Raul si moartea – Viorel Pop

COLEGIUL BIBLIC EST – EUROPEAN ORADEA
RAUL SI MOARTEA
LUCRARE PENTRU CURSUL DE APOLOGETICA
STUDENT: VIOREL POP
Anul: 2005

Vizualizare in format pdf
I. INTRODUCERE
Problema raului, asa cum o numeste Erickson ,,o problema speciala”, este intradevar
o problema dificila, speciala, care ridica multe intrebari si are mai putine
raspunsuri, dar merita un interes deosebit, pentru a cunoaste originea raului, manifestarea
lui in Universul nostru si in mod special sa avem putem da un raspuns celor care cauta sa
nege existenta lui Dumnezeu, ori sa diminueze autoritatea lui in lumea creata. Multi nu se
opresc aici, ci ii reproseaza lui Dumnezeu, iL fac vinovat pentru raul cu care se confrunta,
de toate efectele negative ale raului, altii iL invinuiesc pe Dumnezeu pentru modul in
care ei actioneaza spunand Dumnezeu i-a creat asa rai. Poate ca omenirea nu are
probleme cand un om rau sufera, insa este o problema acuta a suferintei oamenilor
nevinovati, a copiilor care se nasc orbi ori cu malformatii, o viata care se stinge prea
devreme, sau problema nedreptatii sociale. De ce exista atata ura, razboaie in care mii de
oameni nevinovati sunt prinsi la mijloc si ucisi, mutilati si chiar copiii au de suferit ?
Sunt intrebari la care noi ca si crestini suntem provocati sa raspundem, uneori mai
delicat, alteori luand o pozitie ferma, nu ca Dumnezeu ar avea nevoie sa fie aparat, insa
este responsabilitatea noastra sa avem unele raspunsuri, pe baza a ceea ce avem: revelatia
divina, Cuvantul lui Dumnezeu. Desigur ca exista diferite interpretari si aceasta problema
exista in toate teologiile, si imbraca diferite forme. Forma teologica a problemei se ocupa
de rau in general, si nu raspunde la o anumita situatie specifica. Insistenta teismului ca
Dumnezeul omnipotent este in cele din urma Singurul care determina realitatea si
evenimentele poate fi dezvoltata in diferite feluri, astfel ca discutia despre Dumnezeu si
rau nu are un numitor comun; diferitele sisteme de gandire genereaza diferite probleme.

II. NATURA PROBLEMEI
Dumnezeu este bun, Dumnezeu este Atotputernic, Dumnezeu poate sa impiedice
aparitia raului si totusi raul este prezent in Univers, raul isi face simtita prezenta in toate
domeniile vietii noastre de activitate. Problema raului poate fi pusa intr-un mod simplu
sau unul mai complicat. ,,O formulare clasica a problemei suna in felul urmator: fie ca
Dumnezeu este atotputernic, dar nu atotbun, si de aceea nu pune capat raului, fie ca este
atotbun, dar incapabil de a opri raul si in acest caz nu este atotputernic.1” David Hume a
formulat-o pe scurt in cartea lui ,,Dialoguri privind natura religie”, in discutia lui despre
Dumnezeu astfel: ,,Este El oare dispus sa previna raul, dar nu este in stare?, atunci El este
neputincios. Este oare in stare dar nu si dispus?, atunci El este rauvoitor. Este atat in
stare, cat si dispus sa il previna? Atunci de unde vine raul?” Prin urmare problema raului
implica trei concepte: puterea lui Dumnezeu, bunatatea lui Dumnezeu si prezenta raului
in lume.
Problema centrala care strabate aceasta discutie a raului este daca si cum poate fi
considerat Dumnezeu atat cauza a factorilor pe care noi ii consideram rai, cat si
aparatorul si pastratorul a ceea ce consideram bine. ,,Tendinta generala este de a-L blama
pe Dumnezeu pentru raul si suferinta existenta si de a-I atribui Lui toata responsabilitatea
pentru ele.”2 Aceasta este una din reactii in fata raului, insa ,,multi cred ca dovada cea
mai buna pentru inexistenta lui Dumnezeu este prezenta raului si a suferintei in lumea
noastra, in special daca vorbim despre un Dumnezeu bun si iubitor.”3 Problema devine si
mai acuta cand aducem in discutie si imaginea chinurilor eterne ale iadului. Pentru unii
oameni , chiar crestini, ideea ca omul va plati o vesnicie pentru raul facut in viata aceasta
scurta, nu poate fi acceptata, de aici si doctrina purgatoriului, a anihilarii sau a
universalismului.
Problema raului poate fi inteleasa in functie de modul in care cineva defineste
raul, de acest concept al raului.

III. DEFINIREA SI CLASIFICAREA RAULUI
Termenul pentru rau in ebraica este ra` , iar in greaca – κακοσ.Raul are o
semnificatie mult mai larga decat pacatul. Termenul ebraic provine dintr-o radacina care
insemna ,,a se strica”, a fi stricat, prin urmare, lipsit de valoare. Cuvintul uneste fapta rea
si consecinta ei. In Noul Testament κακοσ inseamna calitatea raului in caracterul lui
esential, precum si efectele sau influentele lui daunatoare. Desi aspectele acestea sunt
diferite, exista in mod frecvent o relatie stransa intre ele.4
Diferitele cauze sau rezultate ale raului ne duce la o clasificare a lui. Nu putem
privi raul ca un tot unitar, pentru ca el este perceput in diferite forme, diferite grade de
intensitate.
De obicei impartirea raului este in rau natural si moral. O mare parte a raului fizic
se datoreaza raului moral. Suferinta si pacatul nu sunt conectate in mod necesar, in cazuri
individuale, insa egoismul uman si pacatul explica multe din relele din lume. Desi toate
relele trebuie pedepsite, nu tot raul fizic constituie o pedeapsa pentru faptele rele.
Raul natural – ,,este un rau care nu implica vointa si actiunea umana, ci este pur si
simplu un aspect al naturii care pare sa lucreze impotriva bunastarii omului.”5 Este acel
rau manifestat in domeniul natural: uragane, cutremure, boli, dezastre naturale, inundatii,
eruptii vulcanice si altele de acest gen. Aceste forte distructive, manifestari catastrofice,
produc mari pierderi de vieti omenesti si de bunuri materiale. Conform Scripturii, raul
natural este tot o consecinta a caderii omului in pacat, cadere care a afectat intreaga
natura. In Romani cap. 8, apostolul Pavel vorbeste despre intreaga creatie care asteapta
eliberarea din robia stricaciunii. Chiar si in Vechiul Testament cand proorocii vorbesc
despre restaurare, aproape intatdeauna este inclusa si creatia, ca parte a restaurarii
promise.
Raul moral – reprezinta ,,acele rele care pot fi puse pe seama alegerii si actiunii
agentilor morali liberi.”6 Din aceasta categorie fac parte razboiul, crima, discriminarea,
cruzimea, scalavia si toate nedreptatile. Aceasta lista incompleta de rele poarta amprenta
omului, ca urmare a alegerii lui, a raportarii gresite la standardul pe care Dumnezeu
Creatorul ni l-a dat, sfintenia. Dumnezeu este despartit de orice rau, si nu este in nici un
caz raspunzator pentru el.
O alta clasificare a raului cuprinde si raul fizic, care ,,se refera la senzatia de
durere fizica sau disconfort. Poate include si suferinta mentala. Atat durerea fizica, cat si
cea mentala variaza in functie de individ.”7 Proorocii L-au considerat pe Dumnezeu ca
fiind Cauza suprema a raului exprimat prin durere, suferinta sau dezastru. Cand oamenii
violeaza legile morale ale lui Dumnezeu, ei experimenteaza repercursiunile actiunilor lor,
care pot fi intr-un conflict penal sau retributiv.
Desigur deasupra acestor rele, a raului cu care ne confruntam ca si fiinte umane,
exista un rau metafizic, existent in lumea imateriala, dincolo de aceasta lume fizica, dar
care poate si influenteaza lumea fizica. De fapt acolo a inceput tot raul. Contrar
dualismului filosofic pentru vare binele si raul sunt principii eterne, Scriptura arata ca
raul are un inceput bine definit, care mai apoi s-a extins si in lumea noastra. Atat Vechiul
Testament cat si Noul Testament vorbesc despre aceasta lume metafizica, despre puterile,
domniile, stapanirile din locurile ceresti.
Am precizat ca problema raului si a suferintei este una dintre problemele profunde
ale tuturor timpurilor, problema care a devenit tot mai acuta in vremea noastra. Pentru a
raspunde acesei probleme si intrebarilor ce decurg din ea, teologii au sugerat diferite
solutii, in functie de intelegerea fiecaruia asupra raului si de ceea ce au considerat ca fiind
sursa raului.

IV. TIPURI DE SOLUTII
A. FINITISMUL : Respingerea omnipotentei
,,Finitismul este o provocare insufletitoare la un efort moral, etern si cooperativ – o
cooperare intre om si Dumnezeu.”8 Prin finitism se incearca abandonarea ideii de
omnipotenta a lui Dumnezeu, luand forma unui dualism care sugereaza ca in Univers nu
exista un singur principiu ultim, ci duoa, adica pe langa Dumnezeu mai exista si puterea
raului imaginata ca ceva necreat, o forta prezenta dintotdeauna si care este intr-o continua
lupta cu Dumnezeu fara sa se poata prevedea rezultatul final. ,,Dualismul este credinta ca
indaratul oricarui lucru exista doua forte egale si independente, una dintre ele buna si
cealalta rea, si ca Universul acesta este campul de bataie in care ele duc aceasta lupta
nesfarsita.”9 Exista ceva care limiteaza ceea ce Dumnezeu este in stare sa voiasca.
Brightman afirma ca: ,, toti finitistii sunt de parere ca in Univers exista ceva necreat de
Dumnezeu si care nu este un rezultat al unei auto-limitari voluntare, un lucru pe care
Dumnezeu il intampina fie ca pe un obstacol, fie ca pe un instrument pentru voia Sa.”10
Spre deossebire de teisti care sustin ca Dumnezeu nu este limitat de vointa libera, finitistii
sustin ca Dumnezeu nu a ales sa dea omului vointa libera, ci tocmai aceasta vointa libera
a omului este ceea ce Dumnezeu gaseste si cu care trebuie sa lucreze. Brigtman spre
deosebire de majoritatea finitistilor care sustin un dualism ce-L limiteaza pe Dumnezeu in
ceea ce poate face, el sustine o limitare in cadrul naturii lui Dumnezeu. Adica un
Dumnezeu finit in vointa lui si nu un Dumnezeu finit. Cu toate ca finitismul rezolva
problema raului prin respingerea omnipotentei lui Dumnezeu, de fapt el rezolva problema
problemei raului, adica el da o explicatie pentru cauza existentei raului, dar nu ofera o
asigurare a faptului ca in cele din urma raul va fi biruit

B. MODIFICAREA CONCEPTULUI DE BUNATATE A LUI DUMNEZEU
Putini dintre crestini ar tagadui bunatatea lui Dumnezeu, sau poate niciunul, insa
exista unii care, cel putin in mod indirect, sugereaza ca bunatatea lui Dumnezeu trebuie
inteleasa intr-un sens usor diferit de cel obisnuit. Gordon H. Clark imparte voia lui
Dumnezeu in voie perceptiva si voie decretiva. Voia perceptiva este reprezentata de ceea
ce porunceste Dumnezeu, cum sunt Decalogul, acestea fiind lucrurile ce trebuiesc facute,
pe cand voia decretiva a lui Dumnezeu este cea care cauzeaza fiecare eveniment in parte,
adica Dumnezeu este cauza ultima a fiecarui lucru, si nu este nimic independent de El.
Aceasta nu insemna ca Dumnezeu este autorul pacatului, pentru ca prin definitie
Dumnezeu nu poate pacatui. Dumnezeu nu comite pacat, ci oamenii. Clark ofera cateva
puncte pentru elucidarea pozitiei lui, afirmand ca tot ceea ce face Dumnezeu este just si
drept, numai datorita faptului ca El o face. Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor si
are drepturi absolute, nelimitate, de aceea pentru Dumnezeu nu este incorectsa il faca pe
om sa pacatuiasca. Legile impuse de Dumnezeu oamenilor nu i se pot aplica Lui. De
exemplu El nu poate sa fure fiindca toate lucrurile ii apartin.
In solutia oferita de Clark la problema raului termenul de bunatate trece printr-o
asemenea transformare, incat a ajuns sa fie total diferit de ce se intelege prin bunatatea lui
Dumnezeu. Natura bunatatii este pusa la indoiala prin discutarea responsabilitatii de catre
Clark care afirma: ,, omul este responsabil deoarece Dumnezeu ii cere socoteala; omul
este responsabil deoarece puterea suprema il poate pedepsi pentru neascultare. Dumnezeu
dimpotriva, nu poate fi responsabil din simplul motiv ca nu exista nici o putere superioara
Lui, care sa-L traga la raspundere sau sa-L poata pedepsi.”11Credinta in suveranitatea
raului l-a facut pe Clark sa defineasca bunatatea divina intr-un asemenea mod incat sa
permita cauzarea raului dar nu si responsabilitatea pentru rau.

C. NEGAREA RAULUI SAU MONISMUL
O alta solutie la problema raului este respingerea realitatii raului, adica
neacceptarea existentei raului, imposibilitatea de a coexista cu un Dumnezeu bun si
omnipotent. Acest punct de vedere ia diverse forme de panteism. Filozofia lui Benedict
Espinoza sustine ca: ,, exista doar o singura substanta si ca toate lucrurile care se pot
distinge sunt moduri sau atribute ale acelei substante. Totul este cauzat in moid
determinist: Dumnezeu aduce totul in fiinta la cel mai inalt nivel de perfectiune.”12
Monismul sustine ca in realitate totul este bun, prin urmare nu exista rau.
O alta versiune a acestei solutii poate fi gasitp in ideologia miscarii Stiinta
Crestina. reprezentanta acestei miscari este Mary Baker Eddy, care sustineca singura
realitate este Dumnezeu, mintea infinita, negand realitatea materiei, care dupa afirmatiile
ei nu are o existenta reala nici in minte ci este doar o iluzie, la fel ca raul care nu are o
realitate, nici persoana, loc sau lucru, ci este doar o iluzie a simtului material. Ceea ce
sustine Mary B. Eddy este ca raul nu a originat sau nu a existat niciodata ca entitate. Raul
este doar o credinta falsa. La fel, existenta bolii este considerata o iluzie si ceea ce este
perceput ca boala este cauzat de o credinta gresita, de o inselare a simturilor, si tratamentul impotriva bolii nu trebuie realizat prin mijloace medicale, ci in cunosterea
adevarului, care este recunoasterea naturii imaginare a durerii pe care o simte si cand
boala si durerea vor fi considerate ireale, ele vor disparea si nu vor mai chinui omul.
Aceasta conceptie are trei probleme. O prima problema este ca Stiinta Crestina nu
a indepartat in intregime raul, deoarece ca boala nu exista ci este doar o iluzie, boala si
durerea este prezenta in lume si fiecareavem parte de ea si o simtim cat se poate de real.
O alta problema este ca nu pot explica existenta iluuziei. Intr-o lume in care totul este
Dumnezeu si materia este ireala, cum poate sa apara iluzia, aceasta credinta falsa, si ce a
produs-o. A treia problema e ca teoria lor nu functioneaza, adica o inselegere corecta nu
va risipi raul, pentru ca si adeptii Stiintei Crestine se imbolnavesc si mor.

IV. TEME AJUTATOARE
A. RAUL CA INSOTITOR NECESAR AL CREARII OMULUI
Faptul ca Dumnezeu ne-a creat sa fim fiinte libere, cu capacitatea de alegere, de a
ne manifesta anumite capacitati cu care am fost inzestrati, ca de exemplu capacitatea de a
dori sau de a actiona, existenta raului era necesara pentru exercitarea acestor capacitati, a
dreptului de liber arbitru. Daca nu ar fi existat raul, omul nu ar fi avut intre ce sa aleaga,
si daca Dumnezeu ar fi impiedicat raul ar fi trebuit sa creeze andoizi, roboti, si nu
oameni. Dumnezeu a ales sa creeze oameni deplin liberi, cu care sa poata avea partasie.
,,Dumnezeu a creat lucruri care au vointa libera. Aceasta insemna creaturi care pot alege
binele sau raul. Unii oameni cred ca ei isi pot imagina o creatura care sa fie libera, dar
care sa nu aiba posibilitatea sa faca raul; eu nu-mi pot imagina asa ceva. Daca un lucru
este liber sa fie bun, atuncieste liber si sa fie rau.”13 Se pune problema de ce Dumnezeu a
creat fiintele Sale, tngerii si omul cu aceasta vointa libera, lasand astfel deschisa
posibilitatea aparitiei pacatului si a razboiului din Univers? Oare era singura alternativa,
ori Dumnezeu nu a stiut urmarile acestui fapt? C.S.Lewis incearca sa dea un raspuns
acestei probleme si afirma: ,,Daca Dumnezeu considera ca aceasta stare de razboi din
univers este un pret care merita sa fie platit pentru vointa libera – ca merita sa creeze o
lume vie in care creaturile pot face bine sau rau si in care se poate petrece ceva cu
adevarat important, in loc sa creeze o lume care se misca numai atunci cand trage El
sforile – putem crede si noi ca este un pret care merita platit.”14 Dumnezeu a creat omul
in stare perfecta, insa el avea posibilitatea sa nu pacatuiasca. Cred ca oamenii sunt tentati
sa accentueze cealalta parte, adica posibilitatea omului de a pacatui. Biserica Ortodoxa
respinge ideea desavarsirii omului di punt de vedere intelectual si moral, sau mai precis, a
cunostintei si a sfinteniei, pentru ca altfel caderea acestuia nu s-ar putea explica. Insa
tocmai aceasta vointa libera exprima ideea de perfectiune. Pentru a putea fi exercitata
aceasta vointa libera, era nevoie sa existe si o alta alternativa pe care sa o alega omul,
pentru ca altfel vointa libera devenea inutila. Feinberg emite ipoteza ca: ,,Dumnezeu ar fi
putut sa reteze dorinta umana in asa fel incat nimeni sa nu faca raul, dar daca ar fi retezat
astfel dorinta umana, viata individuala si relatiile interpersonale s-ar macina uneori pana
la incetarea lor completa. Avand in vedere viata data omului, Dumnezeu pentru a preveni
raul ar fi trebuit sa intervina miraculospt a zadarnici intentia omului de a pacatui, fie sa ii
ofere omului capacitatile mentale si morale supraumane, dar El nu a ales nici una dintre
aceste alternative, fiindca ele ar fi exclus crearea acelui tip de natura umana intentionata
de Dumnezeu.”15
Se pune problema de ce nu desfiinteaza Dumnezeu raul, de ce nu il opreste?
Desigur ca pentru Dumnezeu nu ar fi o solutie grea, dar dragostea Lui si credinciosia Lui
iL impiedica sa recurga la acest lucru, altfel ar trebui sa nimiceasca intreaga rasa umana,
fiindca toti suntem pacatoti. ,,Daca Dumnezeu ar smulge raul din radacini astazi ar afce o
lucrare completa. Actiunea Sa ar trebui sa includa minciunile si impuritatile noastre
personale, lipsa noastra de dragoste si esecurile noastre in a face binele.”16 Dar daca
Dumnezeu ar face aceasta actiune de eradicare a raului, oare cine ar putea sta in fata
dreptatii Lui? Psalmul 130:3 exprima acesta idee ,,Daca ai pastra, Doamne, aducerea
aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta in picioare, Doamne?”

B. O REEVALUARE A BINELUI SI RAULUI
Conceptia noastra despre bine si rau poate fi denaturata, astfel ca noi suntem tentati sa
credem ca orice lucru care ne place sau ne face placere este bine, si tot ceea ce este
neplacut sau incomod pentru noi il numim rau. Biblia, insa ne prezinta o alta
perspectiva asupra conceptului de bine si rau. Analizarea unor aspecte arata ca
identificarea raului cu neplacutul este gresita, incorecta.
Un prim aspect este dimensiunea divina, adica privirea binelui in raport cu voia si
Fiinta lui Dumnezeu, si nu prin prisma a ceea ce ii aduce in mod direct placere
omului. Binele nu este confortul de scurta durata, ci bunastarea de lunga durata a
omului, pe care-L doreste Dumnezeu pentru noi. Conceptia noastra despre bine si rau
este formulata pe baza unor date incomplete, ca rezultat al limitarii noastre ca fiinte
umane. ,,Acele percepte morale pe care le da El, si care mie mi se par atat de
suparatoare si anoste, pot fi ceea ce El stie ca va lucra de fapt spre binele meu
ultim.”17 Aprecierile mele s-ar putea sa fie de multe ori eronate.
Al doilea aspect este dimensiunea timpului sau a duratei. De multe ori unele
experiente pe care le traim ni se par rele, dar dupa un timp ele aduc un bine mult mai
mare, astfel ca ceea ce atunci ni se parea rau acum il vedem ca un bine.
Al treilea aspect este legat de extinderea raului, adica ceea ce dintr-o perswpectiva
ingusta poate fi rau intr-un cadru mailarg poate fi bine. Ceea ce face ca un lucru sa fie
bun este ca Dumnezeu a planuit acel lucru, deoarece toate planurile, actiunile lui
Dumnezeu sunt bune si la fel si consecintele lor sunt bune.

C. RAUL IN GENERAL CA REZULTAT AL PACATULUI IN GENERAL
Raul cu toate formele sale a aparut in cer, cand diavolul s-a rasculat impotriva lui
Dumnezeu, dorind sa fie asemenea Lui. ,,Raul a aparut ca o relatie pana altunci
neexistenta intre fiintele deja existente. Motivul pentru care aceasta noua relatie este
numita rau, este ca aceasta nu reprezinta corect realitatea lucrurilor, o interpretare falsa a
realitatii asupra careia s-a operat.”18 Prin caderea omului, a lui Adam in pacatul
neascultarii fata de Dumnezeu, a atras asupra lui pedeapsa, blestemul si judecata lui
Dumnezeu, fata de intrega rasa umana, care are consecinte asupra intregii creatii care este
sub robia stricaciunii. Prin pacatul lui Adam a patruns in natura umana, microbul
pacatului, care-i determina pe toti oamenii sa pacatuiasca, provocand decaderea intregii
rase umane. Asadar vinovatia pacatului lui Adam a fost imputat imediat si instantaneu
tutror urmasilor sai, si fiecare om in parte merita pedeapsa prin faptul ca pacatuiesc.
Efectele caderii in domeniul raului moral, care este legat de vointa si infaptuirea umana,
care este evidenta si nu exista nici o indoiala ca o mare parte din durerea si nefericirea
omului se datoreaza raului structural, cel care actioneaza la nivelul relatiilor
interpersonale.
Se ridica intrebarea cum a putut sa aiba loc primul pacat al omului, deoarece omul
a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, si El ,,a creat totul in asa fel incat omul sa poata
trai in conditii ideale”19 La creatie, Dumnezeu a pus in om dorinte legitime, tnsa ele au
devenit instrumentul folosit de satan pentru a-l face pe om sa pacatuiasca, sa se
razvrateasca. Satan a indemnat la folosirea acestor forte motrice, impotriva poruncii
directe a lui Dumnezeu de a nu manca din pom.Asa cum diavolul a ispitit primii oameni,
el va ispitifiecare om, cautand sa determine pe fiecare sa se indoiasca de autoritatea lui
Dumnezeu, de repercursiunile neascultarii, de bunele Sale intentii.

D. RAUL SPECIFIC CA REZULTAT AL PACATULUI SPECIFIC
Unele rele specifice pot fi rezultatul unor pacate specifice, sau cel putin al unor
imprudente. Unele intamplari rele din viata sunt cauzate de actiunile pacatoase ale altora.
Crima, maltratarea copiilor, furtul, violul, sunt consecinte aleexercitarii unor alegeri
pacatoase. In unele cazuri victima contribuie la fapta rea sau o provoaca, alteori victima
nueste vinovata de raul care are loc. De multe ori noi aducem raul asupra noastra prin
propriile noastre actiuni pacatoase sau neintelepte, insa nu intotdeauna raul este rezultat
al pacatului specific, asa cum este cazul orbului din nastere, problema pe care Isus o
carifica pentru ucenici. ,,Este lipsit de intelepciune sa punem in mod automat nenorocirile
unui om pe seama pacatului lui propriu., desi exista aceasta idee gresita ca Dumnezeu
trimite fiecare eveniment in parte caraspuns la actiunile noastre.”20 Cu toate ca
Dumnezeu este Suveran, El nu face neaparat ca fiecare rau specific sa fie un raspuns la
un anume pacat specific. Exista totusi pacate care duc la repercursiuni regretabile ce se
rasfrang asupra pacatosului. Acestea ar trebui privite ca efecte ale anumitor fapte, decat
ca pedeapsa a lui Dumnezeu. Nu se pune problema ca Dumnezeu il pedepseste pe
pacatos, ci faptul ca pacatul infaptuit, fapta comisa, poate pune in miscare un intreg lant
de efecte negative.
Desigur ca lista efectelor negative ale pacatului este lunga. Unul dintre aceste
efecte este moartea. Odata cu intrarea pacatului in lume, moartea actioneaza ca un
principiu, pentru ca ,,plata pacatului este moartea”(Rom.6: 23), si cum toata omenirea
este in pacat, toti suntem sub acest blestem al mortii. ,,Prin pacat a intrat moartea, si
astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilo, din pricina ca toti au pacatuit”(Rom.5:
12) Inainte de cadere ,,moartea era un concept abstract pentru om.”21 Singurul mod in
care omul putea intelege moartea era sa o experimenteze. Indepartarea omului de
Dumnezeu, singura sursa a vietii, este moarte. ,,Moartea si suferinta accentueaza lipsa de
putere a omului despartit de Dumnezeu, care este sursa puterii, a vietii. Moartea si
suferinsa ar trebui sa ne aminteasca de grozavia pacatului.”22
Conform parerii lui Thiessen, moartea este de trei feluri, sau ,,o moarte intreita”
– Moartea fizica, este separarea sufletului de trup, ca o consecinta
a pacatului
– Moartea spirituala, care este separarea de Dumnezeu, aici pe
pamant, in timp ce suntem in trup; pierderea prezntei lui
Dumnezeu. Aceasta este consecinta imediata a pacatului.
Dumnezeu este de o sfintenie, si nu poate sta in prezenta
pacatului.
– Moartea eterna, este separarea eterna a sufletului de Dumnezeu,
sociata cu tot ce contine pedeapsa divina pentru pacat.
Vestea buna este ca Hristos a venit sa anuleze aceste efecte nefaste ale pacatului, insa
chiar daca moartea a fost infranta prin invierea lui Hristos, ea nu este inca distrusa. Este
un dusman infrant, dar inca nu este eradicata complet. ,,Dumnezeu a facut ceva pentru
solutionarea problemei raului. A infaptuit actu cel mai dramatic, mai costisitor si mai
eficace posibil, prin faptul ca L-a dat pe Fiul Sau ca sa moara pentru oamenii rai.”23
Altfel spus, Dumnezeu Insusi a devenit victima a raului. Cum pot oamenii sa-L acuze
atunci pe El pentru toate relele din univers?Raspunsul ultim la problema raului la nivel
personal se gaseste in moartea ispasitoarea lui Hristos.

CONCLUZII
Daca ar fi sa raspund problemei raului cu care se confrunta omenirea, al raului din
aceasta lume, as putea raspunde la multe intrebari cu privire la sursa lui, efectele ce
decurg din el si modul in care putem fi eliberati de rau, ca principiu. Insa atunci cand
vorbim de raul metafizic, sunt cateva lucruri care ma fac sa am rezerve in a ma pronunta
asupra unui raspuns clar, concret. Probabil ca acest lucru face parte din ,,lucrurile ascunse
ale lui Dumnezeu”. Oridecate ori incercam sa dam un raspuns la problema raului, ar
trebui sa se tina cont in mod egal de fiecare concept implicat in problema. Accentuarea
unui concept, sau diminuarea lui poate duce la o invatatura eronata.
In urma acestui studiu putem trage cateva concluzii:
– Dumnezeu nu este sursa raului, pentru ca raul este ceva contrar
caracterului si fiintei lui Dumnezeu
– Suntem creati de Dumnezeu cu libertatea de alegere, astfel ca
nimeni nu poate sa-L invinovateasca pe Dumnezeu pentru
consecintele alegerii lui
– O parte a relelor se datoreaza actiunii diavolului
– Dumnezeu ingaduie si controleaza raul
– Dumnezeu poate transforma raul in bine
– Dumnezeu va eradica raul definitiv

Note de subsol:
1 Paul E. Little, Sa Stii De Ce Crezi, Ed. Noua Speranta, Timisoara, 1983
2 ibidem
3 BEE, Apologetica- Ghid de studiu, Ed. BEE International, Dalas, 2001
4 Dictionar Biblic, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1995
5 Millard J. Erickson, Teoloigie Crestina .1, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1998
6 ibidem
7 Emil Bartos, Curs de Apologetica, ITP
8 Edgar S. Brigtman, A Psilosophy of Religion, Ed. Englewood, 1940
9 C. S. Lewis, Crestinismul Redus La Esente, SMR, 1987
10 Edgar S. Brigtman, A Psilosophy of Religion, Ed. Englewood, 1940
11 Gordon H. Clark, Religion, Reason and Revelation, Ed. Philadelphia, 1961
12 Millard J. Erickson, Teoloigie Crestina .1, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1998
13 C. S. Lewis, Crestinismul Redus La Esente, SMR, 1987
14 C. S. Lewis, Crestinismul Redus La Esente, SMR, 1987
15 Carl F. Henry, Dumnezeu, revelatie si autoritate, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 2000
16 Paul E. Little, Sa Stii De Ce Crezi, Ed. Noua Speranta, Timisoara, 1983
20 Millard J. Erickson, Teoloigie Crestina .1, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1998
21 BEE, Apologetica- Ghid de studiu, Ed. BEE International, Dalas, 2001
22 ibidem
23 Paul E. Little, Sa Stii De Ce Crezi, Ed. Noua Speranta, Timisoara, 1983

BIBLIOGRAFIE
1. C.S.LEWIS, CRESTINISMUL REDUS LA ESENTE, SMR, 1987
2. Paul E. Little, Sa Stii De Ce Crezi, Ed. Noua Speranta, Timisoara, 1983
3. Millard J. Erickson, Teologie Crestina, Ed. Cartea crestina, Oradea, 1998
4. Werner Gitt, Intrebari mereu puse, Ed. CLV, Bielefeld, 1993
5. BEE, Apologetica, 2001
6. Floyd H Barackman, Teologie Crestina Practica, Ed. Multimedia, Arad, 2003
7. Carl Henry, Dumnezeu, revelatie si autoritate, Ed. Cartea Crestina, Oradea,
2000
8. Ionel Truta, Doctrinele Biblice, Ed. Candela, Arad, 1996
9. Billy Graham, Raspunsuri la problemele vietii, Ed. Casa literaturii Crestine,
Brasov, 1997
10. Norman Geisler, Apologetica Crestina, SMR, Illinois, USA, 1993
11. Clark H. Pinnock, Motive Suficiente, BEE, 1985
12. Josh McDowell&Bob Hostetler, Nu-ti lasa creierul la intrare, Ed. Aqua Forte,
Cluj-Napoca, 1998
13. Henry Thiessen, Prelegeri de Teologie Sistematica, SMR, 1979
14. Jean Calvin, Invatatura Religiei Crestine, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 2003
15. SMR, Dictionar Biblic, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1995

Colegiul Biblic Est European este o scoala care pregateste tineri pentru
lucrarea crestina. Lucrarea aceasta este munca unuia sau a mai multor
studenti, si prin urmare este absolut interzisa copierea ei in scopul
folosirii (publicarii) ei, fara a mentiona sursa ei de providenta. Oricine
doreste sa isi imbogateasca cunostintele si doreste sa fie instruit pentru a
fi un bun slujitor este asteptat sa ne contacteze pe Colegiul Biblic Est-European Oradea.
Intrebari despre subiectele expuse in lucrari, le puteti trimite la adresa
proflorin@hotmail.com (eu le voi directiona catre autori sau persoanele
competente sa raspunda).

Principii versus Porunci

Principii versus Porunci

Conducatorii scolastici si religiosi ai timpului nu L-au considerat pe Domnul Isus un teolog veritabil. Din punctul lor de vedere Inazarineanului” Ii lipsea cu desavirsire „sistemul” obisnuit de porunci si de legi. Aceasta a fost cauza pentru care fariseii si carturarii nu I-au primit „invatatura”:
„Cum are omul acesta invatatura, caci n-a invatat niciodata !” (Ioan 7:15)
In anumite cercuri scolastice de azi si chiar in anumite biserici, Domnul Isus n-ar fi considerat „teolog” din aceleasi motive. Invataturile expuse de Invatatorul din Nazaret i-au uimit pe carturarii tuturor veacurilor, tocmai prin faptul ca ele nu s-au pierdut niciodata in lucruri abstracte. Vorbirea Lui era cu desavirsire practica – legata de realitatile vietii de fiecare zi, urmarind cu staruinta dezvoltarea unui caracter sanatos, printr-o largire continua a capacitatii de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a trai in partasie cu El. Invatatura Lui s-a bazat mereu pe „principii” aplicabile la viata cotidiana, transformind-o pe aceasta in vietuire la nivelul familiei eterne.

Dumnezeu a hotarit ca omul sa fie pus in miscare de PRINCIPII iar nu de PORUNCI.

Ca sa te supui unei porunci nu ti se cere o inteligenta deosebita. Trebuie sa faci doar ceea ce ti se spune si… pina si catelusul meu este in stare de o asemenea isprava. El vine cind il strig, sta cind ii spun…, si asa mai departe.

Cu totul alta este situatia cind este vorba despre un principiu. Pentru asa ceva se cere o inteligenta superioara – inteligenta de natura mentala si se mai cere o mare doza de curaj moral. Oricit de straniu ar parea, multi oameni prefera sa traiasca minati de porunci, caci se cere mai putin efort, mai putina gindire si mai ales pentru ca nu se cere nici un pic de responsabilitate.

Inainte ca pacatul sa intre in lume, nu existau porunci, ci toate lucrurile functionau conform diferitelor PRINCIPII, subordonate la rindul lor unuia singur: aceluia al slujirii reciproce in dragoste. Dupa rascoala lui Satan, in economia lumii si-a facut aparitia un alt PRINCIPIU si anume acela al „EGOISMULUI”. Omul a fost pus fata in fata cu aceasta noua realitate si Dumnezeu l-a pus in pozitia de a alege intre cele doua principii, conform cu preferinta lui libera. Totusi, pentru a-l ajuta sa aleaga bine, Dumnezeu ii daduse deja omului citeva situatii si realitati care sa-l invete cite ceva din principiile trairii in partasia divina.

V-ati gindit vreodata ca cea dintii zi intreaga pe care a trait-o omul pe pamint, a fost ziua de odihna? De multe ori noi ne aducem aminte doar de porunca: „Sase zile sa lucrezi…, dar ziua a saptea este ziua de odihna” (Exod 20:10,11), fara sa tinem seama ca in planul divin, ca intr-o profetica referire la lucrarea mintuitoare a lui Hristos, omul a fost destinat sa intre „intr-o odihna ca cea de Sabat”. Aceasta prima zi pe care a trait-o Adam, a fost declarata „Ziua Domnului” si aceasta realitate trebuia sa-l invete un PRINCIPIU etern, anume ca Dumnezeu este mai inainte de toate lucrurile si ca inchinarea catre El este cea dintii responsabilitate a omului.

Un alt gest pe care L-a facut Dumnezeu pentru a-l invata pe Adam principiile existentei in partasia divina, a fost acela al interzicerii accesului la pomul cunoasterii. Aceasta interdictie trebuia sa-l faca pe om sa inteleaga ca pozitia pe care i-a acordat-o Dumnezeu in natura creata, este aceea de slujitor privilegiat, dar nu de proprietar. Ca proprietar, Adam ar fi avut dreptul sa faca tot ce pofteste, ca slujitor insa exista intotdeauna anumite restrictii.

Chiar si cele zece PORUNCI date de Dumnezeu evreilor, n-au fost in ele insele decit zece PRINCIPII revelate pentru calauzirea si prezervarea poporului ales. Totusi, evreii le-au transformat repede in niste porunci reci si rigide, caci nu erau decit un popor scos de curind de sub robia egipteana. Psihologia lor de sclavi a denaturat oferta lui Dumnezeu. Nefiind invatati sa gindeasca liberi, ei au confundat principiile divine cu legile Egiptului si asa se face ca la venirea Domnului Isus, mii de ani mai tirziu, iudeii erau carturari in ceea ce priveste „slova” legii, dar complet straini fata de continutul inimii lui Dumnezeu. Ei au stiut sa multiplice poruncile legii incorsetind toate manifestarile vietii intr-un formalism rigid, dar n-au avut priceperea sa adinceasca Legea si sa patrunda „spiritul” ei. In felul acesta evreii n-au implinit cerinta Legii, ci s-au multumit sa ramina la lucrurile exterioare. Dumnezeu le spusese: „Cartea aceasta a Legii sa nu se departeze de gura ta; cugeta asupra ei zi si noapte… ” (Iosua 1:8), in intentia de a-i indemna sa patrunda sensul adinc al poruncilor, adica PRINCIPIILE divine care au stat la temelia Legii.

Cind a venit Domnul Isus, poporul era pierdut in „labirintul” datinilor. Mai marii religiosi ai timpului cultivasera o adevarata „jungla teologica si juridica” pe care poporul de rind n-o mai putea pricepe. In fata acestei realitati, Invatatorul a cautat incet, incet, sa-i scoata din „imperiul PORUNCII”, invatindu-i mereu cum sa traiasca dupa PRINCIPII: „Caci va spun ca daca neprihanirea voastra nu va intrece neprihanirea carturarilor si a fariseilor, cu nici un chip nu veti intra in Imparatia cerurilor”. (Matei 5:20)

Lucrarea facuta de Domnul Isus a avut o dubla insemnatate:

a. Ea a subliniat importanta Legii.
„Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii… ” (Matei 5:17)

b. Ea a subliniat greseala evreilor.
” …am venit nu sa stric, ci sa implinesc”. (Matei 5:17)

Exista doua posibilitati de a gresi fata de Lege: una este sa ignori total Legea si aceasta Domnul Isus nu putea sa faca, caci El venea in numele Celui care se descoperise pe Sine prin darea Legii, iar cealalta este sa aplici gresit Legea si Domnul Isus a venit ca sa-i invete pe oameni „spiritul Legii”: PRINCIPIILE.

De exemplu, El ne-a adus aminte de PORUNCA: „Sa nu ucizi !”, dar le-a atras atentia ca PRINCIPIUL acestei porunci este mult mai adinc, mergind pina la radacina faptei si evaluind gindirea: „Dar eu va spun ca oricine se minie pe fratele sau, va cadea sub pedeapsa judecatii”. (Matei 5:21,22) Exista multe feluri in care putem „ucide” pe cineva, chiar lasindu-l in viata. Vorbirea de rau, dusmania si dispretul sint judecate de acelasi PRINCIPIU ascuns in PORUNCA impotriva uciderii. Intr-o alta ocazie, cind a fost rugat sa identifice care este cea mai mare PORUNCA, Domnul Isus le-a raspuns dindu-le doua PRINCIPII pe care se bazeaza toate PORUNCILE: „Sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau, …si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.” (Matei 22:37)

Uneori se pare ca si Biserica de astazi cade in aceeasi gresala de a sublinia importanta PORUNCILOR in dauna insusirii PRINCIPIILOR. Aceasta se intimpla din cauza ca oamenii asculta mult mai usor de PORUNCI decit de PRINCIPII, iar pentru cei ce-i indrumeaza este mult mai comod sa emita reguli noi, decit sa munceasca cu fiecare, invatindu-i principii si cladind caractere.

Iacov defineste religia adevarata ca pe o aplicare de principii: „Religiunea curata si neintinata, inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, este sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor, si sa ne pazim neintinati de lume.” (Iacov 1:27)

Ca sa intelegem si mai bine frumusetea si simplitatea trairii conform PRINCIPIILOR, este necesar sa ne uitam la relatia care exista intre ele si PORUNCI, subliniind diferentele care exista intre ele:

1. O PORUNCA sau o regula are o aplicare specifica si este impusa cu ajutorul unei (unor) sanctiuni prevazute. Un PRINCIPIU este independent de circumstante si imprejurari si nu poate fi nicaieri impus asupra altora. Superioritatea PRINCIPIULUI este evidenta prin faptul ca el respecta libertatea persoanei si trebuie „trait”, nu „impus” din afara.

2. O PORUNCA sau o regula este limitata la un scop imediat. Un PRINCIPIU este etern si universal si ne trimete in lumea realitatilor divine.

3. O PORUNCA sau o regula este intotdeauna supusa imbunatatirilor, amendamentelor si chiar eliminarii. Un PRINCIPIU nu poate fi schimbat niciodata. El se manifesta doar diferit, in situatii diferite, pentru a raspunde la solicitari diferite.

Situatiile se schimba – PRINCIPIILE ramin mereu aceleasi. Ca slujitori ai lui Dumnezeu, in lumea creata de El, noi sintem dotati cu capacitati fizice, mentale si morale. Aceste capacitati trebuiesc dezvoltate pentru a da nastere unui produs final intangibil, dar real, numit in cuvinte omenesti „caracter”. Acest caracter este singurul lucru pe care il vom lua cu noi cind vom pasi din lumea aceasta in cea viitoare.

Trasaturile caracterului nostru se pot dezvolta numai in exercitarea libertatii noastre de alegere – o alegere intre aplicarea sau neaplicarea PRINCIPIILOR divine la situatiile particulare in care ne aflam fiecare. In cazul acestui proces se cer: o gindire profunda, o decizie morala si o consecventa neabatuta. Aceste trei deprinderi formeaza baza si climatul de crestere a „omului de caracter”.

Dumnezeu ne-a destinat sa fim „oameni de caracter” si de aceea ne-a facut oameni liberi care sa ne putem recunoaste capacitatile incredintate si sa le dezvoltam spre slava Celui ce ni le-a incredintat. Ne-a facut personalitati in stare sa-I intoarca lui Dumnezeu ceva din dragostea cu care El ne iubeste, membri potentiali in familia cereasca, chemati in viitor sa-si dea partea lor de contributie la fericirea cereasca. Ca sa-si implineasca acest destin, omul trebuie sa-si recunoasca originea divina si sa-si asume pozitia pe care Dumnezeu I-a dat-o prin creatie: ca administrator peste toate lucrurile create. Pozitia de administrator implica hotariri care trebuiesc luate si actiuni care trebuiesc intreprinse si de aceea Dumnezeu I-a dat omului PRINCIPII mari si minunate, pe care trebuie sa le inteleaga, sa si le insuseasca si in numele carora trebuie sa actioneze.

(Prelucrare dupa: „Principles to live by”, de Mel Rees)

„MANTUIREA” – CA UN FIR ROSU PRIN CARTILE BIBLIEI

„MANTUIREA” – CA UN FIR ROSU PRIN CARTILE BIBLIEI

Lucrurile stau foarte simplu: sau Biblia este intr-adevar o carte despre Rascumparare si atunci ea este cea mai importanta din toate cartile lumii, sau ea nu este o carte despre Rascumparare si atunci Scriptura este o carte fara prea mare valoare. Excelenta Bibliei nu sta in domeniile istoriei, stiintei, antropologiei, eticii sau cosmogoniei, desi elemente din toate acestea se intalnesc si pe paginile ei. Ea este o carte care proclama salvarea si recuperarea unei umanitati pierdute intr-o existenta fara sens.

Semnificatia termenului de „rascumparare” este dubla: ea face aluzie la ideea de eliberare, dar si la pretul care a trebuit platit pentru a putea face posibila aceasta eliberare. Suntem rascumparati de sub pedeapsa pentru pacat si de sub puterea lui Satan si a pacatului prin pretul platit pentru noi de Domnul Isus pe cruce. Oricine accepta personal ispasirea facuta de Isus pentru pacat, este descatusat de sub robia stricaciunii, intra intr-o noua relatie cu Dumnezeu si asteapta intrarea intr-o lume noua, in care va domni neprihanirea.

Intreaga Biblie, Vechiul Testament cat si Noul Testament, ne vorbeste despre ispasirea rascumparatoare facuta de Hristos. Jertfa Lui insangerata este pretul rascumpararii platit pentru eliberarea noastra. El S-a intrupat intr-o natura pacatoasa ca a noastra pentru a putea satisface cerintele Legii. Sangele Lui a fost acceptat ca plata a datoriei pe care o are omul fata de Dumnezeu, iar moartea si invierea Lui au aratat ca tranzactia s-a facut si ca omul are astazi o cale de salvare din impasul in care se afla.

Lucrarea de rascumparare savarsita de Hristos se rasfrange asupra noastra in trei feluri :

1. Ea este asociata cu iertarea pedepsei pe care o meritam;

2. Ea ne scoate de sub puterea pacatului de care am fost robiti prin caderea protoparintilor nostri: Adam si Eva; si

3. Ea ne vesteste eliberarea finala, cand vom fi transferati din sfera prezentei pacatului intr-o existenta noua, care va fi inaugurata la cea de a doua venire a lui Hristos. Descrierea acestui proces de „rascumparare” strabate ca un fir rosu toate paginile Bibliei.

I. Creatia si Caderea

Cand le-a facut Dumnezeu, cerurile si pamantul au fost desavarsite in frumusete si splendide in maretie, asa cum numai un Creator desavarsit putea sa le faca. Din putinul pe care-l cunoastem despre eternitatea trecuta, echilibrul si armonia primara desavarsita a fost tulburata si ruinata de mandria orgolioasa a lui Lucifer, unul dintre heruvimii de rang inalt din ierarhia cereasca. Prin actiunea lui a intrat in lume pacatul. Asa a inceput raul, pacatuirea si distrugerea. Oriunde apare, pacatul distruge. Asta a facut el si cand s-a ivit in insula de neprihanire si armonie pe care Dumnezeu o recrease pe planeta Pamant. Primele capitole din cartea Genesei ne descriu aceasta drama care s-a petrecut in gradina Edenului. Amagindu-i pe primii oameni, infectandu-i viclean cu virusul mortal al neascultarii, Satan i-a atras sub imperiul pacatului. Cand Dumnezeu a venit ca de obicei sa se intalneasca cu Adam si Eva in racoarea diminetii, primii oameni s-au ascuns, simtind cele dintai consecinte ale caderii: rusinea si frica. Ca sa-si ascunda goliciunea, Adam si Eva si-au facut niste sorturi din frunze, dar Dumnezeu le-a spus: „Nu asa!” El a luat sub privirile lor un animal nevinovat din gradina, l-a injunghiat sub ochii lor si i-a varsat sangele pe pamant, iar cu pielea lui le-a facut cele dintai vesminte. Acesta este cel dintai episod din „firul rosu” al rascumpararii. Animalul din Eden a fost prima jertfa adusa de Cel Atotputernic pentru a repara vinovatia oamenilor. M-am intrebat adesea: ce trebuie sa fi simtit Adam cand a asistat pentru prima data la zvarcolirile animalului jertfit si a vazut petele sangerii ramase in praful pamantului? O fi inteles el atunci ca pretul pacatului este suferinta, iar plata lui cere intotdeauna moartea? Prin jertfirea animalului, Dumnezeu a inaugurat sirul nenumaratelor jertfe care aveau sa stea mereu inaintea omenirii vinovate pentru a le reaminti continuu despre necesitatea rascumpararii. Ispasirea si jertfele au inceput in Eden. Istoria lor se va incheia atunci cand vom vedea multimi nenumarate de oameni iertati si glorificati pentru ca si-au spalat hainele in sangele scump si sfant al „Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii.”

II. De la cadere la chemarea lui Avraam

în Eden, dupa ce a acoperit goliciunea oamenilor cu pielea jertfei, Dumnezeu s-a intors spre Satan si i-a zis: „Samanta acestei femei, pe care ai amagit-o si prin care ai distrus intreaga rasa, iti va zdrobi intr-o zi capul”. Timp de secole, rabinii s-au intrebat ce vrea sa insemne aceasta paradoxala „samanta a femeii”, în ordinea fireasca a lucrurilor, samanta ii apartine barbatului. Noi astazi stim ca Dumnezeu vestise atunci intruparea minunata a Domnului Isus prin nasterea supranaturala printr-o fecioara. „Vrajmasia” despre care vorbea Dumnezeu atunci, nu era altceva decat infruntarea perpetua intre dragostea lui Dumnezeu fata de noi prin Hristos si ura nemasurata a lui Lucifer. Conflictul avea sa-si atinga apogeul la crucea Golgotei. Satan l-a facut pe Fiul Omului sa sufere, „zdrobindu-i calcaiul”, dar prin suferinta Sa, Fiul a iesit triumfator, „zdrobind capul sarpelui si biruindu-l odata pentru totdeauna pe Satan, Balaurul, sarpele cel stravechi.

Dupa ce Adam si Eva si-au facut primele locuinte pe scoarta de acum ostila a pamantului, in casa lor s-au nascut doi fii: Cain si Abel. ìntr-un moment de gelozie si de furie nebuna, Cain si-a ucis fratele. Prin fapta lui insuflata de Satan, se parea ca rascumpararea nu va putea sa vina: Abel era mort, iar Cain era fugar, „departe de fata Domnului”. Samanta femeii trebuia insa izbavita si Dumnezeu le-a daruit primilor oameni un al treilea fiu, pe Set. Urmasii lui au continuat apoi linia neprihanirii. Cand insa si acestia s-au incuscrit cu urmasii nelegiuti ai lui Cain, Dumnezeu Si-a vazut iarasi planul amenintat de interventiile viclene ale lui Satan.

„Ajunge!”, a spus El, „toata rasa aceasta este pangarita. Peste o suta doua zeci de ani voi distruge omenirea printr-un cataclism cum nu a mai fost si nu va mai fi vreodata. Voi aduce peste ei potopul”. Un singur om dintre urmasii lui Set a gasit trecere inaintea ochilor lui Dumnezeu. Numele lui era Noe. Ca sa perpetueze samanta celor neprihaniti, Dumnezeu i-a poruncit lui Noe sa construiasca o corabie. între peretii ei de salvare si speranta, Noe si-a izbavit propria familie, impreuna cu familii din toate vietuitoarele pamantului. Noe si cei trei fii ai sai au reluat apoi firul istoriei rascumparatoare pe pamant.

La scurta vreme insa, omenirea s-a stricat din nou si in loc sa asculte de porunca lui Dumnezeu de a se raspandi pana la marginile pamantului, cei de atunci s-au grupat intr-o vale manoasa, s-au sfatuit intre ei si s-au hotarat sa instaureze o civilizatie care sa rezolve problemele fara ajutorul sau interventia lui Dumnezeu. Ca simbol al independentei si obrazniciei lor, ei s-au hotarat sa construiasca un turn „al carui varf sa ajunga cerul”. Expresia semnifica dorinta lor de a fi reíncadrati in ordinea lumilor ceresti, dar nu prin rascumpararea pregatita de Dumnezeu, ci prin resursele lor proprii. Ei nu se puteau multumi sa traiasca fara cer, dar, asemeni lui Lucifer altadata, incercau sa intre in cer ca rivali ai divinitatii, nu ca fapturi care asculta.

Vazand razvratirea lor, Dumnezeu S-a coborat sa le zadarniceasca planurile si le-a „íncurcat limbile”, facandu-i sa inceteze lucrarea. Din pricina aceasta, turnul a ramas in istorie ca „turnul Babel”. Numele poate fi tradus din aceasta limba straveche prin: „íncurcatura”, „sarpe inelat” sau „poarta a cerului”.

Nemaiputand sa se inteleaga unii cu altii, oamenii de atunci s-au raspandit apoi pe toata suprafata pamantului, formand natiunile si grupele lingvistice de astazi. Cei trei fii ai lui Noe : Sem, Ham si Iafet sunt stramosii tuturor popoarelor de pe fata pamantului.

III. De la chemarea lui Avraam pana la timpul judecatorilor

Istoria vietii lui Avraam incepe intr-o vreme foarte, foarte intunecata. Satan reusise sa prabuseasca intreaga lume intr-o idolatrie crasa si indobitocitoare. Dumnezeu a mai intins inca o data mana Lui salvatoare in suvoiul timpului si l-a chemat pe Avram sa iasa din casa, cetatea, tara si neamul lui si sa se lase condus spre o alta tara pe care i-o va da in dar Domnul. într-o sclipire de ascultare si supunere, Avram a ascultat de glasul Domnului si a plecat din cetatea Ur, din Caldeea, spre meleagurile Canaanului. Ajuns acolo, el a locuit in corturi si a avut doi copii. Dumnezeu i-a spus insa ca Ismael, cel mai mare dintre cei doi, fiul initiativelor firesti nascut dintr-o femeie roaba, nu va mosteni promisiunea divina. Alesul divin a fost Isaac, nascut in neputintele trupului si in imposibilitatea firii pamantesti la varsta de o suta de ani. Acest Isaac a avut si el doi fii, pe Esau si pe Iacov. Si iarasi, Dumnezeu l-a lepadat pe cel mai mare, Esau, si l-a ales pe cel mic, Iacov. Dupa aceea, Dumnezeu i-a schimbat acestuia numele din Iacov („cel inselator”) in „Israel”, „omul care se lupta cu Dumnezeu”.

Familia acestui Iacov a trebuit sa se stramute pentru o vreme in Egipt din cauza unei secete indelungate care a produs o foamete teribila in Canaan. Trecut prin suferinte sfasietoare, unul dintre fii lui Iacov, fusese deja asezat providential in fruntea tuturor administratorilor Egiptului. Dupa o vreme insa, in Egipt a venit la putere un Faraon care nu-l cunostea pe Iosif si urmasii lui Iacov au ajuns intr-o grea robie, din care au strigat dupa ajutor catre Dumnezeul parintilor lor. Dupa 430 de ani petrecuti in Egipt, Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca eliberator al poporului Sau.

Printr-un sir de interventii miraculoase, Dumnezeu a zdrobit incapatanarea potrivnica a lui Faraon si Si-a scos poporul dupa o noapte extraordinara, numita „de Paste”. îngerul mortii a trecut prin Egipt si a omorat pe titi intaii nascuti ai egiptenilor, de la oameni pana la dobitoace. Doar in casele israelitilor, unde sange proaspat de miel junghiat era deja asezat pe usiorii usii, n-a murit nimeni. Se petrecea inca un episod din istoria „firului rosu al rascumpararii”.

Dupa ce i-a scos cu mana tare din Egipt, Dumnezeu i-a trecut pe evrei prin Marea Rosie si i-a dus la Muntele Sinai, unde le-a incredintat Legea celor zece porunci, tiparul Cortului intalnirii si instructiunile pentru viata sociala si de inchinaciune. Toate aceste amanunte se gasesc in cartile: Exodul si Leviticul. Aproape toate randuielile ceremoniale si obiectele de cult prevesteau in chip simbolic venirea rascumpararii prin jertfirea Fiului lui Dumnezeu.

Dupa moartea lui Moise, Iosua a condus razboaiele de cucerire a Canaanului. Cu ocazia cuceririi Ierihonului, o femeie care aratase bunavointa fata de evrei a fost crutata, ea si familia ei, pentru ca asezase pe zidurile casei ei o sfoara rosie caramizie. Era si aceasta o alta aparitie a „firului rosu” al rascumpararii.

Dupa Iosua, a urmat vremea Judecatorilor in care evreii au experimentat multe caderi si suferinte. Pe vremea lui Samuel, evreii au cerut un imparat, dupa moda tuturor celorlalte popoare.

IV. De la ultimul judecator la un imparat dupa inima lui Dumnezeu

în Sine insusi, Dumnezeu stiuse mai dinainte ca israelitii vor fi incapabili sa traiasca la inaltimea „teocratiei” si ca vor dori pe unul dintre ei ca imparat (Deut.17:14-20). Asta nu inseamna ca El n-a suferit cand S-a vazut lepadat de popor. Experienta trista cu Saul, trebuia sa-i arate lui Israel, ca omul nu este ce pare la infatisare si nimeni nu-I poate lua locul lui Dumnezeu in rezolvarea problemelor umane. Desi a inceput frumos, Saul a nesocotit foarte curand mesajele date de Dumnezeu prin Samuel si a trebuit sa fie lepadat din fruntea poporului. Interesant ca neascultarea sa s-a manifestat tot in problema aducerii jertfei. Saul n-a avut rabdare sa astepte orarul jertfei asa cum il hotarase Dumnezeu si nu s-a conformat poruncii de a da mortii toate lucrurile dusmanului. în locul lui, Dumnezeu l-a trimis pe Samuel sa-l unga ca imparat pe David, adolescentul cu par balai, care pastea oile tatalui sau.

V. David si imparatiile lui Iuda si Israel

Prima parte a domniei lui David peste Israel a fost extraordinara. în numai doua decenii, Dumnezeu le-a daruit un salt de civilizatie de cel putin cateva generatii. In culmea gloriei si prosperitatii insa, David a devenit indulgent cu sine insusi si a cautat luxul, confortul si privilegiile celorlalti monarhi orientali. Din aceasta pricina, cea de a doua parte a domniei lui a fost marcata de tragedii si suferinte. Dumnezeu i l-a daruit totusi pe Solomon si a facut din acest urmas la tron o culme a intelepciunii si priceperii. Acestea nu l-au scapat insa pe Solomon de o straveche amagire din partea lui Satan: pacatul. Neascultarea fata de Dumnezeu l-a dus la ruina, iar imparatia s-a dezbinat imediat dupa moartea lui, formand cele doua regate: Israel, cu capitala la Samaria, si Iuda, credincios casei lui David si cu capitala eterna la Ierusalim.

Amandoua regate au degenerat treptat si au cazut in idolatrie. Dumnezeu a trimis osti puternice impotriva lor si asirienii au dus in robie Israelul in anul 722 i.d.H.., iar babilonienii i-au dus in robie pe cei din Iuda in anul 586 i.d.H.. Din captivitatea babiloniana ne-au ramas trei mari binecuvantari: evreii au fost transformati in acest creuzet curatitor intr-un popor imun la idolatrie; departe de Templu, ei au infiintat Sinagoga, locul in care se traia inchinaciunea si se studiau Scripturile, iar dupa tiparul ei s-a nascut mai tarziu Biserica; preocuparea cu studiul a dus la adunarea cartilor sfinte si la formarea Canonului Vechiului Testament. Din lacrimile suferintei s-au nascut sclipirile binecuvantarii. A fost un alt episod al istoriei rascumparatoare.

VI. De la vremea restaurarii, la vremea rascumpararii si la vremea predicarii

în noaptea cruda a decaderii, robiei si suferintei, pe cerul lui Israel au stralucit, asemeni unor constelatii, profetii Bibliei. Mesajul lor divin a explicat si proclamat cauza caderii lui Israel : neascultarea. în disperarea generala, glasurile lor au mentinut vie speranta intr-o vreme viitoare in care Dumnezeu v-a interveni din nou si va recupera, rascumpara si restaura poporul fagaduintei. Unele dintre cele mai extraordinare pasaje profetice se afla in Isaia 53 si in Psalmul 22. Aceste texte sunt anunturi ale programului dupa care Dumnezeu va face rascumpararea omenirii.

începand cu anul 593 i.d.H.., imparatul babilonian Cirus le-a permis evreilor sa se intoarca in vatra lor stramoseasca. Sub conducerea lui Zorobabel, conducatorul politic, si Iosua, Marele Preot, evreii au inceput sa reconstruiasca casele si cetatile. Profetii: Zaharia, Hagai si Maleahi i-au inspirat la reconstruirea Templului si la asezarea unor vremi in care Dumnezeu se va intoarce iarasi la poporul Lui, il va rascumpara si-i va reda slava de odinioara.

Pentru un timp, lumea din jur a trecut prin vremea expansiunii grecesti si prin teribila campanie de cucerire a romanilor. în culmea puterii, Cezar August, a vrut sa-si numere supusii din provinciile Imperiului, pentru a-si masura gloria. Nebagat in seama de nimeni, s-a dus atunci sa se nasca in Betleemul Iudeii, pruncul Isus, nascut din „umbrirea Duhului Sfant” in pantecele Mariei.

Dupa o viata exemplara de propovaduire si facere de bine descrisa in cele patru Evanghelii, Isus S-a dus sa se aseze pe o cruce, intr-o titanica inclestare de forte cu Satan, printul acestei lumi. întregul cosmos a vazut atunci cum profetia din Eden s-a implinit. Dupa inaltarea Sa la cer, Domnul Isus ne-a trimis Duhul Sfant, a nascut la Rusalii Biserica si-i atrage acum la Sine pe toti oamenii.

Cand predicam Evanghelia, noi vestim sangele rascumparator varsat pe lemnul crucii. Rastignirea este punctul culminant al „firului rosu rascumparator” care strabate Biblia.

Prin apostolii si proorocii Bisericii primare, Dumnezeu a trimis Evanghelia pana la marginile pamantului. Ales in mod special si trimis imputernicit cu aceasta misiune a fost un beniamit din Israel, pe nume Saul. Fratii din Biserica primara i-au schimbat repede numele in Pavel, „cel mic si smerit”.

Ispravnicia acestui Pavel a fost sa ajunga apostolul Neamurilor, popoarele lumii din afara granitelor lui Israel. Aflat permanent in calatorie, Pavel a scris scrisori Bisericilor noi infiintate. Aceste scrisori sunt „epistolele” Noului Testament in care gasim invatatura despre mantuire, sfintire si asteptarea revenirii Domnului.

VII. Apocalipsa si vremea sfarsitului

Biblia incepe si se termina simetric cu carti de „descoperire”: Genesa ne vorbeste ceva despre vremea dinaintea facerii omului, iar Apocalipsa ridica putin valul care acopera vremurile viitoare si reinstaurarea eternitatii.

Exilat din cauza persecutiei pe insula Patmos din Mediterana, batranul Ioan, unul dintre cei doisprezece ucenici ai Domnului si singurul ramas in viata dintre ei, este „rapit” in Duhul la cer si primeste misiunea de a ne transmite tot ceea ce-i descopere Dumnezeu despre vremurile viitoare.

Apocalipsa este greu de inteles doar pentru oamenii care cauta in ea sensuri si alegorii obscure. Orice cititor sincer va gasi in ea intotdeauna un mesaj de speranta si anticiparea revenirii Domnului. Revolta lui Satan va continua sa inspire omenirea in desfasurarea istoriei ei. Conflictul cu Fiul Omului va continua prin persecutarea celor care apartin poporului Domnului. Infruntarea finala se va da in cadrul unui sistem socio-politic in care oamenii ii vor fi dusmani pe fata a lui Dumnezeu. Babelul de la inceput, crescut prin Babilonul robiei, va ajunge atunci sa cuprinda in duhul sau de ratacire intreaga omenire. Sistemul va fi numit: Babilonul cel mare ! „Mielul junghiat” se va intoarce in fruntea ostirilor ceresti, imbracat in haine stropite de sange, îsi va pravali dusmanii in iazul cu foc si cu pucioasa si va deschide usa unei existente noi, in care natura restaurata si credinciosii rascumparati vor mosteni slava si fericirea. Acesta este punctul final al „firului rosu” ce ne-a calauzit prin labirintul istoriei spre iesirea glorioasa dinspre limanul slavei.

Miscarea anabaptista

Miscarea anabaptista

Autor Vali Nutu

1. ASPECTE METODICE

1.1. Definirea, incadrarea si delimitarea subiectului.

Sub aspectul cercetarii istorice, subiectul se defineste atat ca subiect de istorie a crestinismului in cadrul istoriei religiilor, care apartin stiintei seculare, folosind metode obiective, cat si ca subiect de istorie a Bisericii, ca ramura a Teologiei, folosind metoda de cercetare teologica din perspectiva evanghelica.

Subiectul se defineste drept studiu al unei miscari crestine constituite in timpul Reformei din sec. al XVI-lea, miscare care are continuitate pana in prezent. Din acest punct de vedere, se coreleaza cu o alta ramura a Teologiei istorice, si anume istoria gandirii crestine sau istoria doctrinelor crestine.

Prin problemele de teologie sistematica pe care le pune istoria doctrinelor, subiectul se coreleaza si cu teologia sistematica, mai ales cu dogmatica si cu teologia polemica. Prin problemele de teologie practica, subiectul cercetat se leaga de ramuri ca teologia evanghelizarii sau misionarism, teologia pastorala, liturgica, etc…

Din punct de vedere al istoriei seculare, subiectul pune probleme ce depasesc istoria bisericeasca, raportandu-se la istoria culturii si civilizatiei, societate, economie, stat, corelate, bineinteles, cu problema fundamentala a relatiei dintre Biserica, stat, si natiune.

1.2. Importanta problemei cercetate care justifica abordarea ei in aceasta lucrare.

Lucrarea anabaptista apartine Reformei radicale, care, la inceput, a fost prezentata ca extremista, iar in prezent este reconsiderata de teologii protestanti, mai ales cei evanghelici, fiindca prin tendinta ei anabaptista este precursoarea tuturor bisericilor evanghelice care practica botezul la varsta adulta. Prin tendinta radicala de traire integrala a crestinismului, precede fundamentalismul neoprotestant, iar prin tendinta entuziasta, precede miscarea penticostala.

Anabaptistii au separat radical Biserica de Stat, prefigurand un aspect care va fi reluat in America de Nord de baptisti, si care se va impune in statele seculare dupa Revolutia franceza din 1789. Din alt punct de vedere, participarea partiala a miscarii anabaptiste la miscarea hiliasta ( milenista), care a incercat sa instaureze o societate bazata pe crestinismul comunitar, a prefigurat socialismul secular din sec. XVIII- XIV, de la Saint Simon la Marx, care nu au facut decat sa „teoretizeze” o imparatie de 1 000 de ani fara Dumnezeu.

Esecul de a instaura o societate milenista pe scara larga a condus la aparitia comunitatilor anabaptiste inchise. In prezent, aceste comunitati tind sa se deschida si contribuie prin scrieri si activitati practice la dezvoltarea conceptiei dupa care Biserica preia de la statul secular sfere intinse de activitate.

Invatamantul, asistenta sociala, asigurarile si multe alte domenii care privesc viata sociala a membrilor sunt preocupari importante pentru Biserica. In felul acesta este limitata activitatea statului, reducandu-se riscul aparitiei tensiunilor social-politice. Importanta miscarii anabaptiste, ca subiect de cercetare reiese si din faptul ca a influientat istoria crestinismului din tara noastra, unde tendinta anabaptista spre unitarism este si mai clara prin faptul ca promotorul unitarismului in Transilvania, David Francisc a fost si promotorul anabaptistilor.

Tendinta actuala de apropiere a miscarii anabaptiste de cea evanghelica justifica un studiu pozitiv al acestor reprezentanti ai Reformei radicale.

1.3. Obiectivele cercetarii.

Originea, aparitia si dezvoltarea miscarii anabaptiste evanglelice in Elvetia, Imperiul Romano – German, Olanda, Transilvania, continuarea miscarii anabaptiste pana in prezent si tendintele ei actuale.

2. DE LA PRECURSORII REFORMEI (PREREFORMATORI) LA MAREA REFORMA PROTESTANTA

2.1. VIATA SPIRITUALA IN EVUL MEDIU

2.1.1. DECADENTA CRESTINISMULUI

Biserica Crestina, din perioada apostolilor si pana la Reforma, a fost mai intai biruitoare, in ciuda persecutiilor, dar apoi, incepand cu sec.IV a cunoscut o perioada de decadenta si declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului.

Una din devierile timpurii de la invataturile Noului Testament a fost supozitia ca actele de cult contin puteri magice si sunt mijloace prin care se obtine mantuirea.

Botezul, in decursul timpului, a ajuns sa fie vazut ca un instrument de regenerare iar participarea la impartasanie ca un mijloc de obtinere a iertarii pacatelor savarsite dupa botez.

In decursul catorva secole, alte grave erori si practici nescripturale si-au gasit drumul in biserica. Odata cu acceptarea religiei crestine de catre Constantin, imparatul Imperiului Roman, persecutiile au incetat. Atunci a inceput cresterea exterioara si expansiunea bisericii.

Constantin si fiii lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii, iar mai tarziu, crestinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, in anul 380 a dat un edict in care declara crestinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul si mai tarziu, populatia a fost silita sa devina crestina.

Toate conditiile preliminare de a putea fi primit ca membru in biserica au fost abandonate, cu exceptia botezului, care a fost facut obligatoriu. Deoarece, in teorie, acest act de cult trebuia sa fie un instrument de regenerare, membrii bisericii erau considerati persoane regenerate. A fost introdus botezul copiilor mici, ceea ce inseamna ca biserica nu mai putea fi un trup de credinciosi. Disciplinarea biblica nu mai putea fi aplicata in biserica.

Consecinta acestui declin in credinta si practica a dus la pierderea standardului de viata si practica lasat de apostoli.

Ideea de preotie, luata in mod literal, a inlocuit preotia spirituala a tuturor credinciosilor. Preotii acestor biserici erau considerati ca mediatori intre Dumnezeu si om. Acum, o preotie luata in sens literal, avea nevoie de un altar, sacrificii, deasemenea luate in sens literal. Acest lucru s-a realizat prin ceremonia liturghiei, cu supozitia ca painea sau azima, in serviciul de impartasanie, este schimbata in trupul Domnului Isus, si ca El trebuie, in mod literar, oferit din nou si din nou, ca ispasire pentru pacat.

Rugaciunea catre Maria si sfinti era considerata necesara. In limbajul Scripturii, sfintii sunt cei credinciosi. In viziunea bisericii numai cei ce se canonizau si erau despartiti de viata lumeasca, erau considerati sfinti.

In timp, imagini despre Isus si sfinti au inceput sa fie obiecte de inchinare si adoratie. Biserica de Apus si cea de Rasarit aveau practici diferite in ceea ce priveste obiectele de inchinare (picturi, statui de piatra, lemn).

Printre semnele clare ale indepartarii de invataturile Noului Testament au fost doctrinele cu privire la purgatoriu, indulgente, folosirea apei si uleiului sfint, superstitiile legate de relicve, si alte practici.

Dupa secolul al 12-lea credinciosului nu i se dadea si vinul, ci numai painea, considerandu-se ca fiecare element continea si trupul si sangele lui Hristos.

Muzica a devenit complicata si colorata ca un acompaniament potrivit pentru misterele sacre al liturghiei.

Intre anii 1309-1439 Biserica Romana a ajuns cat se poate de jos in ochii laicilor. Organizarea ierarhica cu cererea ei de celibat a dus la un declin in morala clericilor. Multi preoti aveau concubine sau se angajau in aventuri nepermise cu membre din bisericile lor.

Papalitatea si-a pierdut prestigiul datorita evenimentelor legate de “Captivitatea Babiloniana” si “Marea Schisma”. Impozitele papale si numeroase alte taxe au devenit o povara pentru populatie. In anumite tari(Franta, Anglia) statul national a devenit suficient de puternic pentru a-l sfida pe papa si a incerca sa supuna Biserica intereselor nationale. Toate acestea cereau reforma interna a papalitatii in perioada evului mediu tarziu.

2.1.2. O epoca a nelinistii

Cele doua secole care preced reforma s-au dovedit in mod remarcabil vitale in fata unei provocari si schimbari fara precedent. Cu cat se inmulteau abuzurile in biserica, cu atat se se auzeau mai multe strigate pentru reforma. Noi forme de pietate laica, mici tratate devotionale, interes renascut pentru relicve, pelerinaje si sfinti, miscarile religioase – toate marturisesc o spiritualitate cu radacini adanci. Se poate observa crestere constanta in intensitate si profunzime a sentimentului religios pana la perioada Reformei.

Acest lucru nu inseamna negarea realitatii ca Evul Mediu Tarziu a trecut si prin perioade de transformari politice, sociale, economice si religioase.

Poetul Eustache Deschamps spunea „Acum lumea e lasa, decazuta si slaba, batrana , invidioasa si balbaita. Nu vad decat barbati si femei nebune. Se apropie sfarsitul, intradevar …..toate merg prost”, exprimand starea generala de melancolie.

De fapt aceasta stare de indispozitie, sentimentul ca vremurile au scapat de sub control, combinata cu asteptarile religioase tot mai mari, a produs o epoca de extraordinara neliniste.

In cartea sa , The Courage To Be, Paul Tillich schiteaza istoria civilizatiei vestice in termenii a trei tipuri recurente de neliniste, de frica.

Sfarsitul antichitatii clasice a fost marcat de o neliniste ontologica, de o preocupare intensa pentru soarta si moartea omului. Catre sfarsitul Evului Mediu, a predominat o neliniste caracterizata de un sentiment de vinovatie si frica de condamnare. Aceasta, in schimb, a lasat loc, catre sfarsitul epocii moderne, unei nelinisti spirituale, unui sentiment de desertaciune si lipsa de sens. Moartea, sentimentul vinovatiei si al lipsei de sens rasuna ca o nota distonanta in literatura, arta si teologia acestei perioade.

Aceste trei teme se contureaza in zbaterea lui Luther si in incercarea lui de a gasi un Dumnezeu plin de har. Prins in mijlocul unei furtuni cu tunete si trasnete, si temandu-se ca i se apropie sfarsitul, Luther a jurat ca va deveni calugar. O data ajuns la manastire, a fost cuprins de un coplesitor sentiment de vinovatie. Desi zbaterea lui Luther a fost doar a sa, ea rezuma sperantele, nelinistile vremii sale. El a fost, am putea spune, exact ca toti ceilalti,dar intr-o masura putin mai mare. Asfel teologia reformatorilor a fost un raspuns specific la nelinistea aparte a vremii lor.

In Evul Mediu Tarziu, Europa a fost invadata de o preocupare morbida pentru suferinta si moarte. La baza acestei experiente neplacute stau doua fenomene inrudite: foametea si ciuma. Criza agrara a fost deosebit de puternica la inceputul sec.al XIV-lea; acesteia i s-a adaugat ciuma bubonica sau Moartea Neagra, care a ajuns la apogeu in Anglia in jurul anului 1349 si care a cauzat moartea a cel putin o treime din populatia Europei.

Viziunea mortii s-a manifestat atat in predici si xilogravuri, cat si in pictura si sculptura vremii. Mormintele erau deseori impodobite cu imaginea unui cadavru gol, cu gura cascata, pumnii inclestati si cu maruntaiele mancate de viermi. Moartea, vazuta sub forma unui schelet, dansa conducandu-si victimele.

Siguranta mortii era o tema obisnuita si pentru predicatori. Un calugar franciscan, Richard de Paris, a predicat zece zile consecutiv, cate sapte ore pe zi, numai despre Zilele din urma: moarte, judecata, rai, iad. Nelinistea morala, pe care Tillich o considera a fi motivul dominant in epoca, deriva din faptul ca moartea implica judecata, iar judecata il aduce pe pacatos in fata in fata cu un Dumnezeu sfant si plin de manie.

Au existat diferite incercari de a diminua sentimentul de vinovatie, care apasa atat de greu asupra sufletelor oamenilor. Cele mai radicale au fost exercitate de diverse grupuri de persoane care practicau flagelarea, ascetismul sever, si care mergeau din oras in oras, biciuindu-se cu biciuri de piele, in sperata ca vor ispasi vina proprie si cea a intregii societati.

Nicaieri altundeva nu este mai evident sentimentul vinovatiei care caracterizeaza viata religioasa din perioada medievala ca in manualele confesionale si in catehismele laice, care au invadat lumea cu ajutorul tiparnitelor recent inventate. Analiza acestor documente, pe care o face Steven Ozment, arata ca, departe de a oferi un sentiment de iertare, acestea nu au facut altceva decat sa reinvie vina deja existenta.

In stransa legatura cu frica, ce a dominat toate fazele vietii in Evul Mediu Tarziu, se afla o criza de incredere in identitatea si autoritatea Bisericii. Spre deosebire de alte doctrine stabilite la diferite concilii, doctrina despre Biserica nu a primit niciodata un statut dogmatic.

Reforma din sec. XIV-lea a fost o continuare a cautarii adevaratei biserici, care a inceput cu mult inainte ca Luther, Zwingli, Calvin sau parintii catolici sa intre in scena.

2.2. Precursori ai reformei

De-a lungul veacurilor, pe masura ce Biserica unita cu statul se indeparta tot mai mult de adevarul Sfintelor Scripturi, au existat diferite grupuri de crestini care s-au straduit sa ramana credinciosi invataturii curate a Noului Testament. Astfel Dumnezeu nu a ramas nici o data fara sa aiba un popor al Sau, oameni care sa-L marturiseasca atat prin viata lor cat si cu gura, chiar cu riscul vietii lor. Dintre aceste grupari se pot mentiona in mod special: donatistii, valdenzii si anabaptistii. Supusi unor prigoane salbatice de catre „sfanta biserica”, hartuiti pretutindeni, torturati, macelariti, masacrati in mare parte, acesti oameni „nu si-au iubit viata, chiar si pana la moarte”. Asa cum spune autorul epistolei catre Evrei: „…unii, ca sa dobandeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea si au fost chinuiti. Altii au suferit batjocuri, batai, lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre, taiati in doua cu fierastraul, chinuiti; au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati in cojoace si-n piei de capre, lipsiti de toate, prigoniti, munciti, – ei, de care lumea nu era vrednica – au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamantului” (Evrei 11:35-38).

Chiar daca unele din aceste grupari nu mai exista astazi asa cum erau pe vremuri, ideile lor, credinta lor curata a strabatut veacurile si au influentat alti oameni de seama a lui Dumnezeu. Multe dintre ideile lor se gasesc in marturisirea de credinta si in practica Bisericilor Penticostale din zilele noastre. Este demn, ca pe langa aceste grupari pe care le-am amintit mai sus, sa consemnam contributia importanta pe care au avut-o unele personaje din istoria bisericii. Dintre acestea as aminti pe: William Ockham, Misticii scolastici, John Wyclif, Jan Hus si Savonarola, care au avut o contributie considerabila in pregatirea Reformei. O buna parte din ideile lor au fost luate si propovaduite de reformatori. Doresc in continuare sa vorbesc putin despre cateva dintre aceste miscari si personaje, care au avut un rol deosebit in pregatirea reformei care a urmat. Acestea sunt: Valdenzii, William Ockham, Misticii medievali, Fratia vietii in comun, John Wyclif si Jan Hus. Nu putem vorbi despre toti, deoarece spatiul acestei lucrari nu permite. De aceea i-am ales pe cei care au avut o rezonanta mai puternica in ceea ce priveste baza biblica a credintei lor precum si influenta asupra personajelor reformei, in special asupra lui Luther.

2.2.1. Valdenzii

Cea mai veche grupare crestina pre-reformatoare, care a existat si exista si azi o constituie valdenzii. Numele si l-au luat de la un negustor bogat din Lyon pe nume Petro Valdes, care pe la 1175-1176 si-a impartit averea saracilor si a hotarat sa urmeze pilda lui Hristos, traind o viata de saracie si propovaduind Evanghelia. El avea o traducere a Noului Testament din limba latina in limba vorbita de popor, traducere care a stat la baza actiunii lui de evanghelizare. Barbati si femei consacrati i s-au alaturat, iar acest ideal de viata dusa in saracie si simplitate a fost aprobat de papa Alexandru III la Conciliu Luteran III in 1179.

De aceea cred ca merita sa spunem ceva despre ei. Iata cum prezinta Elisabet Livingstone inceputurile lor: „Aceasta mica comunitate crestina, care supravietuieste in Piedmont, isi are originea in grupa <>, organizata in secolul XII de Petro Valdes, de la care si-au preluat numele… Valdes a fost un negustor bogat din Lyon care a murit intre 1205 si 1218. In 1173 sau curand dupa aceea el si-a impartit averea la saraci si a devenit predicator itinerant; in scurta vreme a atras o multime de urmasi, barbati, femei si … Alexandru al III-lea i-a aprobat lui Valdes juramantul de saracie, dar i-a interzis lui si tovarasilor sai sa predice fara invitatia clerului. Valdes a inceput curand sa nu mai de-a ascultare prohibitiei impuse… Valdes si urmasii sai s-au organizat separat de Biserica, au ignorat decretele si sanctiunile ei si si-au numit proprii lor slujitori. Mai presus de toate ei au insistat asupra dreptului datoriei de a predica”.

Dupa un timp ei au fugit din Lyon si si-au organizat miscarea ca o Biserica, alegandu-si episcopi, preoti si diaconi. In cele din urma s-au declarat Biserica adevarata si s-au raspandit peste tot: in sudul Frantei, si Spaniei, apoi in Germania, Piedmont si Lombardi dar predominand in Lombardia (Italia de nord) si Proventia (Franta de sud). Puternicul papa Inocentiu III nu putea ingadui aceasta situatie.

In 1214, el i-a denumit pe valdenzi eretici, schismatici iar in 1215, la marele conciliu Lateran IV, Inocentiu III a repetat denumirea generala a ereticilor, inclusiv a valdenzilor. Cu toate acestea valdenzii s-au raspandit atat de mult geografic si doctrinar, incat in 1218 au convocat un conciliu general la Bergano (Italia) unde s-au discutat diferentele doctrinare intre valdenzii din Lombardia si cei din Franta. Mai tarziu au fost urmariti de Inchizitie fara ca aceasta sa-i poata distruge.

Invatatura lor, pe care o respingea papa, era propovaduirea neautorizata a Bibliei si respingerea rolului intermediar al clerului, cele doua chestiuni fundamentale care le-au atras denumirea de eretici.

Una din sursele cele mai convenabile ale invataturii valdenze este un tratat scris pe la 1320 de Bernard Gui, un vestit inchizitor francez pe vremea cand valdenzii erau inca una dintre cele mai puternice miscari dizidente. Acesta ii descrie ca respingand autoritatea eclesiastica, mai ales prin nesupunerea fata de papa sau fata de decretele sale de excomunicare, si prin reinterpretarea tuturor sacramentelor romano-catolice, cu exceptia spovedaniei si iertarii si a impartasaniei.

In teorie, toti valdenzii, barbati si femei, puteau administra aceste sacramente, iar euharistia avea loc o data pe an. Pare sa se fi practicat si un botez valdenz. Sarbatorile si rugaciunile romano-catolice erau respinse de valdenzi.

Gui ii invinuieste ca se erijau ca Biserica alternativa in care „preotul” era pur si simplu un om bun, in loc sa fie o persoana ordinata de Biserica. Aceasta ii parea ceva mult mai greu decat alta importanta trasatura distinctiva ale valdenzilor, propovaduirea misionara in limba locala, cu o puternica scoatere in evidenta a Noului Testament.

Ei refuzau sa depuna juraminte, fiindca spuneau ca Biblia interzice aceasta. Valdenzii negau purgatoriul intrucat nu gaseau nici o baza pentru el in Noul Testament, negand astfel credinta romano-catolica in favoarea rugaciunilor si milosteniilor facute pentru morti. Pentru Valdenzi, daca mortii erau in iad, nu mai erau speranta pentru ei, iar daca erau in ceruri nu aveau nevoie de rugaciune.

In ceea ce priveste organizarea Bisericii spune Gui, valdenzii aveau superiori si credinciosi. Superiorii trebuiau sa traiasca vieti mai austere, fiind obligati sa evanghelizeze si sa rataceasca predicand fara incetare ca si apostolii.

Punctele notate de inchizitorul Gui in sec XIV sunt iarasi dezvaluite de inchizitorii ulteriori in sec. XV si in sec. XVI, cu anumite trasaturi, care par sa devina mai radicale.

Erau acuzati ca resping cladirile, cimitirele, altarele, agheasma, liturghiile, pelerinajele, indulgentele, toate fiind socotite netrebuincioase. Valdenzii si-au completat organizarea. „Clerul” valdenz continua sa se consacre exclusiv predicarii in dialectul local.

Zonele in care ei au fost mai puternici, au fost cele din Europa centrala si tarile romano-catolice din Europa rasariteana. Insesi invataturile valdenze au fost influentate de alte miscari dizidente.

Valdenzii francezi au continuat sa fie hartuiti pana la sfarsitul evului mediu. Aceasta a culminat cu o cruciada contra lor in 1488, in Dauphine (dofine). In Italia, ei au continuat sa reziste cu succes impotriva Inchizitiei, gasindu-si refugiu mai ales in Piemont, unde au fost atacati in 1488. Lucrarea celor din Europa centrala si partea romano-catolica a Europei de est, avea sa influenteze mai tarziu cursul Reformei protestante.

In sec. XV, in pofida campaniilor repetate impotriva lor, valdenzii au circulat mult in Europa centrala si au avut schimburi de idei cu husitii cehi si wyclifitii englezi care se aflau in aceasta zona.

Viata acestor credinciosi in munti nu a fost usoara atata timp cat ei erau cautati pentru a fi executati. Insa dupa un timp oamenii care locuiau la poalele muntilor le-a oferit un ajutor, iar mai tarziu „fratii din Boemia” au fost pentru ei un ajutor, acesta incercand o unificare cu valdenzii. Mai tarziu au luat contact cu reformatorii, fiind influentati puternic de teologia lui Calvin si identificandu-se in mare masura cu reformatii.

In ciuda tuturor prigoanelor care s-au abatut asupra lor de-a lungul timpului, au ramas si exista si azi, asa cum scrie Gunar Westin: „ei traiesc si azi inItalia si sunt unici in felul lor, o biserica libera protestanta din secolul XII, care este plina de vitalitate”.

Alaturi de aceste grupari crestine din biserica oficiala s-au ridicat si barbati de seama, cercetatori ai Sfintelor Scripturi, teologi remarcabili, care au inteles din studiul lor personal, luminati de Duhul Sfant adevarurile Bibliei si ratacirile doctrinei catolice. Cei mai de seama reprezentanti de care ne vom ocupa in cadrul acestui capitol sunt John Wycliff si Jan Huss.

2.2.2. Fratia vietii in comun (Devotia Moderna)

Aceasta a fost o comunitate de barbati, atat laici, cat si clerici, care s-au adunat in casa lui Radewijns din Deventer. Acestia erau in principal prieteni ai acestuia care aveau acelasi fel de gandire si erau adepti ai lui Groote Geert – un bastinas din Deventer (Olanda) care studiase la Paris si fusese profesor la Colonia (Koln). Acesta s-a pocait in anul 1374 (anul mortii lui Petrarca); mai tarziu a adunat in casa lui femei cucernice care traiau fara sa fi depus vreun juramant monastic, apoi s-a asociat cu Florens Radewijns. Acesta era un preot care studiase la Praga, era un bun organizator si a trait intre anii 1350-1400.

Cei care s-au adunat in casa lui Radewijsn au ajuns cunoscuti sub numele de Fratii Vietii in comun. Erau un grup semimonahal care respecta regula simpla a saraciei, castitatii si ascultarii insa neangajati prin nici un legamant formal. Astfel, orice membru era liber sa paraseasca fratia si sa se intoarca la viata seculara, daca asa ii placea. Fratii nu cerseau pomeni, cum faceau „fratii cersetori”, ci aveau grija sa fie tacuti, sa-si vada de treburile lor si sa lucreze cu propriile lor maini, dupa invatatura apostolului Pavel.

Cand Graote a murit de ciuma, Radewijns a preluat conducerea miscarii Devotio Moderna, iar in 1387 a intemeiat casa ei cea mai influenta la Windesheim, langa Zwolle, in Olanda. Acolo, Fratii Vietii in comun au devenit canonici augustini iar statutul lor a fost aprobat de papa Bonifaciu IX in 1395. Peste cativa ani, s-au asociat cu alte case din Olanda, ca sa formeze Congregatia de la Windesheim. Ei s-au consacrat nu doar vietii spirituale si renuntarii la lume, ci si intregului proces al educatiei. Ei predau in scoli locale si isi infiintau propriile lor scoli. Ca sa-si intretina comunitatea, se ocupau de toate aspectele productiei de carti: scrierea, copierea manuscriselor, legarea si comercializarea volumelor, iar odata cu aparitia tiparului, isi tipareau cartile in propria lor tipografie. Windesheim si casele sale afiliate s-au facut curand cunoscute ca stupi de sarguinta cucernica. Cu timpul, miscarea pornita de Grapte a luat avant si s-a raspandit. In secolul XV, Canonicii de la Windesheim au infiintat comunitati in Germania si Elvetia.

Multi dintre fratii vietii in comun si dintre cei mai educati de ei au marcat prin personalitatea lor lumea crestina. Cei mai de seama dintre acestia au fost Nicolaus din Cusa (Kues) si Erasmus insusi. Gabriel Biel (1420-1495), filosof cunoscut ca „ultimul scolastic german” si umanistul Rudolf Agricola (1444-1485), au fost membri ai acestei comunitati, intrucat cele mai stralucite elemente ale scolasticii si umanismului coexistau in Devotio Moderna.

Aceasta comunitate a fost importanta prin accentul pe care l-a pus pe studiu. Este deosebit de important sa stim aceste lucruri, deoarece ne vor ajuta sa-l intelegem mai bine pe Luther care a studiat intr-o asemenea scoala si este evident ca acest fapt l-a influentat in ideile si teologia lui de mai tarziu.

2.2.3. William Ockham (1280-1394)

A fost un ganditor crestin de prima importanta. S-a nascut intre 1280-1290, probabil in satul Ockham din Surrey (Anglia) si a murit la Munchen (Germania) pe la 1349. Dupa ce a intrat in ordinul franciscan, si-a inceput studiile teologice la Oxford, pe la 1309 si a indeplinit conditiile pentru a primi gradul universitar de Magister, cu prelegerile sale asupra „Cartii sentemtiilor” de Petru Lombard pe la 1318-1320.

Dupa cate s-ar parea, fostul cancelar al universitatii l-a denuntat ca eretic papei Ioan XXII si William a fost convocat la Avignon in 1324. Cand a ajuns acolo, s-a implicat intr-o controversa asupra saraciei apostolice care l-a facut sa fie mai critic fata de papalitate; el a cerut ca biserica sa fie condusa de un colegiu de papi si a afirmat ca Hristos este unicul Cap al Bisericii, invataturi care prevesteau miscarea conciliara. Ockham a respins complet autoritatea papala in materie seculara. In 1328, a intrat in serviciul imparatului romano-german, Ludovic de Bavaria, sprijinindu-l in lupta lui cu papalitatea.

In filosofie, Wiliam a elaborat o noua forma de teorie nominalista. El a respins doctrina predominanta, dupa care „universaliile” – instructiuni mentale fara realitatea autonoma – ar fi avut existenta reala. Nominalismul lui William avea sa fie numit „via moderna” (calea moderna) in opozitie cu „via antiqua” (calea veche) a lui Aquinas. Ockham argumenta ca „universaliile” sunt pur si simplu produse artificiale ale mintii umane, necesare pentru comunicarea cu ajutorul limbajului. Numai indivizii sau lucrurile „particulare” (concrete) ar avea existenta reala. Intrucat cunoasterea se bazeaza pe experienta lucrurilor individuale, stiintelor naturii li s-a dat o noua semnificatie.

In multele sale scrieri, Gulielmus Occamus (pe numele sau latinizat) a dezbatut cu iscusinta logica, magistrala marile teme ale filosofiei si teologiei. Principiul sau cunoscut sub numele de „briciul lui Ockham”, afirma: concluzia care se poate formula pornind de la mai putine presupuneri nu are rost sa fie formulata pornind de la mai multe presupuneri („ceea ce se poate face cu mai putin, in zadar se face cu mai mult”); mintea nu trebuie sa inmulteasca lucrurile fara necesitate. Occamus a facut critica elaborata a dovezilor existentei lui Dumnezeu, desi el insusi formulase o puternica teologie pozitiva (KATAFATICA, care definea pe Dumnezeu prin afirmatii, spre deosebire de teologia negativa, APOFATICA, dupa care se poate spune doar ceea ce nu este Dumnezeu, nu ceea ce este.

Originalitatea si profunzineam lui Ockham, este deficitara. Dumnezeu este absolut liber si omnipotent, El poate face totul, inclusiv sa se contrazica, de pilda poate sa mantuiasca un raufacator si sa osandeasca un sfant. Aceasta afirma unii istorici despre Ockham deoarece el subliniaza ca Dumnezeu este cunoscut numai prin credinta, nu prin ratiune sau prin iluminare si ca voia lui Dumnezeu este absolut suverana dar aceasta nu inseamna ca se contrazice. In aceste privinte si in altele, Ockham a netezit calea pentru teologia reformatorilor din sec. XVI, in mod special a lui Luther care va fi influentat de nominalismul lui, pe care il va studia la universitatea din Erfurt.

2.2.4. Misticii Germani

Studiul acestor mistici este important deoarece ei au influentat gandirea lui Luther precum si lucrarea lui.

Primul mare mistic care l-a influentat pe Luther in lucrarea sa de mai tarziu a fost Johnn Eckhart (1260-1327).

Meister Eckhart a fost un calugar dominican german a carui opera este la originea curentului mistic renan si a traditiei conceptuale reluata de idealismul german. Dupa moarte, invatatura lui a fost condamnata de papa Ioan XX (1316-1334). Este recunoscut acum drept forta cea mai de seama in viata religioasa a Germaniei inainte de Reforma.

b) Johnn Tauler (1300-1361)

Elevul lui Eckhart, Johnn Tauler – si el un mistic dominican german, a fost un predicator puternic care a accentuat nimicnicia omului in prezenta lui Dumnezeu. Predicile lui au contribuit la modelarea gandirii lui Luther intr-un stadiu critic al experientei lui spirituale.

c) Johann von Wesel (1400-1481)

Johann von Wesel, din Renania a prefigurat pe reformatorii germani intr-o mare parte din invatatura sa. A respins multe dintre doctrinele si practicile specifice ale Bisericii catolice medievale si a declarat ca numai Biblia este autoritatea absoluta in materie de credinta. A scris impotriva indulgentelor in 1475, a fost judecat de Inchizitie in 1479 si condamnat la detentiune pe viata in manastirea augustina de la Mainz.

d) Wssel Gansfort (1419-1489)

Wessel Gansfort, un teolog olandez educat de Fratii Vietii in comun, a fost denumit unul dintre umanisti biblici. Si el a scris impotriva indulgentelor si a luat in mare masura aceeasi pozitie ca si Luther in atacearea pretentiilor papei si in denuntarea erorilor Bisericii din timpul sau.

2.2.5. John Wycliff (cca. 1328-1384)

Este foarte interesant modul in care apare pe scena acest credincios considerat un premergator al Reformei.

Supunerea Regelui John al Angliei fata de Papa Inocentiu al III-lea si umilirea sa de catre acesta, au dus la o atitudine ostila fata de papalitate in acesta tara. Intreaga natiune engleza s-a considerat injosita in urma acestui act. Pretentiile exagerate ale papilor si amestecul lor in numirea episcopilor englezi au dus in repetate randuri la dispute deschise intre Biserica si conducerea laica, contribuind la largirea prapastiei existente. In aceste conditii apare pe scena Bisericii engleze Wycliff.

Iata cum il prezinta Andrew Miller:

„Tocmai cand rabdarea poporului fata de abuzurile papalitatii parea sa se fi epuizat, Dumnezeu a gasit cu cale sa ridice un oponent puternic al intregului sistem ierarhic primul om care a facut sa se zguduie din temelii dominatia papei in Anglia, si inainte de toate, un om care a iubit in mod sincer adevarul si care l-a vestit atat celor invatati cat si poporului de rand. Acesta a fost John Wycliff. El este numit pe drept precursorul, sau steaua de dimineata a zorilor Reformei”.

O buna parte din viata si-a petrecut-o studiind si apoi predand la Oxford. La inceput dorinta sa nu a fost sa lupte impotriva autoritatii Bisericii Romano-Catolice, ci dorea o reformare din interiorul ei. Astfel pana in 1378 intentia lui a fost sa reformeze Biserica prin eliminarea clericilor si prin deposedarea de proprietati care, credea el, sunt cauza coruptiei. In 1376 scrie lucrarea „Of Civil Dominio” (Despre stapanirea civila) in care sustine ca exista o baza morala pe care trebuie sa o aiba conducerea eclesiastica. Insa nu a putut suporta modul in care clerul deposeda de bani pe credinciosii de rand ai Bisericii. Pamanturile, in mare parte, erau proprietatea Bisericii, de aceea la cererea lui de deposedare de proprietati a acesteia, s-a bucurat de un sprijin deosebit din partea nobilimii engleze, care dorea mult acest lucru.

Daca la inceput a incercat reformarea Bisericii din interior, mai tarziu „dezgustat de <> si de schisma, Wycliff n-a mai fost satisfacut de aceasta abordare mai degraba negativa, si dupa 1378 a inceput sa se opuna dogmei Bisericii cu idei revolutionare”.

Intrebarea fireasca pe care si-o pune orice istoric este cum a reusit Wycliff sa-si propage ideile fara sa fie excomunicat si omorat ? Raspunsul este ca Dumnezeu l-a ocrotit prin nobilii englezi si prin John de Graunt. Astfel Biserica nu s-a atins de el.

Lovitura cea mai puternica pe care a dat-o Bisericii a fost in anul 1379, cand fara sa-i fie frica de consecintele nefaste care ar fi putut sa apara, a sustinut cu toata taria in scris ca “Hristos este capul Bisericii, si nu Papa”. Prin aceasta nega ca Biserica ar avea putere absoluta, spunand: „Puterea pe care a pierdut-o prin pacate de moarte”. Sau altfel spus: „chiar daca papa si toti clericii ar disparea de pe pamant… credinta nu s-ar pierde, pentru ca ea isi are temelia numai in Domnul Isus, Stapanul si Dumnezeul nostru”.

Vazand importanta pe care o dadea clerul Bisericii in sine precum si invataturile eronate cu privire la autoritatea ei, abuzand astfel de neglijenta fata de Sfanta Scriptura, Wycliff nu a mai suportat acest lucru afirmand ca: „Biblia si nu Biserica este singura autoritate pentru credincios si ca Biserica trebuie sa ia model de la Biserica Nou Testamentala”. Critica adusa Bisericii nu s-a oprit aici, el atacand prin predicile sale alte nereguli cum sunt: cultul icoanelor, cultul sfintilor, al moastelor si al sacramentelor, precum si infiintarea indulgentelor.

Cea mai mare realizare a lui Wycliff a fost aceea de a pune Biblia la indemana poporului in limba engleza. Astfel el a putut sa-si sustina mai bine convingerile cu privire la Biserica, Papa, Scriptura.

In ceea ce priveste euharistia a sustinut consubstantierea insa extrema la care a ajuns cu privire la sacramente a fost aceea de a nu recunoaste nici un sacrament, negand caracterul sacru al euharistiei. Dupa moartea lui insa cei care au continuat invatatura lui au fost numiti „lolarzi”. Acestia erau predicatori laici care au continuat ideile lui Wycliff, iar miscarea acestora a fost numita miscarea lolarzilor.

Cu privire la acestia Elisabeth A. Livingstone a afirmat: „lolarzii sunt urmasi ai lui Wycliff, isi bazau invatatura pe credinta personala, alegerea divina si mai presus de toate pe Biblie”. In general s-au opus celibatului preotilor, transsubstantiunii, indulgentelor si pelerinajelor, sustinand totodata ca validitatea actelor preotesti era determinata de caracterul moral al preotului. Acestia erau oameni simpli, tarani care au ales sa traiasca modest. Dupa 1401, prin statutul de „haereticis comburend” s-a aprobat osandirea oricarui taran sau croitor care tagaduia sfintenia Euharistiei sau care participa seara la o intrunire frateasca in care se propovaduia Cuvantul Bibliei.

Traducerea Bibliei in limba engleza si crearea grupului de predicatori lolarzi a avut o influenta asupra englezilor si a netezit calea Reformei. In afara de aceasta ideile lui Wycliff s-au raspandit in Europa cu repeziciune. Un rol important in raspandirea acestora l-au jucat studentii boemieni, care studiau in Anglia. Acestia i-au dus ideile in Boemia, unde au devenit baza pentru invatatura lui Jan Hus.

Concluzionand in ceea ce priveste ideile lui Wycliff in istorie pot spune ca ele nu constituie altceva decat „cateva grinzi” ale unui pod care face trecerea de la un ev mediu intunecat la o epoca moderna, acest pod prinzand contur odata cu declansarea Reformei.

2.2.6. Jan Hus (1373-1415)

Pentru a intelege ceea ce s-a intamplat in centrul Europei prin anii 1400, trebuie sa ne reamintim ce s-a intamplat in Anglia precum si legaturile acesteia cu Europa centrala. In acest sens nu trebuie uitata casatoria lui Richard al III-lea al Angliei cu Ana de Boemia, care a avut o importanta istorica deosebita, aceasta concretizandu-se in ceva practic si anume: „schimbul de studenti intre Anglia si Boemia”.

Trebuie retinut faptul ca la fel ca in Anglia s-au facut simtite sentimentele nationale. In ambele cazuri, ele s-au ridicat impotriva stapanului strain, care domnea la Roma, si care avea pretentia de a fi loctiitorul lui Hristos pe pamant. In afara de aceasta, in Boemia existau nemultumiri si din cauza faptului ca germanii detineau multe pozitii inalte in cadrul Bisericii in detrimentul cehilor, iar la Universitatea din Praga pretindeau a avea o pozitie privilegiata.

Luptele dintre ei au dus la retragerea germanilor de la Praga si la infiintarea Universitatii din Leipzig in anul 1409. Atunci cand ideile teologice si filozofice a lui Wycliff s-au intalnit si s-au impletit cu nationalismul ceh, s-a dezvoltat in Boemia o puternica miscare de emancipare sub tutela Romei.

Am spus ca intre cele doua orase Oxford si Praga s-au facut schimburi de studenti. Astfel ideile lui Wycliff au ajuns foarte repede si usor pe teritoriul Boemiei, datorita studentilor care au studiat in Anglia si s-au confruntat cu ideile lui. Gasindu-le bune, acestia le-au luat in Boemia.

In vremea aceea la Oxford, in Anglia, se dezbateau ideile lui Wycliff. Acesti studenti le-au imbratisat si le-au adus in Boemia.

Dupa acestea intre studentii din Praga a luat fiinta o comunitate de admiratori ai ideilor lui Wycliff, in fruntea carora se afla Jan Hus. Pe langa acestia, ideile au fost imbratisate de multi intelectuali, clerici si laici.

Jan Hus s-a nascut in Bohmernald (astazi Husinet) in 1373 dupa unii ar fi 6 iulie 1369, intr-o familie modesta. Ramanand de timpuriu fara tata, a fost crescut de mama sa, care era o femeie credincioasa. Muncind din greu, aceasta l-a ajutat sa ajunga la Universitatea din Praga. Fiind un student sarguincios, a reusit foarte repede sa se adapteze situatiei. Interesat de cunoasterea Scripturilor, va deveni unul dintre cei mai buni studenti ai Universitatii.

Dupa terminarea studiilor ajunge predicator la Capela Betleem din Praga, avand un dar deosebit de a-si captiva ascultatorii cu predicile sale. Era familiar cu ideile lui Wycliff, astfel ca in predicile sale reproducea nu doar ideile acestuia ci chiar limbajul. Avea un rol important la Universitatea unde la inceput a fost magistru. Dupa plecarea germanilor la Leipzig, devine rector al acesteia in anul 1409. Ataca in predicile sale unele dogme ale Bisericii Romano-Catolice, coruptia clerului inalt. Sustinea, asemeni lui Wycliff ca Biblia este singura autoritate in viata si credinta crestinului: „Biserica este comunitatea celor alesi, iar Hristos este singurului ei Cap.”

O vreme se parea ca Hus va reusi sa atraga de partea acestei invataturi prin predici si scrieri intreaga natiune ceha; insa si in Boemia existau ierarhi catolici, care i s-au impotrivit. Daca la inceput arhiepiscopul Sbinok de Praga l-a incurajat, curand acesta l-a abandonat, trecand de partea papei Alexandru al V-lea. Lui Hus i s-a interzis sa mai predice, iar papa a emis o bula in 1410 prin care s-a ordonat distrugerea cartilor lui Wycliff, iar pentru a curma influenta reformatorului ceh i-a interzis sa mai predice si in capelele private.

In 1411 papa Ioan al XXIII-lea l-a excomunicat pe Hus, care a trebuit sa se refugieze din Praga. In timpul acesta de refugiu, el s-a dedicat scrisului, elaborand, astfel principala sa opera „De Eclesia” in 1413, scrisa sub influenta directa a lucrarilor lui Wycliff.

Fiind citat sa se prezinte in fata Conciliului Bisericii, care s-a desfasurat la Constance in 1414, Hus bazandu-se pe promisiunea imparatului ca nu i se va intampla nimic rau, da ascultare si se deplaseaza acolo. Din pacate, imparatul nu s-a tinut de cuvant. Ba mai mult atat ideile lui Wycliff, cat si invatatura sa au fost condamnate ca eretice. Refuzand sa-si retracteze invatatura, Hus este intemnitat, iar in anul 1415 ars pe rug. Invatatura lui Hus nu a putut fi distrusa, fiind dusa mai departe de urmasii sai, care s-au impartit in doua tabere. Una era tabara radicala, „taboritilor”, dupa muntele Tabor, fortareata lor din sudul orasului Praga. Acestia au respins orice invatatura cu privire la credinta si practicile Bisericii Romano-Catolice care, spuneau ei, nu aveau fundament scriptural.

Cea de-a doua ramura care sustinea ideile lui Hus si care era mai moderata, era cea a „utraquistilor”. Ei au avut o pozitie proprie prin care sustineau ca numai ceea ce Biblia interzice trebuie eliminat si ca toti credinciosii, nu numai clerul trebuie sa primeasca atat painea cat si vinul la impartasanie.

Din gruparea radicala a taboritilor s-a format gruparea „Fratii Uniti”, sau „Fratii Boemiei”. Acestia au aparut prin anii 1540, constituind astfel suportul unei noi biserici care poate fi gasita si azi, numita „Biserica Moraviana”. Aceasta s-a dezvoltat foarte mult prin spiritul ei misionar, de aceea nu este ceva deosebit daca spunem ca Hus l-ar fi inspirat pe Luther. Deoarece Luther avea posibilitatea sa cunoasca invataturile lui Hus.

Seriozitatea religioasa, atat a lui Wycliff cat si a lui Hus, cere o admiratie deosebita. Dar in ciuda recunoasterii lui Luther a multor puncte de legatura cu Hus, Reforma s-a datorat intr-o mica masura eforturilor lor. Totusi nu trebuie uitat faptul ca ei au anticipat spiritul si lucrarea reformatorilor, netezind calea acestora si usurand astfel aparitia Reformei.

2.3. Reforma protestanta. Linii generale.

Reforma a fost o incercare de intoarcere la puritatea crestinismului Noului Testament si dezvoltarea unei teologii in acord cu acesta. Reformatorii erau convinsi ca aceasta teologie nu va deveni niciodata o realitate atata timp cat Biserica va fi autoritatea finala in locul Bibliei. In cea mai mare parte, Reforma a fost limitata la Europa de Apus si la popoarele teutonice. Nici Biserica de Rasarit si nici popoarele latine din vechiul Imperiu Roman nu au acceptat Reforma. In acele parti, inca stapaneau idealurile medievale de unitate si de uniformitate, dar in nordul si vestul Europei, popoarele teutonice au trecut la diversitatea protestantismului.

Totusi, in anumite tari Romano-Catolice in ciuda tuturor persecutiilor si-au mentinut existenta mici denominatii Valdenze si ale Fratilor Boemieni.

Principalii lideri ai acestei miscari au fost Martin Luther (1483 – 1546), Ulrich Zwingli (1484 – 1531), John Calvin (1509 – 1564). La inceput ei au fost pentru o restaurare a Crestinismului primar, dar nu dupa mult timp, liderii acestei miscari au adoptat ideea si apoi au decis ca o unire cu statul este necesara succesului bisericii. Aceasta decizie a fost un compromis fata de pozitia sustinuta la inceput. Acceptarea acestui compromis de catre Luther si Zwingli, compromis care includea si eliminarea oricaror disidente, a dus la aparitia miscarii Anabaptiste evanghelice.

Martin Luther s-a nascut la Eisleben, 1483 in Saxonia, o provincie din Imperiul German. A primit educatie la scoala Latina din Eisenach si la Universitatea din Erfurt. In 1505, el a devenit calugar augustinian in acelasi oras, sperand sa gaseasca pacea sufletului prin efort personal. In cele din urma, a ajuns la concluzia ca iertarea divina si schimbarea interioara sunt rezultatul credintei in Christos.

In 1509, a acceptat sa fie profesor la Universitatea din Wittenberg in Saxonia. In 1517, Johann Tetzel a fost insarcinat sa vanda indulgente papale in diferite parti ale Germaniei. Luther a considerat ca Tetzel pretinde prea mult pentru eficacitatea acestor indulgente, si ca in aceasta privinta el a actionat in contradictie cu vointa papei si cu invatatura Bisericii Romano – Catolice.

In consecinta, Luther a scris 95 teze in latina si le-a fixat pe usa Bisericii din Witteberg. In aceste teze el a condamnat abuzurile de care se facea vinovat Tetzel, din punctul de vedere romano- catolic. In timpul controverselor ce au urmat, Luther a fost din ce in ce mai mult convins ca multe invataturi si practici ale Bisericii Romane sunt nescripturale. Inca inainte de expunerea acestor teze el a avansat ideea doctrinei justificarii prin credinta, care din punctul de vedere al Bisericii Romane era o erezie. Electorul Frederich cel Intelept i-a acordat toata protectia posibila.

In cele din urma Luther a fost excomunicat de papa in 1520. Obtinand o copie a declaratiei papale, Luther i-a dat foc in public. Anul urmator a aparut in fata Dietei, ori a Parlamentului Imperiului German, la Worms, dar a refuzat sa retraga ceea ceea ce i s-a cerut. Electorul Frederich, in secret, a aranjat sa fie dus la Castelul Wartburg, pentru siguranta lui personala. In timpul acesta, Luther a luat decizia ca Liturghia sa fie mentinuta pana cand ea ar fi putut fi inlocuita cu aprobarea autoritatilor civile. Aceasta atitudine cu privire la Liturghie si alte puncte practice ce trebuiau reformate a dus la o stransa legatura intre stat si biserica. Liturghia a fost in cele din urma abolita in Wittenberg si in toata Saxonia, dupa moartea Electorului Fredereck, de catre fratele acestuia, Electorul John, in 1525. Biserica Luterana a fost facuta biserica de stat in Saxonia si in cele din urma in toate provinciile Germaniei si Scandinaviei, ai caror conducatori acceptasera crezul lutheran.

In aceeasi perioada Biserica Zwingliniana sau Reformata a devenit biserica de stat in anumite cantoane din Elvetia.

Ulrich Zwingli a fost un lider al Reformei in regiunea din Elvetia in care se vorbea limba germana. El s-a nascut in anul 1484, la Wildhaus, langa St. Gall in Elvetia. A studiat in Bern, Viena, si Basel fiind consacrat ca preot in 1506. In anul 1518 a fost ales episcop principal al orasului Zurich, cel mai important oras din Elvetia.

Dupa sosirea lui in Zurich, s-a putut observa in predicile lui o nota evanghelica. In cativa ani, in predicile lui, Zwingli a atacat anumite doctrine si practici Romano – Catolice. Atitudinea Consiliului din Zurich fata de Reforma a fost favorabila, dar guvernul federal al Elvetiei s-a opus miscarii. Consiliul din Zurich i-a dat lui Zwingli deplina libertate in ceea ce priveste predicarea din Scripturi. Din motive politice, consiliul a ales o atitudine de compromis, interzicand toate devierile de la practicile Bisericii Romano – Catolice ce puteau avea loc. In concluzie, lui Zwingli i s-a permis sa predice impotriva Bisericii Romane, dar nu sa si abandoneze practicile ei.

Luther si Zwingli nu au avut, in toate, aceleasi invataturi. Principala controversa dintre ei a fost in legatura cu Cina Domnului. Luter a aparat doctrina Prezentei Reale, adica painea si vinul sunt in realitate trupul si sangele lui Hristos, in timp ce Zwingli sustinea ca acestea sunt embleme sau simboluri. Zwingli, a respins doctrina regenerarii prin botez, pe care Luther o sustinea.

Zwingli a ajuns la aceste pareri datorita controverselor cu Fratii Elvetieni, dandu-si seama de faptul ca Anabaptistii aveau dreptate cand sustineau ca nici botezul nici impartasania nu sunt mijloace prin care sa se obtina iertarea pacatelor. Reforma, in anumite state a condus la infiintarea unor biserici de stat protestante. Conducatorii care acceptau crezul luteran sau zwinglinian, stabileau fie o biserica de stat Luterana sau Zwingliniana. Formarea unei noi biserici de stat nu era ceva complicat. Conducatorul teritoriului respectiv dadea ordin preotilor sa se conformeze doctrinei si practicii noului credeu. Peotii duceau la indeplinire ordinele conducatorilor. Oamenii de rand nu aveau nimic de spus in aceasta problema.

Infiintarea acestor noi biserici de stat erau in avantajul personal al acestor conducatori. In felul acesta aveau control mai larg asupra bisericilor si asupra averilor manastirilor. In provinciile Lutherane, printul conducator era considerat summus episcopus al bisericii din acel stat. Surprinzator este faptul ca religia de stat se schimba in functie de poruncile autoritatilor civile.Anumite districte care trecusera la Zwinglianism, au trecut sub stapanirea unor conduceri Romano-Catolice, iar populatia acestor districte au reacceptat credeul Romano Catolic. Locuitorii regiunii Palatinelor de Sus au fost nevoiti sa-si schimbe religia de patru ori in timpul Reformei. Oamenii, fie protestanti fie catolici nu au luat credinta lor in serios ca sa fie gata sa sufere persecutii pentru ea. Numarul martirilor Luterani si Zwinglinian este foarte mic. Anabaptistii s-au plans de multe ori ca au fost ridiculizati pentru ca au fost gata sa indure persecutii pentru credinta lor. Dupa cum s-a aratat, orice disidenta sau deviere de la crezul bisericii de stat era sever pedepsita.

Din scrierile lui Luther si Zwingli, reiese clar ca in anii de inceput ai Reformei, ei au aparat principiul membriei voluntare, nevoia disciplinei in biserica si independenta bisericii de stat. Toate aceste obiective nu au putut fi atinse de Luther si Zewingli. Istoricul lutheran, profesorul Karl Mueller, Tuebingen, Germania, a spus: „Puterea agresiva, cuceritoare, pe care lutheranii au manifestat-o in prima perioada, s-a pierdut oriunde, in momentul in care guvernantii au luat problema in mainile lor si au stabilit Crezul Lutheran.”

3. REFORMA RADICALA

Reforma radicala a fost o impresionanta miscare de reinnoire spirituala si eclesiala, care a insotit aproape toate bisericile, catolice si protestante, in timpul marilor treziri religioase din sec.al XVI-lea. Aceasta miscare nu a fost una „de periferie” in ceea ce proveste scopurile fundamentale si valorile ei spirituale.

Imbratisand atat ecumenismul, cat si sectarismul, revolutia violenta si convietuirea pasnica, precum si orientarile mistice si rationaliste ale Evului Mediu Tarziu, Reforma Radicala, considerata ca o entitate separata a supus unei critici severe intregul corpus christianum care suferise schimbari in urma miscarii protestante si a celei catolice.

Abia in ultimii ani reformatorii radicali au inceput sa iasa din conul de umbra in care au fost abandonati de catre oponentii lor din sec.al XVI- lea. De exemplu, Heubrucg Bullinger ii numea „dusmani diavolesti si distrugatori ai Bisericii lui Dumnezeu”.

Uneori , reformatorii radicali sunt considerati ca fiind „aripa de stanga a Reformei”.

Recunoscand folosirea anacronica a termenului „aripa de stanga”, George Williams propune expresia „reforma radicala” ca termen colectiv pentru desemnarea tuturor grupurilor religioase novatoare, care nu se incadreaza nici in bisericile catolice nici in cele protestante. Tipologia lui Williams aplicata radicalilor este cea mai comprehensiva si cea mai durabila in ciuda faptului ca a fost enuntata in urma cu treizeci de ani.

Williams ii imparte pe radicali in trei grupari mari: anabaptistii, spiritualistii si rationalistii evanghelici.

Fiecare ramura a Reformei radicale s-a atasat unei anumite „radacini”. In cazul Anabaptistilor, aceasta „radacina” era Biblia.Ei nu doreau numai sa reformeze biserica ci sa o readuca la puritatea ei apostolica.

Anabaptistii, la randul lor, sunt impartiti in urmatoarele grupari: biblici, comunitari si eschatologici. Reforma radicala nu este numai o „aripa” ,ci este o miscare care a dat nastere unei noi forme a credintei si a vietii crestine. Dupa cum a spus un reputat savant, a fost „o reforma a reformei” sau „o corectare a corectarii catolicismului”

Tocmai acest lucru , precum si faptul ca cea mai mare parte a radicalilor a fost nevoita sa dezvolte un model de viata in afara granitelor oficiale, a dat spitutualitatii si vietii lor spirituale un iz aparte. Reformatorii radicali au trait in afara ordinii stabilite. Multi dintre ei au acceptat exilul, tortura si pedeapsa capitala decat sa se lepede de Domnul care i-a chemat sa-si ia crucea si sa-l urmeze.

3.1 ANABAPTISTII EVANGHELICI IN ELVETIA

3.1.1. Aparitia Fratilor Elvetieni

Fondatorii miscarii anabaptiste elvetiene au facut parte din grupul de sustinatori inflacarati ai Reformei condusa de Zwingli. Ei s-au despartit de Zwingli cand, contrar programului de reforma initial, acesta s-a indreptat intr-o directie diferita. Cei mai reprezentativi conducatori ai Fratilor Elvetieni au fost: Conrad Grebel, Felix Manz, Blaurock ( George Cajakob), Andrew Castelberger, Wilhelm Reublin.

Conrad Grebel a fost liderul miscarii anabaptiste elvetiene. El s-a nascut in anul 1498 intr-o familie de nobili. Tatal sau, Jacob Grebel, a fost senator, membru al Consiliului din Zurich. Conrad, ca tanar a urmat scolile din Zurich. In toamna anului 1514, a devenit student la Universitatea din Basel, si intre anii 1515 – 1518 a studiat la Universitatea din Viena, Austria. In Viena a fost prieten cu Vadian (Joachim von Watt), profesor de limbi clasice, care mai tarziu s-a casatorit cu sora lui Conrad, Marta. Din octombrie 1518 pana in iulie 1520, el a studiat la Paris. Dupa intoarcerea la Basel a lucrat la o editura care publica carti latine. Zwingli, in 1522, s-a referit la Conrad Grebel, ca la un nobil tanar si educat.

Datorita pregatirii deosebite, Conrad Grebel si Felix Manz urmau sa obtina recomandarea lui Zwingli pentru posturile de profesori in greaca si respectiv latina, la scoala teologica ce urma sa se infiinteze in Zurich. Bullinger, colaboratorul si succesorul lui Zwingli a afirmat ca ei sunt foarte bine pregatiti pentru aceste pozitii, dar „ei au devenit stapaniti de un spirit anababaptist in asa masura, incat ei nu mai sunt interesati de nimic altceva decat de promovarea anabaptismului lor”. In toamna anului 1522, Conrad Grebel a experimentat o trezire religioasa deosebita urmata de o convertire profunda care a marcat inceputul unei perioade deosebite in viata lui.

Felix Manz s-a nascut in 1490 in Zurich, fiind educat in scolile inalte din Zurich, si Viena. Cunostea bine greaca si latina, dar specialitatea lui era ebraica. De la inceput s-a identificat cu miscarea de reforma a lui Zwingli, fiind unul din liderii care tineau studii biblice. Cand Zwingli a decis in favoarea unirii bisericii cu statul, el a devenit colaboratorul lui Grebel, in opozitie cu ideea infiintarii unei noi biserici de stat.

George Cajakov, numit Blaurock, s-a nascut in localitatea Bonaduz, in cantonul suedez Grisons. A fost educat in Chur, orasul principal al acestui canton, devenind calugar in St.Lucius. Cand Reforma a ajuns la el, a parasit manastirea spre sfarsitul anului 1524, a plecat la Zurich, centrul miscarii din Elvetia, ca sa ia legatura cu Zwingli. Un cronicar contemporan cu el, relateaza ca Blourock a aratat un mare zel si a avut multe discutii cu Zwingli, dar nu a fost de acord in intregime cu programul de reforma. Apoi, el a auzit de Grebel si Manz si s-a identificat cu ei in incercarea de a forma o biserica evanghelica. Blourock era un om cu convingeri adanci, cu mult zel si elocventa.

Wilhem Reublin a fost preot la St. Alban Catholic Church, Basel, unde a inceput sa vorbeasca impotriva doctrinelor si practicilor nescripturale. Mari multimi de oameni veneau sa-i asculte predicile. In procesiunile anuale era obiceiul ca preotul sa conduca procesiunea prin oras purtand relicve ale sfintilor. La procesiunea tinuta la data de 13 iunie, 1522, Reublin a purtat o Biblie deschisa spunand: „Acesta este adevaratul lucru sacru, celelalte nu sunt decat oase de oameni morti.” A fost primul preot din Elvetia care in 1523 s-a casatorit. Datorita predicilor impotriva botezului copiilor mici, a fost arestat si audiat in Zurich in august 1524. Mai tarziu a fost botezat si s-a unit cu Fratii Elvetieni.

Dupa cum s-a specificat, parintii miscarii anabaptiste, au fost, in decursul a catorva ani uniti cu Zwingli si au sustinut din toata inima programul de reforma. In a doua disputa (octombrie, 1523) in care s-a discutat in legatura cu abolirea Liturghiei si imaginilor, s-a vazut o diferenta notabila intre Zwingli si Grebel in legatura cu atitudinea fata de reformarea practica a bisericii. In ultima zi a dezbaterilor, Conrad Grebel si prietenul lui Simon Stumpf, au cerut abolirea Liturghiei fara nici o ezitare. Amandoi, la aceasta dezbatere, au prezentat aceasta practica romana ca ceva nescriptural, contrara conceptiilor evanghelice. In timpul dezbaterilor Grabel a spus: „Primul lucru necesar inainte de orice altceva este abolirea Liturghiei. Multe s-au discutat despre aceasta, dar nimeni dintre preoti nu vrea sa termine cu acest lucru abominabil.”

Zwingly a replicat: „Consiliul (autoritatile civile) vor decide in legatura cu Liturgia”. La care, Simion Stumpf i s-a adresat cu memorabilele cuvinte: „Maestre Ulrich, nu ai dreptul sa lasi ca decizia la aceasta problema sa fie luata de Consiliu. Problema este deja decisa; Duhul lui Dumnezeu o decide.” Cand Consiliul, dupa a doua dezbatere, a decis ca preotii sa continue a spune Liturghia, Simion Stampf si-a dat demisia, slujind poporul ca un lucrator al Evangheliei. In 3 noiembrie, acelasi an i s-a ordonat sa paraseasca satul in care slujea, iar in 20 noiembrie a fost exilat din cantonul Zurich. Incepand cu aceasta perioada, Zwingli a inceput sa devieze in diferite aspecte de la programul de reforma stabilit initial. Decizia lui Zwingli, la finalul acelor discutii a fost aceea ca nu trebuie sa se faca nici o schimbare fara aprobarea Consiliului. El a cerut ca practicile Romano – Catolice sa fie pazite pana cand guvernul va ordona abolirea lor.

In scrierile lui timpurii, Zwingli s-a exprimat impotriva botezarii copiilor mici. El a recunoscut, deasemenea nevoia unei disciplinari scripturale care sa fie aplicata in biserica, lucru imposibil de realizat intr-o biserica de stat. El a aparat principiul nonrezistentei si a admis ca juramintele sunt contrare cuvintelor Domnului Isus. Referitor la aceste puncte, Zwingli, si-a schimbat in mod gradat pozitia initiala.

Cand Zwingli a fost de acord cu stabilirea unei biserici de stat in care membria era obligatorie pentru toata populatia, el a realizat ca din acest punct de vedere practica botezarii copiilor era ceva esential. Intr-o perioada scurta de timp el a devenit un aparator inflacarat al botezului copiilor.

Cu privire la botezul copiilor au avut loc multe dezbateri; in cele din urma Cosiliul a ordonat ca Grebel si Mantz sa nu mai tina intalniri si sa accepte deciziile lor. Cei care refuzau sa-si boteze copiii erau exilati sau incarcerati in inchisoarea Wellenberg. Toate aceste amenintari nu i-a descurajat pe Grebel si colaboratorii sai.

Intr-o scrisoare catre Vadian, Zwingli a declarat ca nimic nu s-a realizat prin persecutii, curajul si puterea lor fiind de nezdruncinat. Decizia Consiliului de a suprima miscarea disidenta a convins Fratii ca este in zadar sa mai astepte toleranta de la autoritatile civile. Au realizat faptul ca organizarea lor ca Biserica nu mai poate fi amanata si au declarat ca „este mai bine sa ascultam de Dumnezeu decat de oameni.” Cateva zile mai tarziu, dupa disputa din 17 ianuarie, Fratii Elvetieni s-au organizat ca biserica.

Caspar Braitmichel, descrie inceputul Bisericii Fratilor Elvetieni in felul urmator:

„Conrad Grebel, Felix Manz si altii si au gasit ca intre ei exista intelegere referitoare la crezul lor. Ei au realizat intr-o teama sfanta de Dumnezeu ca era in primul rand necesar sa obtina de la Cuvantul divin si de la predicarea acestuia o credinta adevarata care lucreaza in dragoste, si apoi sa primeasca adevaratul botez crestin bazat pe marturisirea credintei, ca raspuns al unui cuget curat inaintea lui Dumnezeu, fiind intarit in a-L sluji pe Dumnezeu in toata sfintenia unei vieti crestine sfinte si sa stea neclintiti prin toate persecutiile pana la sfarsit.”

Dupa un timp, asa cum erau impreuna, o mare neliniste a venit peste ei si au fost miscati in inima lor. Apoi toti impreuna au inghenunchiat in fata Atotputernicului Dumnezeu, cel ce cunoaste toate inimile si l-au implorat sa le dea harul sa-I faca voia Lui divina, si sa-i invredniceasca cu Harul Sau. Dupa ce s-au ridicat de la rugaciune, George Blaurock i-a cerul lui Conrad Grebel sa-l boteze cu adevaratul botez crestin pe baza marturiei si credintei lui. Dupa ce s-a facut aceasta, ceilalti l-au rugat pe George sa-i boteze. El a indeplinit dorinta lor in frica de Dumnezeu.

Acest lucru s-a intamplat cu trei sau patru zile dupa dezbaterile din 17 ianuarie 1525. Reforma Zwingliniana inca nu exista atunci. Biserica catolica a fost abolita de Pasti, in acelasi an. Infiintarea acestei biserici voluntare a lui Grebel si Mantz, contrar ordinilor Consiliului avand in fata amenintarea persecutiei nu a putut sa nu faca o impresie profunda asupra oamenilor in general, si in special asupra persoanelor cu un adanc sentiment religios care si-au dat seama de pozitia compromitatoare adoptata de liderii religiosi recunoscuti.

3.1.2. Fratii Elvetieni in Zurich

Formarea Bisericii Anabaptiste, fara acordul autoritatilor civile nu putea avea alte urmari decat declansarea persecutiilor impotriva anabaptistilor. In cantonul Zurich, la mai putin de o luna de la infiintarea acestei grupari au avut loc primele arestari. In februarie 1525, douazeci si cinci de anabaptisti au fost inchisi, dar nu dupa mult timp au fost eliberati sub restrictii severe. In 16 Martie, acelasi an, Consiliul din Zurich a publicat un mandat prin care se decreta ca toti cei ce se vor boteza vor fi exilati. Multi dintre ei au fost arestati din nou, printre ei fiind si Conrad Grebel, Felix Mantz, Blaurock , cu care Zwingli a avut trei zile de discutii in 20 – 22 martie. Ei au fost chemati, pe rand, in fata lui Zwingli si asistentilor sai, si au avut permisiunea de a raspunde la unele din intrebarile lor. Douazeci si unu persoane (14 barbati si 7 femei) au fost inchise in temnita intunecoasa a Turnului Vrajitoarelor. Dupa doua saptamani au reusit sa scape, probabil cu ajutorul unor persoane din Consiliu. Blaurock a fost excomunicat deoarece nu era din Zurich. Intre luna noiembrie 1524 si iunie 1525, Zwingli a publicat trei carti impotriva „Fratilor”, iar in noiembrie alta carte in care el a aparat pozitia bisericii de stat si a avansat diferite acuzatii la adresa anabaptistilor. Fratii nu au avut nici un mijloc pentru a se apara. Dorinta mare a lui Grebel era sa le fie aprobata apararea doctrinei lor prin scris, cerere care nu a fost niciodata aprobata. In principatul Grunningen, parte a cantonului Zurich, au fost arestate peste 100 persoane. Magistratii din acest principat au aratat simpatie fata de intemnitati, si in loc sa-i trimita la Zurich au trimis patru deputati pentru a trata organizarea unei dezbateri publice intre cele doua parti. Pe data de 6 Noiembrie a avut loc dezbaterea respectiva. Grebel, Mantz si Blaurock au aparat pozitia Fratilor. Pe data de 8 noiembrie, cei trei aparatori au fost din nou intemnitati. Martin Link si Michael Sattler au fost exilati din cantonul Zurich. Au fost eliberati in scurt timp fiind amenintati cu cele mai aspre pedepse, in cazul in care nu vor renunta la disidenta lor. In martie 1526, Grebel, Mantz, Blaurock, Balthasar Hubmaier, si multi altii au fost condamnati pe viata. Alti 14 Anabaptisti au fost condamnati printre care si mama lui Feliz Mantz. In ziua cand a fost pronuntata aceasta sentinta Consiliul din Zurich a decretat ca oricine va sustine rebotezarea va fi „innecat fara mila”. Pare foarte enigmatic, dar cu toate aceste grele condamnari, toti au fost eliberati in cateva saptamani. Bullinger presupune ca Anabaptistii au fost ajutati de „anumite persoane” suspuse, in fruntea lor fiind Jacob Grabel, tatal lui Conrad.

Conrad Grabel a murit de ciuma dupa cateva luni de la aceasta condamnare in Maienfeld iulie ori august 1526. Cu toate ca nu a fost fondatorul Bisericii Fratilor Elvetieni in sensul in care a fost Zwingli, fondatorul Bisericii Reformate, sau Luther, fondatorul Bisericii Luterane, el a fost cel mai talentat si proeminent dintre liderii Fratilor Elvetieni. El a sperat din toata inima ca liderii reformati, in concordanta cu principiile initiale, vor organiza biserici de tip Nou-Testamental. A sperat ca infiintandu-se biserici de stat, acestea nu vor folosi sabia impotriva lor. Cand toate aceste sperante s-au naruit a fost gata sa sufere pentru convingerile lui religioase, acceptand sa fie un proscris.

In ciuda persecutiilor, intemnitarilor inumane, miscarea Fratilor Elvetieni s-a raspandit in principatul Gruningen, St. Gall, Bern, Basel, Schaffhausen, Appenzell. In principatul Gruningen, cantonul Zurich, erau multi Anabaptisti, iar oficialii au refuzat in mod constant sa condamne pe cineva la moarte facand apel la o prerogativa acordata de Casa de Hapsburg. Doi conducatori Jakob Falk si Heinrich Reimann, au fost tinuti inchisi in Gruningen, o perioada lunga de timp, in ciuda insistentelor celor din Zurich de a-i executa. In cele din urma ei au fost predati autoritatilor din Zurich, cu arbitrajul celor din Bern. La data de 5 septembrie, 1528, ei au fost inecati in raul Limmat.

Alti membrii intemnitati ai Fratilor Elvetieni, au fost predati Consiliului din Zurich in septembrie 1528. Conrad Winkler, alt lucrator al Fratilor, a fost executat prin inecare in Zurich pe 20 ianuarie, 1530. El a lucrat cu succes in multe locuri, in particular in cantonul Bern, unde in iunie 1528, a fost pus la stalpul infamiei, ap

Revelatie si Inspiratie sau „Cine a scris Biblia?”

Revelatie si Inspiratie sau „Cine a scris Biblia?”

Cel ce deschide Biblia, se poate apropia de ea din doua directii, care caracterizeaza doua scoli cu opinii distincte: cea literara si cea analitica.

1. Unii privesc Biblia ca pe un produs literar al civilizatiei din orientului mijlociu, care poate fi studiat impreuna cu alte documente din aceiasi clasa, aparute in aproximativ aceiasi perioada. Unul din meritele acestei metode este ca ni-i descopera pe autorii cartilor biblice ca oameni normali, preocupati in viata si cu alte scopuri in acela de a primi revelatia lui Dumnezeu sau de a I se inchina prin tot felul de acte sacramentale. A sustine contrariul, si deci a-i izola pe autorii cartilor sfinte de viata cotidiana si de evenimentele contemporane, ar fi o incercare artificiala, contrara realitatilor istorice, care ne prezinta multe natiuni si o pluralitate de sisteme religioase care si-au intersectat cursul cu poporul si religia lui Iehove (2 Imp. 23:1-25). In acelasi timp insa, trebuie sa spunem ca o astfel de metoda comparativa prezinta cel putin cateva dezavantaje majore. Cea mai importanta este ca, in ciuda asemanarilor, intre cultura biblica si cultura altor civilizatii sau religii contemporane din jur exista deosebiri fundamentale. Realitatea ne obliga sa observam ca, in timp ce toate celelalte religii din orientul apropiat au disparut, religia lui Iehova este cu noi si astazi. Supravietuirea ei a fost inlesnita tocmai de elementele care o disting de toate celelalte forme religioase orientale.

2. A doua scoala de gandire, se apropie de Biblie cautand sa afle in primul rand ceea ce spune Biblia despre ea insasi. Aceasta nu inseamna o ignorare a istoriei, geografiei sau a religiilor din orientul mijlociu, caci pe toate acestea le vom gasi prezentate distinct in chiar paginile Bibliei! Aceasta inseamna insa o examinare atenta a catacteristicilor specifice care fac din Biblie un produs unic, imposibil de asemanat, comparat sau confundat cu vreuna din celelalte scrieri de literatura sau de religie ale lumii. O astfel de caracteristica specifica a Bibliei este idieia fundamentala ca Iehova, Dumnezeul creator transcendental, doreste si mentine o comunicare, un dialog cu poporul care i se inchina.

Biblia debuteaza cu o prezentare a modului in care a creiat Dumnezeu cerurile si pamantul. Urmeaza apoi imediat detalii despre facerea celei dintai perechi de oameni (Gen. 1:26) si despre primele dialoguri dintre Creator si Creatura (Gen. 1:28-30). Ni se spune apoi ca partasia initiala dintre Dumnezeu si om a fost fracturata de caderea lui Adam si Eva in pacat (Gen. 3:23), dar si ca in ciuda acestei rascoale a omului impotriva autoritatii divine, Dumnezeu a continuat sa comunice cu omenirea. si in Vechiul Testament si in Noul Testament, conceptul de baza care strabate toate cartile Bibliei si care este acceptat prin credinta de toate personajele Bibliei, este ca Dumnezeu l-a creiat pe om pentru partasie cu divinitatea. Ca sa mentina aceasta partasie, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine oamenilor, iar dupa caderea lor, si-a exprimat dorinta de a reface partasia initiala („umblarea cu Dumnezeu”) printr-o si mai deplina revelatie a Persoanei si a planurilor Sale.

Revelatia divina
Dumnezeu S-a descoperit pe Sine lui Avraam, Moise, Samuel si multor altor persoane din Vechiul si Noul Testament. Profetul Amos merge asa de departe cu certitudinea despre intentia lui Dumnezeu de a comunica cu oamenii incat scrie: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fara sa-si descopere taina Sa slujitorilor Sai prooroci” (Amos 3:7). Acest concept al „revelatiei” („descoperirii”) poate fi intalnit cu o notabila frecventa in foarte multe carti ale Bibliei.

Insemnatatea termenului. Cuvantul „revelatie” poate avea un sens activ sau unul pasiv, dupa cum el numeste sau actul prin care Dumnezeu comunica cu oamenii sau continutul mesajului comunicat („descoperit”).

In Vechiul Testament primeaza sensul activ. El descrie procesul prin care Dumnezeu a intrat in legatura cu anumite persoane, ce cuvinte le-a spus, ce fel de vise sau viziuni le-a dat, si prin ce fapte S-a facut cunoscut.

In Noul Testament, apare cu intensitate sensul pasiv al termenului, identificand calitatea si semnificatia mesajului care ne-a fost transmis, precum si imensa responsabilitate pe care o avem in fata lui.

Revelatie prin fapte si revelatie prin cuvant. Este evident ca Dumnezeu se „descopera” pe Sine prin lucrarile pe care le face. Scoaterea poporului Sau din Egipt, impreuna cu toate acele minuni care au insotit-o, este una dintre cele mai mari revelatii ale lui Iehova din Vechiul Testaemnt. Aceasta revelatie prin fapte sau lucrari a fost insa insotita si de o revelatie prin cuvinte. Iehova a vorbit cu oamenii care va fi semnificatia lucrarii Sale inainte de Exod (Exod 3:2-10), in timpul Exodului (Exod 12:12) si dupa exod (Exod 20:2).

„Atunci le-am zis: „lepadati fiecare uraciunile care va atrag privirile si nu va spurcati cu idolii Egiptului! Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!”

„Dar ei s-au razvratit impotriva Mea si n-au vrut sa Ma asculte. Nicunul n-a lepadat uraciunile care ii atrageau privirile si n-au parasit idolii Egiptului. Atunci am pus de gand sa-Mi vars mania impotriva lor, in mijlocul tarii Egiptului. Dar am avut in vedere Numele Meu, ca sa nu fie pangarit in ochii neamurilor printre care se aflau si in fata carora Ma aratasem lor, ca sa-i scot din tara Egiptului. si i-am scos astfel din tara Egiptului, si i-am dus in pustie” (Ezec. 20:6-10).

Este clar ca Dumnezeu a considerat ca revelatia prin lucrarile Sale nu este suficienta. Slujitorii Lui din fiecare generatie au continuat sa le „aminteasca” celor din jur despre „lucrarile” din trecut si sa le „lamureasca” semnificatia lor spirituala. Fara semnificatia lor teologica, lucrarile lui Dumnezeu s-ar fi pierdut repede in negura uitarii.

Revelatia prin lucrari si prin cuvant nu s-a produs doar ca o marturie rece despre un Dumnezeu distant, desprins de existenta cotidiana. Dimpotriva, revelatia a avut intotdeauna intentia de a le reaminti oamenilor ca scopul final al lui Dumnezeu este sa se implice total in viata omenirii si sa-i readuca pe oameni in partasia familiei divine. Istoria revelata in Cuvantul lui Dumnezeu este o naratiune rascumparatoare. Ea urmareste refacerea intimitatii dintre Creator si creatura. Chiar si cand sunt punitive in natura (pedepse, judecati, nenorociri), lucrarile savarsite de Dumnezeu ne descopere ca in esenta ei, voia lui Dumnezeu este buna si binevoitoare. Tot ce face Dumnezeu, face spre binele nostru.

Termenul principal pentru a denumi „revelatia” este in Vechiul Testament „gala” (a desveli, a lasa deschis, a expune), iar in Noul Testament „apokalypto” (de la grecescul „apokalopsis” – a descoperi, a comunica un mesaj, a dezveli).

Necesitatea revelatiei divine. Pot fi date doua motivatii fundamentale pentru revelatie. In primul rand, „Iehova” exista dincolo de granitele limitelor noastre de spatiu si timp. Apostolul Pavel, vorbind filosofilor din Atena, incearca sa puna in cuvinte aceasta realitate „transcendentala” :

„Dumnezeu, care a facut lumea si tot ce este in ea, este Domnul cerului si al pamantului si nu locuieste in temple facute de maini. El nu este slujit de maini omenesti, ca si cand ar avea trebuinta de ceva, El, care da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile. El a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamantului; le-a asezat anumite vremi si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sa caute pe Dumnezeu si sa se sileasca sa-L gaseasca bajbaind, macar ca nu este departe de fiecare din noi. Caci in El avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostrii: „Suntem din neamul lui …” (Fapte 17:24-28).

Unul dintre cosmonautii sovietici care s-a intors din spatiul cosmic a spus ca nu L-a vazut pe Dumnezeu acolo. Din felul in care ne descopere Biblia natura lui Dumnezeu, nici nu ne putem astepta sa-L intalnim prin intermediul simturilor noastre. El ne-a asezat anumite „hotare” peste care nu putem trece „dincolo”. Cunoasterea lui Dumnezeu nu este posibila decat daca Dumnezeu insiusi ia initiativa si ni se „descopere”, comunicand cu noi pe cai prin care „l putem intalni si intelege. Biblia ne spune ca Dumnezeu foloseste cai adatate simturilor noastre de fiinte care traiesc intr-un trup cu cinci simturi. El „vorbeste”, ni se arata ca sa-L putem „vedea”; simtim cum se cutremura pamantul in prezenta Sa.

In al doilea rand, Biblia ne spune ca, prin Adam si Eva, omenirea a „cazut” in pacat si este lipsita de slava lui Dumnezeu. Poetul crestin Costache Ioanid scria pe drept cuvant ca:

„Inaite de a fi ceea ce suntem,
Am fost aceea ce vom fi,
Caci moartea nu-i o nimicire,
Ci-i noaptea inspre-o noua zi!”

Ca o pedeapsa pentru neascultare, Dumnezeu l-a facut pe om, pentru o vreme, „mai prejos de ingeri”. Expresia ne lasa sa intelegem ca statutul si starea noasttra actuala este una de „fiinte handicapate temporar”. „n aceasta temnita a pacatului, glasul lui Dumnezeu nu ajunge la noi decat daca Dumnezeu se coboara la noi, ca un act de favor nemeritat, cu scopuri de recuperare.

Relatie generala si revelatie speciala. Biblia ne spune ca Dumnezeu s-a revelat tuturor oamenilor prin lucrarile pe care le-a facut. „n afara de aceasta „revelatie generala”, Biblia ne prezinta cazuri de „revelatie speciala”, incidente in care Dumnezeu le-a vorbit in mod expres doar anumitor persoanealese din suvoiul umanitatii.

In categoria „revelatiei generale” putem enumera sapte „editii” ale revelatiei adevarului divin.

1. – Scrisa in natura creata:

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu si intinderea lor vesteste lucrarea mainilor Lui” – Ps. 19:1

„Insusirile nevazute ale Lui, puterea lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El” – Rom. 1:20

2. Scrisa inconstiinta umana:

„Cand Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, isi sunt singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea lLegii este scrisa in inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor si gandurile lor, care sau se invinovatesc sau se dezvinovatesc intre ele. si faptul acesta se va vedea in ziua cand, dupa Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Christos, lucrurile ascunse ale oamenilor” – Rom. 2:14-16

3. Scrisa pe table de piatra:

„Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte si ramai acolo. Eu iti voi da niste table de piatra cu Legea si poruncile, pe care le-am scris pentru invatatura lor” – Exod 24:12

4. Isus Christos – Cuvantul intrupat:

„Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevar. si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal” – Ioan 1:14

5. Scrisa in cartile toata Biblia:

„Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire” – 2 Tim. 3:16

6. Scrisa in inimile credinciosilor:

„Voi pune legile Mele in mintea lor si le voi scrie in inimile lor: Eu voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu” – Evrei 8:10

7. Scrisa prin viata publica a credinciosilor:

„Voi sunteti epistola noastra, scrisa in inimile noastre, cunoscuta si citita de toti oamenii. Voi sunteti aratati ca fiind epistola lui Christos, scrisa de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneala, cu cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niste table de piatra, ci pe niste table care sunt inimi de carne” – 2 Cor. 3:2-3

In categoria „revelatiei speciale” putem enumera visurile, vedeniile si comunicatiile verbale.

„Ascultati bine ce va spun! Cand va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui intr-o vedenie sau ii voi vorbi intr-un vis. Nu tot aa este insa cu robul Meu Moise. El este credincios in toata casa Mea. Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului” – Num.12:6-8

Din punct de vedre calitativ, revelatia lui Dumnezeu si-a atins punctul maxim in intruparea Fiului Sau, Isus Christos:

„Dupa ce a vorbit in vechime parintilor nostri prin prooroci, in multe randuri si in multe chipuri, Dumnezeu, la sfarsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor, si prin care a facut si veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui si intiparirea Fiintei Lui, si care tine toate lucrurile cu Cuvantul puterii Lui, a facut curatirea pacatelor, si a sezut la dreapta Maririi, in locurile prea inalte” – Ev. 1:1-3

Revelatia progresiva. Cine citeste Vechiul Testament, isi da seama foarte repede ca Dumnezeu nu le-a descoperit de la inceput oamenilor totul despre fiinta si palanurile Sale. El a preferat sa le dea revelatia in secvente progresive care au adaugat fiecare la ceea ce era deja cunoscut din revelatiile anterioare. De exemplu, Dumnezeu si-a facut cunoscuta voia ca Avraam sa paraseasca tara sa (Gen. 12:1) si sa mearga intr-o tara pe care o vor mosteni urmasii sai (Gen. 12:7). Mai tarziu, Dumnezeu le-a descoperit ca acesti urmasi ai lui Avraam vor stapani tara promisa doar dupa ce vor fi asupriti intr-o tara straina pentru un timp de 400 de ani (Gen. 15:13). Acest caracter progresiv al revelatiei este evident in toate cartile Bibliei si este ilustrat cum nu se poate mai bine de „secventele de revelatie” pe care le-au avut profetii despre „slava viitoare.”

Conceptul de revelatie progresiva nu trebuie inteles doar ca o adaugire cantitativa de informatii, ci si ca o progresie calitativa a mesajului ei. De exemplu, Isus Christos a spus clar ca El a venit ca „nu ca sa strice Lega sau proorocii, ci ca sa le implineasca” (Mat. 5:17). Aceasta „implinire” sau atingere a scopului initial avut de Dumnezeu, nu distruge Legea sau proroocii (Vechiul Testament), ci le adauga o „noutate”, prin contrast cu care ele devin „invechite.” „n acest sens, autorul epistolei catre Evrei poate spune: „Prin faptul ca zice: „Un nou legamant”, a marturisit ca cel dintai este vechi” (Evrei 8:13). Prin urmare, Vechiul Testament, ca intreaga revelatie din trecut, ramane Cuvantul lui Dumnezeu, dar trebuie reanalizat si inteles in lumina revelatiei mai complete a Noului Testament. Comentatorii Biblaiei obisnuiesc sa spuna pe drept cuvant ca: „Noul Testaemnt s-a aflat in samanta in cel Vechi, iar Vechiul Testaemnt se intelege lamurit doar in lumina complecta a celui Nou.”

Revelatia salvatoare. Biblia ne spune ca Dumnezeu nu ne-a dat revelatia doar ca sa ne satisfaca curiozitatea umana, ci ca sa-si implineasca scopul Sau primordial, care este mantuirea noastra. tinta lui Dumnezeu este sa refaca umanitataea cazuta in pacat si s-o readuca in partasia desavarsita a unitatii divine: „Tata, vreau ca acolo unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca sa vada slava Mea, slava pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindca Tu M-ai iubit inainte de intemeierea lumii” (Ioan 17:24). „Caci Dumnezeu a vrut ca toata plinatatea sa locuiasca in El (Christos), si sa impace totul cu Sine prin El, atat ce este pe pamant, cat si ce este in ceruri, facand pace, prin sangele crucii Lui” (Col. 1:19-20).

Din aceasta cauza, revelatia lui Dumnezeu trebuie sa intalneasca in noi un raspuns de incredere si ascultare deplina. Ca revelatia sa-si implineasca scopul cu Avraam, a trebuit ca Avraam sa paseasca prin credinta si sa inceapa o viata de totala supunere fata de Dumnezeu. Tot la fel stau lucrurile cu oricare alta revelatie data de Dumnezeu in Scriptura. O multime de barbati si femei au auzit revelatia raspandita prin cuvintele Domnului Isus in perioada in care traia El pe pamant. Urechile si mintile lor au fost in contact cu adevarul divin. Aceasta revelatie nu si-a atins insa scopul decat in viata acelora care au avut credinta si care au fost gata sa I se supuna lui Dumnezeu:

„Multi din ucenicii Lui, dupa ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?” … Din clipa aceea, multi din ucenicii Lui s-au intors inapoi si nu mai umblau cu El. Atunci Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu va duceti?”

„Doamne”, I-a raspuns Simon Petru, „la cine sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii vesnice. si noi am crezut si am ajuns la cunostinta ca Tu esti Christosul, Sfantul lui Dumnezeu” (Ioan 6:60,66-69).

Revelatia scrisa. Biblia nu ne spune nicaieri ca toata revelatia raspandita de-a lungul timpului de Dumnezeu este cuprinsa in paginile scrise. Dimpotriva, evangheliile ne spun clar ca „Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a facut Isus, care, daca s-ar fi scris cu deamaruntul, cred ca nici chiar in lumea aceasta n-ar fi putut incapea cartile care s-ar fi scris” (Ioan 21:25). La fel sta situatia cu fiecare generatie care a trait sub lumina revelatiei divine in Vechiul Testament. Multe din mesajjele lui Dumnezeu nu au fost destinate decat celor care au trait in acea generatie. Totusi, pentru invatatura generatiilor viitoare, anumite parti ale revelatiei au fost destinate sa fie inregistrate in scris si pastrate. Rezultatul este culegerea de texte inspirate pe care le gasim intre copertile Bibliei.

Majoritatea inregistrarilor scrise sunt cronici ale planului facut de Dumnezeu pentru rascumpararea lumii. Biblia ne invata ca Dumnezeu a hotarat scurgerea istoriei intr-o serie de secvente succesive in care evenimentele duc spre un punct culminant in care se va implini voia Sa desavarsita. Oameni alesi de Dumnezeu au fost „inspirati” sa scrie aceste evenimente pentru invatatura si pregatirea generatiilor viitoare:

„Si avem cuvantul proorociei facut si mai tare; la care bine faceti ca luati aminte, ca la o lumina care straluceste intr-un loc intunecos, pana se va crapa de ziua si va rasari luceafarul de dimineata in inimile voastre. Fiindca mai intai de toate, sa stiti ca nici o proorocie din Scriptura nu se talcuieste singura. Caci nici o proorocie n-a fost adusa prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, manati de Duhul Sfant” (2 Petru 1:19-21).

„Pentru ca veti dobandi, ca sfarsit al credintei voastre, mantuirea sufletelor voastre. Proorocii, care au proorocit despre harul care va era pastrat voua, au facut din mantuirea aceasta tinta cercetarilor si cautarii lor staruitoare. … Lor le-a fost descoperit ca nu pentru ei insisi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce va vestesc Evanghelia, prin Duhul Sfant trimis din cer si in care chiar ingerii doresc sa priveasca” (1 Petru 1:9-12).

„Aceste lucruri li s-au intamplat ca sa ne slujeasca drept pilde, si au fost scrise pentru invatatura noastra, peste care au venit sfarsitul veacurilor” (Rom. 10:10).

Revelatia scrisa inspirata de Dumnezeu. Cu toate ca „inspiratie” nu este un cuvant biblic, el descrie un concept exprimat in terminologia scripturii. Cuvantul folosit in traducerea romaneasca este „insuflat” („Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos …” – 2 Tim. 3:16). „n originalul grec, termenul folosit este „theopneustos” (de la Thoes = Dumnezeu si pneuma = suflare). Putem spune ca „Biblia este inspirata de Dumnezeu”, in sensul ca Dumnezeu i-a influentat pe oameni sa astearna pe hartie exact cuvintele pe care le citim noi astazi. Asta nu inseamna ca in Biblie nu sunt si pasaje in care intalnim intelepciunea si cuvintele oamenilor sau chiar a demonilor. Inspiratia Scripturii a determinat insa care din aceste cuvinte sa fie inregistrate in scris si care nu.

Inspiratia cartilor biblice nu trebuie confundata cu „inspiratia” despre care vorbim atunci cand ne referim la produsurile exceptionale ale geniilor umani. Noi spunem ca Shakespeare a fost inspirat sa scrie sau ca Micheloangelo a fost inspirat cand a creat opere de arta, dar aceasta inspiratie nu este de origine divina, ci doar o exprimare neobisnuita a capacitatii omului de a crea. Aceasta forma de „inspiratie” este mai degraba o expresie a capacitatilor umane duse la extrem, o depasire a normelor de mediocritate generale. „Inspiratia divina” prezenta in Biblie o face un produs al divinitatii, un mesaj pornit de la Dumnezeu spre umanitatea cazuta in ruina pacatului.

Revelatia primita prin Duhul Sfant. Agentul principal al revelatiei este Duhul Sfant, cea de a treia persoana a triunitatii divine. Ambele termene folosite in Vechiul si Noul Testament pentru „duh” pot fi traduse „vant” sau „suflare”. Ideia din spatele terminologiei este ca Scriptura este „insuflata” de Dumnezeu si a fost primita de cei care au scris-o , tot asa cum se primeste aerul in plamani prin „inspiratie”. Orice incercare de a intra in detaliile procesului prin care Duhul Sfant le-a transmis oamenilor ce trebuie sa scrie se va izbi intotdeauna de neputinta noastra de a intelege fenomenele spirituale. Asemenea vantului, „Duhul sufla incotro vrea si-i auzi vuietul; dar nu sti de unde vine, nici incotro merge” (Ioan 3:8).

LANTUL DE REVELATIE PRIN BIBLIE

DUMNEZEU
I
I
REVELATIA (Dumnezeu se descopere pe Sine oamenilor)
I
I
INSPIRATIA (Dumnezeu calauzeste oamenii in scrierea cartilor Bibliei)
I
I
RECUNOASTEREA (Dumnezeu convinge oamenii sa accepte cartile sfinte)
I
I
CANONIZAREA (Biblia este formata ca o culegere de carti)
I
I
PASTRAREA (Biblia este copiata exact si multiplicata)
I
I
TRADUCEREA (Biblia este daruita tuturor neamurilor)
I
I
OBSERVAREA (Biblia este citita si cunoscuta)
I
I
ILUMINAREA (Duhul Sfant lamureste launtric textul Bibliei)
I
I
INTERPRETAREA („Ce?”, „De ce?” si „Pentru ce?” este scris in Biblie)
I
I
APLICAREA (Oamenii pun principiile Bibliei in practica zilnica)

Revelatia scrisa prin agenti umani. Venita la noi prin intermediul oamenilor inspirati sa scrie, Biblia pastreaza aroma personalitatii fiecarui autor al cartilor sfinte. Putem distinge personalitatea lui, stilul, pasiunile lui, educatia primita, precum si conditiile sociale in care a trait. Psalmistii scriu in versuri, autorii proverbelor foloseste rima populara, iar elegantul limbaj folosit de Isaia se deosebeste clar de felul in care folosesc cuvintele Amos si Osea. „n procesul inspiratiei, Duhul lui Dumnezeu a lucrat asupramintii celor care au scris intr-un mod tainic, ce nu le-a anulat sau deformat personalitatea.

Ca rezultat final al inspiratiei, Biblia este in intregime un produs divin, dar tot in intregime si un produs uman. Aceasta aparenta contradictie nu se paote solotiona decat daca ne aducem aminte ca si Domnul Isus, Cuvantul intrupat, a fost o astfel de paradigma: suta la suta Dumnezeu si suta la suta om (Dumnezeu adevarat si om adevarat).

Revelatia literala. Biblia sustine ca tot cuprinsul ei este de origine divina. Asta nu inseamna ca fiecare cuvant este izvorat in intelepciunea lui Dumnezeu, ci mai degraba ca fiecare cuvant a fost acceptat sa fie in Biblie prin intelepciunea divina a Duhului Sfant. Pasaje in care ne intalnim cu sectiuni din cronicile de curte ale imparatilor pagani, decrete ale lui Cir, fragmente citate din lucrarile poetilor greci, sau ganduri de ale diavolului, nu sunt in Biblie ca mesaje ale lui Dumnezeu pentru noi, ci doar ca decor omenesc si demonic in care se desfasoara lucrarea mantuitoare a revelatiei rascumparatoare. Minciunile sarpelui in gradina Edenului, ispitirile cu care a cautat sa-L distruga pe Christos, sovaielile uamne si neascultarile de tot felul, sunt toate legate prin inspiratie intr-un manunchi din care iese in evidenta planul lui Dumnezeu cu noi si directiile pe care trebuie sa mearga fara sovaire ascultarea noastra.

„Inspiratia literala” inseamna ca fiecae cuvant din originalul scrierilor a fost asezat acolo pentru ca Dumnezeu, numai Dumnezeu si intru-totul Dumnezeu a hotarat asa. Ca sa fie precis a in ansamblul ei, revelatia biblica a trebuit sa fie absolut de precisa in aranjarea fiecarui cuvant scris. Aceasta nu inseamna ca fiecare Dumnezeu a dictat fiecare cuvant, ci, mai degraba, ca Dumnezeu a influentat mintea umana a celor care au scris, facandu-i sa aleaga din vocabularul familiar lor exact acele cuvinte, ganduri si expresii care au imbracat mai bine mesajul originat in mintea divina. „n acest sens, si numai in el, putem spune ca fiecare cuvant folosit de cei ce au scris cartile sfinte este „cuvantul lui Dumnezeu.”

Studii in epistola catre Evrei

Studii in epistola catre Evrei

Lectia nr. 1

Obiectivul lectiei: Cititorii sa se familiarizeze cu o privire de ansamblu asupra cartii si cu specificul destinatarilor carora le-a fost ea adresata.

Cel mai important lucru pe care trebuie sa-l tinem in minte atunci cind studiem aceasta carte este acela ca ea a fost adresata initial evreilor. Este cea dintii carte din sirul de 9 epistole care alcatuiesc seria de scrieri adresate bisericii din mijlocul celor “taiati imprejur” (Gal. 2:6-10)
Scrisoarea le este adresata tuturor evreilor, dar diferite sectiuni ale ei sint adresate unor grupe distincte din sinul acestui popor. Reactia lor fata de Hristos nu a fost la fel pentru toti, de aceea anumite pasaje se aplica numai unor evrei aflati intr-o anumita pozitie fata de Hristos.
Cheia intelegerii “textelor grele” din epistola catre Evrei este tocmai aceasta realitate a unor destinatari grupati in trei categorii distincte:

1. Evrei crestini – ca sa-i incurajeze (3:1; 4:14, 16; 10:22-25; 12:1)

2. Evrei nehotariti – ca sa-i avertizeze (2:1-4; 4:11; 5:11-6:12; 10:19-31)

3. Evrei necredinciosi – ca sa-i ameninte (3:7-19; 12:25-29)

Asa cum am aratat in prezentarea cartii cine priveste la schita cartii intelege repede ca Duhul Sfint a urmarit trei scopuri atunci cind a alcatuit-o:

a. Sa confirme valabilitatea crestinismului evreiesc, prezentindu-l pe Hristos ca implinitor al tuturor nadejdilor si ritualurilor iudaice.

b. Sa-i avertizeze pe evreii care au imbratisat doar teoretic crestinismul de doua pericole majore: pericolul intoarcerii la iudaism si pericolul cochetarii superficiale cu invatatura crestina fara o consacrare ferma si definitiva.

c. Sa arate crestinilor de pretutindeni ca Hristos este “incomparabil superior” tuturor rinduielilor si orinduielilor religioase, El fiind una cu Tatal, deasupra oricarei alte personalitati sau oficialitati religioase.

In vremea cind a fost scrisa aceasta scrisoare, evreii crestini se aflau sub persecutie cumplita din partea evreilor religiosi iudaici. Ei erau dezmosteniti, aruncati afara din comunitate, le era interzis accesul in Templu sau Sinagoga si nici un rabin nu le acorda asistenta spirituala. In acest context, nu-i de mirare ca Duhul Sfint cauta sa-i mingiie aratindu-le “o chemare cereasca” – Evrei 3:1 (celor care fusesera exclusi din semintia cu un destin terestru)

Scrisoarea le arata celor ce-L primisera pe Hristos ca acest “crestinism” la care au aderat este “mai bun” decit Iudaismul din care fusesera dati afara:

Cap 1:4 – “mai presus de ingeri”
Cap 7:19 – “o nadejde mai buna”
Cap 7:22 – “un legamint mai bun”
Cap 8:6 – “fagaduinte mai bune”
Cap 9:23 – “jertfe mai bune”
Cap 10:34 – “ o avutie mai buna”
Cap 11:13-15 – “o patrie mai buna”
Cap 11:35 – “o inviere mai buna”
Cap 11:40 – “lucruri mai bune”

Superioritatea crestinismului este datorata unui singur lucru: persoana lui Hristos. El este “mai bun” decit tot ce au avut evreii de-a-lungul istoriei lor.
Iata cum este scoasa in evidenta superioritatea lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, fata de asezamintele iudaice:

1. Profeti – vestitori Fiul le este superior 1:1-3
2. Ingeri – slujitori Fiul le este superior 1:4-2:18
3. Moise – Legislator Fiul ii este superior 3:1-19
4. Iosua – Capetenie Fiul ii este superior 4:1-13
5. Aaron – Preot Fiul ii este superior 5:14-7:18
6. Ritual si simbol – Fiul este superior 7:19-10:39

Pentru noi, cei de astazi, lucrurile acestea sint evidente. Pentru evreii de atunci insa, ca si pentru evreii dintotdeauna, lucrurile acestea sint greu de acceptat. Ele dau peste cap un intreg trecut si o intreaga religiozitate nationala. Numai Duhul lui Dumnezeu poate face aceasta schimbare a mintii si a intelegerii in procesul nasterii din nou. Aduceti-va aminte cum explica aceste realitati evreiesti triste apostolul Pavel in Romani 9:1-5; 10:1-4; 11:1-8, 23-27 si 2 Corinteni 3:14-18

Lectia nr. 2

Isus este superior profetilor

Scopul lectiei: Sa-l prezinte pe Hristos ca fiind superior profetilor, El fiind tinta profetiilor lor si cautarilor lor staruitoare.

Unicitatea poporului evreu s-a manifestat si prin fenomenul profetic. Nici un popor nu a avut in mijlocul lui oameni care sa vorbeasca din partea lui Dumnezeu. Oameni care sa pretinda lucrul acesta s-au ridicat in toate neamurile, dar profeti care sa fie veritabili vestitori ai lui Dumnezeu nu au fost decit in Israel. Dumnezeu s-a descoperit pe Sine si Si-a manifestat dumnezeirea prin lucrarea profetilor (Isaia 41:4, 21-29; 44:6-8; 45:18-21-25)
Nu este de mirare ca evreii erau asa de mindrii de profetii ridicati de Dumnezeu in istoria lor. Autorul epistolei incepe chiar de la inceput sa compare ce au avut Iudeii cu ce este in Sine insusi Hristos. Nu-i de mirare ca el se intreaba: “Daca pretuiati profetii, cum puteti sa-l neglijati pe Hristos?”
Duhul Sfint il prezinta pe Domnul Isus ca fiind superior profetilor.
Si asta din citeva puncte de vedere:

1. Al mesajului
Profetii au avut un mesaj fragmentar (Evrei 1:1)
Fiul este mesajul final, coplet si desavirsit (Matei 5:17-20)

2. Al naturii
Profetii au fost oameni slabi si pacatosi
Fiul este desavirsit si fara pacat

3. Al cunoasterii
Profetii au inteles doar in parte (1 Petru 1:10-13)
In Fiul sint ascunse toate comorile de stiinta si pricepere (Luca 24:45)

Pozitia pe care o ocupa Domnul Isus este infinit superioara profetilor (Evrei 1:2-4):

a. Ca “Mostenitor” – El are autoritate si stapinire
b. Ca element “Creator” – El are intelepciune si cunostinta
c. Ca “Oglindire si intiparire” El este Dumnezeu adevarat
d. Ca “Administrator” – El are putere (Col. 1:16-17)
e. Ca “Mintuitor” – El ne-a adus harul (Ioan 1:17)
f. Ca “Guvernator” – El ocupa o pozitie inalta in slava.

Desi atrait printre oameni si s-a asemanat ciu oamenii, Domnul Isus nu trebuie pus in acelasi rind cu oamenii si comparat cu ei. El este “incomparabil” mai mult decit a fost vreodata cineva care a umblat in praful pamintului. El este Creatorul si Mintuitorul nostru. De dragul Lui noi parasim pe oricine altcineva. Impreuna cu El umblam pe pamint si vom avea ca rasplata cerul.

Lectia nr. 3

Isus este superior ingerilor

Scopul lectiei: Sa familiarizeze Biserica cu doctrina biblica despre ingeri si sa-l arate pe Hristos ca Fiu fiind cu mult deasupra acestor fiinte create.

1. Ingerii sunt creatii – Isus este Dunezeu Fiul

1. Ingerii sunt slujitori – Isus este Domnul

Lectia nr. 4

Isus le este superior lui Moise si lui Iosua

Scopul lectiei: Sa-l prezinte pe Moise in toata importanta sa in formarea poporului evreu si pe Domnul Isus ca fiind “superior” in persoana , rolul si lucrarea Sa pentru oameni.

In lectia de astazi ne vom intilni cu doua persoane din istoria timpurie a poporului evreu: Moise si Iosua. Pentru fiecare dintre ei exista un cuvint caracteristic care le defineste importanta:
1. Moise – “sluga in casa” (Evrei 3:5)
2. Iosua – “odihna” (Evrei 4:8)

Tot ceea ce este evreiesc este de la Moise. El este “Sluga” care a zidit casa evreilor. Pe tot ceea ce este evreiesc scrie “Moise”. Pe bucataria evreiasca scrie “Moise”, caci el le-a spus ce sa manince si ce nu. Pe croitoria evreiasca scrie “MOise” caci el i-a invatat ce sa imbrace si ce nu. Pe biblioteca evreiasca scrie “Moise” caci el le-a dat cartile de citit. Religia evreiasca este numita “mozaica” pentru ca Moise L-a daruit pe Dumnezeu evreilor. Pe justitia evreiasca scrie “Moise”, caci el le-a dat-o. Pina si pe administratie si higiena scrie “Moise”. Nimic din ce este evreiesc nu este strain de Moise!
Nu este de mirare ca evreii erau asa de legati de acest intemeietore al poporului lor. Ve nise insa vremea despre care profetise insusi Moise: “Domnul, Dumnezeul tau, iti va ridica din mijlocul tau, dintre fratii tai, un prooroc ca mine; sa ascultati de el!” (Deut. 18:15)
Domnul Isus si-a inceput lucrarea spunind: “Ati auzit ca s-a zis celor din vechime. . . , dar Eu va spun. . . !” (Matei 5:21-22) Sosise ceasul ca evreii sa-L primeasca pe Mesia, dar ei sovaiau s-o faca. Autorul cartii evrei vrea sa-i indemne sa nu mai stea pe ginduri. El Ii prezinta pe Domnul Isus “mai mare decit Moise” si anume: “ca Fiu”” (Evrei 3:5)

Singurul lucru pe care li l-a dat Iosua evreilor a fost “odihna”. De cind iesise Avraam din Ur si pina la intrarea in Canaan, evreii traisera ca “straini si calatori”, nicodata la ei acasa. Sub Iosua (o alta pronuntare a numelui “Isus” – “Iosua”) Dumnezeu duce poporul la odihna. El este Capetenia care duce poporul in tara.
Autorul epistolei atrage insa foarte repede atentia ca intrarea in Canaan nu a insemnat chiar “odihna” pentru evrei. Au trebuit sa lupte si, cu mici exceptii, Canaanul n-a fost pentru ei un loc de odihna de- a lungul istoriei.
“Odihna”, odihna adevarata ca cea de Sabat, nu a adus decit Domnul Isus atunci cind ne-a oferit mintuirea. Dumnezeu s-a odihnit in Sabat “de toate lucrarile Lui”. Sabatul a adus odihna dupa ce totul a fost gata. De fapt, cronologic, prima zi de existenta a omului a fost un Sabat. Profetic, Dumnezeu l-a facut pe om in ziua a sasea. Cea de a saptea zi, Sabatul, a fost prima zi din existenta omului.
In Hristos ni se ofera astazi o alta odihna “ca cea de Sabat”, data cind toata lucrarea de mintuire a fost implinita. Pentru aceasta odihna “a mintuirii” nu ni se cere astazi sa mai facem nimica. Tot ceea ce trebuie sa facem noi astazi este “sa intram in ea” (Evrei 4:11)

Duhul Sfint le atrage atentia evreilor sa nu se mai impotriveasca, ca pe vremea neascultarii din pustie (3:14-19), ci sa primeasca oferta facuta de Dumnezeu in Hristos.

Lectia nr. 5

Un mare preot insemnat (Evrei 4:14)

Scopul lectiei: Sa ne dam seama de rolul si importanta preotiei si a Marelui Preot si sa intelegem de ce a trebuit ca Isus sa vina pe linia lui Melhisedec.

In asezamintele iudaice au existat trei slujbe de importanta capitala:

– oficiul de preot,
– oficiul de imparat si
– oficiul de profet.

La o privire superficiala imparatul si profetul apar mai importanti decit preotia. Dar nu este de loc asa! Desi ochiul firesc se intilneste mult mai repede cu imparatul sau cu profetul, cel mai important din tara a fost preotul!
Cind a asezat rinduielile in poporul Sau, Dumnezeu nu le-a dat nici imparat si nici profeti, El le-a dat preoti. De ce? Pentru ca numai preotul este chemat sa rezolve problema fundamentala a omenirii: pacatul.
Singura mare bariera intre om si Dumnezeu este pacatul. Daca rezolvi problema pacatului rezolvi problema impacarii oamenilor cu Dumnezeu si a vesniciei.
De fapt, diferenta intre religia adevarata si religiile false consta tocmai in aceasta deosebire. Religia adevarata rezolva oamenilor problema pacatului. Celelalte religii se ofera sa le ofere tot felul de alte probleme, si poate ca si reusesc sa le rezolve, dar nu folosesc la nimic in lumina vesniciei. Diavolul vrea sa ne vada ocupati cu orice altceva, numai cu rezolvarea problemei pacatului nu-i place sa ne vada ocupindu-ne.
In Israel. preotul era acela chemat de Dumnezeu sa vegheze asupra problemei pacatului. Slujba preotiei, incununata cu slujba ispasitoare a Marelui Preot era punctul cel mai inalt din existenta poporului lui Dumnezeu.
Imparatul si profetii n-au fost hotariti de Dumnezeu ca strict necesari pentru binele lui Israel. De fapt, Dumnezeu n-a privit cu ochi buni cind poporul a cerul de la Samuel un imparat. Iar profetii au fost trimisi de Dumnezeu numai in vremuri de mare ratacire, ca niste crainici ai pocaintei. Mesajul lor a fost : “Inapoi la Lege si la marturie!”. Aparitia profetilor nu a fost niciodata un semn de sanatate duhovniceasca.

Cea mai importanta slujba din Israel a fost slujirea preotiei.

Nu-i de mirare ca cea mai mare parte a epistolei adresate evreilor se ocupa cu insemnatatea preotiei si cu felul in care Domnul Isus a implinit si a depasit lucrarea preotiei iudaice. De la capitolul 5 si pina la capitolul 9 nu se discuta decit despre preotie.
Autorul incepe prin al arata pe Domnul Isus ca implinitor al tiparului stabilit de preotia lui Aaron si culmineaza aratindu-l pe Hristos in toata stralucirea asemanarii lui cu “Melhisedec”: “Imparatul preot”.

In experienta istorica a evreilor exista doua feluri de preotii:

a. Aceea a lui Aaron
b. Aceea a lui Melhisedec

Domnul Isus a trebuit sa le implineasca pe amindoua pentru a desavirsi lucrarea lui cu oamenii. In prima parte a sectiunii dedicate preotiei, autorul arata cum Domnul Isus a implinit si depasit cerintele preotiei lui Aaron, iar in cea de a doua el il prezinta pe Isus ca urmaas al lui Melhisedec.
Aaron ne rezolva problema mintuirii, Melhisedec ne indreapta privirea peste limitele spatiului si timpului spre o viata noua traita in maturizare si desavirsire duhovniceasca.

Este necesar ca autorul sa arate superioritatea preotiei lui Melhisedec asupra preotiei lui Aaron, deoarece cind s-a intrupat, Hristos a venit in semintie imparateasca, nu preoteasca (Evrei 7:14). Aaron i-a dat zeciuiala lui Melhisedec prin Avraam, stramosul sau, Dumnezeu marturisind astfel ca preotia lui Melhisedec are o importanta mai mare decit aceea a lui Aaron si a fiilor lui.

1. Demnitatea persoanei Sale: nu fiu al omului, ci Fiul lui Dumnezeu (4:14)
2. Puritatea naturii Sale: El este “fara pacat”(4:15) “sfint” (7:26)
3. Superioritatea “rinduielii Sale” : a lui Melhisedec (5:6)
4. Solemnitatea ordinarii Sale: “cu un juramint” (7:21)
5. Superlativul jertfei Sale: “S-a adus pe Sine Insusi jertfa fara pata” (9:14)
6. Calitatea mintuirii Sale: “desavirsita” (7:11,25) A satisfacut dreptatea divina, a cistigat harul, a deschis intyrarea sloboda la tronul harului si s-a facut urzitorul unei mintuirii vesnice.
7. Durata slujirii Sale: “in veac” (7:11, 24,25)

Caracteristiocile preotiei leviticale (Evrei 4:1-4)

1. “Luat dintre oameni” – partas naturii celor pe care-i reprezinta
2. “pus pentru oameni” – asezat intr-o slujire publica
3. “ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate” – ca sa rezolve problema pacatului
4. “cuprins de slabiciuni” – plin de ingaduinta cu cei nestiutori si rataciti
5. “chemat de Dumnezeu” la slujire – nu din proprie initiativa.

Lectia nr. 6

Pericolul intoarcerii din drum

Scopul lectiei: Credinciosii sa inteleaga tragedia lipsei de crestere si argumentele increderii in bunastarea noastra viitoare.

In plina demonstratie despre preotie si despre Melhisedec, Duhul Sfint intrerupe sirul argumentelor pentru a ne da:

a. un solemn avertisment (5:11-6:8)
b. o duioasa incurajare (6:9-20)

Cit timp vom trai pe pamint in trup vom avea nevoie mereu de aceasta combinatie de avertizare si incurajare.

Avertismentul este fata de pericolul “arestarii cresterii” (5:11-6:8), iar incurajarea este bazata pe promisiunea lui Dumnezeu (5:13-15), pe juramintul facut de Dumnezeu (5:16-18) si pe lucrarea Hristosului proslavit (5:19-20)

UN SOLEMN AVERTISMENT (Evrei 5:1-8)

1. Pericolul inghetarii cresterii: eterna copilarie
Lucrurile enumerate in text ca etape ce trebuiesc lasate in urma alcatuiesc majoritatea subiectelor despre care se predica in Biserica. Este si acesta un semn ca ne scaldam intr-o copilarie intirziata si vinovata. Ea explica multimea problemelor si poznele care se petrec pretutindeni in adunarile crestine. Spre ce vrea Duhul Sfint sa crestem?

Nu trebuie sa cautam prea departe. Pasajul din finalul epistolei ne spune clar: “Dumnezeul pacii, care , prin singele legamintului celui vesnic, a sculat din morti pe Domnul nostru Isus, marele Pastor al oilor, sa va faca desavirsiti in orice lucru bun, ca sa faceti voia Lui, si sa lucreze in noi ce-I este placut, prin Isus Hristos” (Evrei 13:20-21)
Daca veti citi cu atentie, lucrurile enumerate in Evrei 6:1-2 se refera la mintuire. Noi insa trebuie sa trecem dincolo de mintuire, si sa-L lasam pe Dumnezeul pacii sa lucreze acum “in noi” si “prin noi” tot ceea ce Ii este placut.
“Aaron” ne-a adus mintuirea, “Melhisedec” vrea sa domneasca de acuma peste noi si sa ne ajute sa-I implinim voia si planurile.

2. Pericolul opririi la jumatatea drumului: impietrirea.
Este clar ca avertismentul de aici este dat celor ce se joaca cu crestinismul. Toata istoria evreilor a fost o alternare a eternului ciclu: ascultare, neascultare. Slabiciunea fundamentala a acestui popor a fost lipsa de statornicie.
Nu este de mirare ca autorul vrea sa spuna celor care se simt ispititi sa se intorca “in inimile lor in Egipt”, ca asa ceva nu se mai poate caci aduce asupra vinovatului pericolul groaznic al impietririi.

Aduceti-va aminte de istoria lui Faraon. Si el a incercat sa repete la nesfirsit acest ciclu: ascultare, neascultare. Care a fost rezultatul?
Impietriurea inimii lui i-a atras minia lui Dumnezeu si in final moartea!
Nu este bine sa aplicam acest text tuturor crestinilor care au pacatuit dupa momentul mintuirii. Si nu este corect sa tragem concluzia ca astfel de oameni au savirsit: “pacatul care nu se iarta”. Textul acesta le vorbeste evreilor care-L asteptau de veacuri pe Mesia. El le spune ca acel Mesia a venit si e vai de cei ce nu-i ramin credinciosi, cautind sa alunece iarasi in necredinta. Evreii se obisnuoisera sa repete jerfa de ispasire in fiacare an. Aveau miei suficienti pentru aceasta! Autorul le spune ca ei nu pot proceda la fel si cu Mesia! El nu poate fi rastignit de fiecare data cind cineva se gindeste sa o ia de la capat cu pacatul si cu pocainta.

Incurajarea care urmeaza imediat dupa acest avertisment ne arata clar ca Duhul Sfint nu proclama aici pierzarea vesnica, ci doar arata pericolul lipsei de seriozitate, o caracteristica istorica a evreilor, dar care nu trebuie repetata cind este vorba de Isus Hristos – Mesia.

O DUIOASA INCURAJARE (Evrei 5:9-20)

“Macar ca vorbim astfel, prea iubitilor, totusi de la voi asteptam lucruri mai bune si care insotesc mintuirea. “
Este clar deci ca ceea ce s-a spus mai sus “nu insoteste mintuirea”! Cei mintuiti nu trebuie nici sa se opreasca din crestere si nici sa se impietreasca incercind sa se intoarca din drum. Autorul se astepta de la ei la cu totul altfel de lucruri. Motivul optimismului lui nu este in calitatile lor, ci in lucrarea desavirsita a Domnului.

Incurajarea aceasta duioasa sta pe temelii de nezguduit: promisiunile lui Dumnezeu (5:13-15), juramintul Lui solemn (5:16-18) si lucrarea Hristosului proslavit (5:19-20).

Increderea noastra in Hristos functioneaza ca o adevarata “ancora” pentru suflet. In timpul Bisericii primare, ancora era un simbol foarte popular. In catacombele Romei sau gasuit desenate pe pereti nu mai putin de 65 de ancore. Epictet, marele stoic al filosofiei grecesti scria ca: “Nimeni nu trebuie sa-si lege corabia de o singura ancora sau viata de o singura nadejde”. Realitatea crestinismului a dovedit insa ca stoicul grec a gresit. Crestinii au o singura ancora: Isus Hristos. Dar ce ancora!. . . (Col. 1:5; 1 Tim. 1:1)
Ancora aceasta spirituala functioneaza cu totul altfel decit celelate ancore:

1. Ea este aruncata in sus, spre cer, in vreme ce toate celelalte sint aruncate in adinc, spre pamint

2. Ea are menirea sa ne faca sa mergem inainte, in timp ce toate celelalte trebuiau sa ne tina pe loc.

3. Ea este “tare si neclintita” (6:19) nu se poate sa se rupa.

Domnul Isus este “ininte mergatorul” nostru care a patruns deja in cer, “dincolo de perdeaua dinauntru” (6:20). Marele Preot din Vechiul Testament nu era un “inainte mergator” pentru ca nimeni nu-l putea urma in Sfinta Sfintelor. Domnul Isus a rupt insa perdeaua dinlauntru in trupul Sau, pe cruce&, tocmai pentru ca noi sa- L putem urma intr-o zi in ceruri.
Dr. H. A. Ironside este de parere ca intreaga epistola catre Evrei poate fi rezumata in doua expresii simbolice: “dincolo de perdeaua dinlauntru” (6:20) si “afara din tabara” (13:13). Domnul Isus este acum “dincolo de perdeaua dinlauntru” ca Mare Preot pentru noi. De aceea noi putem sa ne apropiem cu incredere de scaunul harului ca sa gasim ajutor la vreme de nevoie. Dar noi nu trebuie sa raminem “sfinti in secret”! Noi trebuie sa fim gata sa ne identificam public cu Hristos si sa fim gata sa “iesim afara din tabara la El, si sa suferim ocara Lui”. Evreii crestini carora le-a fost destinata aceasta scrisoare se aflau inclinati sa evite tocmai aceasta confruntare publica pentru a scapa de rusine. Pentru toti aceia care au patruns in Hristos “dincolo de perdeaua dinlauntru” nu este nici o problema sa iasa afara la El, ca sa sufere rusinea impreuna cu El.

Concluzia acestui pasaj de avertizare este ca: cei credinciosi trebuie sa mearga inainte spre maturizare si ca Dumnezeu a facut tot ce trebuie pentru ca procesul acesta sa fie posibil. Daca insa “nu ne tinem de lucrurile pe care le-am auzit, si sintem departati de ele prin abatere si neascultare (Evrei 2:1-4) vom ajunge foarte repede sa “ne indoim de Cuvint” (Evrei 3:7 – 4:13) si sa “ne impietrim inimile” ((Evrei 5:11 – 6:20). Cine vrea sa fie sigur ca nu este dus de valuri trebuie sa se tina strins de “ancora” credintei, care este Mintuitorul nostru drag: Isus Hristos. Cu o ancora fixata deja in cer, ce valuri ale lumii ne-ar mai putea impinge spre pierzare?

Lectia nr. 7

Deosebiri intre Aaron si Melhisedec

Scopul lectiei: Sa arate superioritatea preotiei lui Hristos asupra preotiei leviticale. Sa mareasca respectul si inchinarea noastra fata de Hristos.

In fata falimentului preotiei lui Aaron, Dumnezeu a promis o alta preotie: 1 Sam. 1:14; 2:12-17,22; 2:35.
Toate aceste profetii s-au implinit in persoana si activitatea Domnului Isus Hristos.
Hristos este implinirea celor doua tipuri profetice(?): Aaron si Melhisedec. In moartea Sa, Domnul a implinit tipurile inscrise in tiparul lui Aaron, iar prin invierea Sa, Domnul a implinit asemanarea cu preotia lui Melhisedec (o preotie imparateasca!) (Zah 6:13)

Preotia Domnului Isus este superioara preotiei lui Aaron in citeva aspecte:

1. Prin Juramintul instaurarii
Domnul Isus a fost instalat de Dumnezeu in modul cel mai solemn posibil. (Evrei 7:20-22)

2. Prin natura Preotului.
Domnul Isus a fost un preot “fara pacat” care n-are nevoie sa aduca jertfe pentru pacatele Sale (Evrei 7:26-28).

2. Prin durata slujirii.
Domnul Isus nu moare, deci nu trebuie schimbat din slujba (Evrei 7:23- 25)

3. Prin locul in care slujeste.
Domnul Isus a intrat sa slujeasca in “originalul” ceresc al Cortului. Aaron si preotii au slujit doar intr-o copie a acestuia. (Evrei 8:1 – 9:12)

4. Prin jertfa mai buna pe care a adus-o.
Domnul Isus a adus oamenilor ceea ce toate jertfele la un loc nu au putut sa le aduca: iertarea desavirsita (Evrei 9:11-28).

Lectia nr. 8

Mijlocitorul unui legamint nou (Evrei 9:11-28)

Scopul lectiei: Sa sublinieze importanta singelui varsat de Domnul Isus la Cruice pentru curatirea tuturor pacatelor noastre. Sa ne faca sa intelegem ca am fost “rascumparati” cu un pret asa de mare si ca sintem de acum “ai Domnului” care va veni a doua oara sa ne ia la Sine (Evrei 9:27-28).

Legamintul “cel nou” si “mai bun” a fost incheiat la Cruce. In noaptea in care urma sa fie prins, Domnul Isus a stat in picioare in mijlocul ucenicilor cu un pahar in mina si le-a spus: “Acesta este singele legamintului celui nou care se varsa pentru iertarea voastra” (Matei 26:28)

Iertarea noastra a cerut un pret de singe.

1. Aceasta a fost aratata in multimea de jertfe aduse in vechiul legamint.
“Si fara varsare de singe, nu este iertare” (Evrei 9:22).
Exod 24:6-8 Moise sfinteste poporul
Lev. 5:6-7 iertare prin singe

2. Aceasta a fost explicata in Lev. 17:11
Singele face in organism curatirea si hranirea. Fara circulatia singelui, trupul s-ar otravi de substantele nocive ramase in urma arderilor din metabolismul uman. Viata trupului este intr-adevar in singele curatitor. Tot asa este si cu viata spirituala. Numai singele lui Hristos a spalat necuratiile pacatelor noastre.

3. Aceasta este prezentata in Evrei 9:11-14

Textul se incheie cu cele trei aratari ale lui Hristos:

a. Aratarea Sa pe pamint ca sa stearga pacatele (9:26)
b. Aratarea Sa in cer in fata lui Dumnezeu ca sa mijloceasca (9:24)
c. Aratarea Sa iarasi pe pamint “ca sa aduca mintuirea tuturor celor ce Il asteapta” (9:28)

Lectia nr. 9

O jertfa mai buna
Hristos jertfa desavirsita (Evrei 10:1-18)

Scopul lectiei: Sa sublinieze realitatea jertfei lui Hristos ca sacrificiu absolut si suficient pentru mintuirea oamenilor. Toate celelalte jertfe au fost doar substitute ale jertfei lui Hristos, pana la vremea „implinirilor”.

Intr-o capela din Anglia, pe frontonul altarului se afla scris: “Noi predicam pe Hristos cel crucificat”. Zeci de predicatori infocati s- au perindat rind pe rind pe la amvonul capelei predicind despre uriciunea pacatului, despre grozavia judecaptii si despre minunatul singe care ne spala vinovatia si ne da intrare slobopda in cer.
Au trecut insa anii si teologia unora s-a diluat sub atacurile liberalismului. Alti predicatori au venit la amvon si au inecput sa predice o mintuire nu prin singe, ci prin puterea exemplului lui Hristos. Mucegaiul s-a intins pe frontonul altarului acoperind cuvintele “cel crucificat”, asa ca din sala se putea citi acum doar: “Noi predicam pe Hristos”.
Dupa alti ani, lumea nu a mai vrut sa asculte lucruri religioase. Ca sa-i atraga in capela, predicatorii au inceput sa vorbeasca despre filosofie, despre probleme sociale contemporane si despre politica. Mucegaiul s-a intins si mai mult, asa ca din stravechea inscriptie nu se mai putea citi acum decit: “Noi predicam”.

Gluma aceasta, din pacate prea adevarata, spune totul despre starea multor biserici. Trebuie sa ne intoarcem din nou la singele Domnului Isus. “Fara varsare de singe nu este iertare”. Trebuie sa mergem impotriva valului de modernism si sa stam credinciosi aagatati de Crucea de la Golgota. Numai asa vom sta pe stsnca si nu vom fi dusi la vale de suvoiul de liberalism care duce lumea la pierzare.

I. Falimentul jertfelor leviticale

1. Ele nu ne-au deschis accesul le Dumnezeu (Evrei 10:1)
Nazuinta celor din vechime a fost sa-L vada pe Dumnezeu. (Exod 33:15; Ps. 16:11)
Jertfele n-au reusit sa-i faca “desavirsiti” ca sa poata fi acceptati in prezenta lui Dumnezeu (10:1). Ei doar “se apropiau” de Domnul in fiecare an. De fapt, lucrurile Legii erau numai “umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2:17). Hristos ne-a inclus in trupul Sau si ne-a dus “in locurile ceresti”.

2. Ele n-au putut sterge pacatul (Evrei 10:2-3)
Pacatul este infipt foarte adinc in insasi natura omeneasca. Jertfele au putut inlatura consecintele” pacatului din noi, dar nu ne-au putut face sa nu mai pacatuim. Jertfele ne-au lasat “robi ai pacatului”.

Ilustratie: Daca te duci la un doctor si el iti da o sticluta cu leac pentru boala ta, atunci cu cit te vindeca mai repede, cu atita leacul este mai bun. Dar daca tu ei, si iarasi iei din sticluta si totusi esti bolnav, tragi concluzia ca leacul nu este bun!

3. Ele au fost doar exterioare (Evrei 10:5-6).
Este foarte important de stiut ca intotdeauna jertfele exterioare trebuiau sa fie insotite de o anumita stare launtrica a pacatosului pentru ca sa fie acceptate de Dumnezeu. Cel ce nu era prabusit in pocainta nu-l putea “duce pe Dumnezeu” prin simple gesturi ceremoniale (Amos 4:4-5; 5:21-25).
Acelasi lucru i l-a spus lui Saul si Samuel (1 Sam. 15:22).
Cind sint aduse din ipocrizie si prefacatorie, jertfele isi tpierd valoarea. Jertfele placute lui Dumnezeu sint definite de David in Psalmul 51:17: Un duh zdrobit, o inima zdrobita si mihnita”. Numai acestea Il pot face pe Dumnezeu sa dea iertarea.
Isaia explica aceasta realitate in Isaia 1:11, 15-18.
Jertfele au fost numai niste acte exterioare, fara putere in ele insele. Cind au fost goale de continutul de pocainta, ele au devenit o “uriciune” inaintea Domnului (Isaia 1:13-14).

II. Succesul jertfei lui Hristos

1. Ea reflecta vointa eterna a lui Dumnezeu (Evrei 10:5, 7)
“Tu mi-ai pregatit un trup”. Jertfa lui Hristos este biruitoare in primul rind pentru ca ea a fost planuita de Dumnezeu inca de la inceput. Chiar si atunci cind le-a dat evreilor pentru un timp sistemul de jertfe mozaic, Dumnezeu Il avea in minte pregatit pe Domnul Isus. Jertfele trebuiau doar sa pregateasca drumul “jertfei Sale”. Hristos trebuia sa fie Acela care sa ia asupra Lui insusi “pacatele lumii intregi”. Aceasta a fost marea biruinta in ascultare din Gradina Ghetimani (Marcu 14:36)

2. Ea a inlaturat vechiul sistem de jertfe (Evrei 10:8-9)
Jertfa lui Hristos anuleaza necesitatea altor jertfe. Ea “le desfinteaza pe cele dintii”.

3. Ea ii sfinteste pe cei credinciosi (Evrei 10:10-12)

4. Ea a adus biruinta finala impotriva raului (Evrei 10:13)

5. Ea aduce schimbari inlauntrul credinciosilor (Evrei 10:14-18)
Jertfele mozaice tineau treaza aducerea aminte despre pacat. Jertfa lui Hristos coboara inlauntrul oamewnilor asezind in inimile lor lucrarea noului legamint. Jertfa lui Hristos pune un capat pacatuirii, dindu-le oamenilor puterea de a trai in neprihanire. Iar viata traita in puterea neprihanirii nu mai are nevoie de jertfe (10:18).

Jertfa lui Hristos a rezolvat problema pacatului. Slavit sa fie Dumnezeu pentru aceasta izbavire. De acum, nu ne ramine decit sa acceptam Jertfa lui Hristos si sa-i dam voie lui Dumnezeu sa ne ia in stapinire ca sa aseze in noi normele noului legamint, facindu-ne copii ai neprihanirii, mostenitori ai cerului.

Lectia nr. 10

Pericolul respingerii (Evrei 10:19-39)

Scopul lectiei: Sa ne dea imaginea groaznica a pedepsei care ne asteapta daca nu ne legam tare de Domnul Isus prin credinta.

Evreii de atunci si oamenii din societatile “crestine” de astazi “Stiu” cite ceva despre Domnul Isus si lucrarea Lui. Aceasta cunostinta teoretica, ne le va folosi la nimic, daca dupa ce au aflat, Il resping practic pe Hristos, asteptind o “alta solutie”, mai buna. In afara lui Hristos, nu mai este nici o nadejde pentru viitor. Dumnezeu ne-a facut ultima oferta in Fiul Sau. Alt “mesia”, alta “izbavire” nu mai are de unde sa vina.

Pasajul incepe printr-o descrire a vietii noi la care este chemat cel credincios (Evrei 10:19-25), continua printr-o avertizare despre pericolul respingerii (Evrei 10:26-31) si se incheie cu un indemn plin de incredere si de hotarire (Evrei 10:32-39).

I. Cele trei elemente ale crestinismului.

1. Credinta
2. Nadejdea
3. Dragostea

II. Consecintele respingerii lui Hristos

1. O nadejde zadarnica.
Zadarnicia nadejdii intr-o alta solutie.

2. O asteptare infricosata.

3. O pedeapsa prin foc mistuitor.

Pedeapsa respingerii lui Hristos este mai crunta decit orice alta pedeapsa (10:28-31)

III. Chemare la credinciosie.

1. Un inceput frumos care trebuie dus pina la capat. (10:32-34).

2. Apel la rabdare in vremuri grele (10:35-38)

3. Numai credinta care persevereaza duce la mintuire (10:38).

Lectia nr. 11

Calea credintei

Scopul lectiei: Sa ne arate “intreaga realitate”` vazuta si nevazuta si sa ne indemne sa pasim dincolo de aparente in lumea realitatilor credintei.

Capitolul 11 din Evrei este supranumit si capitolul credintei sau capitolul oamenilor mari ai Bibliei.
Prin ce au fost acesti oameni “mari”? prin faptul ca ei n-au incaput in limitele strimte ale lumii vazute, ci s-au ridicat in nevazuta lume a credintei si, calcind prin nevazut, au trait si realizat lucrari extraordinare, dincolo de limitele obisnuite ale existentei firesti.

Intreaga epistola este o chemare spre lumea spirituala a lui Hristos, dincolo de formele si ritualurile Templului. Incepind cu Hristos, credinciosii sint chemati si patrunda dincolo de perdeaua dinauntru” a Templului, spre partasia personala cu Dumnezeu. Mintuitorul ne-a invatat ca nu mai trebuie “sa ne inchinam nici in Ierusalim si nici pe muntele acesta. Caci Dumnezeu este Duh, si cine se inchina Lui, trebuie sa I se inchine in duh si in adevar. Fiindca astfel de inchjinatori doreste Tatal”. (Ioan 4:19-24)

I. Chiar si o simpla lectura a capitolului ne arata ca aceasta cale “a credintei”, lipsita de formele traditionale, nu a fost o noutate care a debutat cu Biserica lui Hristos. Duhul vrea sa le arate evreilor sovaielnici ca dintotdeauna, adevaratii credinciosi au iesit inafara normelor traditionale pasind in nevazuta lume a credintei care se sprijina doar pe promisiunile lui Dumnezeu.

II. Al doilea lucru pe care-l arata capitolul acesta este ca cei ce au imbratisat calea credintei pasind dincolo de limitata realitate vazuta, n-au fost niciodata intelesi de cei din jur. Ei au fost siliti sa traiasca ca niste “straini si calatori”, “pribegind”, refuzati, persecutati si chinuiti, totusi implinind lucrari nemaipomenite pentru Dumnezeu si pentru alesii Lui.

III. Al treilea lucru care se desprinde din capitolul 11 este: ca tot ce este in viata aceasta este “iluzoriu” si “trecator”, de o slaba calitate. Se merita sa suferim putin ca sa mostenim relitatea minunata de “dincolo” (11:10, 13-16, 24-27, 35).

IV. Capitolul se incheie gresit cu versetul 39. Lantul rationamentului trece in capitolul 12:1-3, chemindu-ne pe toti credinciosii de astazi spre aceiasi “cale a crdedintei” pe care au pasit gloriosii nostri inaintasi. Istoria “alesilor “ lui Dumnezeu nu s-a terminat inca. Eu si cu tine sintem chemati sa continuam faptele credintei. Paginile albe de la sfirsitul cronicii lui Dumnezeu se scriu astazi. Ce se va scrie despre tine?

Credinta – O continuare
Credinta – Neinteleasa
Credinta – Rasplatita
Credinta – O cerinta

Lectia nr. 12

PRACTICAREA CREDINTEI

Scopul lectiei: Sa indemne la o traire practica a adevarurilor crestinismului, asa cum se aplica ele relatiilor sociale si spirituale ale celor credinciosi.

Capitolul ultim al epistolei cuprinde o sumedenie de subiecte, de parca autorul le-a pastrat anume pentru incheierea scrierii lui. Parca avem de a face cu rubrica de “diverse” din cadrul unei ordini de zi.
Impartirea scrisorii ne arata insemnatatea doctrinei crestine atunci cind este vorba de practica. 11 capitole au fosat consacrate invataturii, un singur capitol este rezervat sfaturilor si indemnurilor pentru viata practica.

John MacArthur a fost invitat sa tina o conferinta despre sfintenia sexului in fata unei audiente universitare. El a inceput prin a spune: “Nu ma astept sa fiti de acord cu ceea ce va voi spune. Dimpotriva, ma astept sa va par naiv, nepractic, demodat si revoltator de simplist. Viziunea mea despre subiectul de astazi este asezata pe convingerile mele crestine despre lume si viata. Pentru cine nu imbratiseaza crestinismul ca sistem de explicatie a intregii existente, etica crestina este naiva si nepractica. Dati-mi voie va rog sa va spun mai intii citeva cuvinte despre ceea ce ne spune Biblia despre Dumnezeu creatorul si despre noi insine ca si creatura a Sa”.

Nu exista o alta posibilitate de a transmite lumii sistemul nostru de valori crestine. Numai cine crede ce spune Biblia despre Dumnezeu, despre pacat si despre mintuire poate sa primeasca sfaturile pe care le da Evanghelia pentru viata practica. o incercare de a trai etica crestinismului fara a imbratisa tot adevarul Bibliei este sortita categoric esecului. In acest ultim capitol al epistolei adresate evreilor gasim cele patrudimensiuni ale vietuirii practice a crestinilor:

I. Partasia crestina (1-6)

a. Baza partasiei crestina este dragostea frateasca (13:1). Nimic altceva nu o poate inlocui (Rom 12:10; 1 Tesal. 4:1-10; 1 Petru 1:22; 2 Petru 1:7)

b. Unde exista dragoste crestina va exista intotdeauna si “ospitalitate” (13:2). Aceasta era cu deosebire importanta in biserica primara deoarece persecutia alungase multi crestini din casele lor, existau multi predicatori itineranti (3 Ioan 5-8), multi credinciosi aflati in calatorie nu-si puteau permite sa stea la “locasuri de poposire” si, dupa serviciile divine care se desfasurau in case (Rom. 16:5) ramineau peste noapte acolo. Pastorii trebuiau sa dea un exemplu de ospitalitate (Tit 1:8), pe care toata adunarea trebuia sa-l urmeze (Rom. 12:13)

c. Acolo unde exista dragoste va exista intotdeauna si “grija pentru altii” (13:3). Nu era un lucru rar ca un credincios sa ajunga in inchisoare pentru credinta sa. Cine se identifica cu acesti prizonieri de credinta, se identifica de fapt cu Hristos (Mat. 25:36, 40)

d. Dragostea crestina se manifesta intotdeauna in “curatie” (13:4). Curvia este condamnata foarte aspru in Biblie. Termenul se aplica la orice forma de unire trupeasca in afara casatoriei “dupa voia Domnului” (Fapte 15:20» 1 Cor. 6:18). Cei necurati vor fi pedepsiti cu siguranta de Dumnezeu. Uneori aceasta pedeapsa este aplicata acum “in trup” (Rom. 1:2´-27), iar alteori ea va fi aplicata in ziua judecatii (Apoc. 21:8» 22:15). Credinciosii care comit astfel de pacate pot fi iertati, dar ei pierd “rasplata lor cereasca” (Efes. 5:5-6). David a fost iertat, dar a trebuit sa sufere consecintele triste ale ratacirii sale.

e. Daca Il iubim pe Dumnezeu si-i iubim pe ceilalti cum trebuieste, vom reusi sa pastram o atitudine corecta si fata de lucrurile materiale (13:5-6). Un milionar a fost intrebat: “Cit ii trebuie unui om ca sa ajunga multumit cu cit are?”. El a raspuns: “Intotdeauna, inca un milion”. Goana dupa avere este o chinuire a sufletului. Pofta aceasta nu se satura niciodata. Este bine sa ne punem increderea in Domnul, nu in bunurile materiale. o femeie credincioasa i-a spus lui Moody: “Am gasit un verset foarte bun pentru viata: “Orideciteori ma tem, eu ma incred in Tine” (Ps. 65:3). Moody i-a raspuns: “Eu am unul si mai bun: “Dumnezeu este izbavirea mea, voi fi plin de incredere si nu ma voi teme de nimic; caci Domnul Dumnezeu este taria mea si pricina laudelor mele, si El m-a mintuit” (Isaia 12:2). Amindoua promisiuni sint vrednice de incredere. Domnul si Mintuitorul nostru este pricina linisti noastre, nu averea trecatoare a lumii.

II. Supunerea fata de mai marii duhovnicesti (7-9, 17, 24)

De trei ori este folosita expresia: “mai marii vostrii”. Numirea este aplicata conducatorilor spirituali ai Bisericii. Adunarea crestina este un organism viu, dar este si o organizatie. Unii credinciosi nu admit nici un fel de organizare in Biserica si refuza sa se supuna oricarei forme de autoritate umana asezata in structura Bisericii. Aceasta atitudine nu este crestina. Hristos a asezat o anumita ordine in Biserica Sa. El a “dat pe unii apostoli, pe altii prooroci, si pe altii pastori si invatatori” (Efes. 4:11). Oamenii acestia trebuiesc sa conduca si sa supravegheze viata din Biserica locala. De fapt, cea mai superioara forma de organizare a materiei se afla in organismele vii. Credinciosii trebuie sa dea cinste acestor slujitori ai Bisericii in trei feluri:

a. Sa-i “aminteasca” (13:9). Este asa de usor sa-i uitam pe cei care ne-au condus sau ne conduc in Domnul (1 Tesal. 5:1²-13). Pe de alta parte, este asa de usor sa ne legam de ei si sa depindem prea mult de ei in umblarea noastra. Noi nu trebuie sa-i urmam pe ei insisi, ci sa le “urmam credinta”. Punctul de sprijin al credintei noastre nu trebuie sa fie nimic altceva decit “Isus Hristos, care este acelasi ieri, azi si in veci”.

Dupa ce si-a anuntat intentia de a se muta intr-o alta Biserica, un cunoscut pastor a primit vizita unuia dintre membrii, care i-a spus: “Nu stiu ce ma voi face fara dumneavoastra. m-am obisnuit sa depind asa de mult de predicile si sfaturile dumneavoastra”. Fara sa fie prea incintat de cele auzite, pastorul i-a raspuns: “Eu cred ca va fi cu atit mai bine pentru tine, cu cit voi pleca mai repede. Cu cit vei incepe mai curind sa depinzi numai de Domnul, cu atit va fi mai bine. Sa nu te increzi niciodata intr-un om ca si tine. Increde-te numai in Domnul. El ramine in veci acelasi”.

b. Sa-i “asculte” (13:17). Ori de cite ori un slujitor al Bisericii este in ascultare de Domnul si predica curat Cuvintul, Biserica trebuie sa-l asculte. Supunerea nu trebui inteleasa fata de autoritatea persoanei, ci fata de autoritatea Cuvintului. Cind slujitorul paraseste ascultarea fata de Cuvint, Biserica nu are nici o datorie sa i se mai supuna.
Din experienta, pot spune ca este mult mai usor sa “cistigi suflete” pentru Domnul, decit sa le “pastoresti” dupa aceea. Cu cit numarul membrilor creste, cu atit creste si greutatea slujirii. Vai de cei care confunda slujba de “priveghetori” cu aceea de “privighetori”! Intr-o zi, toti slujitorii Bisericii vor da seama nu numai de ceea ce au spus, dar si de felul in care s-au ingrijit personal de fiecare oaie a turmei lui Hristos. Nu este bine ca cei credinciosi sa se obisnuiasca sa nu dea socoteala nimanui de viata lor. Dumnezeu doreste ca vietile noastre sa fie tinute in balansul ascultarii de Cuvint. Autoritatea “mai marilor” trebuie acceptata cu bucurie, tot asa cum este acceptata orice alta porunca venita de la Domnul.

c. Sa-i “salute” (13:24). Este foarte interesant ca epistolele sint adresate tuturor membrilor adunarilor locale, nu numai conducatorilor lor spirituali. Aceasta este inca o dovada ca Dumnezeu nu doreste “o clasa selecta de clerici” care sa cunoasca si sa aplice voia Lui, ci urmareste ca fiecare copil al Sau sa-i cunoasca voia si s-o faca cu bucurie. Sfatul pe care-l da aici Duhul Sfint este ca o aducere aminte de “cinstea” pe care trebuie sa o acorde cei din adunare tuturor celor care se ostenesc pentru Domnul.

III. Inchinaciunea crestina (13:10-16, 18-19)
Este adevarat ca inchinaciunea crestina nu este legata de locuri anumite sau de obiecte de cult si liturghii prestabilite, dar aceasta nu inseamna ca ea este lipsita de continutul simbolizat de toate acestea.
Si noi avem “un altar” (13:10 si noi trebuie sa aducem “o jertfa” (13:15 Evreii traditionali se laudau cu Templul si cetatea sfinta. Crestinul are un locas mult mai bun de inchinaciune asezat in cer si asteapta cetatea viitoare care are temelii de nezdruncinat (13:14). Accentul este pus aici pe parasirea unei forme religioase moarte si lipsite de continut si pe “iesirea afara din tabara” la Hristos, ca sa suferim ocara Lui (13:13). Cititorii acestei epistole erau inclinati sa ramina atasati de Ierusalim si de ritualurile evreiesti. Duhul Sfint le spune categoric sa iasa afara din trecutul iudaic si sa se alipeasca de Hristos: “La ce bun sa mai ramineti in Ierusalim cind Hristos nu mai este acolo?”. Crestinii trebuiau sa se ridice la inaltimea trairii “in Duhul” si sa inceapa “jertfa de lauda”. Aceasta consta in cel putin doua lucruri care sint amintite in text: “rodul buzelor care marturisesc Numele Lui” (13:15 si “binefacerea si darnicia” (13:16).
Al treilea element al inchinaciunii crestine amintit aici este: “rugaciunea” (13:18-19). Ea trebuie folosita ca o pirghie a implinirii planurilor lui Dumnezeu pe pamint.

IV. Nadejdea crestina (13:20-21)
Benedictia aceasta crestina cuprinde in sine toata splendoarea nadejdii care clocoteste in inimile celor credinciosi. Si asta nu numai pentru viata aceasta, ci si pentru cea viitoare.

a. Nadejdea crestina este asezata pe temelia jertfei desavirsite a Domnului Isus, prin care Dumnezeu a facut cu noi pace (13:20).

b. Nadejdea crestina trece prin Hristos dincolo de “invierea din morti”. Marele nostru pastor ne conduce cu bratul lui tare dincolo de moarte, spre viata vesnica. Aceasta este esenta Legamintului vesnic (13:20).

c. Nadejdea crestina este ancorata in lucrarea lui Hristos. Ea este desavirsita in doua directii: in ceea ce El vrea sa faca “in noi” si in ceea ce El vrea sa faca “prin noi”. Cea dintii naste un caracter desavirsit, iar cea de a doua aduce o rodire desavirsita.

Cuvintul “Amin” de la sfirsitul versetului 21 pecetluieste solemn intreg continutul epistolei. El subliniaza in acelasi timp superlativul destinului nostru vesnic si maretia Celui care ne-a chemat la Sine.

“Va rog, fratilor, sa primiti bine acest cuvint de sfatuire, caci v-am scris pe scurt”.
Fara indoiala ca indemnul de incheiere adresat cititorilor nu a fost ascultat decit in parte. Privelistea pe care ne-o arata poporul evreu astazi este una de neascultare si necredinta. Doar “o ramasita” a ascultat glasul Domnului. Fara nici o indoiala insa ca Dumnezeu nu a renuntat sa-si cheme acasa fii dintre evrei. Nu intimplator, ultimele cuvinte ale epistolei vorbesc despre har:

Harul sa fie cu voi cu toti! Amin. “

Supranaturalul biblic

Supranaturalul biblic

Biblia cu explicatii

Biblia este marturia despre Dumnezeul cel viu! El locuieste intr-o lume din care noi am „cazut” prin pacatul lui Adam si Eva. Experimentam acum o existenta restransa la „desertaciune si decadenta”. Viata noastra de acum este lipsita de contactul binefacator cu alte sfere de existenta. Am fost redusi la dimensiuni strajenitor de mici si de insuficiente. Nu mai traim nici macar cat traiau patriarhii inainte de potop, nu mai folosim decat o mica parte din celulele creierului si ne este interzis accesul in dimensiunea „telepatica” sau „hipnotica”. Cum observa cu tristete poetul Costache Ioanid:

„Inainte a fi ceea ce suntem / Am fost aceea ce vom fi,
Caci moartea nu-i o nimicire, / Ci poarta inspre-o noua zi!”

Venita inspre noi din limanul unor existente infinit superioare, Biblia este presarata cu marturii despre experiente si realitati nefamiliare noua, proprii miscarii si dimensiunilor divine. Citim aceste pasaje cu uimire, unii sceptici, altii entuziasmati de anticiparea intrarii viitoare intr-o lume in care vom fi partasi „puterilor veacului viitor”. Pasajele ne vorbesc despre „supranaturalul Bibliei”, sau, cum bine le-a numit cineva, „super-naturalul Bibliei”! Pentru acest domeniu, am inventat o terminologie a noastra, a celor deocamdata neputinciosi. Iata cativa din termenii acestei terminologii a „supranaturalului”:

„Semn” – (lit. „omen” aramaica, „token” in ebraica, „semeion”, „teras”, in greaca). Termenul, impreuna cu sinonimele sale, numeste fenomene neobisnuite cu origine supranaturala, destinate sa atraga atentia, sa avertizeze sau sa incurajeze in credinta. Contextul in care apare da de obicei si semnificatia „semnului” divin.
Contemporanii Domnului Isus I-au cerut un „semn” care sa le dovedeasca divinitatea Sa. El le-a amintit doar despre „semnul proorocului Iona”, care s-a intors printre cei vii dupa ce a stat trei zile si trei nopti in pantecele unui peste mare (Mat. 12:38-40). O minune este un eveniment inexplicabil in conditiile „normale” experientei noastre actuale. Ea este insa foarte fireasca in sfera de existenta a divinitatii. Am putea defini „semnul” (si corespondentul lui, „minunea”) si ca o „intersectie” dintre doua lumi, o patrundere temporara a realitatii dintr-o sfera superioara de existenta in lumea noastra de acum si aici. Magii si vrajitorii Egiptului, care cochetau cu „supranaturalul demonic” au identificat o minune cu exclamatia: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” (Exod 8:19).

Tinand seama de dimensiunile universului „spatiu—timp” in care ne aflam, ne putem da seama ca orice interventie a unei realitati dintr-un univers cu mai multe dimensiuni este un „semn” si pare „inexplicabila” pentru observatorul din universul inferior. Pentru universul liniar nu se poate explica unghiul geometric, pentru universul plan nu se poate explica cum doua linii drepte intersectate mai pot sa se intalneasca o data pe o sfera (asemenea meridianelor imaginare de pe glob), etc. Inchipuiti-va cum am „vedea” intrarea mainii in apa, daca am trai intr-o lume restransa la dimensiunea plana a suprafetei ei: mai intai un punct (varful degetului mijlociu), apoi un cerc care creste (degetul), un cerc si un punct (aparitia degetului inelar), doua cercuri (cele doua degete), doua cercuri si un punct (aparitia degetului aratator), etc. pana cand toate s-ar cumula intr-un oval (sectiunea palmei). Obiectele zburatoare neidentificate (OZN) sunt probabil astfel de „patrunderi” dintr-o lume cu mai multe dimensiuni in lumea noastra.

Minuni – Daca prin minune intelegem ceva neconform cu lumea in care traim si cu legile ei, atunci Biblia este, de la un capat la altul, intesata cu astfel de „minuni”. Insasi procesul creatiei, ne spun cercetatorii de astazi, a fost guvernat de legi inverse celei de a doua legi a termodinamicii. Astazi, in procesul entropiei, toate se descompun, se desfac. Atunci, toate s-au compus, s-au „facut”. Mergand invers pe scara timpului, astronomii au ajuns sa descifreze procesul facerii. Asta pana in primul minut al marii „explozii”. Restul … este o minune indescifrabila!

Minunile savirsite de Dumnul Isus pot si trebuie clasificate in minuni de identificare, minuni de exemplificare si minuni de ajutorare.

Minunile de identificare au fost interventii prin „accelerarea proceselor creatiei”. Prin savirsirea acestor minuni, Isus S-a prezentat drept ceea ce era in Sine insusi: Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, Dumnezeu creator al tuturor lucrurilor. Atunci cind a schimbat apa in vin, Domnul Isus n-a facut altceva decit sa „accelereze” un proces deja existent in „ordinea naturala”. De fapt, prin vita de vie, acest proces se desfasoara „natural” in fiecare an de recolta! La fel si cu inmultirea piinilor sau a pestilor. Din bobul de griu ies multe boabe de griu si din peste se inmultesc pestii!

Minunile de exemplificare au fost minuni „cu mesaj direct”. Vindecarea leprei a fost o ilustratie a curatirii de pacatul mortal. Vindecarea orbirii sau a paraliziei au fost ocazii de a ilustra lucrarea spirituala facuta la nivelul mantuirii sufletului. De fapt, asa cum este aratat in studiul introductiv de la Evanghelia lui Ioan, aceste „minuni de exemplificare” au fost selectionate in numar de sapte in acea evanghelie si asezate in trepte simbolice care explica procesul mantuirii.
Tot in aceasta categorie putem aseza si minunile savirsite de Dumnezeu cu prilejul scoaterii evreilor din Egipt. Fiecare din cele zece plagi a fost indreptata in mod expres impotriva unuia din zeii Egiptului. Prin aceasta cavalcada de minuni, Dumnezeu a demontat „panteonul” Egiptului si l-a facut de ris inaintea tuturor oamenilor.

Minuni de ajutorare au fost ocazii de manifestare a milei si a dragostei divine, un fel de avanpremiera a schimbarilor care se vor produce „in vremurile viitoare”. Venirea lui Isus, ca si revenirea Sa in slava trebuie sa schimbe „trupul starii noastre smerite”, sa ne scoate din imperiul neputintelor si sa ne reaseze in prerogativele plenare ale infierii noastre ca fii ai lui Dumnezeu. In moartea Sa, Isus a luat asupra Lui „toate boalele noastre” si a platit pretul reintrarii noastre in „normalitatea” cerului.

Relatia dintre „semne”, „minuni” si „credinta” a fost si este discutata aprins in cadrul diferitelor scoli teologice. Este suficient sa spunem aici ca noi asezam credinta in Christos inaintea tuturor celorlalte elemente ale vietii crestine. Prin credinta in Christos, noi ajungem sa acceptam existenta minunilor. Reciproca, anume ca prin existenta minunilor putem ajunge la credinta in Christos, este o propozitie mult mai indoielnica.

„Puteri” – (lit. „dunamos” in greaca). Fariseii L-au intrebat pe Isus: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea si cine ti-a dat aceasta putere?” (Mat. 21:23). O minune sfideaza sau suspenda temporar legile fizice ale lumii materiale. Domnul Isus si Petru au umblat pe mare. Elisei a facut sa pluteasca o secure de fier, vindecarile au inversat procesul degenerator sau au recreat materia vie.
„Puterile” si, in special, „peterea lui Isus”, sunt exemple de interventii divine in ordinea decadenta a entropiei din existenta lumii materiale actuale. Astfel de interventii reactiveaza fenomenul „creator”, inversind, deocamdata temporar, niste consecinte evidente ale pacatului.

Apostolul Pavel ne instiinteaza despre „nemarginita putere” pe care a manifestat-o Dumnezeu in invierea lui Christos. Aceiasi „putere a tariei Lui” este astazi la lucru in viata celor „credinciosi”, trecindu-i de la moarte la viata si pregatindu-i astfel pentru intrarea in Imparatia viitoare (Efes. 1:17-21).

Intr-un alt text, autorul epistolei catre Evrei ne spune ca cei care L-au primit cu adevarat pe Christos in viata lor „au gustat Cuvantul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor” (Evrei 6:5).

Manifestarea acestor „puteri” a fost sigiliul care a certificat lucrarea apostolica si a dat autorilor cartilor Noului Testament autoritate in fata contemporanilor si a oamenilor din toate generatiile:
„Semnele unui apostol le-ati avut printre voi in toata rabdarea, prin semne, puteri si minuni care au fost facute intre voi” (2 Cor. 12:12).

„Viziuni” – (lit. „opasis” in greaca). Sunt patrunderi dincolo de dimensiunile spatio-temporale, in lumea sau realitatea pe care vrea Dumnezeu s-o transmita cuiva.

Viziunile pot fi „anticipative”, veritabile calatorii printr-un tunel al timpului, prin care subiectul este proiectat in viitor si facut martor la evenimente care nu s-au petrecut, dar care se vor intampla cu siguranta. O astfel de viziune este descrisa in cartea proorocului Naum. Textul capitolelor doi si trei sunt adevarate scenarii cinematografice, pline de dramatism si activitate: „… Auziti pocnetul biciului, uruitul rotilor, tropaitul cailor, si duruitul carelor! Se arunca navalnici calaretii, scanteiaza sabia, fulgera sulita … O multime de raniti! … Gramezi de trupuri moarte! … Morti fara numar! … Cei vii se impiedica de cei morti! …” (Naum 3:2-3)

Viziunile pot fi „revelatii din alte dimensiuni”, ca acelea ale lui Ezechiel sau ale apostolului Pavel (2 Cor. 12:1-4- „… a fost rapit in rai, si a auzit cuvinte, care nu se pot spune, si pe care nu-i este ingaduit unui om sa le rosteasca …”).

Viziunile pot avea un caracter de „comunicare” intre Dumnezeu si profetii Sai. Iata ce scrie in Numeri 12:6: „Ascultati bine ce va spun! Cand va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui printr-o vedenie sau ii voi vorbi intr-un vis”. O astfel de „vedenie” i-a fost daruita de Dumnezeu apostolului Pavel pentru a-l determina sa treaca in Macedonia (Fapte 16:9).

Telepatie – Este o functie „atrofiata” a sufletului de a intra in contact cu alte persoane aflate la mari distante si de a primi si trimite informatii. Cercetatorii fenomenelor parapsihologice de azi au scos in evidenta existenta acestor potente „latente” in manifestarile organismelor vii. Biblia prezinta acest fenomen intr-un text din Vechiul Testament. Proorocul Elisei a putut auzi de la distanta ce vorbea imparatul Sirienilor cu capeteniile lui in cort: ” … proorocul Elisei, care este in Israel (deci la mare distanta) spune imparatului lui Israel cuvintele pe care le rostesti in odaia ta de culcare.” (2 Imp. 6:8-23).

Antinomie – Daca toti intelegem rationamentele logice, cu paradoxurile si antinomiile avem mai mult de furca! Un paradox este o afirmatie compusa din doua jumatati aparent contradictorii, dar armonizate in urma unei explicatii surprinzatoare. Este paradoxal ca David sa-l invinga pe Goliat sau ca Rahav sa fie in linia stramosilor mesianici. O antinomie este o afirmatie compusa din doua jumatati aparent contradictorii, care nu se armonizeaza decat in sfera intelepciunii divine. Noi putem doar sa o vedem functionand. Iata trei paradigme clasice:

I. Cine a scris Scripturile? Pe de o parte „toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu” , „Caci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, manati de Duhul Sfant” (2 Tim. 3:16; 2 Petru 1:21). Pe de alta parte insa, oameni ca Moise, Samuel, Ezra, Neemia si-au scris cronicile si ele sunt pline de stilul, personalitatea si specificul autorilor lor. Iata ce „motivatie” aseaza Luca in debutul scrierii lui: „Fiindca multi s-au apucat aa alcatuiasca o istorie amanuntita despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, …, am gasit si eu cu cale, …, dupa ce am facut cercetari cu deamaruntul asupra tuturor acestor lucruri de la obarsia lor, sa ti le scriu in sir, unele dupa altele, ca sa poti cunoaste astfel temeinicia invataturilor, pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1:1-4). Scripturile sunt 100% divine si tot 100% produs uman al autorilor lor. Oamenii acestia nu le-au scris intr-o stare de transa, ci in toata puterea facultatilor lor.

II. Cine traieste viata noua in crestinul Nou Testamental? Pe de o parte ni se spune ca „Dumnezeu este acela care lucreaza in noi si ne da dupa placerea Lui si vointa si indeplinirea”, iar pe de alta parte ni se spune: „Dati-va si voi toate silintele!”, „Dupa cum intotdeauna ati fost ascultatori, duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur” (Filip 2:13, 14; 2 Petru 1:5). Ca si Scripturile sau Cuvantul scris, si viata crestina sau Cuvantul trait, este 100% dumnezeiesc si tot 100% omenesc.

III. Cine hotaraste mantuirea? Exista „predestinatie” sau traim dupa „liberul arbitru”? Ne-a ales Dumnezeu „mai inainte de intemeierea lumii” si „nu atarna nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu, care are mila” (Rom. 9:16) sau „oricine va chema Numele Domnului va fi mantuit” (Rom. 10:13)? Spurgeon spunea ca in cetatea mantuirii exista doua inscriptii. Una afara, deasupra portii, pe care scrie: „Oricine vrea, poate sa intre!” si alta tot deasupra porti, dar inauntru, pe care este scris: „Au intrat numai cei alesi!” Cum se poate explica aceasta? Bineinteles ca nu se poate explica. Este o antinomie si ea ne dovedeste ca revelatia Scripturii nu este produsul mintii omenesti, ci este venita spre noi dintr-o lume in care „timpul” nu mai curge ca in lumea noastra, ci are dimensiunile si caracteristicile „vesniciei”!

Atemporaneitatea – Domnul Isus a subliniat incapacitatea noastra de a pricepe dimensiunile vesniciei: „Daca v-am vorbit despre lucruri pamantesti si nu credeti, cum veti crede cand va voi vorbi despre lucruri ceresti? Nimeni nu s-a suit in cer, afara de Cel ce s-a pogorat din cer, adica Fiul omului, care este in cer” (Ioan 3:13) . Cum putea fi Isus, Fiul omului si intre oameni si … in cer? N-ar fi fost mai corect sa spuna: „care a fost in cer”? Criticii au mai remarcat si o alta greseala „gramaticala” in Evanghelie. Isus spune: „Mai inaite sa se fi nascut Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:57). N-ar fi fost mai corect sa spuna: „Eu am fost”? Nu! Pentru ca El era Iehova, Atemporalul, Eternul „Eu sunt Cel ce sunt!”

Multidimensiunile Bibliei – Oamenii de stiinta moderni au intuit ca „realitatea” universului nostru nu poate fi explicata doar prin cele patru dimensiuni ale teoriilor stiintifice clasice (lungime, latime, inaltime, timp). Exista banuiala ca universul nostru s-ar intinde pe cel putin 22 de dimensiuni. Omul neinitiat nu poate „intui” realitatea despre care vorbesc oamenii de stiinta. La fel este si cu unele pasaje din Biblie care par a ilustra un univers multidimensional, cu manifestari care sfideaza intelegerea noastra. Iata citeva din aceste pasaje:

1. Probabil ca dintre multele viziuni ale Bibliei, cea mai socanta este seria de experiente extrasenzoriale traite de Ezechiel. Desi si-a dat toata silinta sa consemneze ceea ce a vazut, intre prooroc si cititor nu exista o comunicare coerenta. Sau el n-a putut spune clar ce a vazut sau noi nu-l putem intelege. Iata un exemplu: „Infatisarea acestor patru roate si materialul din care erau facute, pareau de hrisolit si toate patru aveau aceiasi intocmire. Infatisarea si intocmirea lor era de asa fel incat fiecare roata parea ca este in mijlocul unei alte roate. Cand mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor, si nu se intorceau de loc in mersul lor.” Tot pasajul acesta din Ezechiel 1:1-28 descrie „slava Domnului”. Nici un artist grafic n-a reusit sa redea in desen descrierea facuta de Ezechiel. Cuvintele lui nu gasesc corespondent in experienta si imaginatia noastra.

2. In aceasta categorie a patrunderii dincolo de cele patru dimensiuni ale universului nostru as pune si „intalnirea” dintre Moise si Dumnezeu pe muntele Sinai. Fara indoiala ca Moise a „vazut” acolo „chipul Templului” si „imaginea” uneltelor lui (Exod 25:9;40). Ceea ce ma fascineaza insa este neputinta limbajului nostru de a descrie „realitatea” traita de Moise. Dimensiunile spatiului sunt inghitite de alte dimensiuni superioare, asa ca descrierea se estompeaza si devine confuza: „Domnul S-a pogorat intrun nor, a statut acolo langa el, si a rostit Numele Domnului. Si Domnul a trecut pe dinaintea lui si a strigat: …” Cum a stat langa el si a trecut prin fata lui in acelasi timp noi nu putem pricepe. Intalnirea s-a desfasurat la o intersectie intre lumea noastra fizica si realitatea multidimensionala a lumii de dincolo.

3. La fel este si cu evreii care s-au apropiat sa-l vada pe Dumnezeu. Ne este imposibil sa vizualizam ce au experimentat ei pe muntele intalnirii cu Dumnezeu: „Ei au vazut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir straveziu, intocmai ca cerul in curatia lui” (Exod 24:10).

4. Unul din cele mai gresit citate texte din Biblie este fara indoiala si versetul 7 din Psalmul 7:
„Ingerul Domnului tabaraste in jurul celor ce se tem de El, si-i scapa din primejdie.”
Foarte multi oamenii spun „ingerii Domnului tabarasc in jurul celor care se tem …” Mintea umana nu intuieste ca expresia biblica nu se potriveste cu experienta noastra si tinde imediat sa o modifice. Cum ar putea „Ingerul Domnului” (la singular) sa tabarasca „in jurul” cuiva ? Adevarul biblic se refera la o imbratisare de dincolo de dimensiunile limitatei noastre experienta umane prezente. Revelatia primita de psalmist ne comunica ceva din realitatea multidimensionala a Bibliei.

5. Tot asa, cartea Apocalipsei ne spune ca: „In mijlocul pietii cetatii si pe cele doua maluri ale raului, era pomul vietii, rodind douasprezece feluri de rod, …” (Apoc. 22:2). Un singur pom al vietii va sta in acelasi timp si pe amindoua maluri ale riului si in mijlocul pietii cetatii. Interesant, nu?

Tot in categoria manifestarilor miraculoase specifice unei alte sfere de existenta trebuiesc incadrate si aratarile Domnului Isus de dupa inviere: El a putut sa intre prin usi incuiate (Ioan 20:9), sa cunoasca gandurile de la distanta (Ioan 20:27), sa manance, dar sa nu aiba nevoie de mancare (Luca 24:36-43), sa teleporteze instantaneu trupul sau la mari distante (Luca 24:31), sa se inalte la cer si sa reapara printre ucenici (Ioan 20:17).

Unii oameni au refuzat Biblia pentru ca ea cuprinde lucruri pe care ei nu le pot intelege! Dar asa este normal sa fie! Ea ne vorbeste despre un „dincolo” din care am fost smulsi pentru o vreme si in care suntem chemati cu iubire sa ne intoarcem. De aceea Domnul Isus s-a numit pe Sine: „Calea, Adevarul si Viata”! De aceea El este „Usa”! Supranaturalul Bibliei ne atrage atentia ca nu este totul „aici” si „acum”; ca exista un Dumnezeu infinit mai mare si mai complex decat noi, care ne-a creat si care ne vrea cu gelozie pentru Sine. Marturia Scripturii ne arata ca Acest Dumnezeu a plecat in cautarea omului pierdut si ca El a facut tot ce putea si era necesar ca sa-l mantuiasca. Un singur lucru nu va face insa niciodata Dumnezeu: Sa ne mantuiasca cu forta. Aceasta depinde de tine si de mine.

Zaharia – un preot problematic

Zaharia – un preot problematic

Luca 1:5-25

Introducere:
Undeva pierdut printre magi, pastori si ingeri, in peisajul Sarbatorii de nasterea Domnului se afla si Zaharia. Un studiu asupra vietii lui ne este recomandat de evanghelistul Luca, care a facut cercetari „cu deamaruntul” si a socotit necesar sa ne lase aceste informatii despre preotul neprihanit, ales sa fie tatal premergatorului mesianic: Ioan Botezatorul.

Se poate sa fie cineva neprihanit si totusi sa aibe rugaciuni neascultate? Se poate sa fie cineva credincuios si totusi sa se poarte ca unul lipsit de credinta? Se poate ca sa slujesti Domnului, dar sa nu fi gata sa te pui la dispozitia Domnului?

Acestea sunt intrebari stinjenitoare. Raspunsul la ele se gaseste in acest scurt pasaj plasat ca un preambul al evangheliei lui Luca.

I. Zaharia – un neprihanit neascultat.

Se poate sa fii neprihanit si totusi sa ramii cu rugaciunile neascultate?

In lumea in care a trait atunci, Zaharia este o exceptie fericita. Gasim scris despre el si despre nevasta sa Elisabeta ca „amindoi erau neprihaniti inaintea lui Dumnezeu si pazeau fara pata toate poruncile si toate rinduielile Domnului” (Luca 1:6). Versetul imediat urmator ne spune ca cei doi „n-aveau copii, pentru ca Elisabeta era stearba; si amindoi erau inaintati in virsta.”

Priviti-i cu simpatie! Doi oameni batrini ca doi pomi tomnateci cu ramurile goale. Cuibul casei lor nu cunoscuse ginguritul de copil. Dumnezeu le refuzase bucuria dobindirii de copii. Mai ales in contextul cultural de atunci, aceasta semana cu o pedeapsa divina si era motiv de rusine si ocara (Luca 1:25).

II. Zaharia – un preot cu o problema

Urmasii lui Aaron erau pe atunci cu miile. Multimea de preoti era impartita in cete care se succedau lunar in indeplinirea indatoririlor de la Templu. Din cauza numarului mare, majoritatea preotilor nu aveau sansa de a intra in Templu pentru slujire. Ca sa intri in locul sfint, trebuia sa ai sansa de a fi tras la sorti. Un preot avea dreptul sa intre o singura data in slujirea din interiorul Templului. In anul si luna aceea, sortul a cazut tocmai pe Zaharia. Fara indoiala ca bucuria i-a fost mare. Totusi, din inaltimea cerului Dumnezeu vede uraganul care se zbatea in inima neprihanitului preot si trimite un inger cu o veste buna. Ce vazuse Dumnezeu in sufletul lui Zaharia?

Problema lui Zaharia era una de credinta si credibilitate. Cum putea el, un om care toata viata s-a rugat pentru un copil si nu a fost ascultat de Dumnezeu sa duca rugaciunile oamenilor de afara si sa le aseze pe altar. „In ceasul tamiierii, toata multimea norodului se ruga afara” ne spune Luca (Luca 1:10). Inauntru, Zaharia, cu inima indoita punea cererile norodului pe altarul rugaciunii. Tamiia se ridica in sus, dar Zaharia ezita sa iasa afara. Preotul avea o problema: cum sa le spuna oamenilor ca Dumnezeu le-a ascultat rugaciunile cind el insusi era un om cu rugaciunile neascultate?

Despre toata aceasta paradoxala situatie aflam din cuvintele ingerului. Iata ce-i spune el lui Zaharia:

„Nu te teme Zahario; fiindca rugaciunea ta a fost ascultata. Nevasta ta Elisabeta iti va naste un fiu, caruia ii vei pune numele Ioan” (Luca 1:13).

II. Zaharia – un credincios necredincios

Al treilea lucru pe care-l observam la Zaharia este socanta sa lipsa de credinta. „Din ce voi cunoaste lucrul acesta? Fiindca eu sunt batrin si nevasta-mea este inaintata in virsta” (Luca 1:18). (Observati ca despre un barbat se poate spune ca este „batrin”, dar despre o femeie poti spune doar ca este „inaintata in virsta”!).

Remarcati cit de „scandalizat” este ingerul de raspunsul lui Zaharia: „Eu sunt Gavril, care stau inaintea lui Dumnezeu; am fost trimis sa-ti vorbesc si sa-ti aduc aceasta veste buna!”

Altfel spus: „Eu vin la tine din fata lui Dumnezeu. La noi, Dumnezeu spune si … se face! Cum de indraznesti tu, un fir de praf al pamintului sa pui la indoiala cuvintele Celui Atotputernic!”

Inecat de necredinta, Zaharia se afla in rindul altor credinciosi cu credinta pusa la incercare. Nu uitati de Avraam si de Sara. Aduceti-va aminte de reactia lor la primirea unei vesti asemanatoare.

Ca si in cazul lui Avraam si al Sarei, si in cazul lui Zaharia, Dumnezeu procedeaza cu ingaduinta pedagocica. Pedeapsele hotarite de El sunt lectii pline de intelepciune si de … ironie. Nu uitati ca fiul lui Avraam avea sa fie numit Isaac, care tradus inseamna „fiul risului.” Numele ales de Dumnezeu avea sa sune usturator in casa patriarhului. „Fiul Risului vino aici, Fiul Risului fa cutare lucru …”

In cazul lui Zaharia, pedeapsa pentru necredinta este parca si mai plina de ironica disciplinare in dragoste. Dumnezeu spune: „Ai cerut un semn, de semne vei avea parte pina ce se va naste copilul!” si Zaharia a ramas mut chiar in clipa aceea: „Cind a iesit afara, nu putea sa le vorbeasca … El le facea SEMNE intr-una si a ramas mut” (Luca 1:22). Ocara aceasta avea sa fie ridicata de peste Zaharia doar dupa nasterea copilului: „Si au inceput sa faca semne tatalui sau, ca sa stie cum ar vrea sa-i puna numele. Zaharia a cerut o tablita de scris si a scris, zicind: …” A scris, zicind … I-a revenit vocea in momentul in care si-a asezat pe tablita propria declaratie de credinta: „Numele lui este Ioan” (dupa cuvintele ingerului).

Un neprihabit neascultat, un preot cu o problema, un credincios fara credinta. Ce invatam din toata aceasta intiplare cu Zaharia?

Iata citeva concluzii posibile:

1. Dumnezeu nu ne asculta dupa cum cerem noi, ci dupa hotaririle lui intelepte!
Cind Dumnezeu spune un „Nu!” la nivelul cererilor noastre, El spune un „Da” la un nivel infinit superior al hotaririlor Lui. Daca le-ar fi dat lui Zaharia si Elisabetei un copil atunci cind au cerut ei, cei doi a fi avut soarta tuturor parintilor anonimi din istorie. Dumnezeu hotarise insa ceva mult mai mult pentru acesti doi oameni neprihaniti. Ca rasplata pentru ascultarea lor, Dumnezeu li l-a daruit pe „cel mai mare om nascut din femeie”, pe Ioan Botezatorul.

2. Dumnezeu cunoasteproblemele inimii noastre si este gata sa le raspunda.
Pentru a linisti cugetul lui Zaharia, Dumnezeu a fost gata sa trimeata un inger. Pentru tine si pentru mine, Dumnezeu L-a trimis pe insusi Fiul Sau, iar astazi avem cu noi pe insusi Duhul Sfint! Cit de bun si gingas este Dumnezeu cu cei care se incred in El!

3. Ai grija atunci cind esti ispitit sa ceri semne!
S-ar putea sa le primesti, dar s-ar putea sa te si coste! Uita-te la patania lui Avraam, uita-te la ce a patit Zaharia si … crede! Orice ascultare imediata ne scuteste de agonia pedepselor pedagogice. Cind ne mai pedepseste, Dumnezeu nu o face pentru pacatul savirsit de noi (pentru aceasta a platit Isus pe cruce), ci pentru educarea caracterului nostru si pentru evitarea viitoare a greselilor.

Pentru exegetul atent, intrebarea care se ridica este: „De ce a ales Luca sa aseze acest episod semnificativ la inceputul Evangheliei sale? Unul din raspunsurile posibile este si ca Luca se pregatea sa scrie unora care nu l-au avut pe Dumnezeu in experienta lor obisnuita. Destinatarii epistolei erau crestinii dintre Neamuri, poate grecii. Episodul poate fi o avertizare a celor care au religiozitate, dar n-au intimitate cu adevaratul Dumnezeu; un fel de proclamare a faptului ca religiozitatea este simpatizata de Dumnezeu ca pornire pozitiva, dar ea trebuie depasita si implinita printr-o intilnire personala cu Dumnezeul cel viu si cu mesagerii Lui binevoitori.

Zaharia inseamna in traducere „Dumnezeu si-a adus aminte.” Fie ca lectiile invatate din acest episod al vietii lui sa ne ramina in memorie pentru umblarea noastra cu Domnul.