Un om in toamna vietii, care a venit in vizita la Los Angeles in primavara lui 1997, sa-si rastoarne printre noi cosul cu roade adunate in activitatea de-o viata. Venea dupa o foarte binecuvantata saptamana de studiu si evanghelizare petrecuta la Sacramento. A ales sa ne vorbeasca despre „intaietatea in fapte bune” asa cum este expusa ea in epistola lui Pavel catre Tit. L-am auzit atunci spunand ceva asa de clar, asa de profund si totusi asa de simplu cum nu mai auzisem la nici un alt predicator:
„In problema faptelor exista doua greseli insuflate de Diavol. El vine la noi sa ne amageasca si sa ne opreasca de la mantuirea frumoasa pe care ne-a pregatit-o Dumnezeu. Pentru cei ce se apropie de mantuire, diavolul zice: „Mai intai trebuie sa faceti fapte, multe si foarte grele”, cand de fapt Dumnezeu nu vrea sa facem nimic, ci doar sa credem. Pentru cei ce au primit mantuirea, diavolul are o alta inselatorie: „De-acum, voi nu mai trebuie sa faceti nimic! Ati fost mantuiti prin har si aceasta va este de ajuns pentru vesnicie.” Observati greseala: „Fapte inainte de mantuire” si „Nici un fel de fapte dupa mantuire”.
Biblia spune exact invers! Mantuirea nu se obtine prin fapte, „ca sa nu se laude nimeni”. Dar am fost mantuiti pentru „faptele bune pregatite mai dinainte de Dumnezeu, ca sa umblam in ele”. Fara credinta, faptele sunt sterile si nu produc mantuirea; fara fapte, credinta este moarta. La intalnirea cu Christos trebuie sa ai credinta, in umblarea cu El trebuie sa dai dovada de ascultare!”
Cuvintele fratelui Mihai Chiu mi-au clarificat in cateva clipe problema aceasta a „faptelor bune” si insemnatatea pe care le-o da Dumnezeu. Predica dumnealui a cazut in inima mea pe un pamant bun si pentru ca, doar cu cateva zile inainte citisem in „Jurnalul fericirii” al lui N. Steinhardt alte cateva randuri extraordinar de clare si revelatoare in aceasta foarte importanta problema a „faptelor”. Iata-le:
„In LiEtre et le Neant, Sartre consacra un stralucit capitol verbelor „a fi” si „a face”; plin de observatii interesante, subtile si rodnice. As vrea sa ma opresc numai la „a face” si „a fi”, accentuand latura – as zice – escatologica.
Viata este hotarator legata de verbul „a face”: trairea noastra pe acest pamant, trecerea noastra prin aceasta lume constituie faza lui „a face”. Moartea (ori starile prevestitoare asemanatoare ei) stau sub semnul lui „a fi”. (Moartea insasi ar putea fi definita ca trecerea in starea lui „a fi”, un „a fi” absolut, purificat de orice contingenta.)
Pe vesnicul „a fi”, noi ni-l cladim singuri, iar vesnicia aceasta – rai ori iad – e functie variabila de ceea ce facem. Picatura cu picatura, zi de zi, clipa de clipa, actiune dupa actiune, gest dupa gest, facandu-l ne pregatim permanentul este.
Raiul si iadul pot asadar fi considerate ca stari de fiintare pura; constiinta (sau sufletul) se afla acolo insingurata si neajutorata de nimeni si de nicaieri, fata in fata cu vesnicia, cocotata pe maldarul de faptuiri savarsite in faza lui „a face”.
Dincolo – oricat am jindui (e sensul parabolei dreptului Lazar si al bogatului nemilostiv) – nu mai putem face nimic niciodata (nevermore zice Poe): verbul „a face” piere, e ca si cum nici n-ar fi fost vreodata. Ramane insa, in toata groaznica lui plinatate si semnificatie, verbul „a fi” – el si nimic altceva.
Fara prieteni, fara televizor, fara zgomotul vecinilor … Atunci, se va vedea ce ti-ai cladit, pe care ti le-ai ales: oile sau caprele.
Verbele „a face” si „a fi” sunt deopotriva de gingase: unul prin evanescenta lui, celalalt prin vesnicia lui. Goethe arata cat de greu este „a face”. Dar greutatea sa paleste in fata lui „a fi”, cand acesta ii urmeaza. Fericiti cei ce pot intampina pe „a fi” si pot intra in imparatia lui multumiti fiind de felul in care si-au incheiat relatiile cu „a face”.
La distanta dintre doua generatii distincte si dincolo de circumstantele diferite ale protestantismului si ortodoxiei, rostirile fratelui Chiu si randurile fratelui Steinhardt fac parte din aceeasi familie, invatatura din invatatura aceluiasi Tata.