdute pe Isus Hristos si lucrarea Lui de mintuire.

A studia Biblia doar de dragul studiului si a practica un fel de scolastica protestanta ar insemna sa ne restringem la un intelectualism sterp si a nu face cinste traditiei gindirii crestine din secolele trecute si mai ales al reformatorilor din secolul XVI. Trebuie sa spunem ca teologii fundamentalisti din secolul XX sint singurii care se apropie indeajuns de spiritul marilor reformatori Luther si Calvin pe care l-au pierdut complet modernistii si semi-modernistii zilelor noastre, preocupati mai mult cu filosofia si cu studiile abstracte. Teologia care este necesara astazi este aceea a credintei copilaresti in Isus Hristos si in Cuvintul Lui, o credinta care sa incalzeasca inima, sa ilumineze intelectul si sa ne inflacareze spiritul.

6. DOVEZILE CLASICE PENTRU EXISTENTA LUI DUMNEZEU

Cu multi ani in urma, cel ce va scrie astazi era doar un crestin tinerel care citea cu nesat The Natural Theology, scrisa de profesorul Milton Valentine (1825 – 1906) de la Seminarul Teologic Luteran din Gettysburg, Pennsylvania, in anul 1885. Dr. Valentine cauta sa arate ca este rational sa crezi in Dumnezeu daca analizezi dovezile de inteligenta asezate in structurile din care este creata lumea.

Se pune insa intrebarea: Au toate aceste argumente logice valoare in procesul demonstrarii existentei lui Dumnezeu? Raspunsul este unul negativ.

Argumentele logice nu pot transforma un necredincios intr-unul care crede, desi Duhul Sfint ar putea folosi si aceasta cale pentru convertirea cuiva. Intoarcerea la Dumnezeu va ramine insa mereu o problema care depaseste ratiunea. Argumentele existentei lui Dumnezeu nu pot produce singure credinta mintuitoare. Ele pot fi cel mult “schelele nevazute” ce pot propti vremelnic credinta incepatoare a unora. Meditarea la teologia naturala poate produce o inarire a celor proaspat intorsi la Dumnezeu.

De obicei, sint amintite cinci argumente (dovezi) majore ale existentei divine.

Argumentul etnologic este doar o simpla presupunere. El atrage atentia asupra faptului ca la toate popoarele, indiferent de locul lor pe glob, s-au observat forme religioase care au insotit o tendinta generala si irezistibila de a crede in ceva supranatural. Din aceasta realitate se poate trage concluzia ca undeva, in adincul fiintei umane, este inscrisa convingerea ca omul nu este singur in univers si ca mai exista o putere sau niste puteri superioare lui.

Argumentul cosmologic este bazat pe rationamentul logic ca orice lucrare presupune un lucrator si orice creatie dovedeste existenta unuia care a creat-o. Cu alte cuvinte, lumea aceasta cu locuitorii ei nu s-ar fi putut crea singura; trebuie sa existe undeva un Dumnezeu inteligent care a produs aceasta lume si aceste fiinte inteligente.

Argumentul teleologic (de la grecescul “telos” , care inseamna “scop”, “tinta”) deriva din observatia ca pretutindeni in jur observam in creatie structuri inteligente care par a apartine unui plan universal. Daca exista insa un plan unificator al lumii, atunci trebuie sa existe si o minte inteligenta in care s-a nascut si care-l guverneaza spre implinirea unor scopuri ale sale.

Argumentul ontologic este o productie abstracta a logicii care scapa omului modern superficial. In forma lui cea mai simpla, acest argument spune ca ceea ce poate fi gindit trebuie sa existe: daca Dumnezeu este intruchiparea perfectiunii si daca perfectiunea implica existenta, atunci Dumnezeu trebuie sa existe.

O exprimare mai accesibila este urmatoarea: pentru ca gindirea umana sa aiba valoare, Dumnezeu trebuie sa existe, caci simpla notiune de finit presupune existenta Infinitului, si simpla ideie de creatie implica undeva un Creator, etc. Cu alte cuvinte, simpla nevoie de valoare a gindirii umane presupune existenta a ceea ce putem gindi (Leander S. Keyser, A System of Christian Evidence (Burlington, Iowa; Lutheran Literary Board, 1930), p. 199).

Fireste, aici nu este vorba despre Dumnezeu ca despre un simplu produs al imaginatiei umane. Immanuel Kant nu a fost prea convins de valoarea argumentelor teiste (care dovedesc existenta lui Theos, Dumnezeu). El a propus insa un al cincilea, argumentul moral. Kant a simtit foarte puternic ca exista evidenta unui profund caracter moral al lumii. Omul este plasat intr-o lume guvernata de anumite legi morale. El se poate ridica impotriva acestei realitati si poate actiona impotriva legilor morale ale lui Dumnezeu, calcindu-le, dar el nu poate desfiinta prin aceasta existenta lor si nici nu le poate desfinta caracterul lor moral; omul nu poate scapa consecintelor pacatului sau. Deci, rationeaza Kant, daca exista niste legi morale suverane, atunci trebuie sa existe si un Legiuitor care se poarta ca Guvernator al existentei.

Pentru cel ce vrea sa ia in consideratie toate argumentele, ni se pare nedrept sa omitem dintre ele unul foarte profund si anume: caracterul si marturia pe care o au Scripturile. Este evident ca ele au exercitat o influenta salutara oriunde au patruns si au fost tratate cu respect. Oamenii care au primit mesajul Bibliei au devenit mai buni si mai drepti. Este clar ca aceasta carte remarcabila postuleaza existenta unui Dumnezeu personal si maret. Am putea intreba deci: De pe ce temelie vorbesc aceia care indraznesc sa contrazica marturia Cartii cartilor?

Exista deasemenea si marturia depusa de Isus Hristos. Toti stiu ca El a fost un om cinstit, bun si drept. Vorbele Lui ne spun ca El cunostea din experienta personala despre existenta lui Dumnezeu. Am putea intreba din nou: Pe ce baza contrazic necredinciosii marturia lui Isus Hristos?

Am mai putea adauga argumentul experientei crestine. De-a lungul istoriei Bisericii crestine, milioane si milioane de oameni sinceri si buni au marturisit ca ei au gustat dulceata partasiei cu Dumnezeu prin credinta in Isus Hristos si ca au devenit constienti de realitatea prezentei lui Dumnezeu si a vesniciei. S-ar cuveni sa intrebam iarasi: Poate oare orbirea unora sa-i dovedeasca mincinosi pe cei care vad? Sau poate oare faptul ca unii nu L-au crezut pe Isus Hristos si si-au predat vietile in mina Lui sa dovedeasca faptul ca toti ceilalti care au facut aceasta traiesc numai o iluzie?

Se pare ca in aceste probleme despre argumentarea existentei lui Dumnezeu teologii au alunecat dintr-o extrema in cealalta. S-ar prea putea ca in generatiile trecute si Catolicii si Protestantii sa fi exagerat importanta dovedirii rationale pentru intoarcerea oamenilor la credinta. Astazi insa, se pare ca am alunecat in cealalta extrema ajungind sa subestimam intreaga problema, abandonind gindirea rationala si subliniind un fel de irationalism tulbure, de parca omul n-ar fi la urma urmei o fiinta cugetatoare.

Adevarul se afla ca de obicei undeva pe la mijloc intre aceste doua extreme. Prin ea insasi, ratiunea este neputincioasa sa-l transforme pe un om intr-o noua creatie in Hristos. Oamenii nu ajung crestini printr-o preocupare intelectuala intensa, ci prin realizarea faptului ca sint pacatosi si au nevoie grabnica de un Mintuitor, de Isus Hristos. Pe de alta parte, este rational, si asta poate fi sustinut cu dovezi, sa crezi ca lumea aceasta nu s-a facut de la sine si nu este de sine statatoare. Credinta in Dumnezeu este rationala si poate fi aparata in fata tribunalului mintii. Mesajul central al Bisericii crestine trebuie sa ramina insa, nu dovedirea, ci proclamarea legii sfinte a lui Dumnezeu si a pacatoseniei umane, care impreuna cer un remediu al crizei prin glorioasa lucrare mintuitoare a Evangheliei lui Hristos, oferita oricui cu conditia ca sa fie implinite conditiile credintei si pocaintei. Argumentele teiste nu pot produce credinta si nici nu o pot intretine, dar ele il pot ajuta pe credinciosul imatur sa-si depaseasca problemele intelectuale (Vezi J.C. Wagner, Can a Thinking Man Be a Christian? (Scottdale, Pa.: Herald Press, 1950) (desi s-a observat ca de cele mai multe ori indoielile nu sint de natura intelectuala, ci emotionala).

Trebuie de asemenea sa pastram in minte faptul ca mesajul central al Bibliei nu este un set de argumente, ci proclamarea unei mintuiri din pacat si a darului minunat al vietii vesnice prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Grija de frati – Nu va mincati unii pe altii

Grija de frati
„Nu va mincati unii pe altii”

de Simon Schrock

Am sa va povestesc acum una dintre cele mai triste amintiri ale mele. Aveam pina nu de mult un catelus frumos, jucaus si pestrit ca un pachet de zdrente. Ii placea sa zburde prin toata curtea, dar mai ales sa se inghesuiasca printre picioarele noastre cind ieseam la joaca. Seara, se lua la intrecere cu copiii care se plimbau cu bicicletele. Fugea asa de aproape de roti, ca era de mirare ca nu-l calcau. Nici macar atunci cind taiam iarba nu scapam de el. Dadea tircoale masinii de taiat iarba si latra, nevoie mare. Intr-o zi, s-a apropiat cam prea tare si masina i-a prins coada. Lama ascutita l-a tras imediat inauntru. Oricit am oprit de repede motorul, coada si o parte din oasele spatelui fusesera facute bucati. M-am uitat cu groaza, am evaluat cu parere de rau si am decis ca cel mai bun lucru este sa omorim cit mai repede catelul. Ceea ce am si facut.

Cu oamenii nu putem si nici nu avem voie sa ne purtam ca si cu animalele. Chiar si atunci cind sint intr-o conditie disperata, nu avem nici un drept sa ne gindim la distrugerea lor. Exemplul meu nu se poate aplica la viata Bisericii. Totusi, o anumita asemanare de atitudini exista. Citeodata si intre oameni exista situatii de criza si de hotariri dureroase. Multi dintre noi prefera sa scape de un „bagaj incomod” si rup repede legaturile cu cei cazuti intr-o stare de decadenta. De fapt, orice diferenta de opinie se poate transforma intr-o ocazie de infruntare distrugatoare. Trebuie sa invatam sa nu lasam conflictele de opinie sa se transforme in conflicte de persoane.

Iata un exemplu care ilustreaza cum nu se poate mai bine felul in care ne putem face rau unii altora.

„De citiva ani, Biserica planuia sa construiasca niste cladiri anexe care sa gazduiasca salile de Scoala Duminicala. O familie dorea sa aseze cladirile intr-un anumit loc, in timp ce o alta familie prefera o cu totul alta locatie. De fiecare data cind se bateau tarusii pentru saparea fundatiei, cineva ii schimba peste noapte dintr-o parte in cealalta.”

Pina la urma, partile aflate in conflict au ajuns la un compromis multumitor, dar a aparut de indata o alta problema: Unde sa asezam bucataria? Una dintre familii era de parere ca era mai bine s-o asezam in perimetrul noii cladiri, cealalta sustinea ca ar fi mai bine sa o atasam in exteriorul cladirii. Pina la urma, grupul care a preferat sa includa si bucataria a avut cistig de cauza si constructia a inceput. La inaugurare insa, au observat ca teava care ducea de la bucatarie la sistemul de canalizare al orasului fusese infundata. „Cineva” turnase ciment in ea.”

Intimplari de felul acesta arata cum se lupta si se macina fratii in Biserica. Biblia spune: „Fratilor, voi ati fost chemati la slobozenie. Numai, nu faceti din slobozenie o pricina ca sa traiti in firea paminteasca, ci slujiti-va unii altora in dragoste. Caci toata Legea se cuprinde intr-o singura porunca: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Dar daca va muscati si va mincati unii pe altii, luati seama ca sa nu fiti nimiciti unii de altii. Zic dar, umblati cirmuiti de Duhul, si nu impliniti poftele firii pamintesti” (Gal. 5:13-16).

Observati ca versetele 13 si 14 sint versete pozitive: „slujiti-va unii altora” si „sa iubesti pe aproapele tau”. Versetul 16 este si el unul pozitiv, indemnindu-ne sa umblam calauziti de Duhul. Dupa versetul 16 urmeaza un pasaj care enumera faptele firii pamintesti si roada Duhului. Intre toate acestea, ca intr-un sandvis, se afla versetul 15, care este o negatie: „Luati seama ca sa nu fiti nimiciti unii de altii”. Asezarea aceasta este semnificativa. Daca ne vom tine ocupati cu facerea a ceea ce este bine, nu vom avea timp pentru facerea raului. Daca iubesti (pozitiv) nu vei avea timp pentru ura (negativ). Daca-i zidesti pe cei din jur (pozitiv), nu vei putea sa fi partas la darimarea lor (negativ). O mai buna traducere a versetului 16 este: „Umblati cirmuiti de Duhul, si (atunci) nu veti implini poftele firii pamintesti”.

„Dar daca va muscati si va mincati unii pe altii, luati seama ca sa nu fiti nimiciti unii de altii”.

Ce inseamna a fi nimicit? Dictionarul ne spune ca a nimici inseamna a distruge, a consuma.

Cei mai predispusi oameni pentru aceasta sint egoistii care incearca sa foloseasca totul doar spre folosul si propasirea lor personala. Ei tin mereu sa se catere cit mai sus, chiar daca fac asta calcind peste cadavre. O maxima ironica spune ca: „Prietenul adevarat, la nevoie se cunoaste. La nevoia … lui”. Astfel de oameni sint prieteni de vreme buna, care dispar de indata ce situatia nu-i mai avantajeaza.

Vremurile de persecutie au fost, in general, vremuri in care Biserica a trait in unitate. Cind a incetat persecutia, libertatea exterioara cuplata cu dorinta de afirmare a firii pamintesti au transformat prietenii si partasii sfinte in fragmentari si lupte fraticide. Citeodata, diavolul poate face mai mult rau in Biserica, nu prin dusmanii din afara, ci prin fratii neintelepti dinauntru. Dintre toate „decesele” bisericilor locale, „sinuciderea” este cea mai trista si cea mai tragica.

Cunosc o astfel de Biserica nu prea departe de casa mea. Cu citiva ani in urma era un izvor de viata si cunostea o crestere numerica extraordinara. Au survenit insa citeva neintelegeri. Citiva frati bolnavi de „personalita” n-au mai putut incapea laolalta. Astazi, usa acelei Biserici este inchisa. Au plecat fiecare in alta parte. Noi am fost chemati sa lucram alaturi de Domnul Isus la zidirea Bisericii Sale. Cine se cearta cu fratii nu-si da seama ca Il intristeaza in primul rind pe Domnul.

(Inainte de a pleca din tara spre limanuri de peste ocean, am avut o ultima discutie cu tatal meu, Brinzei Vasile. Facind aluzie la niste „neintelegeri” care existau intre fratii romkni din „diaspora”, el mi-a spus: „Orice vei face, sa nu te certi cu fratii. Mai bine sa vinzi cartofi la Aprozar, decit sa te certi sau sa te lupti cu fratii. Sa nu distrugi pe cei pentru care a murit Christos!” Nu stiu de ce vinzarea cartofilor la Aprozar reprezenta pentru tatal meu o limita inferioara a existentei, dar stiu precis ca daca a urit ceva, au fost luptele si neintelegerile cu fratii. Culmea nereusitei in slujirea crestina era reprezentata pentru el de acei predicatori mindri si firesti, care-si ridicau statui pentru ei insisi si-si zideau imperii „stapinind” peste cei ce „le cazusera la imparteala” (1 Petru 5:3). Vorbele tatalui meu mi-au rasunat mereu in memorie. Am vazut intr-adevar pastori care predica despre unitate si iubire, dar nu-si pot intinde miinile unii altora. Am vazut pastori care dau cina si-i viziteaza pe cei cazuti din adunarile lor, dar nu pot tolera nici cea mai mica slabiciune la un confrate in lucrare. Am vazut „muscaturi” si „mincatorii” care au dus Bisericile in pragul „nimicirii”. Cit pot, uitind ce este rau la altii, ma silesc mereu sa-mi vad umil de slujire, ca sa nu ajung … sa vind „cartofi la aprozar!”.)

A nimici ceva bun inseamna a risipi ceva pretios. Cind o casa scumpa este cuprinsa de imbratisarea nimicitoare a flacarilor, banii investiti in ea se fac scrum. Tot asa, cind ne nimicim unii pe altii, noi Il pagubim pe Dumnezeul nostru.

Cauzele luptelor fraticide

Egoismul: „Asa vreau eu!” Cind nu slujesc din iubire, slujesc din dorinta de a ma afirma pe mine. Egoismul si dragostea se exclud reciproc.

Cind nu te preocupa decit ceea ce se spune despre tine, esti egoist. Cind te crezi buricul pamintului si toate trebuie sa se invirteasca in jurul prea importantei tale persoane, esti egoist. Cind te superi ca altii sint laudati si tu esti trecut cu vederea si ca sa te razbuni esti gata sa raspindesti calomnii de genul: „Lasa ca va spun eu cine este cutare …”, esti egoist.

(Sa va spun cum se manifesta un egoist. Vine acasa intr-o duminica si sotia-l intreaba: „Cum a fost la Biserica?” El raspunde: „Ca deobicei. Cam plictisitor”. Altadata vine parca zburind. Sotia-l intreaba ca de obicei: „Cum a fost la Biserica?” El raspunde: „O revarsare de har! O trezire spirituala! Un mesaj extraordinar!” Ea intreaba curioasa: „Dar cine a predicat?” El raspunde cu falsa modestie: „Astazi m-au lasat pe mine sa predic”.

Fratele Cure obisnuia sa spuna ca sint in Biserici doua categorii de slujitori: priveghetori si „privighetori”. Unii se jertfesc pentru altii, ceilalti se urca pe o craca si nu le mai tace gura. Sint indragostiti de ei insisi si le place sa-si auda mereu glasul.)

Sint unii care sint gata sa inceapa o alta Biserica daca nu sint bagati in seama acolo unde sint. Altii nu trimit cu anii nici macar un singur articol la revistele altora. Sint insa gata sa munceasca pe brinci, daca este vorba sa scoata o revista care sa le poarte numele.

In unele locuri este un cosmar sa asisti la adunari generale ale Bisericilor. Fratii au ajuns chiar sa spuna ca este mai indicat ca cei proaspat convertiti si botezati sa nu participe la adunari generale in primii ani de credinta. Ce ironie! Cei incepatori in ale credintei sint opriti sa-i vada la lucru pe cei „mai crescuti in Domnul”! Exista frati si surori care asteapta consfatuirile fratesti ca pe ocazii de razbunare: „Am sa-i raspund cu aceeasi moneda! Sa vada si el cum este sa suferi”.

Egoismul este radacina tulburarilor in care ne nimicim unii pe altii.

Exista si alte cai prin care ne putem distruge reciproc. Am sa mentionez in continuare pe scurt sase dintre ele.

1) Curiozitatea bolnavicioasa. Exista citeva pasaje Biblice care trateaza acest subiect. Ele cauta sa ne vindece de aceasta boala din care se naste birfa. „Nimeni din voi sa nu sufere ca ucigas, sau ca hot, sau ca facator de rele, sau ca unul care se amesteca in treburile altuia” (1 Petru 4:15). Bagati de seama bine asociatia din text. Curiozitatea bolnavicioasa nu pare atit de vinovata cit timp nu vezi cu cine o asociaza Cuvintul Domnului. Ea este pusa in acelasi rind cu hotia, uciderea si raufacatoria. „Auzim ca unii dintre voi traiesc in neorinduiala, nu lucreaza nimic, ci se tin de nimicuri” (2 Tesal. 3:11).

Este clar ca astfel de oameni nu lucrau la zidirea trupului lui Christos, ci ruinau partasia frateasca. Pavel scrie si el despre unele persoane care „se deprind sa umble fara nici o treaba din casa in casa; si nu numai ca sint lenese, dar sint si limbute si iscoditoare, si vorbesc ce nu trebuie vorbit” (1 Tim. 5:13). Purtatorii de zvonuri si de calomnii aprind focuri distrugatoare in Biserica si duc la nimicirea sfintilor. „Cind nu mai sint lemne, focul se stinge; si cind nu mai este nici un clevetitor, cearta se potoleste” (Prov. 26:20).

2) Minte perversa. Perversitatea este atitudinea celui care stie ce este rau, dar continua sa-l faca pe ascuns. „Sfint o zi la Biserica si pacatos sase zile acasa”. Bisericile crestine sint bintuite de prefacatorie. Ipocrizia este moda zilei. Nevasta lui Ieroboam are si astazi frati care vor „sa se dea drept altul”(….). Anticipind toate acestea, apostolul Pavel a scris: „Stiu bine ca, dupa plecarea mea, se vor viri intre voi lupi rapitori, care nu vor cruta turma; si se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor invata lucruri stricacioase, ca sa atraga pe ucenici de partea lor” (Fapte 20:29-30). Bunul simt al poporului a inventat zicala: „Sa faci ce zice popa, nu ce face popa”. Oameni cu doua fete, predica apa si beau vin. Sfatul lui Pavel catre mai tinarul Timotei confruntat cu prezenta acestor oameni cu mintea pervertita este urmatorul: „Daca invata cineva pe oameni invatatura deosebita, si nu se tine de cuvintele sanatoase ale Domnului nostru Isus Christos si de invatatura care duce la evlavie, este plin de mindrie, si nu stie nimic; ba mai are boala cercetarilor fara rost si a certurilor de cuvinte, din care se naste pizma, certurile, banuielile rele, zadarnicele ciocniri de vorbe ale oamenilor stricati la minte, lipsiti de adevar si care cred ca evlavia este un izvor de cistig. Fereste-te de astfel de oameni” (1 Tim. 6:3-5). Cei din Biserica sintem chemati sa fim „fara prihana si curati, copii ai lui Dumnezeu, fara vina, in mijlocul unui neam ticalos si stricat, in care straluciti ca niste lumini in lume” (Filip. 2:15). Credinciosii trebuie sa-i zideasca pe altii nu sa-i darime.

3) Ura amara. Lipsa dragostei face loc urii. Dusmania este distructiva. „Caci si noi eram altadata fara minte, neascultatori, rataciti, robiti de tot felul de pofte si de placeri, traind in rautate si in pizma, vrednici sa fim uriti si urindu-ne unii pe altii” (Tit 3:3). Observati si aici cu ce fel de alte pacate este asociata ura. „Ura stirneste certuri, dar dragostea acopere toate greselile” (Prov. 10:12).

4) Mindria. „Pe buzele omului priceput se afla intelepciunea, dar nuiaua este pentru spatele celui fara minte.” „Mindria merge inaintea pieirii si trufia merge inaintea caderii.” (Prov. 10:13; 16:18). Mindria noastra ii sorteste pe ceilalti nimicirii.

5) Ironia batjocoritoare. Unii se distreaza pe seama slabiciunilor altora: „Izgoneste pe batjocoritor si cearta se va sfirsi, neintelegerile si ocarile vor inceta.” (Prov. 22:10). Daca cineva trebuie indreptat, fa-o cu dragoste si gingasie. Nu da buzna cu bocancii in viata nimanui. Nu batjocori pe nimeni. Cauta intotdeauna sa-i zidesti pe altii.

6) Minia. „Un om iute la minie stirneste certuri, dar cine este incet la minie potoleste neintelegerile” (Prov. 15:18). Noul Testament vorbeste foarte clar despre acest subiect: „Cine dintre voi este intelept si priceput? Sa-si arate, prin purtarea lui buna faptele facute cu blindetea intelepciunii! Dar daca aveti in inima voastra pizma amara si un duh de cearta, sa nu va laudati si sa nu mintiti impotriva adevarului. Intelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este paminteasca, fireasca, draceasca. Caci acolo unde este pizma si duh de cearta, este tulburare si tot felul de fapte rele” (Iacov 3:13-16).

Fa urmatorul rationament: cearta duce la confuzie, confuzia duce la fapte rele, faptele rele duc la nimicirea altora. Vrei tu sa lupti impotriva lui Christos? El Isi zideste Biserica Sa. Vrei tu sa I-o darimi? „O casa dezbinata impotriva ei insasi nu poate sa dainuiasca” (Marcu 3:25). Care este contributia ta la viata Bisericii din care faci parte?

Nu lucra la demolare, construieste!

Nu va muscati unii pe altii, mingiiati-va. Nu va nimiciti unii pe altii, ci cautati lucrarile care duc la zidirea tuturor. Este o mare cinste sa fii partas la zidirea Bisericii lui Dumnezeu. Noi crestem pe masura ce ii ajutam pe altii sa progreseze. Cine nu ajuta pe altii nu se ajuta nici pe sine. „Cine scoate sabia va pieri el insusi de ea”.

Domnul Isus si-a indemnat ucenicii sa caute sa restaureze si sa refaca: „Daca fratele tau a pacatuit impotriva ta, du-te si mustra-l intre tine si el singur. Daca te asculta, ai cistigat pe fratele tau” (Mat. 18:15). Daca fratele tau ti-a gresit, tu trebuie sa fii cel dintii care sa incerci sa-l aduci la calea cea buna. Domnul Isus continua zicind: „Dar, daca nu te asculta, mai ia cu tine unul sau doi insi, pentru ca orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori”(Mat. 18:16). Daca cel gresit nu se lasa ajutat mai ia cu tine inca pe un frate care sa te ajute. Daca nici impreuna nu reusiti „spune-l Bisericii”. Cind un madular al Bisericii a cazut intr-o greseala, nu trebuie sa ne grabim sa-l excludem. Mai intii trebuie sa facem tot ce putem ca sa-l aducem pe calea cea dreapta.

In cazul meu, silintele mele nu sint suficiente. Nu am in mine suficiente resurse pentru a trece peste greselile altora si pentru a incerca sa-i aduc pe calea buna. Am nevoie de cineva care sa ma ajute. Ce voi face?

Mai intii, ma voi apropia de Dumnezeu asa cum sint si-I voi spune cu toata sinceritatea: „Doamne, n-am dragoste deajuns. Nu-mi pasa de fratele sau sora mea. Da-mi Tu dragoste de la Tine. Nu ma lasa sa fac rau altuia fara sa-mi dau seama. Arata-mi Tu greseala ori de cite ori birfesc, vorbesc de rau, distrug reputatia cuiva, musc si lucrez spre nimicirea altuia. Ma deschid Duhului Tau ca El sa ma cerceteze”.

Cu mii de ani inainte de mine, David facea acelasi lucru inaintea Domnului, spunind: „Cerceteaza-ma, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! Incearca-ma, si cunoaste-mi gindurile! Vezi daca sint pe o cale rea, si du-ma pe calea vesniciei!” (Psalm 139:23- 24).

In al doilea rind, trebuie sa ma privesc pe mine insumi atent in oglinda Cuvintului lui Dumnezeu. De cite ori deschid Biblia rostesc in gind o rugaciune: „Vorbeste Doamne, caci robul Tau asculta”. Si de foarte multe ori, Dumnezeu imi vorbeste prin ceea ce citesc chiar pentru problema care ma framinta. Fa si tu apel la „candela” Cuvintului care-ti poate lumina pasii.

In al treilea rind, sint atent la soapta Duhului si sint decis sa ma opresc din orice actiune, vorba sau gind care-mi este dat pe fata si dovedit ca nevrednic sau nefolositor. Mi se intimpla citeodata ca Duhul Sfint sa-mi vorbeasca chiar in mijlocul unei glume nesarate. Ma opresc atunci imediat si-mi pare rau de cele facute.

In al patrulea rind, cind sint vinovat, ma grabesc sa-mi marturisesc Domnului greseala. Nu vreau sa ma mai scuz sau sa ma justific. Strig repede: „Doamne, am gresit si-mi pare rau. Te rog spala-ma in singele Tau curatitor si da-mi iarasi nevinovatia iertarii Tale”. Experientele lui David, relatate in Psalmii 32 si 51, imi sint pilde de pocainta si curatire.

In sfirsit, daca este nevoie sa repar ceva dupa ce m-am pocait, trec la treaba si repar. Daca am jignit pe cineva, imi cer iertare, daca am gindit rau despre cineva, cer Domnului sa-mi puna in inima sentimente sfinte fata de acea persoana.

Dar daca va muscati si va mincati unii pe altii, luati seama ca sa nu fiti nimiciti unii de altii. Zic dar, umblati cirmuiti de Duhul, si nu impliniti poftele firii pamintesti”.

Relatiile noastre cu Dumnezeu si unii cu ceilalti sint in directa legatura. Cine-i „darima” pe altii, loveste in Creatorul lor. Cine-i zideste pe altii, Ii da o mina de ajutor lui Dumnezeu, in dorinta Lui de a-si vedea zidita Biserica.

Tipuri de Biserici locale din cartea Apocalipsei

Tipuri de Biserici locale din cartea Apocalipsei

Biserica locala nu poate fi inteleasa decit in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege in intregime „partile” din care este alcatuita realitatea.

Cind crestinismul si-a facut aparitia in lume, el a aparut pe fundalul existentei imperiului roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covirsitoare. Biserica lui Hristos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.

Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, imperiul a parut ca triumfa, dar punind stapinire pe inimile oamenilor, crestinismul a triumfat in final modelind intreaga societate si dindu-i un impuls irezistibil spre „civilizatia” de care ne bucuram astazi.

La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pina atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din rindul „patricienilor”, clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cind forta generalilor n-a mai fost depasita decit de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedind in fata dictaturii. Cel dintii general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 inainte de Hristos). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l „indumnezeiasca”. Cind aceasta s-a realizat, luna de nastere a „zeului-om” si-a schimbat numele in „Iulius”, de unde se trage si numirea rom`neasca: „Iulie”. Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar „necesara” din ratiuni de Stat.

Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 inainte de Hristos – 14 dupa Hristos). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intimplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in „August” ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugind fortei brute inclestarea nemaipomenita a birocratiei.

Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate clasele sociale ale societatii, nu o data dintre „legionarii” iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, „pax romana”, (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.

Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane. In decurs de doar citeva secole, Roma a „institutionalizat” Biserica, transformind-o in „Biserica Romei”. Conflictul dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. |i de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : „Sfintul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat sa bintuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea „reicht” al germanilor, care trebuia sa dureze „o mie de ani” s-a prabusit in tandari. Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este „reintegrarea” si „renasterea”. Termenii sub care se vorbeste despre aceasta sint diferiti: „casa comuna a Europei, noua ordine economica mondiala, „Europa unificata” sau „Statele Unite ale Europei”. Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. „Babilonul cel mare”, cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare „Anticrist” pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamintul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.

Cristalizind cele de mai sus, putem spune impreuna cu Henry H. Halley, in „Dictionarul Biblic” ca: ” Nu vom putea intelege conditia actuala a crestinatatii decit privind-o in lumina istoriei. Din pacate insa, necunoasterea istoriei Bisericii este mai raspindita chiar decit necunoasterea Bibliei. Noi credem ca pastorul are datoria de a-si invata enoriasii faptele principale ale Istoriei Bisericii.
Istoria lumii este vazuta de obicei in trei mari perioade:

ANTICA: Egipt, Siria, Babilon, Persia, Grecia, Roma.

MEDIEVALA: De la caderea Romei la descoperirea Americii.

MODERNA: Din secolul XV pina in epoca actuala.”

„Istoria Bisericii este si ea vazuta in trei mari perioade:

PERIOADA IMPERIULUI ROMAN: Prigoanele, martirii, parintii Bisericii, controversele, „crestinizarea” Imperiului.

PERIOADA MEDIEVALA: Cresterea si puterea papalitatii, Inchizitia (ca o desavirsire a stapinirii ierarhiei asupra maselor mari de „credinciosi”), monasticismul (calugaria)(ca o reactie disperata de „iesire” din sistemul corupt si lumesc al ierarhiei oficiale), mahomedanismul (o reactivare a rolului jucat de urmasii lui Ismael in istoria lumii), rusinea cruciadelor (ca o „asasinare a spiritului crestin” si ca o capitulare a Bisericii in fata ambitiilor economice si politice ale Imperiului).

PERIOADA MODERNA: Reforma protestanta, marea dezvoltare a bisericilor evanghelice (numite asa pentru intoarcerea lor la autoritatea Evangheliei in detrimentul autoritatii „ierarhiei” corupte si compromise). Traducerea Bibliei in limbile de circulatie nationala. Extraordinarea circulatie a Bibliei inlesnita de aparitia si dezvoltarea tiparului. Eliberara guvernelor de sub tutela religioasa a Bisericii si scoaterea institutiilor sociale de sub controlul preotesc. Lucrarea misionara mondiala; reformele si revolutiile sociale. Separatismul national, inclestarea razboaielor mondiale, nazuinta contemporana spre o „reunificare” pe fundalul „mostenirii crestine comune”. Cresterea puterii papalitatii in plan politic mondial. Accentul pus de Biserica Evanghelica pe vestirea „venirii Domnului”.

„Cele trei mari diviziuni ale crestinismului contemporan sint:

ROMANO – CATOLICII: care predomina in Sudul Europei si in America de Sud.

ORTODOC|II: care sint majoritari in Rasaritul si Sud-Estul Europei.

PROTESTANTII: care predomina in vestul Europei si in America de Nord.”

„Aceasta divizare este urmarea celor doua mari rupturi care au avut loc in sinul crestinismului. Una s-a produs in secolul IX, cind Biserica de Rasarit s-a despartit de Biserica de Apus din motive politice si de dominare teritoriala (aceasta rupere a dus la formarea Bisericii Ortodoxe). Cealalta ruptura s-a produs in secolul XVI, sub conducerea lui conducerea lui Martin Luther – si a dus la legalizarea curentelor evanghelice care supravietuisera pe toata durata „ierarhiei” Bisericii social politice maritate cu Statul.”

Iata ce a spus Harnack despre aceste trei ramuri ale Bisericii: „Biserica Ortodoxa este crestinismul primitiv plus paginismul grec si oriental. Biserica Romano-Catolica este crestinismul primitiv plus paginismul grec si roman. Biserica Protestanta este incercarea de a elibera crestinismul primitiv pur de sub toate formele de paginism.”

Pentru a intelege diferitele tipuri de Biserici locale asa cum exista ele astazi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este sa ne intoarcem la cartea Apocalipsei. Continutul ei ne aseaza inainte punctul lui Hristos de vedere asupra evolutiei Bisericii.

Fara indoiala, cartea Apocalipsei este cea mai paradoxala carte din intreaga Scriptura. Desi in ea se intilnesc si se implinesc cele mai multe din simbolurile si simbolismele biblice, crestinii din toate timpurile au privit-o cu teama si cu retinere.

Din multe puncte de vedere Apocalipsa este cartea „cea mai” a Bibliei.

Este „cea mai recomandata” carte de catre insusi Autorul Scripturilor (1:3) si totusi in planul de lectura al multora este „cea mai neglijata” carte.

Este „cea mai clara” ca intentie, fiind o descoperire (1:1), totusi este considerata de majoritatea cititorilor „cea mai confuza”.

Este „cea mai personal scrisa de Hristos” (1:10,19; 10:4; 22:18,19 – El hotaraste ce sa fie scris si ce sa ramina afara) si totusi este cartea „cea mai atribuita oamenilor” (multi o socotesc o scrisoare conspirativa a crestinilor din primele secole, plina de figuri si simboluri ale caror insemnatate cifrata s-a pierdut de-a lungul secolelor).

Prin continut, Apocalipsa este cartea „cea mai plina de urgii si de pedepse”, dar in acelasi timp cartea „cea mai plina de revelatii ceresti”.

Apocalipsa are trei scopuri declarate:

1. Aratarea Domnului Isus.
Cine nu este indragostit de Domnul Isus nu va pretui aceasta carte si nici nu o va intelege. „Cheia” intregii carti este descrierea frumusetii Domnului, in fiinta, intelepciune si lucrare. El apare ca Om proslavit, ca Fiu de Dumnezeu, ca Miel, ca Leu din semintia lui Iuda, ca Judecator, ca Mire, ca „mparat al „mparatilor, ca Pom al vietii, ca Soare, Luceafarul stralucitor de dimineata, etc, etc.

2. O anuntare a programului lumii. (1:19)
„Scrie „ce ai vazut”, „lucrurile care sint” – vremea Bisericii si „lucrurile care au sa vina dupa ele” – vremea sfirsitului.

3. Un mesaj catre Biserica. (1:4,11)
Sub suveranitatea lui Hristos, exista o singura Biserica, manifestindu-se in multe feluri, cazind si ridicindu-se, cucerind lumea sau lasindu-se cucerita vremelnic de ea.

Mesajul catre Biserica, de care ne vom ocupa in continuare, incepe cu o adresare generala, catre intreaga „Biserica”. (capitolul 1:4-20)

In aceasta parte a mesajului Domnul Isus se prezinta pe Sine:

a. In toata splendoarea gloriei Sale (1:13-18)

b. In toata splendoarea lucrarii Sale (1:4-8)

El isi proclama dumnezeirea v.4,5
El a desavirsit mintuirea v.5b
El isi face cunoscut scopul v.6

Imparatie pe pamint 5:10; 2:26; 3:21; 20:4
Preotie a credinciosilor – vom fi reprezentantii Lui
El isi anunta revenirea v.7
El isi anunta judecata v.7
El isi proclama autoritatea v.8
El sta in mijlocul celor sapte sfesnice v.13,20
El tine in mina cele sapte stele v.16,20

Dupa aceasta adresare generala, urmeaza o serie de sapte scrisori adresate la sapte Biserici locale din Asia Mica. Aceste Biserici pot fi luate ca:

1.- Sapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan si au facut tinta preocuparilor lui pastorale.

2.- Sapte Biserici ca sapte „tipuri” caracteristice posibile ale Bisericii de pretutindeni. Asemenea Biserici au existat si exista pretutindeni pe fata pamintului.

3.- Sapte Biserici ca exponente a sapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica in istoria ei dintre Rusalii si Rapire.

Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezinta sapte conditii specifice anumitor perioade distincte din istoria Bisericii. In descrierea lor putem recunoaste elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.

Toate aceste trei interpretari sint reale, corecte si recomandabile. Din studiul lor vom putea intelege mai bine „diversitatea” posibila a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica in orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care il recomanda Hristos diferitelor tulburari din viata Bisericii si „perspectivele” vesnice care ii asteapta ca rasplata pe cei ce, raminind in Biserica, ramin si credinciosi lui Hristos biruind lumea.

1. Biserica din Efes

„Catre ingerul Bisericii din Efes”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele in mina dreapta si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur:
Pretuirea: „Stiu faptele tale,, osteneala ta si rabdarea ta si ca nu poti suferi pe cei rai; ca ai pus la incercare pe cei ce zic ca sint apostoli si nu sint si ca i-ai gasit mincinosi. Stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui Meu si ca n-ai obosit.
Pericolul: Dar ce am impotriva ta,, este ca ti-ai parasit dragostea dintii.
Porunca: Adu-ti aminte de unde ai cazut; pocaieste-te si intoarce-te la faptele tale dintii.
Pedeapsa: Altfel,, voi veni la tine si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti. (Ai insa lucrul acesta bun: ca urasti faptele Nicolaitilor pe care si Eu le urasc.)
Perspectiva: „Celui ce va birui, ii voi da sa manince din pomul vietii,, care este in raiul lui Dumnezeu.”

Biserica din Efes reprezinta biserica in care s-a pierdut dragostea pentru Domnul Isus. Caldura spirituala si dragostea partasiei divine, erau pe duca. Aceasta este tipul unei biserici cu o invatatura corecta din punct de vedere doctrinar, vie din punct de vedere organizatoric, dar care si-a pierdut dragostea pentru Domnul. Intre Marta si Maria, Dumnezeu o lauda intotdeauna pe Maria, pentru ca ea „si-a ales partea cea buna” (Luca 10:38-42). Dumnezeu nu se multumeste cu faptele noastre, El ne vrea pe noi insine. „Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?” (Ioan 21:16)

Istoric, Efesul reprezinta etapa Bisericii primare (secolul I). Daca si despre ei, care erau credinciosi din generatia imediat urmatoare apostolilor s-a putut spune ca isi pierdusera dragostea dintii, cu cit mai mult ne paste acest pericol pe noi, cei de astazi?

2. Biserica din Smirna

„Catre ingerul Bisericii din Smirna”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel dintii si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a inviat:
Pretuirea: „Stiu necazul tau si saracia ta(dar esti bogat), si batlocurile din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sint, ci sint o sinagoga a Satanei.”
Pericolul: ……………
Porunca: Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pina la moarte, si-ti voi da cununa vietii.
Pedeapsa: …………..
Perspectiva: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte.”

3. Biserica din Pergam

„Catre ingerul Bisericii din Pergam”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri:
Pretuirea: „Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar in zilele cind Antipa, marturul Mei credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana.
Pericolul: Dar am ceva impotriva ta. Tu ai acolo niste oameni care tin de invatatura lui Balaam, care a invatat pe Balac sa puna o piatra de potignire inaintea copiilor lui Israel, ca sa manince din lucrurile jertfite idolilor, si sa dedea la curvie. Tot asa, si tu ai citiva care, deasemenea, tin invatatura Nicolaitilor, pe care Eu o urasc.
Porunca: Pocaieste-te dar.
Pedeapsa: Altfel, voi veni la tine curind, si ma voi razboi cu ei cu sabia guri Mele.
Perspectiva: „Celui ce va birui, ii voi da sa manince din mana ascunsa, si-i voi da un nume nou, pe care nu-l stie nimeni, decit acela care-l primeste.”

4. Biserica din Tiatira

„Catre ingerul Bisericii din Tiatira”

Prezentarea: „Iata ce zice Fiul lui Dumneyeu, care are ochii ca para focului si ale carui picioare sunt ca arama aprinsa:
Pretuirea: „Stiu faptele tale, dragostea ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sunt mai multe ca cele dintii.
Pericolul: Dar iata ce am impotriva ta: tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se yice proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie si sa manince din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei!
Porunca: Voua insa tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti invatatura aceasta si nu ati cunoscut „adincimile Satanei”, cum le numesc ei, va yic? Nu pun peste voi alta greutate. Numai tineti cu tarie ce aveti, pina voi veni!
Pedeapsa: Iata ca am s-o arunc bolnava in pat, si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimit un necay mare, daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moarte pe copiii ei. Si toate Bisericile vor cunoaste ca „Eu sint Cel ce cercetez rarunchii si inima” si voi da fiecaruia din voi dupa faptele lui.
Perspectiva: „Celui ce va birui, si celui ce va payi pina la sfirsit lucrarile Mele, ii voi da stapinirepeste Neamuri. Le va cirmui cu un toiag de fier, si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. Si i voi da luceafarul de dimineata”.

Biserica din Tiatira este urmarea fireasca a Bisericii din Pergam. Idolatria si imoralitatea incepute atunci si-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica ingropata sub influenta lumii. Scrisoarea aceasta este cea mai lunga dintre toate cele sapte. Ea este un rechizitoriu impotriva compromisului si o judecata aspra asupra pacatului.

Domnul Isus se prezinta ca Cel ce are „ochii ca para focului si ale carui picioare sint ca arama aprinsa”. Nimic nu rezista focului; orice acoperamint al pacatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este si ea un simbol al judecatii. Domnul ii va calca in picioare pe cei pacatosi. (Apocalipsa 14:18-20; 19:15)

Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune ca ar fi avut dragoste. Tragedia Tiatirei a fost insa ca aceasta dragoste a fost fara limitele unei invataturi sanatoase. Dragostea fara doctrina este ca si riul fara margini: face mlastini ! Biserica aceasta era partasa cu lumea la sarbatori pagine (mincaruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor si serbarea se termina cu betii si cu orgii publice. (1 Corinteni 10:27-28, 19-22)

Problema Bisericii din Tiatira a inceput odata cu acceptarea Izabelei. Pentru intelegerea acestui simbolism este bine sa citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experienta Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest imparat al lui Israel a fost „mai rau ca toti” (capitolul 16:30,31). El a staruit in pacatele lui Ieroboam (16:31) si a adaugat la ele influenta nefasta a Izabelei.

Dar care au fost pacatele lui Ieroboam? In 1 Regi 14:9 ni se spune ca Dumnezeu il mustra astfel: „Tu ai facut mai rau decit toti dinaintea ta: te-ai dus sa-ti faci alti dumnezei si chipuri turnate ca sa ma minii, si M-ai lepadat inapoia ta !” Dupa ce a rupt imparatia de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viata de inchinaciune a Israelului. Din considerente politice, el a facut urmatoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu doi vitei de aur ca loc de inchinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preotia (1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el insusi inaintea altarului si a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste pacate au fost repetate de Ahab. In plus el a luat-o de sotie pe Izabela, care a adus in Israel idolatria si imoralitatea. Izabela l-a invatat pe Ahab ca lui ii esate permis sa faca orice, chiar sa si omoare. Pentru a ilustra lipsa de rinduiala de pe timpul lui Ahab si a Izabelei, autorul Bibliei intercaleaza pasajul din 1 Regi 16:34. In popor disparuse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice imi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a intirziat sa se arate.

Izabela a adus in Biserica din Tiatira „inovatii” si „adincimi” necunoscute inaintea ei. Ea a dispretuit Cuvintul divin scris, proclamindu-se „proorocita” si permitindu-si sa-i invete pe credinciosi lucruri nepermise. Domnul Isus este hotarit sa descopere pacatul si sa-l elimine din Biserica. Textul ne spune ca acest proces de disciplinare se va face in trei faze: mai intii este acordat un timp de har, in care se da sansa pocaintei, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe masura vinovatiei, si in al treilea rind, influenta acestei pedepse se va rasfringe in mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge sa se teama de Domnul (Apocalipsa 2:21-23).

Nu toti din Tiatira s-au lasat amagiti de ratacirile Izabelei. Ca si in vremea lui Ilie au mai existat si oameni care au stat linga Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi partasi cu Hristos in stapinirea lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafarul de dimineata care le este oferit, este insusi Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16)

Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada caderii in marea idolatrie. Maria, mama Domnului Isus a fost proclamata „Mijlocitoare” si „pururea fecioara”. In loc sa se suie la Ierusalimul ceresc, crestinii au fost invatati sa se inchine la tot felul de „vitei de aur”. Atunci a aparut inchinarea la icoane si la Fecioara Maria. Biserica a fost declarata „detinatoarea tainelor” pretinzind controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvint Evul Intunecat. Biserica a inceput sa imite preotia din Israel, „Ierarhiile eclesiastice”. Regii s-au amestecat la „altar”, dindu-L pe Hristos la o parte.

5. Biserica din Sardes

„Ingerului Bisericii din Sardes”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele:
Pretuirea: Totusi ai in Sardes citeva nume,, care nu si-au minjit hainele. Ei vor umbla impreuna cu mine imbracati in alb, fiindca sint vrednici.
Pericolul: Stiu faptele tale: ca iti merge numele ca traiesti, dar esti mort.
Porunca: Vegheaza si intareste ce ramine, care e pe moarte, caci n-am gasit faptele tale desavirsite inaintea Dumnezeului meu. Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit ! Tine si pocaieste-te !
Pedeapsa: Daca nu veghezi,, voi veni la tine ca un hot si nu vei stii in care ceas voi veni peste tine.
Perspectiva: Cel ce va birui,, va fi imbracat astfel in haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii si voi marturisi numele lui inaintea Tatalui Meu si inaintea ingerilor Lui”

Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetatii inseamna „ramasite”. Acest oras, proverbial de bogat, asezat pe meterezele unei culmi muntoase, cazuse de doua ori in miinile dusmanilor din cauza lipsei de veghere. Increzatori in pozitia lor de necucerit, locuitorii cetatii n-au lasat straja in timpul asediului. De doua ori Sardes a fost transformata in ruine.

Indemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului.

Din felul in care se prezinta acestei Biserici, intelegem ca Domnul Isus era suparat pe conducerea acesteia. „Sapte Duhuri si sapte stele in mina” reprezinta intentia Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfint. In Sardes, forma luase loc fondului, iar pacatul inlocuise neprihanirea, separind Biserica de Hristos.

Trei categorii de oameni sint mentionati in aceasta adunare:

– cei morti (despartiti cu totul de Dumnezeu),
– cei aflati pe moarte (care fusesera ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau in pericolul instrainarii)
– cei vrednici (care isi pastrasera pozitia si partasia in Hristos)

Fiecarei categorii ii este adresat un mesaj aparte. Celor morti li se spune ca faptele lor sint zadarnice. Ei trebuie sa-L caute pe Domnul. Celor aflati pe moarte li se spune ca trebuie sa se intoarca la o stare pe care o cunoscusera altadata. Calea recomandata este pocainta si studiul Cuvintului. Celor „vrednici” le este adresat un cuvint de pretuire. Dumnezeu „cauta mereu oameni” si este mare lucru sa fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4; Iov 4:17- 19; Ezechiel 13:30)

Sardes este urmarea fireasca a procesului de decadere inceput in Pergam si continuat in Tiatira. Casatoria cu lumea a dus la intrarea pacatului in Biserica si urmarea fireasca a pacatului a fost moartea.

Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformatiei. Printre cei vrednici care si-au pastrat hainele curate ii putem cita pe „Fratii Moravieni”, pe Ioan Hus si pe Martin Luther. In vremea lor, Biserica a meritat sa poarte numele de Biserica „Ramasitelor”. Influenta si lucrarea acestor citiva reformatori a facut posibila aparitia Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfirsitul secolului XVI si inceputul secolului XVII. Remarca din versetul 5 Inu-i voi sterge nicidecum numele din Cartea Vietii” poate fi interpretata si ca o aluzie ironica la „excomunicarile” pe care „Biserica” le-a pronuntat impotriva reformatorilor.

Amanunte: Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mica. Asezata pe un platou muntos, a devenit bogata prin exploatarile aurifere din apele riurilor din apropiere. Cele doua cuceriri despre care s-a vorbit au fost facute de Cirus (in 549 inainte de Hristos), si de Antiohus cel Mare (in 214 inainte de Hristos).

Asemanare: Evolutia Bisericii in succesiunea lui Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrata de viata lui Samson. Tovarasia cu lumea, dragostea femeilor straine si apoi umilirea lui sint etape similare cu viata Bisericii.

6. Biserica din Filadelfia

„Ingerului Bisericii din Filadelfia”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel Sfint, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va deschide:
Pretuirea: Stiu faptele tale: …caci ai putina putere si ai pazit Cuvintul Meu si n-ai tagaduit Numele Meu. …Fiindca ai pazit cuvintul rabdarii Mele…
Pericolul: ………..
Porunca: Eu vin curind. Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa.
Pedeapsa: …………
Perspectiva:
(terestra)
” …iata,, ti-am pus inainte o usa deschisa, pe care nimeni n-o poate inchide, … Iata ca iti dau din cei ce sint in Sinagoga Satanei, care zic ca sint iudei si nu sint, ci mint; iata ca ii voi face sa vina si sa se inchine la picioarele tale si sa stie ca te-am iubit. …te voi pazi si Eu de ceasul incercarii care are sa vina peste lumea intreaga,, ca sa incerce pe locuitorii pamintului.
(cereasca) Pe cel ce va birui,, il voi face un stilp in Templul Dumnezeului Meu,, si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu,, Noul Ierusalim,, care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu si Numele Meu cel nou.”

„Filadelfia” inseamna in traducere: „dragoste de frati”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunari crestine. Domnul Isus nu-i gaseste nici un fel de acuzare. Felul in care se prezinta Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclama in atributele Sale. Remarcam:

1. Centralitatea lui Hristos in Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era o sfinta pentru ca El era Sfint. Ea traia in adevar pentru ca El este Adevarul. Ea era activa pentru ca avea in mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „sa-i deschida o usa”. Ea era o autoritate pentru ca Hristos ii incredintase aceasta autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este usa… „Nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Isus este acela care creaza oportunitatile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27) Usa deschisa din fata Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestatt in Filadelfia („ai putina putere”). Recapitulind cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: Cunoasterea Cuvintului, marturie indrazneata, prezenta puterii si dovedirea rabdarii in incercari.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectiva imediata: recunoastere din partea Iudeilor, …o bogata activitate misionara, …izbavire din Necazul care va lovi lumea, …si o perspectiva vesnica: o cununa pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stilp in Templul etern (sublinierea pozitiei, lucrarii si importantei crestinului in vesnicie), …un inscris cu o noua identitate (din Cine se trage, unde locuieste si al cui este). Domnul Isus ne va trece pe Numele Sau ca la orice casatorie. (El este Mirele, iar noi sintem Mireasa)

Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Da-ne Doamne cit mai multe Biserici din acestea !

Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de dupa Reformatie. A fost vremea Bisericii Misionare. Indragostiti de Hristos si liberi de orice forma sau traditie, credinciosii secolului XVII-XIX si chiar XX au tradus Biblia punind-o in mina oamenilor. Valul trezirii a fost raspindit de martorii credinciosi care nu s-au plecat sub amenintarile „bisericii oficiale”, ci s-au raspindit datorita persecutiei pe toata fata pamintului. In aceste Biserici credinciosii s-au numit inca odata „frati”, au inlaturat clerul si ierarhiile si au instaurat inca odata in adunari „Cultul lui Hristos” – singurul Mintuitor si Mijlocitor dintre Dumnezeu si oameni.

O astfel de stare spirituala nu este usor de mentinut. Dusmani din afara si formalisti din launtru o asalteaza mereu. Din acest motiv credinciosii trebuie sa fie intr-o permanenta stare de vigilenta: „Pastreaza ce ai ca nimeni sa nu-ti ia cununa”. O asemenea Biserica este mereu in asteptarea Rapirii, pe care o vede ca pe o izbavire promisa, din fata Necazului care se va abate asupra intregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecatii, ci se pregateste in asteptarea Nuntii !!

7. Biserica din Laodicea

„Ingerului Bisericii din Laodicea”

Prezentarea: „Iata ce zice Cel ce este Amin,, Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu:
Pretuirea: …………
Pericolul: Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece, nici in clocot. O, daca ai fi rece sau in clocot ! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea. Pentru ca zici: „Sint bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic”, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol, te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.
Porunca: Fii plin de rivna dar si pocaieste-te !
Pedeapsa: Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe care-i iubesc.
Perspectiva:
(imediata)
Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa,, voi intra la el,, voi cina cu el si el cu Mine.
(cereasca) Celui ce va birui,, ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie,, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.

Laodicea a fost un oras important din Asia Mica. Situat la intersectia a trei drumuri comerciale, acest oras a devenit o metropola a luxului si a bogatiei. Caravanele de negustori au adus inspre cetate nu numai marfuri din colturile pamintului, ci si obiceiuri diferite. Din acest motiv, in cetate domnea o toleranta generala. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism in care normele absolute au fost lasate la o parte.

„Laodicea” inseamna in traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, vointa celor multi”. Fiecare era liber sa traiasca dupa mintea lui.

Influenta societatii din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a nascut relativismul religios, iar bunastarea materiala a creat un climat de auto-multumire sufleteasca. Incet, incet, forma a luat loc continutului. Sub abundenta exterioara se ascundea insa goliciunea spirituala si mai ales lipsa unei relatii personale cu Domnul Isus. Biserica din Laodicea a murit fara sa bage de seama. Cautind sa-i multumeasca pe oameni, Biserica a pastrat traditiile crestine, dar a lepadat „flacara Evangheliei” temindu-se sa nu fie considerata „fanatica”. Biserica a ajuns sa fie plasata undeva intre lume si crestinismul adevarat.

Remarcati felul in care se prezinta Domnul Isus Bisericii. El este „AMIN” (Adevarul), Martorul credincios si adevarat, inceputul zidirii lui Dumnezeu. Toleranta si relativismul sint confruntate cu etalonul sfinteniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire noua, care a inceput cu Hristos. „Daca este cineva in Hristos este o faptura noua”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie sa asculte mai mult de oameni decit de Dumnezeu. (Faptele Apostolilor 4:19) Inu orisicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri”. (Matei 7:21)

Biserica din Laodicea fusese sufocata de influenta lumii. Neghina inabusise griul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunostinta, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia de acolo era vestita in toata lumea), dar era oarba in ce priveste cunoasterea de sine. Parerea Domnului Isus despre aceasta Biserica era total diferita de ce credeau Laodicienii despre ei insisi. Laudarosenia celor din Biserica era revoltatoare. Domnul Isus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotarit sa o „verse” din gura Lui.

Laodicea este Biserica fara Hristos. „Iata Eu stau la usa si bat”. Hristos este afara. El nu mai este acceptat in Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranta este mintuirea prrin acceptarea personala a lui Hristos. („Daca deschide cineva… „) Biserica nu-L mai primeste, dar El bate la inima fiecaruia in parte. Pentru cel ce-I deschide, exista belsug de binecuvintari. Oare cita taina de frumusete se gaseste in promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, si El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa partasiei”. Incepind cu ea se intra in odihna de seara. Remarcati insa ordinea cuvintelor din aceasta promisiune. Dumnezeu participa la cina celui ce-L primeste, dar si cel ce-L primeste este oaspetele lui Hristos. „Si Eu cu el, dar si el cu Mine !”

Este interesant ca Biserica din Laodicea nu a ajuns in aceasta stare rea fiind atacata din afara. Nicaieri nu ni se spune ca ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei insa nu i-a fost de bun augur. Hristos o indeamna sa cumpere de la El „aur curatit prin foc”. Crestinii din Laodicea n-au vrut sa fie considerati „fanatici” si au „lasat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepadati de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti”. (2 Timotei 3:12) Lipsa de impotrivire din partea lumii este un semn ca Biserica nu mai este considerata un pericol de catre Satana. O Biserica in care nu se vad atacurile celui rau si care nu este batjocorita si prigonita de lume, trebuie sa se intrebe cu toata seriozitatea: „Ce se intimpla?” Aurul pe care-L doreste Hristos pentru Biserica Sa este „aur curatit prin foc”.

Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica moderna. La inceputul secolului XX, crestinismul a intrat intr-o noua faza. Teologia liberala s-a napustit asupra Bibliei si a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al mintii omenesti in procesul de intelegere progresiva a realitatii. Minunile au fost schimbate in evenimente intelese gresit si inregistrate deformat, Hristos a fost dezbracat de dumnezeirea Sa, iar cerul si iadul s-au transformat in „concepte extreme” de traire, inventate pentru a-i motiva pe oameni inspre o anumita traire care sa asigure bunastarea tuturor. Societatea de astazi a fost ridicata deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie si pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, disciplina bisericeasca a fost eliminata. Intr-un climat de toleranta, Hristos a fost izgonit din Biserica.

Introducere in teologie – Prolegomena (II)

PROLEGOMENA (partea II-a)

7. SURSA BIBLICA A TEOLOGIEI

Teologul evanghelic accepta, umil si plin de credinta, toate afirmatiile clarei ale Scripturii. Desi este adevarat ca darul maret dat de Dumnezeu oamenilor este Isus Hristos si ca menirea primordiala a Cuvintului lui Dumnezeu este aceea de a depune marturie despre Hristos, in Biblie mai exista si alte afirmatii despre adevar care sint toate foarte folositoare pentru invatatura. Este adevarat ca uneori oamenii au batjocorit continutul de informatii al Bibliei, fortind prin interpretari gresite textul Scripturii si rastalmacind metafore ca: ferestrele cerului, cele patru vinturi, etc. Iata ce declara Menno Simon despre autoritatea Scripturii:

“Nadajduim ca nici un om cu mintea intreaga nu va fi atit de ignorant incit sa nu-si dea seama ca Vechiul si Noul Testament au fost scrise spre invatatura, mustrarea si indreptarea noastra; si ca ele sint sceptrul si legalitatea careia trebuie sa i se supuna in ascultare orice casa, adunare, Biserica sau Imparatie a Domnului (2 Timotei 3:16). Orice lucru contrar Scripturii, fie ca este vorba despre doctrina, credinta, simboluri, inchinare sau comportament, trebuie confruntat cu aceasta legalitate si demolat cu acest sceptru, fara sa ne uitam la fata omului si fiind hotariti sa mergem pina la o nimicire totala”. (Complete Works (Elkhart, Ind. John F. Funk and Brother, 1871) I, pp.53,54)

Menno adauga si acest indemn:

“Va rog, plin de smerenie si teama sfinta, sa examinati aceste invataturi ale mele si sa le judecati prin Duhul si Cuvintul lui Hristos care este in voi. Comparati-le cu invatatura si practica apostolilor …: Trag nadejde ca, prin harul lui Dumnezeu, veti intelege deplin ca ce propovaduim noi este tocmai acea invatatura infailibila si de nezdruncinat a Scripturii” (Idem, I. p.77).

Este bine stiut ca, in ultimul secol, teologia modernista a ajuns sa puna la indoiala infailibilitatea Scripturilor; ei nu mai cred in minunile Domnului, nu mai accepta nasterea Domnului Isus din fecioara, neaga divinitatea unica a lui Isus Hristos, reduc problema ispasirii la o simpla influentare morala, resping invatatura biblica despre invierea in trup, inlocuind-o cu invatatura greceasca a nemuririi sufletului, nu cred in revenirea personala a Domnului Isus si-i neaga Bibliei statutul de autoritate deplina si desavirsita. (Vezi John Horsch, Modern Religious Liberalism (Scottdale, Pa. Mennonite Publishing House, 19240; J. Gresham, Christianity and Liberalism (New York; The Macmillan Co. 1942), p. 270.)

Acesti modernisti nu mai cred ca toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete (2 Timotei 3:16) si ca “nici o proorocie nu se tilcuieste singura. Caci nici o proorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, minati de Duhul Sfint” (2 Petru 1:20-21).

Si Catolicii si Protestantii sint de acord in privinta inspiratiei desavirsite a Scripturilor. Iata cum este exprimat acest punct de vedere intr-o definitie catolica:

“Inspiratia este o influenta directa a harului divin asupra mintii, asupra vointei si asupra tuturor celorlalte facultati ale scriitorului uman, care are ca rezultat faptul ca el concepe mintal, doreste si in final chiar scrie in modul cel mai corect exact ceea ce Dumnezeu intentioneaza ca el sa scrie si nimic altceva, asa ca putem spune pe drept cuvint ca Dumnezeu insusi este autorul tuturor celor scrise” (Donald Attwater, General Editor, A Catholic Dictionary (New York: The Macmillan Co. 1942), p.270).

Acelasi teolog continua:

“Inspiratia nu variaza in intensitate sau calitate, ea este aceiasi in toate cartile Bibliei si la fel in orice fragment al lor, garantindu-ne intreaga lor infailibilitate si autoritatea lor dumnezeiasca. Din cauza ca inspiratia nu este un proces mecanic sau o putere strivitoare, ci doar o influenta care se manifesta in launtrul mintii si vointei scriitorului uman, stilul personal, vocabularul personal si toate trasaturile personalitatii lui omenesti ramin intacte si usor de identificat in cartea produsa, desi continutul ei este in intregime lucrarea lui Dumnezeu Insusi, iar omul este doar un instrument in mina Lui desavirsita.” (Idem, pp.270,271.)

Cel ce vrea sa stie mai mult despre inspiratie poate citi excelentul eseu scris de John Murray de la Seminarul Teologic Westminster si intitulat: “The Attestation of Scripture”. (In The Infallible Word, pp.1-52)

Fiind si o carte scrisa de oameni, Biblia prezinta elemente pur omenesti ca de exemplu exagerarea constienta facuta de oamenii din poporul Israel in fata deslantuirii grozavelor plagi care s-au abatut asupra Egiptului (Exod. 9:6,7) sau prezenta emotiilor pur omenesti de: dezgust, descurajare, nadejde, aspiratie, bucurie si necaz. Biblia cuprinde o inregistrare a istoriei asa cum a fost ea vazuta prin ochii omenesti.

De exemplu, istorisirile paralele ale evanghelistilor pot fi numai cu greu armonizate una cu cealalta din cauza ca autorii lor le-au scris intr-o deplina libertate fara sa fie preocupati daca vor spune la fel ca cei ce vor povesti aceleasi evenimente. Stilul si vocabularul folosit se deosebeste foarte mult de la un scriitor la altul. Mai mult, personalitatea si experienta personala a fiecaruia este evidenta in felul in care sint scrise cartile Bibliei.

Credinta in inspiratia deplina a Scripturilor nu presupune in nici un fel convingerea ca autorii scrierilor au fost coplesiti de un fel de extaz religios care le-ar fi paralizat capacitatile mintale personale. Si inca ceva, limbajul scrierilor sfinte nu este unul stiintific sau macar teologic, ci este acela al vietii de fiecare zi. (vezi Gods Word Written, Herald Press, 1966, 1968.)

Cind “evanghelicii” sustin ca teologia trebuie sa fie in intregime intemeiata pe surse biblice, ei inteleg prin aceasta ca este de datoria oricarui teolog sa-si intemeieze afirmatiile pe Cuvintul lui Dumnezeu, pe intreg Cuvintul lui Dumnezeu si numai pe Cuvintul lui Dumnezeu.

Aceasta pozitie este in contradictie cu pozitia celorlalte doua curente teologice de interpretare : Scoala Rationalista si Scoala Catolica.

Mai exista si o alta pozitie a Scolii de interpretare mistica de care ne vom ocupa intr-unul din capitolele urmatoare.

Rationalistii stabilesc dinainte ceea ce cred ei ca este in limitele posibilului si apoi se folosesc de propriul lor intelect ca de un arbitru final al adevarului, dind la o parte autoritatea Cuvintului lui Dumnezeu revelat. Ei au fost foarte mult influentati de unele scoli de gindire filosofica, mai ales din timpul lui Immanuel Kant, din cea de a doua jumatate a secolului optsprezece. Noi spunem impreuna cu Luther ca:

“Nu trebuie sa criticam, sa cintarim sau sa judecam Scripturile cu propria noastra inteligenta, ci rivnitori si intr-o atmosfera de rugaciune, noi trebuie sa meditam asupra celor scrise cautind sa patrundem sensul adinc al celor scrise … Duhul Sfint trebuie sa fie in aceasta invatatorul si calauza noastra desavirsita de la care nu trebuie sa ne sfiim sa luam intelepciune. Ori de cite ori ma aflu asaltat de ispite, eu ma refugiez imediat in continutul unui verset din Biblie, ca acela care spune de exemplu ca Hristos Isus a murit pentru mine, si imi extrag de acolo puterea si nadejdea necesara pentru a depasi momentul de criza”. (Thomas S. Kepler, The Table Talk of Martin Luther (New York& Cleveland; The World Publishing co., 1952), p.6.)

Luther a mai spus:

“Mi-am bazat predicarea pe fiecare litera din cuvintul lui Dumnezeu; cui ii place sa ma urmeze, cui nu, sa ramina in urma”. (Idem, p.8.)

Conrad Grebel, intemeietorul miscarii “Fratilor elvetieni”, a scris in 1524: “Nu scoala, ci harul lui Dumnezeu mi-a dat puterea sa ma incred in Cuvintul lui Dumnezeu”. (Harold S. Bender, Conrad Grebel, c. 1498- 1526, Goshen, Ind. The Menonite Historical Society, 1950, p.iv)

Pacostea teologiei de astazi este ca ea a intrat sub influenta unor teorii abstracte pline de speculatii si sisteme filosofice, in loc sa stea in lumina curata a afirmatiilor clare prezentate de Dumnezeu in Cuvintul Sau.
Biserica Catolica nu respecta Biblia ca pe singura ei autoritate in probleme de credinta si practica. Pozitia ei a fost formulata in felul urmator: “ Sfinta Scriptura este de folos ca sa invete, ca sa mustre, ca sa indrepte, ca sa dea intelepciune in neprihanire, dar simpla ei citire nu garanteaza ajungerea la mintuire si ea nu este singura autoritate in probleme de credinta crestina. Autoritatea suprema ramine un atribut al Bisericii vii, iar sfinta traditie trebuie asezata alaturi de Scriptura si considerata la fel de inspirata. O dogma catolica deci, nu are neaparata trebuinta de un suport biblic care sa-i garanteze autoritatea; dogmele sint vrednice de crezare nu pentru ca ar fi luate din Scriptura, ci pentru faptul ca sint invatate de catre Biserica …” (A Catholic Dictionary, p.479)

In ce priveste acest corp de invatatura extrabiblic, pe care catolicii il numesc “traditie”, iata cum a fost el definit: Traditia este “totalitatea invataturilor care nu au fost incredintate sfintelor Scripturi (desi s-ar fi putut sa fi aparut in anumite carti neinspirate), ci ne-au fost transmise din generatie in generatie prin intermediul unor parinti autorizati ai Bisericii.” (Idem, p.528.)

Catolicii si Protestantii au pareri diferite nu numai in ceea ce priveste traditia extrabiblica, ci si in alte invataturi. Catolicii neaga de exemplu validitatea interpretarii personale a Scripturii, sustinind dimpotriva ca: “Numai Biserica poate arata sensul si intelesul unui anumit pasaj din Biblie”. (Idem, p.483.) Cu alte cuvinte, credinciosii catolici nu sint incurajati sa citeasca si sa caute sa inteleaga singuri Biblia bazindu-se pe ajutorul si iluminarea Duhului Sfint. In catolicism, dreptul de a interpreta Scriptura nu este al credinciosului individual, ci al Bisericii prin activitatea ierarhiei ei. Protestantii s-au ridicat impotriva acestei restrictii si au sustinut ca autoritatea suprema in probleme de credinta si viata este Cuvintul lui Dumnezeu, asa cum este el descoperit si lamurit de Duhul Sfint fiecarei constiinte in parte. Catolicii pretind ca autoritatea suprema trebuie sa ramina Biserica, nu credinciosii individuali; clerul ei, nu multimea fara pregatire.

Un al treilea punct in care Romano-Catolicii difera de Protestanti este componenta Bibliei insasi. Catolicii au adaugat Vechiului Testament un numar de carti pe care ei le numesc deoterocanonice. Aceste carti sint: Tobias, Judith, Cartea intelepciunii, Eclesiastul, Baruc, I si II Macabei, Estera 10:4 pina la sfirsit, Daniel 3:24 pina la 4:3, precum si capitolele 13 si 14. Catolicii sustin ca autoritatea acestor adaugiri este la fel de mare ca a tuturor celorlalte carti ale Bibliei, desi ei admit ca “ele nu au fost incluse in Biblia evreiasca a iudeilor”. (Idem. p.153.)

Protestantii au refuzat aceste carti si fragmente de carti extracanonice pe baza faptului ca ele nu au fost prezente in Biblia folosita de Hristos si de apostoli. Ele contin de altfel invataturi care nu sint in armonie cu restul Scripturii si nu sint citate nicaieri in continutul consacrat al Noului Testament, nu exista nici macar o urma a lor.
Exista si un al patrulea punct in care Catolicii si Protestantii nu sint de aceiasi parere.

Protestantii cred ca Dumnezeu a inchis canonul cartilor sfinte la numarul celor cuprinse in Noul Testament si ca de atunci nu a mai existat nici un alt fel de revelatie personala care sa fi avut ca scop suplementarea sau adaugirea invataturii sfinte.

De exemplu, inchinaciunea catre inima sfinta a lui Isus care consta in adorarea inimii de carne a Mintuitorului isi trage popularitatea dintr-o revelatie personala pe care ar fi primit-o sfinta Margareta Maria Alacoque in anii 1673 – 1675. (Idem, p.467) Protestantii nu neaga faptul ca Dumnezeu poate da unora calauziri individuale prin intermediul vedeniilor sau a descoperirilor personale, dar se impotrivesc ideii ca o astfel de comunicare personala si individuala ar putea avea insemnatate pentru toata multimea credinciosilor si ar trebui adaugata la continutul Scripturii ca o practica recomandabila si necesara.

8. CRESTINISMUL SI MISTICISMUL

Din cauza ca misticismul nu este o miscare unitara este foarte dificil sa fir definit intr-un fel care sa-i multumeasca pe toti cei ce fac parte din aceasta grupare.

Misticismul este un termen care se poate aplica si unei religii pagine din afara curentului de invatatura crestina si in acelasi timp si unei denaturari eretice a crestinismului, care continua insa sa se manifeste in interiorul lumii asa zise crestine. Tot asa, termenul poate fi folosit si atunci cind ne referim la un anumit fel de crestinism care nu este fundamental gresit, dar pune un accent neobisnuit de mare pe anumite forme de pietate si de inchinaciune.

Esenta misticismului este o nebalansata aplecare inspre continutul unei relatii de partasie si de comuniune tainica cu Dumnezeu sau cu Hristos care sa mearga dincolo de umblarea obisnuita a celui credincios cu Domnul, asa cum este ea reglementata de continutul Cuvintului lui Dumnezeu si de interpretarea pe care i-o da Duhul Sfint.

Misticismul veritabil, in aspectele generale ale acestei miscari, implica se pare trei stagii de ascensiune in spiritualitate: purificarea, iluminarea si unirea extatica. (Vezi Theologica Germanica, la capitolul despre extaz in miscarea mistica, New York: Pantheon, 1949, pp.9-109)

Multi mistici, crestini si necrestini deasemenea, marturisesc ca au trait astfel de clipe de extaz in care au experimentat o neingradita, directa si coplesitoare prezenta a dumnezeirii. Ei au inclinat dupa aceea sa practice si sa propovaduiasca anumite lucruri care au fost contrare invataturii din Cuvintul lui Dumnezeu, deschizind oamenilor o cale speciala de contact cu divinitatea, fara sa mai tina seama de totala depravare a fiintei umane si de nevoia ei dupa un Mintuitor personal.

Experientele de extaz nu sint rele prin ele insele. Multi dintre crestinii evanghelici, protestanti si chiar unii dintre Catolici au marturisit si ei ca au trait momente de deosebita inaltare sufleteasca in care au experimentat o minunata simtire a prezentei lui Dumnezeu.

Charles G. Finney era un tinar avocat in data de 10 Octombrie 1821 cind si-a predat viata in miinile lui Hristos si cind L-a acceptat drept Mintuitor personal. In seara aceleiasi zile, el a trait citeva ore de partasie deosebita cu Domnul Isus Hristos, de parca ar fi stat fata in fata personal cu Mintuitorul. Felul in care parea ca-L priveste Isus l-a facut pe Finney sa plinga cu hohote, asa cum plinge un copil. Duhul Sfint s-a pogorit peste el cu o asemenea putere de parca “valuri de iubire lichida” (Richard E. Day, Man of Like Passions (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1942), p.45) l-ar fi inundat.

Si alti sfinti din Biserica Domnului au avut trairi asemanatoare. Charles G. Finney nu a devenit insa un mistic; el n-a alunecat inspre o viata de preocupari pioase deosebite si nici nu a pretins ca alti crestini trebuie sa caute sa aiba si ei trairi extatice asemanatoare cu a sa. Dimpotriva! Finney a devenit un om cu o teologie foarte sanatoasa, accentuind severitatea legii lui Dumnezeu, necesitatea pocaintei de pacate si datoria de a-L asculta si de a-L sluji pe Hristos Domnul. Misticii propriu-zisi au pus un accent prea mare pe anumite tipuri de pietate si sa aseze trairile emotionale deasupra Scripturilor.

Noi nu vrem sa negam faptul ca Dumnezeu poate hotari sa dea unora dintre copiii Sai trairi extatice si nici sa bagatelizam importanta unei religii a inimii, dar vrem sa punem in discutie care este pentru crestin autoritatea suprema in probleme de credinta si de practica. Este aceasta autoritate doar simtirea interioara intima primita in timpuri de extaz sau este ea doar invatatura clara si limpede a Cuvintului lui Dumnezeu? Iata ce scria, plin de seriozitate, Simon Menno:

“Fratilor, va spun adevarul si nu mint: nu sint nici Enoh, nici Ilie; nu am vedenii, nu sint profet si nici nu va pot spune cuvinte care sa nu fi fost deja spuse in desavirsitul Cuvint al lui Dumnezeu (si oricine ar vrea sa va invete altfel s-ar rataci curind si v-ar insela amarnic). Sint incredintat ca bunul Dumnezeu ma va pastra in Cuvintul Sau in asa fel incit sa nu pot scrie sau spune decit ceea ce ni s-a spus deja prin Moise, prin profeti, prin evanghelisti si prin celelalte scrieri apostolice; sa le caut si sa le explic sensul, intentia si scopul urmarit de Hristos. Judecati si voi care aveti o minte duhovniceasca. Repet, nu mi s-a aratat nimeni si nu m-a inspirat nici un inger, si nici nu doresc sa mi se arate, ca sa nu fiu dus in ratacire. Cuvintul lui Hristos, asa cum este el, imi este tot ce am nevoie si tot ceea ce imi este de folos.” (Complete Works, II, p.248.)

9. TEOLOGIA SI FILOSOFIA

Unii teologi au subapreciat Biblia considerind-o doar o culegere de texte improvizate pentru a sustine un anumit sistem omenesc de filosofie. Altii au cazut in alta extrema, privind la Biblie doar ca la o culegere de literatura evreiasca si minimalizindu-i bagajul de continut doctrinal.

Teologii evenghelici cred ca Biblia este mult mai mult decit un simplu cuvint al oamenilor. In esenta ei, Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu trimis catre oameni. Chiar daca nu apartii celor care vad in Scriptura inspiratia lui Dumnezeu, esti obligat sa vezi chiar si la o citire superficiala ca Biblia propune un punct de vedere foarte clar asupra multora din intrebarile care au framintat mintile oamenilor inca din zorile istoriei. (Complete Works, II, p.248.)

1. Biblia sustine ca exista un Dumnezeu viu si atotputernic, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, Sfintul lui Israel si Tatal Domnului nostru Isus Hristos.

2. Scripturile confirma deasemenea existenta unei puteri spirituale limitate care i se opune lui Dumnezeu. Aceasta entitate este numita Satana (impotrivitorul, adversarul) si Diavolul (pirisul). Biserica crestina de astazi are nevoie sa redevina constienta de prezenta si lucrarea nefasta a Diavolului in lumea de acum; bineinteles ca aceasta nu este o pledoarie pentru o intoarcere la caraghioslicurile Evului Mediu, cu strania lui demonologie si cu “vinatoarea de vrajitoare” careia i-au cazut victime o multime de oameni nevinovati.

3. Biblia ne invata ca universul nu este infinit si nici vesnic, ci ca el a avut un inceput, cind a fost creat de Dumnezeu printr-un decret divin (“fiat” – sa fie!).

4. Biblia marturiseste ca Dumnezeu este in acelasi timp si “transcendent” (dincolo de creatie si separat de ea) si “imanent” (prezent in tot ceea ce se intimpla in creatie). Dumnezeu este slavit in Sine insusi mai presus de toata creatia, dar este si implicat in farimintarile ei in calitate de Suveran si Sustinator al ei. Providenta divina (grija dumnezeiasca) se indreapta permanent asupra tuturor lucrurilor create de El.

5. Scriptura ne spune ca Dumnezeu l-a creat pe om cu o capacitate mintala capabila sa gindeasca si sa fie educata de El si i-a dat porunca sa stapineasca pamintul si sa-l ingrijeasca.

6. Conform Bibliei, omul a fost facut de Dumnezeu asemanator Lui in capacitatile morale, mintale si spirituale, dar ca omul a cazut in ispita Satanei si a atras asupra intregii rase infectia “pacatului si a mortii”. Din momentul caderii, omenirea este iremediabil pierduta si alienata fata de Dumnezeu si ar ramine vesnic asa, daca Dumnezeu nu ar fi avut initiativa lucrarii de mintuire.

7. Biblia ne arata cum Dumnezeu a intervenit mereu de-a lungul istoriei umane pentru a desavirsi aceasta lucrare de mintuire, care a culminat apoi in ispasirea facuta de intrupatul Fiu al lui Dumnezeu, pe Crucea din dealul Golgotei.

8. Biblia ne arata din plin cum Dumnezeu i-a chemat mereu pe oameni la Sine si i-a indemnat sa se pocaiasca de pacatele lor, sa creada in El, sa puna capat impotrivirii lor si sa-L asculte din toata inima.

9. Biblia marturiseste ca aceia care I se predau lui Hristos prin pocainta si credinta sincera sint reinoiti din punct de vedere spiritual si intra intr-un proces treptat care are ca scop transformarea lor in asemanarea cu Isus Hristos.

10. Dumnezeu aude rugaciunile copiilor Sai si-i asculta. Rugaciunea este calea hotarita de Dumnezeu pentru intrarea in partasie cu El si pentru obtinerea binecuvintarilor. Rugaciunea pentru cei bolnavi poate include uneori si o ungere simbolica cu untdelemn (Iacov 5:14).

11. Biblia ne spune ca Dumnezeu are un scop clar si prestabilit cu rasa umana aici pe pamint, si anume, transformarea pamintului intr-o imparatie a Sa, anticipata acum de existenta si activitatea Bisericii.

12. Semnele distinctive ale crestinismului adevarat sint: o separare spirituala de orice este rau (ceea ce duce la o viata de sfintenie personala, la o traire in smerenie si umilinta, la o slujire a binelui si la o etica plina de bunavointa fata de altii), si o pasiune launtrica necurmata pentru aducerea altor oameni la Hristos.

13. Conform Scripturii, drama prezenta in istoria omenirii nu este fara sfirsit, ci doar temporara. Confruntarea poporului lui Dumnezeu cu fortele raului se va termina in final cu o interventie coplesitoare a lui Dumnezeu, cind Hristos va veni personal ca sa puna capat oricarei impotriviri, sa-i invieze pe cei morti, sa-i duca pe sfinti in slava care le-a fost pregatita, iar pe cei ce au trait in nelegiuire sa-i judece si sa-i pedepseasca.

Pentru cel ce este gata sa o creada sincer si umil, Biblia pune la dispozitie raspunsuri la intrebari majore ca cele despre fiinta si natura lui Dumnezeu, originea materiei, energiei si vietii, natura si destinul omului, inceputul si sfirsitul tuturor lucrurilor. Ea nu va raspunde insa niciodata la intrebarile speculative si nerodnice ale filosofiei, printre care am putea aminti: care este componenta ultima a materiei, care este relatia dintre trupul omenesc si gindirea umana, care sint limitele si caile cunoasterii, etc. Biblia nu raspunde nici celor curiosi care ar vrea sa afle in ea o detaliere amanuntita a planului lui Dumnezeu in istoria lumii.

Revelatia divina din Biblie este gata sa ne puna la dispozitie raspunsuri suficiente ca sa ne duca la mintuire, dar nu intentioneaza nici pe departe sa fie un tratat de filosofie pura sau de stiinta. Orice incercare de a o transforma in asa ceva, va sfirsi intotdeauna printr-o desfigurare a Scripturii intr-o incercare disperata de a-L face pe Dumnezeu sa ne spuna mai mult decit a vrut El sa ne descopere in Cuvintul Sau. Pe de alta parte, filosofii care intorc spatele revelatiei, gresesc si ei amarnic atunci cind nu vor sa tina seama de informatiile despre Dumnezeu, lume si viata pe care ni le pune la indemina Biblia.

Oamenii au nevoie si de teologie si de lucrarea ratiunii daca vor sa inteleaga bine cine sint ei si pe ce lume se afla. Si bigotismul ingust al celor care au intors spatele stintei si goliciunea morala a celor care au intors spatele crestinismului, au adus lumii numai suferinte, privatiuni si drame sfisietoare. Ce bine ar fi daca ne-am putea da seama ca si revelatia si ratiunea sint cadouri din partea aceluiasi Dumnezeu care ne vrea fericiti si in viata de acum si in cea viitoare.

10. CRESTINISMUL SI CELELALTE RELIGII

Crestinismul este o religie exclusivista. Domnul Isus a spus ca El este Calea, Adevarul si Viata si ca nimeni nu vine la Tatal decit prin El. Biblia ne spune ca toti oamenii care se afla astazi in viata descind din aceia care au avut la inceput o cunoastere clara despre Dumnezeu. Aceasta inseamna ca Biblia ne prezinta o origine comuna a rasei umane, iar aceasta origine a fost intr-o atmosfera de contact direct, nemijlocit si vital cu Dumnezeu. Paginismul este prin urmare o degenerare regretabila si vinovata a nivelului de cunoastere a lui Dumnezeu, Tatal (Rom. 1:20-32) .

Exista astazi in lume si o parere contrara care spune ca religia a suportat si ea un proces de evolutie progresiva de la animismul originar (in care oamenii credeau ca in spatele tuturor manifestarilor se afla cite un dumnezeu), la monoteismul contemporan (unificarea tuturor zeitatilor intr-un singur Dumnezeu). Aceasta teorie sustine ca si religiile sint la urma urmei un produs al mintii omului aflat in dezvoltare. Biblia ne spune insa ca omul a avut o cunoastere divina initiala si ca a pierdut-o apoi, indepartindu-se din ce in ce mai mult de Dumnezeu si ajungind la practici cu atit mai primitive si mai repulsive, cu cit indepartarea aceasta a ajuns mai mare. Din punct de vedere crestin, religiile lumii sint rezultatul unei indepartari vinovate fata de Dumnezeu. Biblia ne spune ca omul a ajuns astazi pacatos in natura sa si ca nu mai poate veni la Dumnezeu decit prin intermediul unui mijlocitor oferit in persoana Domnului Isus Hristos. Aceasta pozitie a crestinului s-ar putea sa fie jignitoare pentru cei care stau in afara crestinismului, dar nu avem ce face; ea este izvorita din mesajul clar si categoric al Bibliei ( Cf. Schmidt-Rose: The origin and Growth of Religion, Dial Press, 1935).

Daca Domnul Isus Hristos este singura cale de intoarcere a oamenilor la Dumnezeu, se pune intrebarea: Atunci de ce le-a mai dat Dumnezeu evreilor Legea lui Moise?

Raspunsul la aceasta intrebare ar putea suna cam asa:
(1) ca sa-i faca constienti de starea lor de pacat;
(2) ca sa le dea posibilitatea sa-si exprime simbolic pocainta; si
(3) ca sa-i pregateasca pentru viitoarea rascumparare prin Mesia.

Cu alte cuvinte, institutiile legii mozaice au avut un caracter didactic, simbolic si tipologic. Numai harul l-a determinat pe Dumnezeu sa-i primeasca la Sine pe cei care veneau la El pe baza jertfelor prevazute de legea mozaica: “Caci este cu neputinta ca singele taurilor si al tapilor sa stearga pacatele”.

Daca se intreaba cineva: Cum de erau atunci iertati israelitii care au venit la Dumnezeu mai inainte ca sa se fi jertfit Isus Hristos? le putem raspunde ca aceasta s-a putut realiza doar printr-o aplicare “retroactiva” a harului. (Evrei 9:15)

Daca ne este ingaduit sa folosim o ilustratie contemporana, a fost de parca, in harul Sau, Dumnezeu a ales sa achite plata unui cec mai inainte ca Domnul Isus sa fi depozitat pretul necesar rascumpararii noastre. In ziua de astazi insa, nici ceremoniile mozaice si nici formele vreunei alte religii nu-i mai pot mintui pe oameni. Acest adevar a fost proclamat cu tarie de apostolii Domnului. Biserica crestina nu poate participa acum la nici un fel de tripla alianta asa-zis mintuitoare (Protestantismul, Catolicismul si Iudaismul). Numai Domnul Isus mintuieste. (Fapte 4:12) El este singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni.

Ceea ce face crestinismul superior oricarei alte religii este Domnul Isus Hristos. Crestinismul nu este mai bun datorita unei etici superioare sau datorita unui sistem filosofic mai distilat. Singura superioaritate
a credintei crestine este persoana lui Isus Hristos. El este singurul in stare sa-i mintuiasca pe cei pacatosi. Numai El este Dumnezeu adevarat intrupat in istorie si numai El ii poate scapa pe oameni de grozava pedeapsa a vinovatiei. Iata ce i-a spus ingerul lui Iosif: “Ea va naste un Fiu, si-I vei pune numele Isus, pentru ca El (numai El) (Accentuarea din originalul grec)va mintui pe poporul Lui de pacatele sale”. (Mat.1:21)

S-ar putea ca alte religii sa contina si ele mari doze de adevar, un sistem filosofic elaborat si norme superioare de etica, dar ele nu vor fi niciodata in stare sa le ofere oamenilor lucrarea de rascumparare. Aceasta este cauza pentru care ele pot si trebuie pe drept cuvint sa fie numite: “false”. Ele nu pot da celor ce adera la ele tocmai siguranta mintuirii eterne pe care pretind ca o ofera. Iata de ce, in peisajul multicolor al religiilor lumii, crestinismul nu se va multumi sa stea linistit, ci va accentua si va intretine mereu nevoia de misiune si de proclamare a Evangheliei mintuitoare pina la marginile pamintului.

11. EVANGHELIA SI LEGEA

Biserica Protestanta le este indatorata luteranilor pentru evidentierea acestui contrast care se gaseste in Biblie. In discutia de fata prin lege se va intelege voia revelata a Lui Dumnezeu care pretinde omului o ascultare absoluta fata de normele de dreptate stabilite de Dumnezeu. Mereu si mereu Scripturile subliniaza ca in fata legii Lui Dumnezeu toti oamenii sint pacatosi.

Legea – de orice fel ar fi ea – nu este in stare sa salveze pe nimeni. (Rom. 3:19-31) Cu toate acestea legea este importanta. Ea le demonstreaza oamenilor ca au nevoie de un Mintuitor. Apostolul Pavel marturiseste ca el n-ar fi cunoscut ce este pacatul, daca n-ar fi fost legea care sa-i spuna : “Sa nu poftesti!” (Rom.7:7)

Chiar si dupa ce o persoana este mintuita, legea isi pastreaza valoarea, caci ea ii slujeste copilului lui Dumnezeu drept indreptar etic. Prin Evanghelie vom intelege vestea buna ca Hristos a murit pentru cei pacatosi, asa incit cei condamnati de legea lui Dumnezeu pot fi salvati acum prin credinta in Domnul Isus Hristos. Cu alte cuvinte, numai Evanghelia este aceea care ii poate mingiia pe oameni si le poate aduce mintuirea.

Unii oameni cred ca in Vechiul Testament se gaseste numai legea, iar in Noul Testament se gaseste numai evanghelia. Este adevarat ca Vechiul Testament se preocupa mai mult de legea lui Dumnezeu, cautind sa-l faca pe om sa-si recunoasca pacatosenia si nevoia lui de salvare. Dar Vechiul Testament este si locul in care este anuntata venirea evangheliei lui Hristos. Pe de alta parte, in Evanghelia Noului Testament sint citate o sumedenie de pasaje din Vechiul Testament care sint folosite ca temelie peste care este cladita mintuirea. Calea de mintuire recomandata in Vechiul Testament era mai mult sau mai putin aceeasi ca si astazi, si anume : Justificarea prin credinta. (Rom.4:1-25)

Noul Testament are si el in continut legea. Ba mai mult, astazi, legea morala este si mai pretentioasa decit in vremurile vechi. (Mat.5:17- 48) Totusi, in ansamblul lui, Noul Testamenet se ocupa mai mult cu prezentarea Evangheliei mintuitoare a lui Hristos.

Am putea spune deci ca Vechiul Testament contine pe linga lege si mintuirea prin credinta, iar Noul Testament contine pe linga mintuirea prin credinta si prezenta legii. Diferenta mare este ca Noul Testament se concentreaza asupra prezentarii intruparii si patimilor Domnului Isus Hristos.

Ar mai exista si o alta impartire fragmentara a continutului celor doua testamente: impartirea dispensationalista. Aceasta se bazeaza pe observatia ca istoria omenirii, asa cum este ea redata in Biblie, se poate imparti in sapte dispensatii diferite in care revelatia si pretentiile lui Dumnezeu au fost diferite. (The Scofield Reference Bible New York: Oxford University Press, 1909, 1945); Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology (Dallas, Tex.: Dallas Seminary Press, 1947, 1948), I-VIII.)

12. RELATIA CRESTINULUI CU VECHIUL TESTAMENT

Tot asa cum am aratat ca legea si harul se gasesc si in Vechiul Testament si in Noul Testament, trebuie sa subliniem acum faptul ca un crestin nu se poate restringe numai la Noul Testament, ci trebuie sa-l citeasca si pe cel Vechi. Apostolul Pavel ne-a invatat ca: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavirsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna”.

Revelatia lui Dumnezeu pe care o avem in Noul Testament nu este rupta de aceea primita prin Vechiul Testament, ci deriva din ea, ca o continuare fireasca. Pretutindeni in Noul Testament ni se aminteste ca Vechiului Testament a fost cu adevarat Cuvintul lui Dumnezeu.

Exista sute de citate clare care aduc textul Vechiul Testament in cel Nou. Westcott si Hort sint de parere ca exista nu mai putin de 1.076 cazuri in care textul Vechiului Testament este citat in scrierile Noului Testament. Profesorul H.S. Miller scrie si el ca: “Este adevarat ca Vechiul Testament este citat, direct sau aluziv, de aproximativ 1.000 de ori … si chiar de mai multe ori, daca s-ar numara totul in intregime”. (H.S. Miller, General Biblical Introduction (Houghton, N.Y.: The Word-Rearer Press, 1947, p.49)

Exista o continuitate nu numai in ceea ce priveste continutul celor doua testamente, ci si in caracteristicile poporului lui Dumnezeu din ele. Aproximativ cu doua mii de ani inainte de Hristos, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam si l-a ales pentru a-l transforma intr-un popor numeros prin care sa daruiasca lumii cele doua mari binecuvintari ele Sale: Scripturile si pe Mesia.

Din nefericire, atunci cind Isus Hristos a venit ca Mesia, sa rascumpere pe poporul Domnului, Evreii, ca neam, nu L-au recunoscut si nu L-au primit. Din aceasta cauza, ei au fost inlaturati vremelnic din planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel aseamana aceasta realitate cu taierea unor ramuri dintr-un copac. (Rom. 11:17) Minoritatea de Evrei care s-au pocait totusi si au crezut, L-au primit pe Domnul Isus si au intrat in Biserica alaturi de Neamurile care au primit mesajul Evangheliei. Aceste doua categorii de credinciosi sint astazi mostenitorii promisiunilor si binecuvintarilor lui Dumnezeu. (Efes. 2:11-22; Gal. 6:16) Cu alte cuvinte, credinciosii dintre Neamuri au fost altoiti in maslinul din care fusesera taiati ca ramuri Evreii necredinciosi. (Rom. 11:17-19)

Necredinciosii, fie ei dintre Evrei, fie ei dintre Neamuri, sint pierduti in pacat si in asteptarea pedepsei. Noul Testament prezinta Biserica drept o continuare spirituala a Israelului. Crestinii sint numiti “copii ai lui Avraam”. (Gal. 3:29) Ei nu mai apartin astazi unui Ierusalim pamintesc, ci unui Ierusalim care este in ceruri si de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului cel viu. (Evrei 12:22) Tot asa se spune despre cei credinciosi ca au mostenit fagaduintele facute patriarhilor. (Gal. 3:29) In fapt, crestinii au mostenit chintesenta tuturor promisiunilor facute in vechime si anume: pe Domnul Isus Hristos, neprihanirea noastra. (Gal. 3:14)

Adunarea celor credinciosi dintre Evrei si dintre Neamuri intr-un singur trup spiritual (Biserica) este numita de Pavel o “taina”, adica un adevar care nu a fost revelat clar oamenilor in vechime, dar care a fost descoperit acum copiilor lui Dumnnezeu. (Efes. 3:1-6)

In Noul Testament dispar toate deosebirile dintre Evrei si Neamuri. (Gal. 3:28) Asemenea tuturor Neamurilor, ca sa capete mintuirea si Evreii trebuie sa-L accepte pe Hristos. (Rom. 1:16) Bineinteles ca toti credinciosii trebuie sa depaseasca standardul etic al Vechiului Testament si sa traiasca acum la inaltimea invataturilor date de Hristos. Ceea ce ne-a spus Hriostos insa nu este o contrazicere a invataturii Vechiului Testament, ci mai degraba o completare si o adincire a lor. Hristos a venit, nu sa desfiinteze, ci sa implineasca. (Mat. 5:17-48)
Si El a facut aceasta dind la o parte tot ceea ce fusese revelatie trecatoare partiala si pastrind, si chiar extinzind, acele portiuni din revelata straveche care contineau legea morala. (George B. Stevens, The Theology of the New Testament, New York: Charles Scriber, 1927, pp.17-26.)

In celebra Sa predica de pe munte, Domnul Isus ne da o serie de ilustratii despre relatia Sa cu invatatura Vechiului Testament. (Mat. 5:21-48) El spune nu numai ca orice ucidere este vinovata, ci si ca orice minie este nedemna de un cetatean al Imparatiei lui Hristos. Nu numai curvia este rea, dar chiar si privirea pofticioasa este condamnabila. Nu numai divortul usuratic este rau, ci orice forma de divort este interzis, cu exceptia pacatului curviei. Nu numai juramintul fals este vinovat, dar chiar juramintul ca atare este o practica ce trebuie evitata. Nu numai razbunarea este rea, dar chiar si dorinta de a-ti apara pricina la tribunal este vinovata. Nu numai iubirea aproapelui este recomandabila, dar si iubirea dusmanilor trebuie sa-i caracterizeze pe cei ce sint copii ai Domnului. Vechiul Testament parea ca da un acord tacit poligamiei, Hristos ii cheama pe oameni inapoi la tiparul standard original, stabilit de Dumnezeu pentru o insotire unica pe toata durata vietii.

Din toate aceste exemple reiese foarte clar ca cel ce vrea sa faca astazi voia Domnului trebuie sa studieze cu mare atentie toata Biblia, comparind cu grija Vechiul Testament cu Noul Testament si, in caz de contrazicere, preferind intotdeauna invatatura Noului Testament ca norma finala de etica si teologie. Cititorul Bibliei va constata ca majoritatea continutului Vechiului Testament corespunde si astazi normelor mai inalte ale Noului Testament. In putine cazuri insa, ceea ce era trecator, ceremonial si simbolic trebuie lepadat si trecut astazi cu vederea.

Aducerea de jertfe, clasificarea mincarilor in curate si necurate, zilele de sarbatoare, sabatul, zilele de ispasire, etc. trebuie privite acum doar ca rinduieli pur evreiesti care nu mai au nici un fel de obligativitate pentru crestinii eliberati de Evanghelie. (Col. 2:14-23; Rom. 14:1-6; Gal. 4:9, 10; 4:21-5:1.) Fara nici o indoiala, cea mai importanta lucrare ceremoniala din intreaga lege evreiasca a fost taierea imprejur. Ea a constituit semnul exterior al legamintului incheiat de Dumnezeu cu Avraam. (Gen. 17:9- 14)

Noul Testament declara raspicat ca si aceasta ceremonie a fost inlaturata prin Hristos. (Gal. 5:2-11) Cazul acestei ceremonii evreiesti ne arata insa si felul minunat in care apostolii Domnului au stiut sa interpreteze adevarurile ceremoniale pentru a extrage un adevar spiritual mai profund din Vechiul Testament pentru a-l folosi apoi ca baza pentru o noua invatatura. Ei au observat ca pina si Moise le poruncise Evreilor sa nu se multumesca cu semnul exterior, ci sa-si taie imprejur inima, adica simtirea launtrica. (Deut. 10:16) El le-a profetit de altfel ca Dumnezeu va face aceasta taiere imprejur a inimii pentru ei si pentru copiii lor, asa ca vor ajunge sa-L iubeasca pe Domnul Dumnezeul lor din toata inima si din tot sufletul. (Deut. 30:6)

Putem deci spune ca atunci cind apostolul ii descrie pe crestini ca oameni cu inima taiata imprejur, facuta nu de mina omeneasca, ci cu taierea imprejur a lui Hristos (Col. 2:11), el preia de fapt o invatatura din Vechiul Testament. Cei ce au scris Noul Testament nu s-au sfiit sa ne dea clar si plini de autoritate revelatia cea noua primita prin Hristos. Totusi, in aproximativ o mie de cazuri, ei si-au ilustrat aceasta invatatura cu exemple si texte preluate din cuprinsul Vechiului Testament.

Acele portiuni din Vechiul Testament care proclama adevaruri ale lui Dumnezeu cu valoare vesnica si cu aplicabilitate permanenta pentru oameni sint numite adeseori: legea morala a lui Dumnezeu. Aceasta lege morala este valabila si astazi si este reafirmata de Noul Testament ca indreptarul desavirsit dat de Dumnezeu oamenilor. Domnul Isus Insusi a rezumat intreaga lege a lui Dumnezeu la o simpla variatie pe tema iubirii de Dumnezeu si de semeni. (Mat. 22:34-40) Este evident ca aceste doua principii ale iubirii, care au fost enuntate si de Moise si care alcatuiesc temelia celor zece porunci, sint si fundalul pe care evolueaza toate celelalte invataturi ale Scripturii. Crestinii sint indemnati si ei sa implineasca prevederile divinei legi morale, de data aceasta nu pentru a-si capata mintuirea, ci tocmai ca sa exprime dobindirea ei printr-o umblare in iubire.

Noul Testament proclama emfatic ca mintuirea nu se poate capata printr-o ascultare de prevederile legii, oricare ar fi ea (Rom. 3:20, 21, 22, 26, 28), caci Hristos este sfirsitul legii si neprihanirea tuturor celor ce cred. (Rom. 10:4) Aceasta nu inseamna ca Hristos a desfintat legea divina, ci doar ca El a pus capat caii de capatare a neprihanirii prin faptele legii. Astazi nu se mai ajunge in cer prin neprihanirea data de lege, ci prin unirea credinciosilor cu Domnul Isus, care le daruieste neprihanirea Lui divina si-i transforma dupa chipul si asemanarea Fiului lui Dumnezeu. (Rom. 5:17; 2 Cor. 3:18)

Noul Testament, si in special epistola catre Evrei, ne arata ca Vechiul Testament, ca sistem religios, este depasit si a fost inlaturat, in locul lui fiind pus Legamintul cel Nou, care-i este superior. (Evrei 8:6,7) Aceasta este o implinire a profetiei din Ieremia 31, care anunta stabilirea unui legamint nou. Daca s-a schimbat legamintul, s-a schimbat si preotia. (Evrei 7:11, 12) Crestinii nu mai sint sub preotia lui Aaron, ci sub preotia lui Isus Hristos. Vechiul Testament presupunea o sumedenie de jertfe, in Noul Legamint singura jertfa necesara si suficienta este Isus Hristos Insusi. (Evrei 7:27) Schimbarea legamintului a produs inevitabil si o schimbare a legii. (Evrei 7:12) Noul Legamint ne-a adus si promisiuni mai bune. Autorul epistolei catre Evrei scrie:

“Dar acum Hristos a capatat o slujba cu atit mai inalta cu cit legamintul al carui mijlocitor este El, e mai bun, caci este asezat pe fagaduinte mai bune. In adevar, daca legamintul dintii ar fi fost fara cusur, n-ar mai fi fost vorba sa fie inlocuit cu un al doilea. Caci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: “Iata, vin zile, zice Domnul, cind voi face cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda un legamint nou; nu ca legamintul pe care l-am facut cu parintii lor, in ziua cind i-am apucat de mina, ca sa-i scot din tara Egiptului. Pentru ca n-au ramas in legamintul Meu, si nici Mie nu Mi-a pasat de ei, zice Domnul. Dar iata legamintul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, dupa acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele in mintea lor si le voi scrie in inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, si ei vor fi poporul Meu”. (Evrei 8:6-12)

Vechiul Testament este o sursa bogata de ilustratii pentru zidirea sufleteasca a credinciosului crestin. El contine nenumarate exemple de credinciosie, de rasplatire a neprihanirii, de avertizare impotriva apostaziei, de binecuvintare a celor care au cautat pacea, curatia, si care au stat tari inaintea ispitelor, etc. Nicholls, a cules mai mult de douazeci si sase de proverbe care-si pot gasi ilustrarea in Biblie; si aceasta este numai inceputul a ceea ce s-ar putea face. (Angus-Green, The Bible Hand-Book, New York: Ravell, c. 1905, pp.587- 89.) Pavel ne spune si el ca cele petrecute in Vechiul Testament sint menite sa ne serveasca noua drept pilde. (1 Cor. 10:11)

Cunoasterea Vechiului Testament este absolut necesara pentru cel ce vrea sa inteleaga Noul Testament. Acesta din urma face dese referiri la istoria creatiei, la caderea omului, la intreaga istorie a planului de rascumparare, la legea lui Moise, la profeti, etc. Vechiul Testament mai are si o deosebita valoare devotionala. Aici am putea mentiona nu numai Psalmii, ci si rugaciunile marilor oameni ai lui Dumnezeu, ca Avraam, Iacov, Solomon, etc., impreuna cu exemplele de vietuire evlavioasa ale patriarhilor, preotilor si celorlalti eroi ai credintei.

Se ridica intrebarea; Daca ceremoniile Vechiului Testament n-au avut valoare prin ele insele, atunci de ce au mai fost instituite? Chiar daca nu sintem in stare sa raspundem complet la aceasta intrebare, am putea sugera ca ele au fost necesare ca sa sublinieze necesitatea trairii unei vieti sfinte separate de pacat. Animalele curate si necurate, diferitele zile de sarbatoare, reglementarile sanitare si toate celelalte prescriptii ale legii au fost necesare pentru a face ca religia sa patrunda in fiecare domeniu al vietii de fiecare zi. Acest aspect a fost in contrast deplin cu religiile pagine practicate de Canaaniti. Religia lor nu avea nici un fel de prevederi morale. (George E. Wright and Floyd V. Filson, The Westminster Historical Atlas to the Bible (PhiladelphiaL The Westminster Press, 1945), p.36.)

Sistemul evreiesc de jertfe le arata oamenilor ca pacatul este un lucru grozav si costisitor, care duce la moarte, si in acelasi timp ii pregatea pe Israeliti pentru acceptarea Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Institutia preotiei ilustra adevarul ca orice om are nevoie de un mijlocitor si mediator in relatia cu Dumnezeu, prevestind lucrarea care avea sa fie savirsita de Domnul Isus Hristos. Ligheanul spalarii a fost un simbol al curatirii; altarul arderilor de tot, al consacrarii; sfesnicul, al iluminarii divine; masa punerii piinilor inaintea Domnului, al partasiei cu Dumnezeu. Locul prea sfint le arata oamenilor ca pacatele lor ii opresc sa intre in prezenta lui Dumnezeu fara un mijlocitor; legea le atragea atentia oamenilor ca nu sint autonomi din punct de vedere moral, ci sint raspunzatori in fata lui Dumnezeu; iar capacul ispasirii le vestea ca Dumnezeu va purta grija de ispasirea pacatelor intregii lumi. (Vezi Harold S. Bender, Old Testamental Law and History (Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House,1936), pp43-47.)

Cu toate ca Vechiul Testament n-a fost revelatia finala si perfecta a lui Dumnezeu, nu inseamna ca el nu a fost o parte a revelatiei divine. Fara aceasta revelatie ne-ar fi cu neputinta sa intelegem revelatia Noului Testament. Orice s-ar spune despre Vechiul Testament, nu trebuie sa uitam ca Domnul Isus si apostolii l-au numit legea, profetii si psalmii si l-au respectat ca pe o descoperire a Domnului, (Rom. 3:2) un mesaj cu autoritate divina despre natura si intentiile lui Dumnezeu, care desi nu mai este obligatoriu pentru copiii lui Dumnezeu, ii influenteaza si le reglementeaza conduita conform cu felul in care este el interpretat si aplicat de catre Hristos si de catre apostoli.

13. UNITATEA BIBLIEI

Scopul central al Cuvintului lui Dumnezeu este sa-i conduca pe oameni la credinta mintuitoare in Isus Hristos si sa le inlesneasca astfel ajungerea la darul vietii vesnice care se capata prin unirea cu Domnul Isus. Biblia ar putea fi numita deci: “cartea mintuirii; nu pentru ca prin ea insasi sau prin sistemul de idei continut in ea, Biblia ar darui mintuirea, ci pentru ca ea ii indeamna pe oameni sa-si puna toata nadejdea in Acela care s-a facut om, a murit si a inviat apoi din morti pentru ca sa ne poata darui tuturor iertarea si viata vesnica. Domnul Isus i-a mustrat pe fariseii care iubeau Scripturile, dar nu-L primeau pe El: “Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine. Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata” (Ioan 5:39, 40; 20:31) Daca cineva L-ar scote din Biblie pe Domnul Isus siu salvarea oferita de El, Scriptura ar deveni imediat o carte a disperarii care ne-ar arata mereu numai standardul inalt al perceptelor divine si continua si vinovata noastra neputinta de a le indeplini.

De la un capat al Bibliei la altul, singura posibilitate pentru ca omul sa primeasca mintuirea lui Dumnezeu este aceiasi: credinta. Despre ea se vorbeste nu numai in renumitul capitol 11 din epistola catre Evrei, ci si pretutindeni in textul celor doua Testamente. Dumnezeu l-a primit pe Abel si a privit cu placere spre jertfa lui pentru ca el a adus-o prin credinta. Prin credinta a fost stramutat noh la cer si n-a mai ajuns sa guste moartea. Tot credinta a fost aceea care l-a facut pe Noe sa inceapa constructia corabiei in care si-a scapat familia. Cartea Genezei ne spune ca Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si asta i-a fost socotita drept neprihanire. (Gen. 15:6; Rom. 4:3.) Psalmii sint texte atit de pline de credinta si de inchinaciune incit au ramas si astazi textele preferate de credinciosii din toate colturile lumii. Profetii Vechiului Testament, mai ales Isaia si Amos, au condamnat cu toata vigoarea tendinta poporului de a substitui ceremonialele religioase in locul credintei, sfinteniei si ascultarii. (Isaia 1:11-20; 58:4-9; Amos 5:21-24) Ioan Botezatorul i-a avertizat pe evrei impotriva nadejdii inselatoare in apartenenta lor la familia israelitilor si i-a indemnat la o viata de ascultare adevarata. (Mat. 3:7-10) Cind Iudeii s-au apropiat de Domnul Isus ca sa-L intrebe ce fel de fapte sa faca pentru a fi placuti lui Dumnezeu, El le-a raspuns: “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta; sa credeti in Acela, pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29) Apostolul Pavel declara ca intreg scopul legii a fost sa faca sa taca orice gura inaintea Domnului si sa-i convinga pe toti oamenii de vinovatie: “Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului. (Rom. 3:20)

Una dintre cele mai frumoase sectiuni care vorbeste despre zadarnicia stradaniilor omenesti pentru capatarea mintuirii si despre care este calea pregatita de Dumnezeu pentru ajungerea acestei mintuiri este capitolul 3 din epistola catre Romani:

“Dar acum s-a aratat o alta neprihanire, pe care o da Dumnezeu, fara lege – despre ea marturisesc Legea si proorocii – si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nici deosebire. Caci toti au pacatuit si sint lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sint socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rinduit mai dinainte sa fie, prin credinta in singele Lui, o jertfa de ispasire, ca sa-Si arate neprihanirea Lui; caci trecuse cu vederea pacatele dinainte, in vremea indelungei rabdari a lui Dumnezeu; pentru ca, in vremea de acum, sa-Si arate neprihanirea Lui in asa fel incit, sa fie neprihanit, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus”. (Rom. 3:21-26)

Pentru cel cu credinta umila si simpla, s-ar putea spune ca Biblia nu numai ca este cartea mintuirii, dar si cartea lui Isus Hristos. In discutia pe care a avut-o cu cei doi ucenici aflati in drum spre Emaus, este scris ca Domnul Isus: “A inceput de la Moise si de la toti proorocii, si le-a tilcuit, in toate Scripturile, ce era cu privire la El”. (Luca 24:27.) Iar celor doisprezece ucenici le-a spus: “Iata ce va spuneam cind inca eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre mine in Legea lui Moise, in Prooroci si in Psalmi. Atunci le-a deschis mintea, ca sa inteleaga Scripturile. Si le-a zis :”Asa este scris, si asa trebuia sa patimeasca Hristos, si sa invieze a treia zi dintre cei morti. Si sa se propovaduiasca tuturor neamurilor, in Numele Lui, pocainta si iertarea pacatelor, incepind din Ierusalim.” (Luca 24:44-47) In ultima instanta deci, tinta intregului cuvint a lui Dumnnezeu este aceea de a-L prezenta pe Domnul Isus Hristos, mai intii prin tipuri si profetii, iar apoi prin implinirea lor. Stiind aceasta, nu ne mai miram ca in cartea Apocalipsei Ioan ne prezinta o scena cereasca in care:

“…cele patru fapturi vii si cei douazeci si patru de batrini s-au aruncat la pamint inaintea Mielului, avind fiecare cite o alauta si potire de aur, pline cu tamiie, care sint rugaciunile sfintilor. Si cintau o cintare noua, si ziceau :
“Vrednic esti tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile: caci ai fost junghiat, si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu singele tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o imparatie si preoti pentru Dumnezeul nostru si ei vor imparati pe pamint!”

M-am uitat, si imprejurul scaunului de domnie, in jurul fapturilor vii si in jurul batrinilor am auzit glasul multor ingeri. Numarul lor era de zece mii de ori zece mii si mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: “Vrednic este Mielul care a fost junghiat, sa primeasa puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda!” (Apoc. 5:8-12)

14. AUTENTICITATEA CUVINTULUI LUI DUMNEZEU

Crestinii sint intrebati adeseori de unde stiu ei ca Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu? Sigur ca am putea raspunde ca, asemenea naturalismului si ateismului, crestinismul este si el un sistem bazat pe credinta si am putea intoarce intrebarea in felul urmator: De unde stie ateul ca nu exista Dumnezeu si de ce crede el ca Biblia nu este Cuvintul lui Dumnezeu. Nu vom face asa ceva, pentru ca o asemenea discutie n-ar duce nicaieri. Este rezonabil sa credem ca un crestin trebuie sa fie gata sa dea socoteala de motivele pe care isi intemeiaza el credinta. (O. Hallesby, Why I Am a Christian (Minneapolis, Minn.: Augsburg Publishing House, 1930); si C.S. Lewis, The Case for Christianity (New York: Macmillan, 1943).)

Este logic ca persoana care a imbratisat crestinismul sa se astepte sa gaseasca in Cuvintul lui Dumnezeu lucruri conforme cu gindirea sanatoasa, o demnitatea in concordanta cu demnitatea divina, o armonie interna desavirsita a textului, un standard etic superior pentru viata personala si sociala, o nota de autoritate subinteleasa si promisiuni verificabile in viata si experienta de fiacere zi. Crestinii de pretutindeni pretind ca Biblia trece cu usurinta toate testele de mai sus.

In ultimele secole, Apologetii protestanti au citat ca argumente care dovedesc ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, urmatoarele: Armonia ei interioara , lipsa ei de greselile si prejudecatile vremurilor in care a fost scrisa, stilul minunat, influenta inalatoare exercitata asupra societatii in care a patruns, capacitatea ei de a supravietui oricarei persecutii si adevarurile ei fundamentale (ca acela despre creatia lumii) care trebuie sa la fi fost date autorilor de Dumnezeu printr-o revelatie divina.

Ceea ce trec prea adesea cu vederea apologetii crestini este ca toate aceste argumente pe care le ingramadesc ei in suportul credintei lor teiste in Cuvintul lui Dumnezeu li se pat atit de puternice si convingatare tocmai pentru simplul fapt ca ei insisi impartasesc aceasta credinta crestina. Cu alte cuvinte, credinciosul crestin ca Dumnezeu exista si a ajuns sa experimenteze si ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, asa ca orice argument care sustine ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu i se va parea imediat coplesitor de puternic. Pentru necredinciosul care a refuzat credinta in Dumnezeu insa, towte aceste argumente, oricit de logice ar fi ele, nu sint suficiente ca sa-l convinga. Aceasta pentru ca el a refuzat cu buna stiinta insasi posibilitatea ca revelatia divina sa existe caci a negat cu buna stiinta orice fel de credinta in Dumnezeu.Autorul acestei carti este in deplin acord cu urmatoarea afirmatie luata din marturisirea de credinta Westminster:

“Autoritatea Sfintei Scripturi nu depinde de marturia vreunui om sau a vreunei Biserici, ci de marturia lui Dumnezeu Insusi … si trebuie luata in consideratie tocmai fiindca este Cuvintul lui Dumnezeu.
S-ar putea sa fim impresionati de seriozitatea cu care o anumita Biserica priveste Sfinta Scriptura si s-ar putea sa ne puna pe ginduri evidentele supranaturale sau maiestatea stilului, sau extraordinara potrivire a partilor, sau unitatea de scop ( care este accea de a-I da slava lui Dumnezeu), sau simplitatea maiestuoasa cu care este prezentata calea spre mintuire, sau alte si alte incomparabile sublimuri ale Bibliei. Toate acestea la un loc s-ar putea sa ne puna pe ginduri, dar, intotdeauna, dovada suprema si asigurarea c Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu nu ne va fi data decit ca un rezultat launtric al lucrarii Duhului Sfint, care va adeveri in inimile noastre ceea ce sustine Biblia si anume ca ea este incontestabil Cuvintul sfint al lui Dumnezeu.
… Noi credem si marturisim ca iluminarea launtrica a Duhului Sfint al lui Dumnezeu este singura in stare sa ne faca sa pricepem lucruri de natura celor care ne sint revelate in Cuvint …” (Philip Schaff, The Creeds of Christendom (New York: Harper & Bros., 1877, 1919), III.)

Credinta pura in Biblie ca si Cuvint al lui Dumnezeu nu este asadar o problema simpla si amorala a filosofiei. Biblia poate fi primita ca si Cuvint inspirat numai de acela in a carui inima se afla convingerea ca Dumnezeu exista si ca El a ales sa ni se descopere prin Cuvint.

Cei care au imbratisat credinta crestina sint convinsi ca prin chiar natura lor, oamenii pastreaza in ei sentimentul prezentei lui Dumnezeu si sint inclinati sa creada ca El exista atunci cind admira minunatia creatiei sale. Instinctul omenesc este de a se pleca inaintea imensitatii ciu sentimentul ca “undeva” , “cineva” care a creat toate acestea trebuie sa existe. Mai mult, Duhul Sfint lucreaza si in cel necredincios, cautind sa-l convinga de propria-i necesitate de a scapa din pacat si impingindu-l spre convingerea ca ceea ce este scris in Cuvintul lui Dumnezeu este demn de crezare. Adevarul scis in Biblie este o sabie cu doua taisuri pe care o foloseste Duhul Sfint pentru a reteza necredinta si ingimfarea oamenilor si pentru a-i convinge de vinovatie si pentru a-i constringe sa se prabuseasca la picioarele crucii Domnului Isus Hristos. Mesajul Cuvintului lui Dumnezeu este insistent si dinamic, fie ca ascultatorul isi da sau nu-si da seama de ceea ce Biblia spune despre ea insasi. Iata de ce, in marturisirea noastra crestina trebuie sa continuam sa accentuam pacatosenia naturii umane si necesitatea rascumpararii in acelasi timp in care cautam sa-i indreptam pe oameni spre Isus Hristos, cel care ne poate mintui de pacate.

CITEVA SCURTE ENCICLOPEDII DENOMINATIONALE

Anabaptist – Menonite
Harold S. Bender si C. Henry mith: The Mennonite Encyclopedia, 4 volume. (Hillsboro, Kansas; Newton, Kansas; Scottdale, Pennsilvania; 1955 – 1959).

Baptiste
William Cathcart: The Baptist Encyclopedia, 2 volume (Philadelphia: Louis H. Everts, 1881).

Presbiteriene
Alfred Nevin: Encyclopedia of Presbiterian Church in the United States of America, Philadelphia: Presbyterian Encyclopedia Publishing Co., No. 1334 Chesnut St., 1884).

Metodiste
Mattew Simpson: Cyclopedia of Methodism (Philadelphia: Everts & Stewart, 1878).

Luterane
Henry E. Jacobs si John A. W. Haas : The Lutheran Cyclopedia (New York: Charles Scribners Sons, 1899) Erwin L. Licker : Lutheran Cyclopedia (Saint Louis, Missouri: Concordia Publishing House, 1954)

Episcopaliene
A. A. Benton: The Church Cyclopedia (New York: M. H. Mallory @ Co., 1883)

Romano Catolice
Donald Attwater: A Catholic Dictionary (New York: the Macmillan Company, 1942)
Pietro Parente, Antonio Piolanti, Salvatore Garofalo: Dictionary of Dogmatic Theology (Milwaukee: The Bruce Publishing Company, 1951)
Henry Denzinger: The Sources of Catholic Dogma (from the 30,th Latin ED, St. Louis and London: B. Herder, 1957)