De vorba cu Alecu Olariu

Viata oricarui batran este un mic univers ce asteapta sa fie explorat de cei din generatiile urmatoare. Nu poti sa nu fii placut impresionat atunci cand stai de vorba cu o persoana incaruntita ce a trecut prin toate suisurile si coborasurile vietii. Experienta acumulata de cei din generatia trecuta nu poate fi tratata cu indiferenta de noi cei tineri, iar daca totusi vom inchide ochii in fata valorilor trecutului va fi necesar sa-i deschidem atunci cand ne vom lovi de aceleasi impedimente. Iov afirma ca “la batrani se gaseste intelepciunea, si intr-o viata lunga e priceperea” (Iov 12:12). Insa, nu la orice varstnic vei gasi acea intelepciune, ci doar la cei ce au ramas statornici langa Dumnezeu in toate circumstantele (Ps. 92:13-15). Un astfel de om plin de vigoare spirituala si voiosie crestina este fratele Alecu Olariu din localitatea Bursuceni, unul din pionierii credintei crestine in judet. Nascut la 20 iunie 1910, intr-o familie modesta, a ramas orfan de mama la varsta de numai 6 ani. Alaturi de ceilalti doi frati a indurat toate necazurile caracteristice unor orfani. Dar mai bine sa-l lasam pe le sa ne relateze despre evenimentele ce s-au perindat in timpul vietii lui.

D.G. – Care va sunt amintirile cele mai vii din copilarie?

A.O. – Imi amintesc de mama vitrega ce era ca o fiara inainte de a deveni crestina. De la o nimica toata eram batut intrucat eram cel mai mare. Am fost cel mai afectat de prezenta acelei femei aspre careia trebuia sa-I spun mama. Munceam foarte mult pentru varsta aceea frageda si totusi nu reuseam sa-mi multumesc mama. In cele din urma, pentru a fi scapat de aceasta teroare, tatal meu m-a trimis la o scoala in Iasi unde am invatat meseria de pantofar, meserie cu care am castigat apoi existenta mea si a familiei mele.

D.G. – La ce varsta v-ati casatorit? Spuneti-ne cateva cuvinte despre familia dumneavoastra.

A.O. – M-am casatorit la varsta de 27 de ani cu sotia ce o am si acum si avem unsprezece copii, sase baieti si cinci fete. Dupa cate stiu eu, avem acum 78 de nepoti si cativa stranepoti. Toti copiii sunt credinciosi si i-am crescut in frica de Dumnezeu. I-am invatat sa fie muncitori cinstiti si sa nu fure de la alti vecini cum faceau ceilalti de seama lor.

D.G. – Dupa cate stiu ati fost in razboi. Cum v-ati rupt de familie in acest timp? Ce a trait restul familiei in acea perioada?

A.O. – Da, am fost in razboi timp de sase ani. De fapt, am facut razboi mai mult decat orice alt consatean. Am luptat in linia intai in tot acest timp. La inceput mi-a fost foarte greu sa ma obisnuiesc cu noul stil de viata. Eram ingrozit si ma rugam lui Dumnezeu sa-mi I-a viata mai bine decat sa vad ororile razboiului. Oameni morti intalniti la tot pasul, conditiile mizerabile, gerul iernilor si dorul de casa puteau sa ma faca sa descurajez. Totusi Dumnezeu mi-a dat siguranta si pace. Sotia era acasa cu patru copii si in casa erau cantonati rusi. A fost greu si pentru ei si pentru mine. Dar nu s-a intamplat nimic pentru ca Dumnezeu ne-a pazit. In timp ce altii se vaicareau pe campul de lupta eu eram plin de pace si bucurie. Parca eram acasa. In acest interval de sase ani am fost acasa la fiecare sase luni si intre timp scriam scrisori in care ii spuneam sotiei ce se petrecea cu mine. Oricum, cand m-am intors acasa copiii nu ma cunosteau si vroiau sa trimita in alta parte

D.G. – Cum ati actionat in razboi fiind in linia intai?

A.O. – Chiar daca am luptat in linia intai eu nu am tras cu arma in vreun om. Cred ca din acest motiv m-a pazit si Dumnezeu. N-am aruncat nici cu grenade. Eu le vesteam camarazilor Evanghelia atat prin vorba cat si prin comportament. . Odata am vazut un inamic ce dormea chiar in drumul meu dar nu m-a atins de el. Ma temeam de Dumnezeu si nu am luat viata nimanui. Eram tratat de gradati ca “bolsevic” deoarece eram pocait. Am primit scrisori de la frati si lucrul acesta a facut sa devin suspect. Pana la urma s-au convins ca sunt un om de incredere si eram un soldat respectat. Am primit chiar raspunderi speciale ce le-am dus la indeplinire.

D.G. – Ce experiente deosebite ati avut in razboi?

A.O. – Pot spune ca Dumnezeu m-a pazit intotdeauna. Nu de putine ori puteam sa fiu mort dar Dumnezeu nu a ingaduit lucrul acesta. Pot spune ca in acei sase ani de razboi nu am avut nici macar o zgarietura. O data am fost trimis intr-o misiune speciala periculoasa dar in ultimul moment am fost inlocuit cu un alt soldat ce nu l-am mai vazut vreodata intrucat a murit in acea misiune. Apoi, intr-o retragere din fata armatei sovietice am fost pus de camarazi in mod intentionat sa-i acopar pentru a putea fugi ei iar eu sa fiu prins de rusi. Ciudat a fost ca toata compania a fost distrusa si eu singur am scapat. A fost minunea lui Dumnezeu dupa cum spunea un general ce m-a intalnit ulterior. O intamplare cu totul speciala de care vorbesc doar rareori pentru a nu fi interpretat gresit a avut loc la raul Don. Trebuia sa trecem apa in graba pentru a nu fi ajunsi de inamic. Dar apa era foarte adanca si lata de aproximativ douasprezece metri , asa ca aveam nevoie de o barca. Unicul vas aflat la dispozitie era pentru nemti si ei nu lasau nici-un roman sa urce. Toti romanii eram sortiti mortii. Atunci, am simtit o putere speciala si dintr-o data mi-am facut vant si-am trecut in mod miraculos apa. Nu stiu cum s-a intamplat, dar a fost oricum interventia lui Dumnezeu.

D.G. – Nu v-ati ingrijorat pentru familie in tot acest timp?

A.O. – In tot timpul razboiului am vazut nu de putine ori sate si orase rase de pe fata pamantului. Imi imaginam ca si cei dragi puteau fi in aceeasi situatie oricand. Ma rugam sa-mi gasesc doar sotia si copiii pentru a-mi construi un bordei in pamant. Nu credeam ca am sa-mi mai gasesc locuinta intreaga. Dar prin harul lui Dumnezeu nu s-a intamplat nimic.

D.G. – Care a fost activitatea dumneavoastra dupa razboi?

A.O. – Am lucrat acasa cizmarie. De la bancul meu am vestit satenilor Evanghelia. Obisnuiam sa le pun tractate religioase in fiecare pereche de incaltaminte. De asemenea am fost responsabil al bisericii din Bursuceni in toata perioada comunista. Alaturi de mine au fost binecunoscutii lucratori fr. Petru Pascaru, fr. Balan Neculai, fr. Ioan Gavriliuc si altii. Am slujit ca predicator in biserica locala unde slujesc si acum.

D.G. – A-ti avut vreodata probleme in viata de credinta?

A.O. – Nu. Eu am fost un crestin constant. Nu am avut probleme cu alti frati. Nu m-am certat vreodata cu cineva din Biserica. Dimpotriva, am ajutat pe altii sa se impace.

D.G. – Ce sfat ati putea da celor din generatia noastra?

A.O. – Sa ramana credinciosi Scripturii. Numai asa va fi progres si binecuvantare. Sa se teama de Dumnezeu si sa se fereasca de pacat.

Dragi cititori, nu ramane decat sa-L slavim pe Dumnezeu care a lucrat in viata acestui pionier al credintei in comunitatea noastra si sa ne rugam ca si in generatia aceasta sa se ridice oameni onesti, tematori de Dumnezeu si plini de ravna pentru Evanghelie.

English Expresions

„Lateral inteligence” (Inteligenta laterala). Am auzit despre aceasta expresie intr-unul din foarte reusitele seriale de televiziune britanica. Intr-o intriga cu accentuate nuante politiste, unul din personaje dezvaluie altor doua intregul complot si solutionarea lui revoltator de simpla. Cei doi exclama: „Dar cum de n-am rezolvat noi problema? Totul este atat de simplu! Aveam toate datele!” Replica detectivului este rece, britanica si, revoltator de simpla: „Pentru ca voi aveti o inteligenta laterala!”

Din contextul actiunii, am inteles ca, pentru britanici, o inteligenta laterala este o activitate intensa a creierului, care nu aduce insa progres, inaintare, ci doar imbogatire sterila de cunostinte, o dezvoltare „laterala”.

M-am gandit de multe ori de atunci ca aceasta expresie se potriveste si poporului roman, lipsit de spiritul intreprinzator si practic al celor care au „detinut rolul principal al actiunii pe scena istoriei”. Inteligenta laterala este inteligenta de arhivari, este viata unui popor „vegetal”, cum ne definea cu regret si revolta poeta romana Ana Blandiana.

Ne pricepem foarte bine sa adunam informatii si sa le „depozitam” in cutele inteligentei noastre de „cultura generala”. Ne lipseste insa geniul dinamic specific „inteligentei frontale”, care stie sa ia taurul de coarne si sa-l rapuna. Aceasta „inteligenta frontala” este ilustrata de „oul lui Columb”, de taierea „nodului gordian” si de un alt termen al limbii engleze: „Science starters” .

Radu Cosasu scrie intr-unul din fascinantele sale articole: „Oamenii simpli ajung la intelepciunea inteleptilor prin forta practicii lor, nu prin rasucirea firului in patru.” Un alt mucalit de aceiasi talie, a adaugat: „Intelepciunea a fost intotdeauna constanta pe pamant. Doar populatia a fost in crestere …”

Adevarata inteligenta este mult mai mult decat o acumulare de cunostinte. Ea este masurata in felul creator in care poate folosi cunostintele acumulate. Unul care gandeste incet, dar care stie sa ajunga la niste concluzii proprii folositoare este cu mult mai inteligent decat acele „enciclopedii ambulante” care plutesc in deriva pe marea vietii.

Beniamin Natanaiahu, prim ministrul Israelului, declara intr-un interviu din luna Decembrie 1996, ca Israelul a fost in anul respectiv pe locul doi in lume in ceea ce priveste aceste descoperiri (inaintea Germaniei si Japoniei). „Science starters” denumeste acele descoperiri cu aplicabilitate imediata in domeniul avansarii stiintei si industriei. Tara care reuseste sa aiba cei mai multi „science starters” are „valuta forte” in acest secol al informaticii si tehnologiei.

Eroii, martirii, dictatorii, reformatorii si inventatorii au fost intotdeauna oamenii inteligentei frontale. Ceilalti sunt holograme, umbre, fantome: vii sunt numai cei care-si prefac ideile in fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existential conceptele si visarile planului ideativ – si sunt decisi a plati, la nevoie, cu pretul ce nu poate fi tocmit, pretul maxim, singurul care nu inseala niciodata, cel bun, pe nume: viata.

Este interesant de remarcat ca Biblia, este cartea „intelepciunii”. Aceasta „intelepciune” este, in definitia stricta a textului, o inteligenta aplicata pentru progresul binelui (individual sau colectiv). Biblia nu are cuvinte prea blande despre „inteligenta laterala” („Care mereu invata si niciodata nu ajung la cunostiinta adevarului”, „cunostinta ingamfa, dar dragostea zideste”, etc.). „Intelept este doar acela care, afland adevarul, trece imediat la actiune: „Daca stiti aceste lucruri, ferice de voi daca le faceti”!

Doctrinele biblice – Ionel Truta

Doctrinele biblice – Ionel Truta- Format A5. 576 pag.
Cartea aceasta apare la o vreme de mari confruntari intre invatatura curata a Bibliei si cea otravitoare a lumii, intre revelatia Scripturilor si invataturile omenesti, in lupta dintre adevar si minciuna. Apostolul Petru spunea ca ereziile nimicitoare ii vor face pe multi sa se lepede de Stapinul care i-a rascumparat. Deci, poporul lui Dumnezeu are nevoie azi de o lumina clara si de un discernamint spiritual corect in a deosebi lumina de intuneric.

Trebuie sa fim gata sa raspundem celor ce ne cer socoteala de nadejdea care este in noi. De aceea, avem nevoie de aceasta carte, scrisa cu multa sirguinta si intelepciune de un stralucit teolog si predicator, care s-a stins prea devreme dintre noi.
www.edituraagape.ro

Amintiri cu sfinti – Nicolaie Tonoiu

Cand, dupa ani grei de suferinte si persecutii, fratele Tonoiu si-a facut bagajele si a plecat din tara ca sa se stabileasca in sanul minusculei comunitati de crestini din Los Angeles, multi au privit aceasta mutare ca pe o „pierdere”. Unul dintre cei care l-au gazduit in primele zile in California l-a si intrebat chiar: „Frate Tonoiu, locul dumneavoastra era inca intre multimile de credinciosi din Romania. Ce-o sa faceti dumneavoastra aici?”

Raspunsul dansului a fost uimitor si a devenit foarte repede „proverbial” printre cei chemati la umilinta exilului: „Am venit sa ajung „nimic”. In tara nu ma lasau fratii, ma imbulzeau Bisericile si-mi dadeau mereu impresia ca sunt „cineva”. Dumnezeu vrea sa ma faca „nimic”, ca pe Apolo si pe Pavel. Vreau sa ajung si eu ca ei, un „nimic” in ochii mei, ca sa ma pretuiasca mai mult Domnul Christos!

L-am avut printre noi o vreme, l-am rugat de multe ori sa ne predice la Biserica noastra dintr-un „garaj” amenajat ca sala de adunare. Ne-a predicat insa foarte rar. Raspundea cel mai adesea: „Puneti pe altul. Eu am venit sa ascult si sa ma bucur cu voi.”

De vorba cu batranii – Ghita Rusnac

De vorba cu batranii – Ghita Rusnac

Se spune in popor ca un neam care nu stie sa-si pretuiasca inaintasii va dispare cu timpul in negura vremii. Si nu este de mirare faptul ca de-a lungul secolelor scurse de la facerea omului, Dumnezeu a ingaduit sa traiasca sub soare, oameni cu nume pe care i-a ales si i-a folosit din plin in realizarea planurilor lui marete. Ma gandesc acum la Avraam, la Moise sau la Noe, oameni care nu au fost cu nimic mai prejos ca David, Daniel sau Ieremia. Toti acestia au fost oameni obisnuiti care s-au nascut au trait si au murit, dar ceea ce-i deosebeste de marea de oameni printre care au umblat, este modul cum s-au raportat ei la Dumnezeu si la felul in care au inteles ei sa-L slujeasca pe singurul Dumnezeu adevarat.

Acesta pare a fi secretul existentei omenesti si a tot ceea ce te poate propulsa in randurile oamenilor cu nume bun, a oamenilor care si-au inteles menirea. Este o datorie de onoare pentru noi cei din generatia tanara, sa cautam pe cei ce au batatorit cararile pe care umblam noi astazi, sa le stim idealurile de care au fost animati, sa le cunoastem poverile care i-au istovit de-a lungul anilor si de ce nu sa le multumim pentru darzenia cu care au stiut sa lupte pentru a lasa urmasilor un model de viata si o mostenire de care nu le este rusine.

Avem si noi, in poporul roman, destule nume, care, atunci cand le auzim rostite, aduc cu ele un suvoi de amintiri placute, o multime de evenimente cruciale in dezvoltarea lucrarii lui Dumnezeu pe meleagurile noastre.

Iata de ce in seara zilei de 12 iunie, impreuna cu fratele D.G. ne aflam in casa fratelui Ghita Rusnac din Cotu-Dobei, incercand sa stoarcem din memoria celor 7 decenii si jumatate de viata, cele mai semnificative evenimente si imprejurari care au facut din el un inaintas, demn de cinstea si respectul nostru, a generatiei tinere.

S-a nascut la Banesti, in 1924, intr-o familie care avea sa numere nici mai mult nici mai putin de 10 copiii. Fiind cel mai mare dintre copiii si traind intr-o perioada de timp marcata puternic de urmari ale primului razboi mondial, a avut o copilarie plina de lipsuri si impovarata de nevoi. A muncit alaturi de tatal sau Andrei, om gospodar, respectat, in satul natal, deoarece avea patru clase si facea parte din Consiliul Bisericesc si cel Scolar.

Nu s-au sters din memoria fratelui Ghita, clipele cand tatal sau venea seara si la lumina lampii le citea copiilor si sotiei paginile vechi ale Scripturii, carte scoasa de tatal sau dintr-un vas cu apa fiarta, unde o vecina o aruncase cu mare necaz ca fiul ei nu vrea sa se pocaiasca. Multa vreme, aceasta Biblie veche a fost cartea cea mai citita si indragita in familia lui; implinise doar 6 ani si cu mare bucurie citea in ea silabisind, titlul partii a doua, Noul Testament.
Surpriza a aparut in viata familiei lor dupa catva timp si decizia tatalui sau de a cerceta Biblia cu atentie a atras dupa sine alte cateva schimbari in viata lor: renuntarea la inchinarea la icoane, renuntarea la bautura si tigari si decizia de a cauta pe cei ce se adunau prin case si formau nuclee de credinciosi adevarati.

Printre cei care au influentat profund aceasta noua orientare a familiei lui se numarau la acea vreme nume ca: fr. Alecu Stamateanu din Banesti, fr. Neamtu din Veresti, fr. Grigore Pop, Simion Paius si altii. Si acum, cand ne povesteste, inima fr. Ghita vibreaza de bucurie la amintirea clipelor petrecute in preajma acelor credinciosi, la rugaciunile sau cantarile pe care le inaltau cu totii spre slava lui Dumnezeu.

Un lucru semnificativ pentru noi toti ar vrea sa fie dupa spusele fratelui nostru, acea colaborare stransa si dezinteresata dintre fratii baptisti si cei c.d.e in lucrarea de inaintare a evangheliei si formare de noi biserici noutestamentale. Asa se face ca in jurul anilor 1923-1924 se infiinteaza in Banesti adunarea Crestina dupa Evanghelie, care folosea ca loc de desfasurare a serviciului religios casa fratelui Sabie Gheorghe.
Cuvantul lui Dumnezeu se raspandea cu putere si multi oameni, constienti de intunericul in care au fost tinuti de preotii ortodocsi, veneau la aceste intruniri si ramaneau strapunsi in inima. O dovada in acest sens este si va ramane in memoria urmasilor, sotia fratelui Costica Lazar din Prelipca, venita desculta la Veresti pentru a se convinge personal de ceea ce face sotul ei la intalnirile fratesti. In acea seara cuvantul lui Dumnezeu a patruns in inima ei, a ramas credincioasa Domnului, slujindu-L cu credinta de-a lungul anilor ce au urmat.

Dar anii se scurgeau asa de usor si vremea cand fr. Ghita trebuia sa-si faca un viitor il duce pe meleagurile galatene, unde incearca sa faca, mai intai, o scoala de radiolocatie, apoi de aviatie. Dar Dumnezeu avea alte planuri pentru el. Asa ca se intoarce acasa si in 1945 pe 3 septembrie se casatoreste cu Aneta, o fiica a fratelui Costache Ptop din Banesti. Nimeni nu banuia atunci ca aceasta noua familie va aduce pe lume 12 copii, iar acum familia numara aproape 70 de suflete. Este desigur inutil sa mai spunem ca n-a fost deloc usor sa te implici si in lucrarea lui Dumnezeu si sa dai, in acelasi timp societatii si comunitatii fratesti oameni destoinici, femei pline de viata si bune gospodine, asa cum se prezinta astazi printre noi cei ce au crescut in casa fratelui Ghita Rusnac.
Inca din iarna anului 1945 fr. Ghita clocotea de dorinta de a lucra in via Domnului. Asa se face ca participa la Ploiesti la un studiu biblic ce a tinut doua saptamani. Acolo a avut prilejul sa se echipeze sa-si formeze cateva planuri cu privire la noua lui misiune in zona.
In vara anului urmator, se hotaraste impreuna cu sotia sa se stabileasca in Cotu Dobei, unde mai erau doar doua familii de crestini. Acolo pun bazele unei adunari care, in timp, a devenit un loc pe unde treceau periodic frati renumiti si bine pregatiti. Acestia, prin studii biblice aprofundate, formau si pregateau noi lucratori in via Domnului. Sunt de neuitat serile petrecute aici in rugaciune si cercetarea Scripturilor in preajma unor oameni ca: Florea Moisescu, David Teodorescu, Panaitescu si altii asemenea lor.

Fiind un om cu o viziune larga si daruit de Dumnezeu cu o inima devotata lucrarii Sale, fr. Ghita face multe deplasari prin tara. Printre orasele vizitate se numara si Adjud, unde acest frate a petrecut clipe minunate impreuna cu parintii mei, cu fratii Capsuneanu, Richard Wurmbrand, Ciortan N. si Priscu din Brasov. Sunt oare aceste amintiri necesare? Au ele vreun rost in viata noastra plina de neprevazut si de durere? Eu cred ca da.
Nu lipsesc de pe pelicula celor sapte decenii si jumatate nici momentele de lupta incrancenata cu oamenii pe care vrajmasul nostru i-a ales ca sa-i prigoneasca pe crestini. Printre cei care nu au fost ocoliti de valurile prigoanei sa numara: Mitruta Balan, Ispir Lazar, Grigore Potop, Petrica Pascaru…
Sub conducerea primului ministru din acea vreme (1937 – 1938), patriarhul Miron Cristea si preotii ortodocsi impreuna cu jandarmii au inceput o campanie sustinuta de persecutie impotriva credinciosilor care se adunau prin case. Adeseori erau chemati la post si incolonati pentru a fi dusi la Curtea Martiala spre judecare; alteori erau luati cu forta chiar din timpul de partasie, incatusati si batuti sau schingiuiti in beciurile Jandarmeriei. Cu toate aceste presiuni, Dumnezeu a demonstrat de fiecare data ca dragostea biruie. Uneori chiar persecutorii erau castigati pentru Domnul prin rabdarea credinciosilor.
Au urmat apoi anii grei de lupta surda cu oamenii securitatii care incercau pe toate caile sa se infiltreze intre frati si sa le supravegheze activitatile. Pentru aceasta, securistii puneau in fruntea credinciosilor persoane care erau gata sa colaboreze cu ei. Asa se face ca unele adunari marginalizau persoanele alese si daruite de Dumnezeu pentru a conduce bisericile locale, promovand in aceste functii pe cei aserviti regimului. Este si acesta un episod trist al istoricului adunarilor noastre. Acest fapt nu ne da dreptul sa dam inapoi, ci dimpotriva, ar trebui sa ne dea de gandit si sa ne mobilizeze pe noi, cei din veacul XX la vegherea cu toata seriozitatea la buna randuiala a bisericilor locale.

Fratele Ghita este si astazi la datorie. Nimic nu-l preocupa mai mult decat adunarile atacate de curente de invataturi straine si cele nou infiintate care duc lipsa de lucratori. De aceea, el nici acum nu are timp sa se incurce cu treburi mai putin importante.
Desi este greu de oprit avalansa de amintiri pe care i-am starnit-o prin vizita noastra, am reusit sa incheiem discutia cu cateva sfaturi si recomandari pentru cititorii revistei noastre. Desigur, nu putea sa fie altceva mai important, in gandirea fratelui Ghita, decat cercetarea aprofundata a Cuvantului lui Dumnezeu dublata de o aplicare riguroasa in contextul social actual. In caceasta ordine de idei, am fost impresionati sa auzim din gura lui cuvinte de apreciere la adresa Institutului Biblic Timotheus din Bucuresti. Totodata, el a apreciat si celelalte forme de studiu in care se pregatesc oameni cu o inalta tinuta morala si spirituala si cu un bun fundament teologic si practic, care sa stea in fruntea bisericilor noastre.

Si pentru ca harul lui Dumnezeu sa prisoseasca peste adunarile noastre, un lucru necesar si dorit de noi toti trebuie sa fie respectul acordat de cei tineri celor in varsta, astfel incat si unii si altii sa facem cinste Tatalui Ceresc. Ne-am despartit cu greu de fratele Ghita si sora Aneta, care timp de mai bine de doua ore ne-au rascolit fiintele si ne-au provocat, prin exemplul lor de viata, la consacrare in slujba lui Dumnezeu.

„Vieti transformate” – Octavian Luncan

Din emisiunea „Vieti transformate” – OCTAVIAN LUNCAN

OCTAVIAN LUNCAN

Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc – Radio Vocea Evangheliei Suceava. Difuzat in emisiunea „Vieti transformate”
………………….
Octavian Luncan:
Am traversat soseaua, si dupa ce am facut 2 pasi in campul din dreapta, intre maracini si fan necosit ce era pe langa santul acela, m-am impiedecat de un obiect si m-am prabusit cu fata in jos. Prima reactie a fost sa injur. Ochii mi-au cazut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulatie.
Dar, ca sa intelegeti lucrarea si minunea lui Dumnezeu, pe placuta din mijlocul crucii am vazut scris: LUNCAN OCTAVIAN, nascut in 9 Februarie 1953, decedat in 1989.
Pe mine ma cheama LUNCAN OCTAVIAN si sunt nascut in 9 Februarie 1953.
…………………………………………………………………………………..
Ioan Ciobota:
Grupul muzical “Sonor” s-a constituit in deceniul al optulea; au cantat la nunti si diferite ocazii in zona Hategului, Hunedoara si Deva.
Astazi grupul se numeste “Harul”, si-au schimbat si numele si stapanul si canta doar pentru gloria lui Dumnezeu.
Va prezentam istoria adevarata, tulburatoare si extraordinara a vietii d-lui OCTAVIAN LUNCAN, unul dintre membrii acestui grup.
…………………………………………………………………
Daniel Grigoriciuc, reporter:
– Ce v-a determinat sa renuntati la vechiul mod de traire, de viata si sa fiti parte a unui grup vocal crestin?
Un membru al grupului (Titel Munteanu): In urma cu 8 ani si jumatate, ne pregateam sa mergem la o nunta la Deva, si bateristul formatiei, care avea un frate crestin la Biserica Crestina Baptista din orasul Hateg, la acea intrunire, inainte de a pleca la nunti, noi intotdeauna ne intruneam si puneam la cale “planul de bataie”. Ne trezim cu acest om ca ne cere o Biblie, pe motiv ca au trecut aproape 20 de ani de cand suntem impreuna si nu s-a intamplat nimic rau cu noi si am umblat pe aproape toate drumurile tarii fara sa ni se intample nici o nenorocire, iar el motiva ca aceasta a fost numai pentru ca Dumnezeu ne-a purtat de grija.
Pentru noi a fost ceva iesit din comun, niciodata nu l-am auzit vorbind de Dumnezeu. De fapt niciunul dintre noi nu aveam timp de Dumnezeu. Eram orbiti de placerile lumii, n-aveam noi timp de Dumnezeu si acum dintr-o data, ne trezim cu el ca ne cere o Biblie. Eram in apartamentul unuia dintre noi, ne-a luat putin timp pana sa gasim o Biblie, si el a luat Scriptura in mana si a deschis-o in fata noastra. A fost pentru prima data cand Dumnezeu ne-a vorbit astfel, dupa aproape 20 de ani:
“Ajunge in adevar ca in trecut ati facut voia neamurilor si ati trait in desfranari, in pofte, in betii, in ospete, in chefuri si in alte slujiri idolesti neingaduite.”
Era exact viata noastra, si Dumnezeu a gasit cu cale sa ne avertizeze: “Ajunge!”.
Acesta a fost de fapt inceputul cercetarii noastre.
Octavian Luncan: Marturisesc ca nu L-am cunoscut pe Dumnezeu. Am lucrat in armata pana anul trecut, ca ofiter. Eram comandantul unei fanfare militare si in cei 8 ani de scoala militara pe care I-am petrecut in Bucuresti, n-am auzit vorbindu-se despre Dumnezeu, dimpotriva, am citit “Biblia hazlie”, am scris poezii in care ma declaram ateu si nici n-aveam nevoie de existenta lui Dumnezeu in viata mea.
Am ajuns la 38 de ani, in timpul liber, sambata, duminica cantam la saxofon, si cantam binisor la instrumentul acesta, fapt pentru care eram mereu si mereu solicitat. Se platea bine, aveam bani la o nunta mai mult decat tot salariul meu de ofiter. Am fost mai rau si mai apasat de multe poveri ascunse decat ceilalti membri ai grupului. Acum am 47 de ani. Lucrurile acestea se intamplau in vara anului 1990. Chiar acolo, in mediul in care ne duceam noi viata de placere si de distractie, acolo s-a coborat palma Lui sfanta si de acolo ne-a smuls.
Veneam de la o nunta de la Petrosani, duminica spre amiaza, dupa ce cantaseram de sambata de la amiaza. Intre 2 sate, am oprit sa impartim banii. Am oprit masina pe dreapta drumului, am treversat campul in stanga, am pus lada de bere intre noi, cu tigarile in gura, cu glume, imparteam la bani, ne depanam amintirile si aventurile de la ultima distractie. In timpul acela s-a intamplat ceva nemaiintalnit in viata mea.
Undeva in adancul sufletului meu, am auzit un glas foarte cald si ciudat, vorbindu-mi raspicat: “Scoala-te si du-te in partea dreapta.” M-am ridicat dintre ceilalti, am avut o reactie rapida – primul lucru am simtit vinovatia tigarii. Am aruncat tigara din mana (fumam foarte mult – sudam tigara de tigara, la o nunta poate si 3-4 pachete, de asemenea beam foarte mult – ma laudam ca pana la miezul noptii imi faceam partea cam 2 kilograme de alcool si nu ma-mbatam).
In momentul acela am simtit ca trebuie sa execut comanda acelui gand care mi-a vorbit. Am iesit dintre colegi, am traversat soseaua prin spatele masinii si dupa ce am facut 2 pasi in campul din dreapta, intre maracini si fan necosit ce era pe langa santul acela, m-am impiedecat de un obiect si m-am prabusit cu fata in jos. Prima reactie a fost sa injur, pentru ca Il injuram pe Dumnezeu cu multa usurinta, din orice suparare. N-am mai apucat s-o fac din ziua aceea niciodata. Au trecut 10 ani si spun: “Slavit sa fie Dumnezeu”. De atunci nu L-am mai blestemat niciodata.
Ochii mi-au cazut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulatie. Candva murise in locul acela un om. Sunt pline drumurile tarii de asemenea semne, in care oamenii si-au pierdut viata. Dar, ca sa intelegeti lucrarea si minunea lui Dumnezeu, pe placuta din mijlocul crucii am vazut scris: “LUNCAN OCTAVIAN, nascut in 9 Februarie 1953, decedat in ’89.”
Ma numesc LUNCAN OCTAVIAN, sunt nascut in 9 Februarie 1953. “Ce coincidenta” – acesta a fost primul gand care m-a cercetat. Ce coincidenta, ce minune intr-un fel, extraordinar! Dar ce coincidenta ca tocmai in locul acela oprisem masina. Daca am mai fi facut vreo 10-15 metri in fata sau in spate, de buna seama ca niciodata n-as fi gasit crucea aceea, ascunsa de altfel in buruieni. Dar ce coincidenta a fost glasul care m-a ridicat pe mine dintre ei, sa pasesc in partea dreapta, sa dau fata cu acea imagine.
In timp ce aceste lucruri ma uimeau, aceasta coincidenta, mi-am amintit ca am avut 7 accidente cu masina in cei 20 de ani de cand conduceam. Intr-un accident am facut zob masina, chiar am primit de la ADAS o alta masina si nu mi-a cazut un fir de par din cap.
O alta intamplare era faptul ca fusesem otravit cu ciuperci, am stat 18 zile in spital in vara anului ’87, am fost in coma cateva zile, intre viata si moarte. Si acum eram sanatos, in putere, cantam, distram lumea si ma bucuram de sanatatea mea. Ce coincidenta.
A venit un gand care m-a cercetat: “Cu ce eram eu mai bun decat acel tiz al meu, care era mort in locul acela? Cu ce fusese el mai rau decat mine, ca sa moara si eu sa traiesc?” Aceste ganduri ma framantau si in timp ce eram uimit de ce se intampla, am auzit inlauntrul meu din nou vocea aceea, galsul acela: “Astazi este duminica. Tu…de unde vii?” M-am speriat, m-a luat o teama pentru ca simteam pentru prima data vinovatia indiferentei care o simteam fata de duminica. Stiam ca duminica este ziua cand oamenii merg la biserica. Eu de 20 de ani duminica veneam acasa, mai treaz, mai baut, mai bucuros, mai suparat, depinde ce relatii ma aflam cu mediul in care “munceam”. De 20 de ani n-am gasit cu cale sa ma gandesc ca altii duminca vin de la biserica sau se duc la biserica.
In timp ce simteam rusinea fata de aceasta stare a mea intima, am auzit a 3 oara glasul acela extraordinar: “Aceasta este cantarea de lauda pe care mi-ai promis-o in timpul revolutiei, cu frica mortii in inima ta?” ATUNCI MI-AM ADUS AMINTE, si am priceput ce s-a intamplat. In timpul revolutiei mi s-a intamplat un lucru extraordinar. Primisem misiunea, cu un tanar ostas, sa pazim un obiectiv militar, de pe acoperisul unei cladiri cu 4 etaje. Era vorba de arestul garnizoanei unde erau inchisi generalii Nuta si Mihalea. De undeva a venit un ordin, in care se preciza ca un grup de 30 de elicoptere va ataca unitatea noastra, ca sa-i salveze pe cei 2 generali. Ultimul semnal care l-am primit prin statia radio a fost ca au trecut de Sibiu si in 13 minute vor fi pe noi. Si inima dar si hainele imi tremurau de frica, imi era frica de moarte.
Tanarul ostas m-a „citit” si cu o privire senina s-a apropiat de mine si mi-a spus: „Domnule locotenent-major, va este frica de moarte?”. I-am raspuns ca da, si imi pare rau sa mor la 38 de ani, ca am 2 fetite acasa. M-a apucat de dupa umeri, ca si cum el ar fi fost superiorul iar eu subalternul, m-a dus la coltul cladirii unde el descoperise o gaura acoperita cu o bucata de tabla, urma unui cos de fum care a fost daramat. Mi-a spus: „Daca va inghesuiti bine, eu va acopar cu aceasta tabla si daca vin elicopterele nu veti fi reperat.” In prima clipa am vrut sa sar in adapost, pentru ca minutele trecusera, din 13 mai erau doar cateva. Dar un gand m-a retinut, si i-am spus: „Tinere, dar tu ce vei face?” Mi-a raspuns: „Domnule, fiti linistit, eu imi voi face datoria, dar daca mor, eu stiu unde ma duc, iar d-vs. veti avea timp sa mai traiti, sa va intoarceti la Dumnezeul meu.” „Tinere, sunt uimit de ce-mi spui, dar mai mult ma uimeste dragostea ta fata de mine. Tu esti in stare sa-mi oferi adapostul tau de scapare mie, pe care nici macar nu ma cunosti. Tu-mi oferi mie sansa vietii tale, esti gata sa mori in locul meu. Cine te-a invatat pe tine sa-ti dai viata pentru aproapele tau?” El mi-a raspuns: „Eu am invatat in Biserica crestina din Alba-Iulia, de unde vin. Am invatat ca a-ti da viata pentru aproapele tau inseamna a trai pentru Dumnezeu.”
In cateva secunde s-a prabusit in mintea mea o scoala, o viata in care am invatat multe despre patriotism, despre datorie fata de tara, fata de aproapele, despre morala, despre echitate. Eu m-as fi bagat in gaura aceea ca sa scap, si tanarul de 20 de ani si-ar fi dat viata pentru mine.
Mi-am amintit cum imi bateam joc de bunica mea, si ii spuneam ca nu exista Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama ca exista un Dumnezeu care inalta oameni mici, ii face mari. M-am vazut un gunoi, un nimeni in fata acelui tanar care era pentru mine un munte de om. N-am mai avut curaj sa intru in adapost, pentru ca imi era rusine de el.
El s-a retras intr-un colt, s-a rugat, apoi a venit in fuga si mi-a spus „Domnule locotenent-major, sa stiti ca nu se va intampla nimic si in cateva minute vom fi jos.” „De unde stii tu?” „In timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit ca nu se va intampla nimic.” „Cum adica ti-a vorbit Dumnezeu? Iti vorbest Dumnezeu tie?” „Da, Dumnezeu vorbeste prin Duhul Sfant. Duhul Sfant este telefonul lui Dumnezeu asezat in inima noastra, prin care comunicam cu El.”
Mi-am zis: „Doamne, ce lucruri.” Eram uimit peste masura, dar chiar atunci a sunat statia radio: „Coborati, alarma inceteaza.” In timp ce coboram scarile cladirii aruncam cascheta in sus de bucurie, il sarutam pe tanarul acela si ii spuneam: „Baiatule, eu sunt compozitor, si iti promit ca prima cantare care va iesi din gura mea va fi spre Slava Dumnezeului tau. El mi-a spus: „Sa nu uitati niciodata ca nu mie mi-ati promis, ci lui Dumnezeu care ne-a scapat de moarte.”
Acest tanar s-a eliberat dupa 2 saptamani, dar intre noii recruti era un baiat tot din Alba Iulia, care era un frate in Crisots cu acest tanar cu care eu am fost pe acoperis. Acest nou recrut m-a cautat si mi-a spus: „Ati compus cantarea de lauda, pe care i-ati promis-o lui Dumnezeu?” Mi s-au inmuiat picioarele. Timpul a trecut, dar eu nu am compus cantarea de lauda. Stateam ore intregi in fata pianului si incercam dupa toate legile compozitiei pe care le cunosteam. Am fost premiat la Cantarea Romaniei an de an si editie dupa editie, cu tot felul de cantari de slava. Stiam toate principiile compozitiei unei cantari de slava, dar nu venea cantarea de lauda pentru Dumnezeu.
Am continuat sa cant cu grupul Sonor la tot felul de nunti si petreceri. Aveam salariul aproape pe jumatate mai mic decat plata la o nunta si am uitat de cantarea de lauda.
………………………..
Si iata-ma acum pe marginea unei sosele, in fata acelei cruci, unde murise acel tiz al meu. Am inceput sa plang cu toata puterea, stand ingenuncheat la pamant. Colegii m-au vazut cazut si au venit spre mine. M-au ridicat de umeri si m-au intrebat: „Ti-e rau? Ai baut?” Bateristul formatiei i-a facut semn cu mana: „Lasa-l in pace, cred ca s-a stricat de cap.”
Eu le-am raspuns: „Baieti, nu stiu ce s-a intamplat cu mine, dar eu de astazi ma despart de voi. Ma duc acasa la Deva si ma pocaiesc.” Am ajuns acasa si cand am intrat pe usa, m-am aruncat in genunchi in fata sotiei mele, cerandu-mi iertare pentru viata duplicitara pe care o duceam fata de ea, si spunandu-i ca eu vreau sa ma pocaiesc. Ea s-a suparat, chiar s-a pronuntat cuvantul divort. „Eu nu las religia mea” mi-a spus ea, „du-te unde vrei, divortam. Nu te gandesti la cei 2 copii? Vor fi marginalizati. Tu stii bine cine sunt pocaitii, ce categorie inferioara de oameni sunt.” Atunci n-am putut sa-i raspund decat sa plang. Ea fusese secretara de partid pe intreprindere, facea parte din comitetul judetean de partid, a fost la Congresul al XIV-a si urma ca din toamna sa plece la Academia „Stefan Gheorghiu”.
In aceeasi dupa-masa de duminica m-am dus la o biserica de pocaiti, nici nu stiam atunci de cate feluri sunt pocaitii. Era prima biserica de pocaiti in care am intrat in viata mea. M-am pus pe ultimul rand sa nu ma recunoasca cineva, pentru ca eram seful fanfarei militare din Deva, si ma stiau oamenii. Programul s-a deschis cu o rugaciune. La un moment dat, un om din capatul celalalt al bisericii si-a ridicat vocea peste multime si mi s-a adresat mie spunanadu-mi: „Asculta barabtule, care astazi ai venit pentru prima data in casa in care se cheama Numele Meu. Sa stii ca Eu, Domnul ti-am dat darul cantatului, eu te-am pus deoparte din pantecele mamei tale, pentru o mare lucrare spre Slava Numelui Meu, dar tu ce ai facut cu darul tau? Ai ajuns sa canti destrabalarii si uraciunii oamenilor veacului acestuia!”
Va dati seama? Era viata mea. Imi treceau fulgere din crestet pana in talpi si tremuram tot de frica. Eram ca un copil si am inceput sa plang. Glasul continua: „Eu ti-am fost mama si tata, cand erai printre straini.” Mi-am adus aminte ca parintii mei au divortat din cauza alcoolului, in timp ce eu eram in scoala militara. Si glasul acela a incheiat astfel: „Nu plange. Eu te-am adus in casa Mea si te voi face un stalp al bisericii.”
La cateva luni dupa ce eu am ramas in biserica, a cercetat-o Dumnezeu si pe ea si impreuna am intrat in apa botezului.
………………………………………………………….
Privind in urma, imi pare rau ca am pierdut 38 de ani de viata fara Dumnezeu. Nimic nu are valoare fara Dumnezeu. Casnicia fara Dumnezeu este minciuna, copii fara Dumnezeu nu sunt fericiti cu parintii lor. Muzica, desi am avut o culme profesionala, fara Dumnezeu este o alergare dupa vant.
………………………………………………………
Intr-o zi un frate m-a vazut apasat si mi-a spus: „De ce plangi cand canta cineva la microfon?” I-am spus ca i-am promis o cantare de lauda lui Dumnezeu dar nu pot sa o compun nicidecum. Acest frate mi-a spus sa-I cer lui Dumnezeu aceasta cantare, iar seara, pe genunchi la marginea patului si cu lacrimi in ochi, l-am rugat pe Dumnezeu sa-mi dea cantarea de lauda pe care I-am promis-o. La ora 3 noaptea m-am trezit si am compus si textul si partitura cantarii de lauda, iar de atunci viata mea este o cantare de lauda.