Doctrinele biblice – Ionel Truta

Doctrinele biblice – Ionel Truta- Format A5. 576 pag.
Cartea aceasta apare la o vreme de mari confruntari intre invatatura curata a Bibliei si cea otravitoare a lumii, intre revelatia Scripturilor si invataturile omenesti, in lupta dintre adevar si minciuna. Apostolul Petru spunea ca ereziile nimicitoare ii vor face pe multi sa se lepede de Stapinul care i-a rascumparat. Deci, poporul lui Dumnezeu are nevoie azi de o lumina clara si de un discernamint spiritual corect in a deosebi lumina de intuneric.

Trebuie sa fim gata sa raspundem celor ce ne cer socoteala de nadejdea care este in noi. De aceea, avem nevoie de aceasta carte, scrisa cu multa sirguinta si intelepciune de un stralucit teolog si predicator, care s-a stins prea devreme dintre noi.
www.edituraagape.ro

Amintiri cu sfinti – Nicolaie Tonoiu

Cand, dupa ani grei de suferinte si persecutii, fratele Tonoiu si-a facut bagajele si a plecat din tara ca sa se stabileasca in sanul minusculei comunitati de crestini din Los Angeles, multi au privit aceasta mutare ca pe o „pierdere”. Unul dintre cei care l-au gazduit in primele zile in California l-a si intrebat chiar: „Frate Tonoiu, locul dumneavoastra era inca intre multimile de credinciosi din Romania. Ce-o sa faceti dumneavoastra aici?”

Raspunsul dansului a fost uimitor si a devenit foarte repede „proverbial” printre cei chemati la umilinta exilului: „Am venit sa ajung „nimic”. In tara nu ma lasau fratii, ma imbulzeau Bisericile si-mi dadeau mereu impresia ca sunt „cineva”. Dumnezeu vrea sa ma faca „nimic”, ca pe Apolo si pe Pavel. Vreau sa ajung si eu ca ei, un „nimic” in ochii mei, ca sa ma pretuiasca mai mult Domnul Christos!

L-am avut printre noi o vreme, l-am rugat de multe ori sa ne predice la Biserica noastra dintr-un „garaj” amenajat ca sala de adunare. Ne-a predicat insa foarte rar. Raspundea cel mai adesea: „Puneti pe altul. Eu am venit sa ascult si sa ma bucur cu voi.”

De vorba cu batranii – Ghita Rusnac

De vorba cu batranii – Ghita Rusnac

Se spune in popor ca un neam care nu stie sa-si pretuiasca inaintasii va dispare cu timpul in negura vremii. Si nu este de mirare faptul ca de-a lungul secolelor scurse de la facerea omului, Dumnezeu a ingaduit sa traiasca sub soare, oameni cu nume pe care i-a ales si i-a folosit din plin in realizarea planurilor lui marete. Ma gandesc acum la Avraam, la Moise sau la Noe, oameni care nu au fost cu nimic mai prejos ca David, Daniel sau Ieremia. Toti acestia au fost oameni obisnuiti care s-au nascut au trait si au murit, dar ceea ce-i deosebeste de marea de oameni printre care au umblat, este modul cum s-au raportat ei la Dumnezeu si la felul in care au inteles ei sa-L slujeasca pe singurul Dumnezeu adevarat.

Acesta pare a fi secretul existentei omenesti si a tot ceea ce te poate propulsa in randurile oamenilor cu nume bun, a oamenilor care si-au inteles menirea. Este o datorie de onoare pentru noi cei din generatia tanara, sa cautam pe cei ce au batatorit cararile pe care umblam noi astazi, sa le stim idealurile de care au fost animati, sa le cunoastem poverile care i-au istovit de-a lungul anilor si de ce nu sa le multumim pentru darzenia cu care au stiut sa lupte pentru a lasa urmasilor un model de viata si o mostenire de care nu le este rusine.

Avem si noi, in poporul roman, destule nume, care, atunci cand le auzim rostite, aduc cu ele un suvoi de amintiri placute, o multime de evenimente cruciale in dezvoltarea lucrarii lui Dumnezeu pe meleagurile noastre.

Iata de ce in seara zilei de 12 iunie, impreuna cu fratele D.G. ne aflam in casa fratelui Ghita Rusnac din Cotu-Dobei, incercand sa stoarcem din memoria celor 7 decenii si jumatate de viata, cele mai semnificative evenimente si imprejurari care au facut din el un inaintas, demn de cinstea si respectul nostru, a generatiei tinere.

S-a nascut la Banesti, in 1924, intr-o familie care avea sa numere nici mai mult nici mai putin de 10 copiii. Fiind cel mai mare dintre copiii si traind intr-o perioada de timp marcata puternic de urmari ale primului razboi mondial, a avut o copilarie plina de lipsuri si impovarata de nevoi. A muncit alaturi de tatal sau Andrei, om gospodar, respectat, in satul natal, deoarece avea patru clase si facea parte din Consiliul Bisericesc si cel Scolar.

Nu s-au sters din memoria fratelui Ghita, clipele cand tatal sau venea seara si la lumina lampii le citea copiilor si sotiei paginile vechi ale Scripturii, carte scoasa de tatal sau dintr-un vas cu apa fiarta, unde o vecina o aruncase cu mare necaz ca fiul ei nu vrea sa se pocaiasca. Multa vreme, aceasta Biblie veche a fost cartea cea mai citita si indragita in familia lui; implinise doar 6 ani si cu mare bucurie citea in ea silabisind, titlul partii a doua, Noul Testament.
Surpriza a aparut in viata familiei lor dupa catva timp si decizia tatalui sau de a cerceta Biblia cu atentie a atras dupa sine alte cateva schimbari in viata lor: renuntarea la inchinarea la icoane, renuntarea la bautura si tigari si decizia de a cauta pe cei ce se adunau prin case si formau nuclee de credinciosi adevarati.

Printre cei care au influentat profund aceasta noua orientare a familiei lui se numarau la acea vreme nume ca: fr. Alecu Stamateanu din Banesti, fr. Neamtu din Veresti, fr. Grigore Pop, Simion Paius si altii. Si acum, cand ne povesteste, inima fr. Ghita vibreaza de bucurie la amintirea clipelor petrecute in preajma acelor credinciosi, la rugaciunile sau cantarile pe care le inaltau cu totii spre slava lui Dumnezeu.

Un lucru semnificativ pentru noi toti ar vrea sa fie dupa spusele fratelui nostru, acea colaborare stransa si dezinteresata dintre fratii baptisti si cei c.d.e in lucrarea de inaintare a evangheliei si formare de noi biserici noutestamentale. Asa se face ca in jurul anilor 1923-1924 se infiinteaza in Banesti adunarea Crestina dupa Evanghelie, care folosea ca loc de desfasurare a serviciului religios casa fratelui Sabie Gheorghe.
Cuvantul lui Dumnezeu se raspandea cu putere si multi oameni, constienti de intunericul in care au fost tinuti de preotii ortodocsi, veneau la aceste intruniri si ramaneau strapunsi in inima. O dovada in acest sens este si va ramane in memoria urmasilor, sotia fratelui Costica Lazar din Prelipca, venita desculta la Veresti pentru a se convinge personal de ceea ce face sotul ei la intalnirile fratesti. In acea seara cuvantul lui Dumnezeu a patruns in inima ei, a ramas credincioasa Domnului, slujindu-L cu credinta de-a lungul anilor ce au urmat.

Dar anii se scurgeau asa de usor si vremea cand fr. Ghita trebuia sa-si faca un viitor il duce pe meleagurile galatene, unde incearca sa faca, mai intai, o scoala de radiolocatie, apoi de aviatie. Dar Dumnezeu avea alte planuri pentru el. Asa ca se intoarce acasa si in 1945 pe 3 septembrie se casatoreste cu Aneta, o fiica a fratelui Costache Ptop din Banesti. Nimeni nu banuia atunci ca aceasta noua familie va aduce pe lume 12 copii, iar acum familia numara aproape 70 de suflete. Este desigur inutil sa mai spunem ca n-a fost deloc usor sa te implici si in lucrarea lui Dumnezeu si sa dai, in acelasi timp societatii si comunitatii fratesti oameni destoinici, femei pline de viata si bune gospodine, asa cum se prezinta astazi printre noi cei ce au crescut in casa fratelui Ghita Rusnac.
Inca din iarna anului 1945 fr. Ghita clocotea de dorinta de a lucra in via Domnului. Asa se face ca participa la Ploiesti la un studiu biblic ce a tinut doua saptamani. Acolo a avut prilejul sa se echipeze sa-si formeze cateva planuri cu privire la noua lui misiune in zona.
In vara anului urmator, se hotaraste impreuna cu sotia sa se stabileasca in Cotu Dobei, unde mai erau doar doua familii de crestini. Acolo pun bazele unei adunari care, in timp, a devenit un loc pe unde treceau periodic frati renumiti si bine pregatiti. Acestia, prin studii biblice aprofundate, formau si pregateau noi lucratori in via Domnului. Sunt de neuitat serile petrecute aici in rugaciune si cercetarea Scripturilor in preajma unor oameni ca: Florea Moisescu, David Teodorescu, Panaitescu si altii asemenea lor.

Fiind un om cu o viziune larga si daruit de Dumnezeu cu o inima devotata lucrarii Sale, fr. Ghita face multe deplasari prin tara. Printre orasele vizitate se numara si Adjud, unde acest frate a petrecut clipe minunate impreuna cu parintii mei, cu fratii Capsuneanu, Richard Wurmbrand, Ciortan N. si Priscu din Brasov. Sunt oare aceste amintiri necesare? Au ele vreun rost in viata noastra plina de neprevazut si de durere? Eu cred ca da.
Nu lipsesc de pe pelicula celor sapte decenii si jumatate nici momentele de lupta incrancenata cu oamenii pe care vrajmasul nostru i-a ales ca sa-i prigoneasca pe crestini. Printre cei care nu au fost ocoliti de valurile prigoanei sa numara: Mitruta Balan, Ispir Lazar, Grigore Potop, Petrica Pascaru…
Sub conducerea primului ministru din acea vreme (1937 – 1938), patriarhul Miron Cristea si preotii ortodocsi impreuna cu jandarmii au inceput o campanie sustinuta de persecutie impotriva credinciosilor care se adunau prin case. Adeseori erau chemati la post si incolonati pentru a fi dusi la Curtea Martiala spre judecare; alteori erau luati cu forta chiar din timpul de partasie, incatusati si batuti sau schingiuiti in beciurile Jandarmeriei. Cu toate aceste presiuni, Dumnezeu a demonstrat de fiecare data ca dragostea biruie. Uneori chiar persecutorii erau castigati pentru Domnul prin rabdarea credinciosilor.
Au urmat apoi anii grei de lupta surda cu oamenii securitatii care incercau pe toate caile sa se infiltreze intre frati si sa le supravegheze activitatile. Pentru aceasta, securistii puneau in fruntea credinciosilor persoane care erau gata sa colaboreze cu ei. Asa se face ca unele adunari marginalizau persoanele alese si daruite de Dumnezeu pentru a conduce bisericile locale, promovand in aceste functii pe cei aserviti regimului. Este si acesta un episod trist al istoricului adunarilor noastre. Acest fapt nu ne da dreptul sa dam inapoi, ci dimpotriva, ar trebui sa ne dea de gandit si sa ne mobilizeze pe noi, cei din veacul XX la vegherea cu toata seriozitatea la buna randuiala a bisericilor locale.

Fratele Ghita este si astazi la datorie. Nimic nu-l preocupa mai mult decat adunarile atacate de curente de invataturi straine si cele nou infiintate care duc lipsa de lucratori. De aceea, el nici acum nu are timp sa se incurce cu treburi mai putin importante.
Desi este greu de oprit avalansa de amintiri pe care i-am starnit-o prin vizita noastra, am reusit sa incheiem discutia cu cateva sfaturi si recomandari pentru cititorii revistei noastre. Desigur, nu putea sa fie altceva mai important, in gandirea fratelui Ghita, decat cercetarea aprofundata a Cuvantului lui Dumnezeu dublata de o aplicare riguroasa in contextul social actual. In caceasta ordine de idei, am fost impresionati sa auzim din gura lui cuvinte de apreciere la adresa Institutului Biblic Timotheus din Bucuresti. Totodata, el a apreciat si celelalte forme de studiu in care se pregatesc oameni cu o inalta tinuta morala si spirituala si cu un bun fundament teologic si practic, care sa stea in fruntea bisericilor noastre.

Si pentru ca harul lui Dumnezeu sa prisoseasca peste adunarile noastre, un lucru necesar si dorit de noi toti trebuie sa fie respectul acordat de cei tineri celor in varsta, astfel incat si unii si altii sa facem cinste Tatalui Ceresc. Ne-am despartit cu greu de fratele Ghita si sora Aneta, care timp de mai bine de doua ore ne-au rascolit fiintele si ne-au provocat, prin exemplul lor de viata, la consacrare in slujba lui Dumnezeu.

„Vieti transformate” – Octavian Luncan

Din emisiunea „Vieti transformate” – OCTAVIAN LUNCAN

OCTAVIAN LUNCAN

Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc – Radio Vocea Evangheliei Suceava. Difuzat in emisiunea „Vieti transformate”
………………….
Octavian Luncan:
Am traversat soseaua, si dupa ce am facut 2 pasi in campul din dreapta, intre maracini si fan necosit ce era pe langa santul acela, m-am impiedecat de un obiect si m-am prabusit cu fata in jos. Prima reactie a fost sa injur. Ochii mi-au cazut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulatie.
Dar, ca sa intelegeti lucrarea si minunea lui Dumnezeu, pe placuta din mijlocul crucii am vazut scris: LUNCAN OCTAVIAN, nascut in 9 Februarie 1953, decedat in 1989.
Pe mine ma cheama LUNCAN OCTAVIAN si sunt nascut in 9 Februarie 1953.
…………………………………………………………………………………..
Ioan Ciobota:
Grupul muzical “Sonor” s-a constituit in deceniul al optulea; au cantat la nunti si diferite ocazii in zona Hategului, Hunedoara si Deva.
Astazi grupul se numeste “Harul”, si-au schimbat si numele si stapanul si canta doar pentru gloria lui Dumnezeu.
Va prezentam istoria adevarata, tulburatoare si extraordinara a vietii d-lui OCTAVIAN LUNCAN, unul dintre membrii acestui grup.
…………………………………………………………………
Daniel Grigoriciuc, reporter:
– Ce v-a determinat sa renuntati la vechiul mod de traire, de viata si sa fiti parte a unui grup vocal crestin?
Un membru al grupului (Titel Munteanu): In urma cu 8 ani si jumatate, ne pregateam sa mergem la o nunta la Deva, si bateristul formatiei, care avea un frate crestin la Biserica Crestina Baptista din orasul Hateg, la acea intrunire, inainte de a pleca la nunti, noi intotdeauna ne intruneam si puneam la cale “planul de bataie”. Ne trezim cu acest om ca ne cere o Biblie, pe motiv ca au trecut aproape 20 de ani de cand suntem impreuna si nu s-a intamplat nimic rau cu noi si am umblat pe aproape toate drumurile tarii fara sa ni se intample nici o nenorocire, iar el motiva ca aceasta a fost numai pentru ca Dumnezeu ne-a purtat de grija.
Pentru noi a fost ceva iesit din comun, niciodata nu l-am auzit vorbind de Dumnezeu. De fapt niciunul dintre noi nu aveam timp de Dumnezeu. Eram orbiti de placerile lumii, n-aveam noi timp de Dumnezeu si acum dintr-o data, ne trezim cu el ca ne cere o Biblie. Eram in apartamentul unuia dintre noi, ne-a luat putin timp pana sa gasim o Biblie, si el a luat Scriptura in mana si a deschis-o in fata noastra. A fost pentru prima data cand Dumnezeu ne-a vorbit astfel, dupa aproape 20 de ani:
“Ajunge in adevar ca in trecut ati facut voia neamurilor si ati trait in desfranari, in pofte, in betii, in ospete, in chefuri si in alte slujiri idolesti neingaduite.”
Era exact viata noastra, si Dumnezeu a gasit cu cale sa ne avertizeze: “Ajunge!”.
Acesta a fost de fapt inceputul cercetarii noastre.
Octavian Luncan: Marturisesc ca nu L-am cunoscut pe Dumnezeu. Am lucrat in armata pana anul trecut, ca ofiter. Eram comandantul unei fanfare militare si in cei 8 ani de scoala militara pe care I-am petrecut in Bucuresti, n-am auzit vorbindu-se despre Dumnezeu, dimpotriva, am citit “Biblia hazlie”, am scris poezii in care ma declaram ateu si nici n-aveam nevoie de existenta lui Dumnezeu in viata mea.
Am ajuns la 38 de ani, in timpul liber, sambata, duminica cantam la saxofon, si cantam binisor la instrumentul acesta, fapt pentru care eram mereu si mereu solicitat. Se platea bine, aveam bani la o nunta mai mult decat tot salariul meu de ofiter. Am fost mai rau si mai apasat de multe poveri ascunse decat ceilalti membri ai grupului. Acum am 47 de ani. Lucrurile acestea se intamplau in vara anului 1990. Chiar acolo, in mediul in care ne duceam noi viata de placere si de distractie, acolo s-a coborat palma Lui sfanta si de acolo ne-a smuls.
Veneam de la o nunta de la Petrosani, duminica spre amiaza, dupa ce cantaseram de sambata de la amiaza. Intre 2 sate, am oprit sa impartim banii. Am oprit masina pe dreapta drumului, am treversat campul in stanga, am pus lada de bere intre noi, cu tigarile in gura, cu glume, imparteam la bani, ne depanam amintirile si aventurile de la ultima distractie. In timpul acela s-a intamplat ceva nemaiintalnit in viata mea.
Undeva in adancul sufletului meu, am auzit un glas foarte cald si ciudat, vorbindu-mi raspicat: “Scoala-te si du-te in partea dreapta.” M-am ridicat dintre ceilalti, am avut o reactie rapida – primul lucru am simtit vinovatia tigarii. Am aruncat tigara din mana (fumam foarte mult – sudam tigara de tigara, la o nunta poate si 3-4 pachete, de asemenea beam foarte mult – ma laudam ca pana la miezul noptii imi faceam partea cam 2 kilograme de alcool si nu ma-mbatam).
In momentul acela am simtit ca trebuie sa execut comanda acelui gand care mi-a vorbit. Am iesit dintre colegi, am traversat soseaua prin spatele masinii si dupa ce am facut 2 pasi in campul din dreapta, intre maracini si fan necosit ce era pe langa santul acela, m-am impiedecat de un obiect si m-am prabusit cu fata in jos. Prima reactie a fost sa injur, pentru ca Il injuram pe Dumnezeu cu multa usurinta, din orice suparare. N-am mai apucat s-o fac din ziua aceea niciodata. Au trecut 10 ani si spun: “Slavit sa fie Dumnezeu”. De atunci nu L-am mai blestemat niciodata.
Ochii mi-au cazut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulatie. Candva murise in locul acela un om. Sunt pline drumurile tarii de asemenea semne, in care oamenii si-au pierdut viata. Dar, ca sa intelegeti lucrarea si minunea lui Dumnezeu, pe placuta din mijlocul crucii am vazut scris: “LUNCAN OCTAVIAN, nascut in 9 Februarie 1953, decedat in ’89.”
Ma numesc LUNCAN OCTAVIAN, sunt nascut in 9 Februarie 1953. “Ce coincidenta” – acesta a fost primul gand care m-a cercetat. Ce coincidenta, ce minune intr-un fel, extraordinar! Dar ce coincidenta ca tocmai in locul acela oprisem masina. Daca am mai fi facut vreo 10-15 metri in fata sau in spate, de buna seama ca niciodata n-as fi gasit crucea aceea, ascunsa de altfel in buruieni. Dar ce coincidenta a fost glasul care m-a ridicat pe mine dintre ei, sa pasesc in partea dreapta, sa dau fata cu acea imagine.
In timp ce aceste lucruri ma uimeau, aceasta coincidenta, mi-am amintit ca am avut 7 accidente cu masina in cei 20 de ani de cand conduceam. Intr-un accident am facut zob masina, chiar am primit de la ADAS o alta masina si nu mi-a cazut un fir de par din cap.
O alta intamplare era faptul ca fusesem otravit cu ciuperci, am stat 18 zile in spital in vara anului ’87, am fost in coma cateva zile, intre viata si moarte. Si acum eram sanatos, in putere, cantam, distram lumea si ma bucuram de sanatatea mea. Ce coincidenta.
A venit un gand care m-a cercetat: “Cu ce eram eu mai bun decat acel tiz al meu, care era mort in locul acela? Cu ce fusese el mai rau decat mine, ca sa moara si eu sa traiesc?” Aceste ganduri ma framantau si in timp ce eram uimit de ce se intampla, am auzit inlauntrul meu din nou vocea aceea, galsul acela: “Astazi este duminica. Tu…de unde vii?” M-am speriat, m-a luat o teama pentru ca simteam pentru prima data vinovatia indiferentei care o simteam fata de duminica. Stiam ca duminica este ziua cand oamenii merg la biserica. Eu de 20 de ani duminica veneam acasa, mai treaz, mai baut, mai bucuros, mai suparat, depinde ce relatii ma aflam cu mediul in care “munceam”. De 20 de ani n-am gasit cu cale sa ma gandesc ca altii duminca vin de la biserica sau se duc la biserica.
In timp ce simteam rusinea fata de aceasta stare a mea intima, am auzit a 3 oara glasul acela extraordinar: “Aceasta este cantarea de lauda pe care mi-ai promis-o in timpul revolutiei, cu frica mortii in inima ta?” ATUNCI MI-AM ADUS AMINTE, si am priceput ce s-a intamplat. In timpul revolutiei mi s-a intamplat un lucru extraordinar. Primisem misiunea, cu un tanar ostas, sa pazim un obiectiv militar, de pe acoperisul unei cladiri cu 4 etaje. Era vorba de arestul garnizoanei unde erau inchisi generalii Nuta si Mihalea. De undeva a venit un ordin, in care se preciza ca un grup de 30 de elicoptere va ataca unitatea noastra, ca sa-i salveze pe cei 2 generali. Ultimul semnal care l-am primit prin statia radio a fost ca au trecut de Sibiu si in 13 minute vor fi pe noi. Si inima dar si hainele imi tremurau de frica, imi era frica de moarte.
Tanarul ostas m-a „citit” si cu o privire senina s-a apropiat de mine si mi-a spus: „Domnule locotenent-major, va este frica de moarte?”. I-am raspuns ca da, si imi pare rau sa mor la 38 de ani, ca am 2 fetite acasa. M-a apucat de dupa umeri, ca si cum el ar fi fost superiorul iar eu subalternul, m-a dus la coltul cladirii unde el descoperise o gaura acoperita cu o bucata de tabla, urma unui cos de fum care a fost daramat. Mi-a spus: „Daca va inghesuiti bine, eu va acopar cu aceasta tabla si daca vin elicopterele nu veti fi reperat.” In prima clipa am vrut sa sar in adapost, pentru ca minutele trecusera, din 13 mai erau doar cateva. Dar un gand m-a retinut, si i-am spus: „Tinere, dar tu ce vei face?” Mi-a raspuns: „Domnule, fiti linistit, eu imi voi face datoria, dar daca mor, eu stiu unde ma duc, iar d-vs. veti avea timp sa mai traiti, sa va intoarceti la Dumnezeul meu.” „Tinere, sunt uimit de ce-mi spui, dar mai mult ma uimeste dragostea ta fata de mine. Tu esti in stare sa-mi oferi adapostul tau de scapare mie, pe care nici macar nu ma cunosti. Tu-mi oferi mie sansa vietii tale, esti gata sa mori in locul meu. Cine te-a invatat pe tine sa-ti dai viata pentru aproapele tau?” El mi-a raspuns: „Eu am invatat in Biserica crestina din Alba-Iulia, de unde vin. Am invatat ca a-ti da viata pentru aproapele tau inseamna a trai pentru Dumnezeu.”
In cateva secunde s-a prabusit in mintea mea o scoala, o viata in care am invatat multe despre patriotism, despre datorie fata de tara, fata de aproapele, despre morala, despre echitate. Eu m-as fi bagat in gaura aceea ca sa scap, si tanarul de 20 de ani si-ar fi dat viata pentru mine.
Mi-am amintit cum imi bateam joc de bunica mea, si ii spuneam ca nu exista Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama ca exista un Dumnezeu care inalta oameni mici, ii face mari. M-am vazut un gunoi, un nimeni in fata acelui tanar care era pentru mine un munte de om. N-am mai avut curaj sa intru in adapost, pentru ca imi era rusine de el.
El s-a retras intr-un colt, s-a rugat, apoi a venit in fuga si mi-a spus „Domnule locotenent-major, sa stiti ca nu se va intampla nimic si in cateva minute vom fi jos.” „De unde stii tu?” „In timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit ca nu se va intampla nimic.” „Cum adica ti-a vorbit Dumnezeu? Iti vorbest Dumnezeu tie?” „Da, Dumnezeu vorbeste prin Duhul Sfant. Duhul Sfant este telefonul lui Dumnezeu asezat in inima noastra, prin care comunicam cu El.”
Mi-am zis: „Doamne, ce lucruri.” Eram uimit peste masura, dar chiar atunci a sunat statia radio: „Coborati, alarma inceteaza.” In timp ce coboram scarile cladirii aruncam cascheta in sus de bucurie, il sarutam pe tanarul acela si ii spuneam: „Baiatule, eu sunt compozitor, si iti promit ca prima cantare care va iesi din gura mea va fi spre Slava Dumnezeului tau. El mi-a spus: „Sa nu uitati niciodata ca nu mie mi-ati promis, ci lui Dumnezeu care ne-a scapat de moarte.”
Acest tanar s-a eliberat dupa 2 saptamani, dar intre noii recruti era un baiat tot din Alba Iulia, care era un frate in Crisots cu acest tanar cu care eu am fost pe acoperis. Acest nou recrut m-a cautat si mi-a spus: „Ati compus cantarea de lauda, pe care i-ati promis-o lui Dumnezeu?” Mi s-au inmuiat picioarele. Timpul a trecut, dar eu nu am compus cantarea de lauda. Stateam ore intregi in fata pianului si incercam dupa toate legile compozitiei pe care le cunosteam. Am fost premiat la Cantarea Romaniei an de an si editie dupa editie, cu tot felul de cantari de slava. Stiam toate principiile compozitiei unei cantari de slava, dar nu venea cantarea de lauda pentru Dumnezeu.
Am continuat sa cant cu grupul Sonor la tot felul de nunti si petreceri. Aveam salariul aproape pe jumatate mai mic decat plata la o nunta si am uitat de cantarea de lauda.
………………………..
Si iata-ma acum pe marginea unei sosele, in fata acelei cruci, unde murise acel tiz al meu. Am inceput sa plang cu toata puterea, stand ingenuncheat la pamant. Colegii m-au vazut cazut si au venit spre mine. M-au ridicat de umeri si m-au intrebat: „Ti-e rau? Ai baut?” Bateristul formatiei i-a facut semn cu mana: „Lasa-l in pace, cred ca s-a stricat de cap.”
Eu le-am raspuns: „Baieti, nu stiu ce s-a intamplat cu mine, dar eu de astazi ma despart de voi. Ma duc acasa la Deva si ma pocaiesc.” Am ajuns acasa si cand am intrat pe usa, m-am aruncat in genunchi in fata sotiei mele, cerandu-mi iertare pentru viata duplicitara pe care o duceam fata de ea, si spunandu-i ca eu vreau sa ma pocaiesc. Ea s-a suparat, chiar s-a pronuntat cuvantul divort. „Eu nu las religia mea” mi-a spus ea, „du-te unde vrei, divortam. Nu te gandesti la cei 2 copii? Vor fi marginalizati. Tu stii bine cine sunt pocaitii, ce categorie inferioara de oameni sunt.” Atunci n-am putut sa-i raspund decat sa plang. Ea fusese secretara de partid pe intreprindere, facea parte din comitetul judetean de partid, a fost la Congresul al XIV-a si urma ca din toamna sa plece la Academia „Stefan Gheorghiu”.
In aceeasi dupa-masa de duminica m-am dus la o biserica de pocaiti, nici nu stiam atunci de cate feluri sunt pocaitii. Era prima biserica de pocaiti in care am intrat in viata mea. M-am pus pe ultimul rand sa nu ma recunoasca cineva, pentru ca eram seful fanfarei militare din Deva, si ma stiau oamenii. Programul s-a deschis cu o rugaciune. La un moment dat, un om din capatul celalalt al bisericii si-a ridicat vocea peste multime si mi s-a adresat mie spunanadu-mi: „Asculta barabtule, care astazi ai venit pentru prima data in casa in care se cheama Numele Meu. Sa stii ca Eu, Domnul ti-am dat darul cantatului, eu te-am pus deoparte din pantecele mamei tale, pentru o mare lucrare spre Slava Numelui Meu, dar tu ce ai facut cu darul tau? Ai ajuns sa canti destrabalarii si uraciunii oamenilor veacului acestuia!”
Va dati seama? Era viata mea. Imi treceau fulgere din crestet pana in talpi si tremuram tot de frica. Eram ca un copil si am inceput sa plang. Glasul continua: „Eu ti-am fost mama si tata, cand erai printre straini.” Mi-am adus aminte ca parintii mei au divortat din cauza alcoolului, in timp ce eu eram in scoala militara. Si glasul acela a incheiat astfel: „Nu plange. Eu te-am adus in casa Mea si te voi face un stalp al bisericii.”
La cateva luni dupa ce eu am ramas in biserica, a cercetat-o Dumnezeu si pe ea si impreuna am intrat in apa botezului.
………………………………………………………….
Privind in urma, imi pare rau ca am pierdut 38 de ani de viata fara Dumnezeu. Nimic nu are valoare fara Dumnezeu. Casnicia fara Dumnezeu este minciuna, copii fara Dumnezeu nu sunt fericiti cu parintii lor. Muzica, desi am avut o culme profesionala, fara Dumnezeu este o alergare dupa vant.
………………………………………………………
Intr-o zi un frate m-a vazut apasat si mi-a spus: „De ce plangi cand canta cineva la microfon?” I-am spus ca i-am promis o cantare de lauda lui Dumnezeu dar nu pot sa o compun nicidecum. Acest frate mi-a spus sa-I cer lui Dumnezeu aceasta cantare, iar seara, pe genunchi la marginea patului si cu lacrimi in ochi, l-am rugat pe Dumnezeu sa-mi dea cantarea de lauda pe care I-am promis-o. La ora 3 noaptea m-am trezit si am compus si textul si partitura cantarii de lauda, iar de atunci viata mea este o cantare de lauda.

Succesul fara Dumnezeu este faliment !

Succesul fara Dumnezeu este faliment !

Dumnezeu te iubeste !

In Evanghelia dupa Matei la cap. 11:28-30 Domnul Iisus are o invitatie plina de dragoste pentru toti oamenii: „Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine caci Eu sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara.”
2 Petru 3:9 „Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca nici unul sa nu piara ci toti sa vina la pocainta.”
1 Corinteni 5:20 „Noi dar suntem trimisi imputerniciti ai lui Hristos, si ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi va rugam fierbinte in Numele lui Hristos:
Impacati-va cu Dumnezeu !

„Ce n-ai da tu, sa poti odata
Intoarce vremea inapoi
Zadarnic, lupti cu valu-n spume !
Zadarnic, strangi comori si nume !
Cu pumnii goi, tu pleci din lume
Cu pumnii goi.”
Costache Ioanid

Matei 9:6 „Sa stiti ca Fiul Omului are putere pe pamant sa ierte pacatele”.
Matei 16:26 „Si ce-ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul ! sau ce-ar da un om in schimb pentru sufletul sau ?
Ioan 3:16 „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul lui Fiu pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”.
Marele ganditor si istoric, al timpurilor noastre Nicolae Iorga spunea: „Taina existentei umane nu sta in a trai, ci in a sti pentru ce traiesti”
„Dintre toate cartile lumii Biblia este cartea, care da cel mai bun raspuns pentru cine vrea sa afle rostul vietii”. In Evanghelia dupa Marcu la cap. 1:15 Domnul Iisus spunea: „S-a implinit vremea si Imparatia lui Dumnezeu este aproape. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie”.
Pocainta – inseamna schimbarea felului de a gandi, schimbare de comportament, parere de rau, recunoasterea unui trecut pacatos, renuntare la pacat, sa nu mai fii ceea ce ai fost pana acum, intoarcere la Dumnezeu, schimbare din interior spre exterior. Marturisirea tuturor pacatelor numai lui Dumnezeu.
Pasul final – Romani 10:9-10: „Daca marturisesti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu l-a inviat din morti vei fi mantuit. Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea si prin marturisirea cu gura se ajunge la mantuire”.
Crestin – inseamna urmas a lui Iisus Hristos.
Mantuit – justificat, iertat, eliberat de pacat.
Evanghelie – Vestea Buna a lui Dumnezeu pentru oameni. – este relatarea efortului lui Dumnezeu de a se revela pe Sine in Fiul Sau – Iisus Hristos.
Har – dar nemeritat favoarea lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu fata de oameni.
Credinta – Evrei 11:1 „Este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad. Sa te increzi numai in Iisus pentru viata vesnica.”
Pacat – zid, bariera, faradelege despartire de Dumnezeu, tinta gresita, o viata fara de Dumnezeu.

Cele cinci sigurante crestine care trebuie sa le aiba fiecare om de sub soare:
1. Siguranta iertarii pacatelor 1 Ioan 1,9
2. Siguranta mantuirii 1 Ioan 5:11-13
3. Siguranta rugaciunii ascultate Ioan 16,24
4. Siguranta calauzirii Proverbele 3:5-6
5. Siguranta biruintei 1 Corinteni 10:13

Concluzie: Pocainta = in viata unui om, este, cel mai important, lucru de la nastere la mormant. „Fara ea nici un om nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu.”
A te ruga inseamna a sta de vorba cu Dumnezeu. Dumnezeu iti cunoaste inima si nu este preocupat atat de mult de cuvintele tale, cat de atitudinea inimii tale. Iata un model de rugaciune:
„Doamne Isuse am nevoie te Tine, iti multumesc ca ai murit pe cruce pentru pacatele mele. Iti deschid usa inimii mele si Te primesc ca Domn si Mantuitor. Iti multumesc ca mi-ai iertat pacatele si mi-ai dat viata vesnica. Ia in stapanire viata mea si fa din mine persoana pe care Tu o doresti.”
Important: Daca doriti sa primiti gratuit o Biblie, un Nou Testament (Psalmii), reviste si carti crestine pentru copii, tineri familisti si varstnici, va rugam scrieti la:

Ionel Butnariu – O.P.4 C.P.55
Suceava 5800 – Romania
Candidat independent pentru Camera Deputatilor la
alegerile generale din Noiembrie 2000

P.S. Asteptam impresii, sugestii, intrebari, obiectii si propuneri de la dumneavoastra iubiti prieteni la:

e-mail: Ionel_Butnariu@yahoo.com

„Vieti transformate” – Ramona Acatrinei

Din emisiunea „Vieti transformate” – RAMONA ACATRINEI

RAMONA ACATRINEI

Interviu difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei – Timisoara, in cadrul emisiunii „Vieti transformate”.
Realizator: Ioan Ciobota

Este mult dezmat la discoteca, fetele sunt aproape dezbracate acolo, se aud doar vorbe urate. Atmosfera este ca de iad – fum de tigara de te ineci, lumini in penumbra, este multa destrabalare acolo. N-as putea sa vorbesc niciodata bine despre dicoteca.
DAR eu nu mai apartineam lumii aceleia. Eu eram a lui Dumnezeu, nascuta din Dumnezeu. Nu mai puteam sa ma simt bine acolo.

Ramona Acatrinei:
Multi oameni se simt singuri si neimpliniti.
Parintii mei se certau foarte des, iar certurile lor mi-au afectat foarte mult copilaria. Am crescut un copil frustrat si complexat, nu aveam prieteni in jurul meu si eram foarte rautacioasa.
Eram asa de revoltata ca tata o facea pe mama sa sufere, incat ii spuneam in fata, de multe ori: „Te urasc, mi-e rusine ca-mi esti tata”, si reactionam foarte urat.
Pur si simplu „musteam” de frustrare si de rautate fata de tatal meu. Tata suferea si el pentru ca este dureros – acum imi dau seama cat de mult l-am ranit, si mi-am cerut iertare pentru asta – ca intr-adevar copilul tau sa vina la tine si sa-ti spuna ca te uraste.
Este o durere extraordinar de mare pentru un parinte. Oricum ar fi fost el, nu aveam dreptul sa-i spun ca il urasc. A fost o mare greseala.

Ioan Ciobota:
Ramona Acatrinei a cunoscut si a gustat bucuriile acestei vieti, in special in perioada cand era studenta, dar, mai mult decat atat, a ajuns sa cunoasca si sa guste bucuria suprema – a ajuns sa-L cunoasca pe Domnul Isus Cristos si sa-L „guste” pe Domnul Isus Cristos. A ajuns ca sufletul ei sa fie implinit in Cristos.
Ramona s-a nascut in orasul Moinesti, jud. Bacau. A studiat Engleza si Franceza la Facultatea de limbi si literaturi straine la Universitatea din Bucuresti.
Ramona, cum a fost viata ta inainte de a-L intalni pe Dumnezeu, in mod personal?

Ramona Acatrinei:
Tatal meu s-a purtat intotdeauna foarte urat cu mama.
De cand ma stiu eu, de cand m-am nascut, am auzit certurile lor, cuvintele lor de jignire. Mama il injura, tata a inselat-o pe mama de multe ori. Pur si simplu tata nu a avut niciodata respect si dragoste pentru mama.
Mama nu a fost niciodata fericita, iar certurile lor ma afectau asa de mult incat ma durea burta de emotii cand se certau si mi-era frica ca tata sa nu o loveasca pe mama.
Tot timpul uram ideea de familie, uram ideea de a avea o familie vreodata, pentru ca nu vroiam sa trec prin ceea ce trecea mama.
Mi se parea ca viata este o viata de calvar, si eu nu mi-as dori niciodata o astfel de familie.

Copilaria mea a fost tot timpul tracasata de certurile lor, ascultam zi si noapte durerile mamei mele, i-am vazut lacrimile pe obraji, sufeream foarte mult. Ajunsesem sa-mi urasc tatal. Credeam ca nici nu ma iubeste, nici pe mine nici pe mama. Desi stiam ca este tatal meu si de multe ori imi arata dovezi de dragoste.

In astfel de mediu traiam, dar sunt multe familii care traiesc intr-o astfel de atmosfera. Toate familiile pe care eu le-am cunoscut inainte sa ma intorc la Dumnezeu, traiau intr-o atmosfera aproximativ la fel. Lipsa de dragoste si de respect – am cunoscut aceste sentimente inca de mica si in familia bunicilor mei si in familia rudelor mele, tot timpul am fost martora unor asemenea manifestari, ca in familia mea.

Eram singura, nu aveam multi prieteni, si imi doream tare mult sa realizez ceva in viata. Visul meu era sa castig multi bani, sa-mi fac o cariera, sa fiu independenta. Nu vroiam sa-mi fac o familie, nu credeam in ideea ca exista familii fericite, cu dragoste, credeam ca lucrurile acestea sunt imposibile, si nu-mi doream o familie.
Doream sa traiesc cu fiecare barbat care ar fi ajuns in preajma mea, dar nu doream sa formez o familie niciodata, pentru ca nu credeam in aceasta valoare.

Daca unii dintre prietenii mei m-ar fi cunoscut inainte, nu m-ar fi recunoscut. Dumnezeu a facut o minune cu viata mea, si El poate face acelasi lucru cu viata oricarui om.

Am fost socata cand am ajuns la Facultate. Eram intr-o camera de camin studentesc, in care mai erau inca 3 fete ca mine. Cand m-am dus la baie, am fost pur si simplu socata. Am vazut fete si baieti impreuna acolo, erau ca si cainii. Eu nu fusesem niciodata intr-un astfel de context. Eram socata. Toate colegele mele traiau in imoralitate, iar pe mine ma dispretuiau.

Atunci am experimentat ce inseamna viata de infrangere. Eram disperata. Incercam totusi sa-mi fac prieteni, pentru ca eram asa de singura.
Atunci am inceput sa fac compromisuri – sa merg la discoteca, sa merg la chefuri, sa merg in baruri, pe terase, si culmea este ca nu mi se parea ceva anormal. Aceasta era mentalitatea acelor oameni, acesta era felul in care ei se distrau, felul in care se simteau bine, aveau senzatia ca se simt impliniti.

I.C.:
Libertatea sexuala pare acum un standard. Daca nu ajungi acolo, esti privit cu dispret.

Ramona Acatrinei:
Asa este. Dar din punctul asta de vedere nu am avut probleme. Pur si simplu Dumnezeu m-a ferit si cred ca doar Dumnezeu m-a ajutat. Faptul ca toate colegele mele aveau relatii sexuale si erau parasite dupa aceea, apoi vedeam lacrimile lor si auzeam discutiile din camera, ma faceau sa am un mare dispret fata de baieti si ma gandeam sa nu am de-a face niciodata cu niciunul dintre ei.
Dumnezeu m-a ferit sa fac un pas pe care sa-l regret.
Dar in schimb, la discoteca, la chefuri, mergeam si eram tot timpul dezamagita pentru ca baietii erau intotdeauna interesati de aspectul fizic si asta ma facea sa-i dispretuiesc. Nu ma legam sentimental de nimeni, mai ales ca ma speria ce pateau colegele mele de facultate.

Fetele au un suflet extrem de sensibil, chiar daca de multe ori afiseaza o masca de incredere in sine. Cu o tigara in mana, cu o fusta scurta si cu o atitudine dispretuitoare la o terasa, poti sa crezi ca fetele astea sunt asa de implinite.
Dar, daca ajungi la inima lor si le asculti povestile, sa vezi cum plang dupa aceea si cum spun ca: „Am fost dezamagita si m-a parasit. L-am iubit si am cedat” – am auzit atatea povesti din astea de dragoste si am vazut atatea inimi frante. Toate astea de la fete la care nu te asteptai, fete care tot timpul sunt cu zambetul pe fata si cu o atitudine de genul: „Eu am tot ce-mi doresc, eu pot totul”. De fapt este atata suferinta, atata neimplinire in vietile lor. Si eu abordam o atitudine de om implinit, mai ales la discoteca. Dar cand ajungeam in camera mea eram atat de singura, atat de nefericita. Baietii acestia, daca nu faceam ce vroiau ei, plecau, cautau alte fete.

Am ajuns la concluzia ca tot ceea ce conta era interesul propriu. Eu sa ma simt bine. Daca eu ma simt bine, altceva nu mai conteaza. Aici si acum sa ma simt bine, clipa de maine nu mai conteaza, iar eu sufeream ingrozitor. Era o suferinta inconstienta, nu stiam de ce sufar, nu stiam de ce ma simt atat de neimplinita cand ajung acasa de la discoteca.

I.C.:

Ramona, tu ai reusit sa vezi spectacolul lumii si „cu masca” si „fara masca”, ai reusit sa vezi si ce este in spatele mastilor.

Ramona Acatrinei:
Cred ca eu eram cel mai bun subiect de studiat, pentru ca eu purtam o masca si cand ajungeam in camera mea imi lasam masca jos si ii vedeam si pe ceilalti cu masca si fara masca. Pana la urma, nevoile umane sunt aceleasi – nevoia de a fi iubit, de a fi respectat, de a fi acceptat asa cum esti – acestea sunt valabile si pentru crestini si pentru necrestini.
Dar oamenii acestia incercau ei insisi sa puna mana pe aceste impliniri, si sa-si implineasca viata in felul in care ei credeau ca este bine. Erau incercarile lor si este firesc sa cauti, dar daca tu cauti unde nu trebuie, este clar ca nu vei gasi decat neimplinire si esec.

Traiam si eu si ei din esec in esec. Pacatul este dulce atunci cand il faceai, dar apoi consecintele erau o inima franta si neimplinire.

In aceasta perioada, am intalnit cateva fete crestine, de la organizatia Alege Viata, care au venit la usa mea. Au batut: „cioc, cioc”, la usa, iar eu le-am poftit inauntru.

I.C.:
Ceva de genul „Knock, knock on the heavens door”. (cioc, cioc la usa cerului)

Ramona Acatrinei:
Da, sau mai bine spus „knock, knock on the hells door” (cioc, cioc la usa iadului), pentru ca acolo in camin nu erau portile raiului, ci erau portile iadului.
Fetele au intrat in camera mea, le-am ascultat, dar toate informatiile mi-au intrat pe o ureche si mi-au iesit pe alta.
Mai tarziu, am mers la mare impreuna cu cei de la „Alege Viata”. Acolo am fost uimita sa descopar tineri de varsta mea, frumosi, plini de viata si de bucurie, plini de veselie, care se distrau atat de frumos, FARA sa vorbeasca vulgar.

Iti dai seama, pentru mine erau asa de obisnuite glumele vulgare, de prost gust, de dispret si de batjocura vis-a-vis de fete cateodata.

Nu-mi venea sa cred ca erau baieti care se purtau frumos cu fetele si le vorbeau cu respect, fara nici un interes fizic.
Prima mea reactie a fost ca oamenii astia sunt ipocriti, nu credeam ca poate fi adevarat.
Mi se parea ca sunt niste oameni care au instinct de turma, toti se duc intr-un loc si nu au personalitate.

Nu intelegeam de ce oamenii acestia vorbeau despre Isus asa de mult, mi se parea ca sunt blocati pe ideea asta.

Cand am inteles, m-am rugat Domnului si I-am spus: „Doamne, Tu poti sa-mi atingi si mie viata, Tu poti sa ma schimbi si sa-mi implinesti viata. Nu mai pot sa umblu asa, nu mai pot. Vreau sa te accept in viata mea, si vreau sa ma bucur de relatia cu tine.”

Din clipa aceea toti oamenii aceia mi-au devenit prieteni. Dumnezeu mi-a dat un cadou minunat exact atunci. Ceea ce eu am tanjit intotdeauna – sa am prieteni adevarati. Toti oamenii aceia mi-au devenit prieteni. A fost cadoul cel mai concret si imediat pe care l-am primit din mana Domnului – o multime de prieteni adevarati.

Dupa acel moment am mai mers la discoteca, dar ma simteam oribil, parca ma dedublam. Aveam impresia ca Isus se uita la mine si ma intreaba:
„Ramona, crezi ca eu imi gasesc placere in ceea ce faci tu acum?”
Pur si simplu ma dispretuiam acolo si ma simteam ingrozitor, ma simteam oribil.

I.C.:

De ce crezi ca nu te simteai bine acolo, de ce crezi ca este rau sa mergi la discoteca sau sa dansezi? Ce se intampla acolo?

Ramona Acatrinei:
Si David a dansat de bucurie. Dar, in mediul acela de la discoteca, este destrabalare foarte mare. Fetele danseaza sa se expuna. Sa-si expuna trupul, iar pe baieti ii stimuleaza mult asta, si se leaga multe relatii care duc imediat la sex si lucruri de genul acesta.
Este mult dezmat, fetele sunt aproape dezbracate acolo, cu fusta de 3 centimetri si decolteuri adanci, vorbe urate, etc. Atmosfera este ca de iad – fum de tigara de te ineci, lumini in penumbra, era multa destrabalare acolo. N-as putea sa vorbesc niciodata bine despre dicoteca.

Eu nu mai apartineam lumii aceleia. Eu eram a lui Dumnezeu, nascuta din Dumnezeu. Nu mai puteam sa ma simt bine acolo. Ma duceam pentru ca anturajul ma tragea, dar nu era locul meu, si de asta ma simteam asa de nefericita.
M-am mai dus de cateva ori, dar m-am simtit din ce in ce mai rau si am zis: „Gata ! Nu mai vreau !”.

Din acel moment m-am hotarat astfel: „Doamne, nu mai vreau sa merg pe 2 cai. Vreau sa Te slujesc pe Tine si doar pe Tine !”.

I.C.:
Si intr-adevar, viata Ramonei s-a schimbat complet de atunci. Acum ea este misionara in randul studentilor in cadrul organizatiei „Alege Viata”. Zi de zi, bate la usile „iadului”, pentru a duce LUMINA – pe Domnul Isus Cristos.

Acest interviu a fost difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei, in cadrul emisiunii “Vieti transformate”. Realizator Ioan Ciobota.

Amintiri cu sfinti

Amintiri cu sfinti

Oameni care au fost, influente care vor ramane …

Aduceti-va aminte de mai marii vostri, care v-au vestit Cuvintul lui Dumnezeu;
uitati-va cu bagare de seama la sfirsitul felului lor de vietuire, si urmati-le credinta!” – Evrei 13:7

Prefata

Amintirile sunt comorile pe care nu ni le poate fura nimeni. Ascunse in cutele memoriei noastre, aceste amintiri sunt veritabile puncte de reper, clipe in care cineva sau ceva ne-a atins „existential” si ne-a modificat pentru totdeauna traiectoria in procesul devenirii noastre intru fiinta.

Oamenii despre care va voi vorbi in aceasta carte au fost instrumentele omenesti care, in mana unui desavarsit Maestru, mi-au modelat caracterul meu aflat intr-o continua si necesara formare.

De ce am intitulat aceasta carte „Amintiri cu sfinti” ? Au fost oare acesti oameni „sfinti” in adevarata acceptie a cuvantului? Eu cred ca da. Pentru altii este insa probabil nevoie de o mica explicatie.

Asemenea soarelui care-si reflecta stralucirea in bobul de roua sau in ciobul de sticla, si Dumnezeu isi poate reflecta ceva din sfintenia Lui in viata oamenilor. Unii sunt curati si neprihaniti ca roua diminetii, altii sunt doborati de viata ca ciobul ratacit in praful pamantului. Stralucirea divina se desfata insa si intr-unii si-n ceilalti, manifestand prin ei pentru noi ceva din splendoarea unor alte tarmuri si a unor alte vremuri de dincolo de inviere.

Sfintii bisericii crestine nu sunt figuri bizantine lunguiete agatate pe peretii cladirilor bisericesti, ci oameni in carne si oase ca si noi. Ei au scadente si slabiciuni, dar asta nu-i face sa fie cu nimic mai putin „alesi ai lui Dumnezeu” intr-o lume in care El are de facut o lucrare speciala, paradoxala si mult prea putin inteleasa:

„De pilda, fratilor, uitati-va la voi care ati fost chemati: printre voi nu sunt multi intelepti in felul lumii, nici multi puternici, nici multi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele intelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele tari. Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, si lucrurile dispretuite, ba inca lucrurile care nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt; pentru ca nimeni sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu. Si voi, prin El, sunteti in Christos Isus. El a fost facut de Dumnezeu pentru noi intelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare, pentruca, dupa cum este scris: „Cine se lauda, sa se laude in Domnul” (1 Corinteni 1:26-31).

Oamenii despre care va voi vorbi seamana cu vecinii si cu prietenii vostrii. Ceea ce ii face deosebiti insa este apartenenta lor la Biserica adevarata a lui Christos.

Cred ca a venit vremea sa spunem iarasi ca a fi crestin inseamna a fi un sfant in devenire. Credinta adevarata nu ne poate lasa straini de sfintenia divina. Iata ce scria Luther:

„Credinta nu este un vis omenesc sau o iluzie. Credinta este lucrarea lui Dumnezeu in noi. Ea ne stramuta in lumea divina pentru renasterea noastra in Dumnezeu. Ea il omoara pe vechiul Adam din noi si ne face o faptura noua, ne recreaza inima, curajul, intelegerea si toate celelalte fatete ale personalitatii. Credinta vine prin lucrarea Duhului Sfant. Ea implica o putere de viata care ne impinge irezistibil spre bine. Credinta nu intreaba care sunt faptele bune ce trebuiesc facute, ci trece la infaptuirea lor, fara nici un fel de intrebare.”

Cartea aceasta este o colectie de amintiri populate cu astfel de oameni ai credintei, a caror fapte mi-au influentat viata si m-au facut sa vad ceva din caracterul divin al Celui ce traia in ei.

O viata sfanta are glas. Ea vorbeste chiar si in momentele de tacere, fiind sau o continua atractie sau o perpetua condamnare.

Sfintenia este mai mult decat o categorie a teologiei sistematice, mai mult decat o expresie de crez crestin. Sfintenia trebuie sa fie o dimensiune intrinseca a crestinului adevarat. Ori de cate ori spunem: „Credem in Duhul Sfant!”, declaram constienti sau nu, ca exista un Dumnezeu viu, doritor si capabil sa intre in fiinta umana si sa o indumnezeiasca.

Din pacate, in multe locuri si ocazii, asa zisul crestinism national sau traditional este foarte departe de spiritualitate si mult mai aproape de simbolismele seci. Este mult mai usor sa zidim temple, decat sa fim noi insine Temple ale Duhului Sfant.

Cartea aceasta vrea sa arate tuturor ca sfintenia nu este rezervata unor persoane exotice si singulare, desprinse din normalul social si izolate de viata cotidiana. Ca si Mantuitorul lor, sfintii zilelor noastre sunt oameni care umbla printre noi in praful pamantului, rad si plang ca si noi, izbandesc si cad ca si noi, dar se deosebesc cateodata de noi prin faptul ca ei nu privesc caderea ca pe ceva normal, ci doar ca pe ceva nedorit si accidental intr-o vietuire plecata dincolo de firesc, sa umble mana in mana cu Creatorul universului.

Iata un fragment din comportamentul unei astfel de persoane, plecate, dincolo de obisnuit, sa umble in lumina partasiei cu Dumnezeu:

Lui C.T. Studd toate lucrurile i-au fost oferite in viata „de-a gata”, „pe tava”. El a mostenit o avere impresionanta de la tatal sau, unul din cei mai bogati oameni din Anglia de la sfarsitul secolului XIX. Sanatos si chipes, a fost un sportiv de clasa mondiala, capitanul echipei de cricket pe care multi au considerat-o cea mai buna din istoria Marii Britanii.

C.T. Studd a renuntat insa la toate acestea si s-a dus ca misionar crestin in China, India si Africa. Iata de ce, aceste cuvinte ale lui au o asa de mare putere:

„Christos ne-a chemat sa-i hranim pe cei flamanzi, nu pe cei ghiftuiti; sa-i mantuim pe cei pierduti, nu pe cei incapatanati; sa-i chemam la pocainta pe cei pacatosi, nu pe cei batjocoritori. El nu ne-a chemat sa stam acasa, sa zidim si sa decoram capele comfortabile, biserici si catedrale in care sa-i leganam spre adormire pe cei ce se pretind crestini. Nu ne-a dat sa rostim discursuri abile, rugaciuni stereotipe sau sa interpretam elevate performante muzicale, ci ne-a trimis sa zidim biserici vii, alcatuite din sufletele celor declasati, sa smulgem oameni din ghiarele diavolului, sa-i scoatem din falcile iadului, sa-i aducem la Christos, sa-i invatam sa lupte si sa-i transformam in armata atotputernicului Dumnezeu.”

„Asa ceva nu poate fi realizat decat printr-o miscare „muncitoreasca”, neconventionala, si neformalista a Duhului Sfant, in care nu sunt venerate nici biserica si nici Statul, nici omul si nici traditiile, ci este inaltat numai Christos si El crucificat. ”

„Mantuitorul ne-a chemat sa-L marturisim lumii nu prin haine popesti, nu prin odajdii de argint sau lanturi si cruciulite de aur, nu prin turle inalte de biserici sau fete de masa brodate pe altare, ci printr-un sacrificiu personal nebunesc si printr-un eroism debordant dovedit in transeele din linia intai a frontului”.

Este evident ca o astfel de gandire este dovada unei maturitati spirituale. Un astfel de om a inceput sa vada lumea din punctul lui Dumnezeu de vedere si si-a insusit strategia Lui de lucru.

La o asa stare nu se ajunge insa intotdeauna usor. Convertirea este o minune de o clipa, dar sfintirea este o lucrare care dureaza toata viata. Aceasta „sfintire” se face prin mijloacele harului, dar nu este atinsa automat prin frecventarea formala a slujbelor bisericesti. Asa cum bine a observat cineva: „Lebada nu-i alba pentru ca sta in apa, nici omul nu-i sfant pentru ca merge la biserica …”

Sfintirea inseamna fundamental doua lucruri: sa-ti declari proprietarul (pe Dumnezeu) si sa fii preocupat de calitatea caracterului tau. Va veni o vreme cand pana si pe zurgalaii cailor va fi scris: „Sfinti Domnului!” Orice oala din Ierusalim si din Iuda va fi inchinata Domnului (Zah. 14:21,22).

Pana atunci, sfintirea presupune doua miscari fundamentale, despartirea de aspectul „lumesc” al cotidianului pacatos si alipirea de Christos, prin ascultarea de indemnurile Duhului Sfant. De fapt, aceste doua miscari nu sunt separate, ci concomitente. Alipirea de Christos este singura cale sigura pentru deslipirea de lume. Nu singuratatea te face un sfant, ci partasia adevarata cu Christos in umblarea de fiecare zi.

Exista diferite grade de sfintenie. Unii au ajuns mai departe, altii sunt inca la cele incepatoare. Si unii si ceilalti insa au apucat pe calea sfinteniei, ca pe un drum ireversibil care va fi incununat de intrarea pe portile cerului.

Unul din „eroii” acestor amintiri, Richard Wurmbrand, ne-a vizitat odata la Biserica romaneasca din Anaheim, California si ne-a surprins cu un mesaj exprimat intr-o forma paradoxala:

„Nu-i nimic ca nu poti fi un sfant mare. Incearca insa sa fi macar un sfant mai mic!”

In fata nedumeririlor noastre, el ne-a ilustrat afirmatia cu o fabula amuzanta:

„Se zice ca o doamna tocmai iesise la plimbare cu un caine de rasa foarte impunator si foarte scump. La coltul strazii, i-a intampinat o jigodie micuta si plapanda, care a inceput sa-i dea tarcoale dulaului zicand:

„Buna dimineata, domnule dulau! Ce mai faceti?”

Dulaul l-a privit batjocoritor de sus si i-a dat un vant de l-a rostogolit dincolo de bordura, in praful strazii:

„Fugi mai de aici. Tu esti caine? Fugi de aici, potaie!”

Sculandu-se anevoie de jos si scuturandu-se stanjenit de praf, catelusul a ridicat totusi privirea sus plin de indrazneala si a zis:

„N-aveti dreptate, domnule dulau. N-oi fi eu tot asa de mare ca si dumneavoastra. Oi fi chiar mic si pricajit cum spuneti, dar un lucru nu puteti spune totusi despre mine: ca sunt … pisica! Sunt si eu tot la fel de caine ca si dumneavoastra.”

„Morala este simpla si evidenta: Nu putem fi toti sfinti de dimensiuni mari, dar asta nu trebuie sa ne descurajeze! Putem si trebuie sa fim niste sfinti mai mici, asa cum ne ajuta harul lui Dumnezeu si puterile noastre. Nimeni n-are voie sa renunte la sfintenie. Dumnezeu are sfinti de toate dimensiunile. Daca nu poti fi unul dintre cei mari, fi unul mai mic, dar fi sfant in toate zilele vietii tale!”

Amintirile care urmeaza mi-au iluminat cararea pe care m-a dus providenta divina. Chiar si astazi, simpla lor rememorare imi umple sufletul cu o duioasa si calda recunostinta. Daca si cititorii mei vor simti, macar in parte ceva asemanator, satisfactia mea va fi deplina.

Un copil a stat cu bunica lui intr-o dupa-amiaza insorita in interiorul unei catedrale. Lumina patrundea multicolor prin vitraliile care infatisau chipuri de slujitori ai lui Dumnezeu de pe paginile Scripturilor si din filele de istorie. Dupa ani si ani de zile, cineva l-a intrebat la un examen de teologie:

„Ce este un sfant?”

Cu reminscenta unei amintiri inca vie in suflet, copilul de alta data a raspuns:

„Un sfant este un om care lasa lumina sa straluceasca prin el!”

„Vieti transformate” – RADU CLETIU

„Viata fara Dumnezeu este ca o caricatura nereusita” sau un alt fel de Pygmalion

Radu Cletiu, caricaturist de renume, are o multime de diplome nationale si internationale. A debutat in anul 1980 in Revista URZICA. A fost invitat sa realizeze caricaturi la emisiunea „Duminica in familie” de Mihaela Radulescu. A colaborat la Jurnalul National, cu Marius Tuca si Dan Diaconescu. In cotidianul timisorean „Renasterea Banateana” a avut timp de mai multi ani serialul de benzi desenate „Hominid” (un personaj evolutionist, cam nedezvoltat si cam ciudat, inventat de el, care se dezvolta si devine om).
Se considera un artist neinteles de oameni si de familie. Isi „ineca in bautura” amarul pe tema „geniului neinteles”, uneori singur, alteori cu prietenii prin carciumi, unde „puneau tara la cale”. Era un fumator inrait, a obtinut legitimatie de fumator de la o companie de tigari datorita numarului mare de pachete fumate intr-un interval scurt de timp. Era in pragul divortului. Ii placea literatura stiintifico-fantastica, credea in farfurii zburatoare, mai ales ca si in casa lui „zburau farfurii” – cum se exprima el – in urma certurilor conjugale.
Sotia lui – Violeta – a facut specializare pentru propaganda vizuala comunista (lozinci, picturi, bannere, etc.) la cea mai inalta academie comunista din Romania – „Stefan Gheorghiu” din Bucuresti.
In caricatura, Radu Cletiu nu se multumea doar sa scoata in evidenta o anumita trasatura de caracter, ci dorea sa jigneasca omul, sa-l distruga – dupa cum marturiseste el. Fiind foarte mult timp aplecat asupra lucrului, nu putea urmari emisiuni TV, ci asculta posturi de radio. A gasit Radio Vocea Evangheliei si i-au placut foarte mult emisiunile „Cu bratele deschise” si „Vieti transformate”. Din emisiunea „Cu bratele deschise” se documenta din punct de vedere teologic, iar la „Vieti transformate” ramanea uimit si cam neincrezator ca oamenii se mai pot schimba in bine.
A decis sa mearga la biserica, dar sotia l-a atentionat: „Pana acum te-am impartit cu munca si cariera ta, iar acum vrei sa te mai si pocaiesti? Ne despartim!” In 3 Martie 2001, Radu a participat la serbarea de 5 ani a postului de radio Vocea Evangheliei – Timisoara, iar dupa acest eveniment s-a hotarat sa se pocaiasca. I-a explicat sotiei lui ca prin pocainta il va avea pentru ea si doar pentru ea, pe totdeauna. In ziua urmatoare – Duminica 4 Martie – a venit si sotia sa cu el la biserica si s-au hotarat amandoi sa-si schimbe viata. S-au botezat si sunt membrii activi in biserica.
Acum s-a schimbat si orientarea lui in caricatura. Organizeaza cursuri de caricatura si pictura pentru copiii din biserica, intentioneaza sa scoata o revista de benzi desenate pe teme crestine. Viata lor de familie s-a schimbat complet in bine, iar acum ei se roaga si pentru fetita lor Andreea, sa se intoarca si ea la Domnul.
O intamplare interesanta: era in masina cu unul dintre vechii prieteni, care ii spunea: „Radule, ai innebunit. Cum ai putut sa te pocaiesti? Ma simt murdar, chiar si numai prin faptul ca stau langa tine. Ce biserica este aceea la care mergi tu si care nu are moaste la temelie?” La care Radu Cletiu i-a raspuns: „Daca te simti murdar, inseamna ca Duhul Sfant lucreaza la inima ta…, cat despre moaste la temelia bisericii noastre, noi nu avem nevoie de oase de morti la temelie, deoarece Il avem pe Domnul Isus care este viu”…
Viata lui Radu s-ar putea asemana cu legenda lui Pygmalion. Personajul inventat de el – Hominid, cel care devine om – poate fi o paralela cu viata lui. Radu Cletiu a devenit om – un om dupa voia lui Dumnezeu, un om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Ioan Ciobota
Interviu difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei