Un Exercitiu de Uimire

Un Exercitiu de Uimire
Afirmatii ale scriitorilor ortodocsi referitoare la misterele profunde ale credintei crestine.
Transcendenta lui Dumnezeu

Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umana. Daca ar putea fi cuprins, atunci El nu ar mai fi Dumnezeu.

— Evagrius din Pontus (a.d. 399)

Intr-o buna zi, cativa dintre frati au venit sa-l vada pe Parintele Anton, printe ei fiind si Parintele Iosif. Dorind sa-i puna la incercare, batranul a amintit un text din Scriptura si i-a intrebat ce inseamna textul respectiv, incepand cu cel mai tanar. Fiecare a explicat textul cum stiau mai bine. Totusi, batranul le-a spus tuturor: „Inca nu ati gasit raspunsul.”

In cele din urma, se adresa Parintelui Iosif, spunandu-i: „Tu ce anume crezi ca spune acest text?” Acesta raspunse zicand: „Nu stiu.” Atunci Parintele Anton a spus, „Cu adevarat Parintele Iosif a gasit calea, pentru ca el a spus: – Nu stiu -.”

—Zicerile Parintilor din Desert (secolul al-VI-lea)

Imagineaza-ti coama ascutita a unei stanci abrupte. Acum inchipuie-ti ce ar simti o persoana care si-ar pune piciorul pe coama acestei stanci, si uitandu-se in jos in prapastie, nu ar vedea nimic pe ce sa se sprijine sau de care sa se agate.

Aceasta este ceea ce cred ca sufletul experimenteaza, atunci cand trece dincolo de limitele sale din planul material, in cautarea si in incercarea de a gasi ceea ce nu poate fi masurat si care exista din vesnicie. Pentru ca aici, nu se poate tine de nimic, nici de un loc, nici de un loc in timp, nici de o masura sau de orice altceva; mintile noastre nu pot cuprinde sau intelege acest lucru.

Iar astfel, sufletul, alunecand la fiecare punct de care nu poate fi prins, devine ametit si perplex, intorcandu-se inca o data la ceea ce ii este asemanator, multumit sa cunoasca macar putin despre necunoscut, care este complet diferit de natura lucrurilor pe care acesta le cunoaste.

—Gregory din Nyssa (aprox.a.d. 395)

Taina intruparii

Dumnezeu a devenit om pentru ca oamenii sa poata deveni dumnezei.

—Atanasie (a.d. 373)

Cel care nu poate fi atins de nimeni este prins in stramtoare;

Cel care il elibereaza pe Adam de blestem este legat.

Cel care incearca inimile si gandurile adanci ale omului este adus pe nedrept la judecata;

Cel care a inchis abisul este luat prizonier.

Cel care a inchis abisul este luat prizonier.

Cel in fata Caruia puterile cerului stau tremurande, sta inaintea lui Pilat;

Creatorul este lovit de mainile creatiei Sale.

Cel care vine sa judece vii si mortii este condamnat pe cruce.

Distrugatorul iadului este pus intr-un mormant.

Oh,Tu care induri toate aceste lucruri in iubirea Ta cea mare, Cel care ai salvat omenirea de blestem,

Oh indelung rabdatorule Domn, glorie Tie.

—liturghia Vespers pentru Vinerea Mare

Stiu ca Cel ce este dincolo de intreaga creatie

Ma ia la Sine si ma ascunde in bratele Sale,

Iar atunci ma gasesc departe de intreaga lume.

Eu, fragil, muritor mic in lume,

Vad pe Creatorul lumii, totul Lui, in mine insumi;

Si eu stiu ca nu voi muri, pentru ca sunt in Viata,

Am plinatatea Vietii izvorand ca o fantana in mine.

El este in inima mea, El este in ceruri:

Atat acolo cat si aici, El mi se descopera in aceeasi glorie.

—Simeon Noul Teolog (a.d. 1022)

Paradoxurile rugaciunii
Vorbirea este organismul lumii prezente. Linistea este taina lumii care vine.

—Isaac Sirianul (a.d. aprox. 700)

Fratii l-au intrebat pe Parintele Agaton: „Dintre toate activitatile noastre, Parinte, care virtute cere cel mai mare efort?

Acesta a raspuns: „Sa-mi fie cu iertare, dar nu cred ca este munca mai mare decat rugaciunea catre Dumnezeu. Pentru ca de fiecare data cand un om vrea sa se roage, dusmanii sai, demonii, incearca sa-l impiedice; pentru ca ei stiu ca nimic nu ii impiedica mai mult decat rugaciunea catre Dumnezeu. In orice alt lucru pe care il face un om, daca persevereaza, va capata odihna. Totusi, pentru a se ruga, un om trebuie sa se lupte pana la ultima suflare.”

– Zicerile Parintilor din Desert (secolul al-VI-lea)

Gandeste-te la un om care sta noaptea in casa sa, cu toate usile inchise; iar la un moment dat acest om deschide o fereastra chiar in momentul in care apare un fulger instantaneu. Nesuportand stralucirea fulgerului, imediat omul se protejeaza inchizand ochii si retragandu-se de la fereastra.

La fel este si cu suletul care este inchis in sfera simturilor; daca vreodata arunca o privire prin fereastra intelectului, este inundat de stralucirea, asemanatoare fulgerului, a pecetei Duhului Sfant care este in el.Incapabil sa suporte splendoarea stralucirii, se retrage imediat in intelect, refugiindu-se ca intr-o casa, intre lucrurile si simturile umane.

—Simeon Noul Teolog (a.d. 1022)

Cu cat sufletul se avanta mai departe, cu atat sunt mai mari adversarii carora trebuie sa le faca fata.

Esti binecuvantat, daca in momentul rugaciunii, lupta creste puternic impotriva ta.

Pentru ca sa te poti bucura de viata vesnica, munceste fara incetare pana in clipa mortii si nu lasa ca ochii tai sa doarma, sau ca genele tale sa atipeasca.

—Evagrius of Pontus (d. 399)

Lasa multimea vorbelor afara din rugaciunile tale. Un singur cuvant a fost de ajuns pentru ca vamesul si fiul risipitor sa primeasca iertarea lui Dumnezeu. …Nu incerca sa gasesti cuvintele potrivite pentru rugaciunea ta: de cate ori balbaiala simpla si monotona a copiilor atrag atentia tatalui lor!

Nu te lansa in discursuri lungi, pentru ca daca vei face acest lucru, mintea ta va fi imprastiata, pentru a gasi doar cuvintele potrivite. Rugaciunea simpla a vamesului a determinat indurarea lui Dumnezeu. Un singur cuvant plin de credinta l-a mantuit pe talharul de pe cruce.

—Ioan Climacus (a.d. 649)

Domnul meu Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul.

— Rugaciune catre Isus (secolul al-VII-lea)

Calugaria

Calugaria

In cazul in care cunosti macar cateva lucruri despre calugaria estica, atunci poti afrima ca stii foarte multe si despre ortodoxismul rasaritean.
de John Chryssavgis

Calugaria a luat nastere intr-o dimineata de duminica a anului 270 sau 271, intr-un sat egiptean. Pasajul din Evanghelie care a fost citit la slujba in acea zi, cuprindea urmatoarele cuvinte: „Daca vrei sa fii desavarsit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, da la saraci, si vei avea o comoara in cer! Apoi vino, si urmeaza-Ma”(Matei 19:21). In mijlocul acelei adunari se afla un tanar, pe nume Anton, care la auzirea acestor cuvinte, a inceput trairea unei vieti, nu neaparat in saracie, ci de singuratate totala.

Acest pas al lui Anton, intr-un desert nelocuit, in acea perioada, a fost observat foarte putin atat de catre cei din satul lui, cat si de cei din afara satului. Dar in momentul in care Anton a murit la varsta de 106 ani, Atanasie din Alexandria, prietenul si biograful sau (d.373), ne relateaza ca numele lui Anton ajunsese cunoscut „in imprejurimi.” „Desertul”, relateaza Atanasie, „devenise un oras”, mii de oameni obisnuind sa vina la Anton in mod regulat, pentru a-i asculta invataturile.

Din acel moment, calugaria a devenit o caracteristica importanta a ortodoxiei rasaritene, astfel incat nimeni nu poate intelege ortodoxia fara a-i intelege traditia monahala.

Rigurosii intelegatori

In Egipt s-au dezvoltat trei tipuri principale de calugarie, corespunzatoare celor trei mare zone geografice:

Viata pustnica, infiintata in Egiptul de Jos, unde Anton (d. 356) este urmat drept model. Aici calugarii traiau o viata de rugaciune izolata si austera.

Cenobitia, sau forma de viata in comun, aparuta in Egiptul de Sus, unde Pahomius (d. 346) a infiintat o comunitate de calugari care se rugau si munceau impreuna.

Calea de mijloc, infiintata de catre Ammon (in jur de 350) in Nitria si Scetis, la vest de gura Nilului. Aici un grup unit de mici asezaminte de cate doi pana la sase calugari erau condusi de un prezbiter, sau „abba.”

Centrul calugariei estice s-a mutat din Egipt in Asia Mica la sfarsitul anilor 300, in Palestina in jurul anului 400, in Sinai in jurul anului 500, si la Muntele Atos in Grecia in anii 900, acolo unde aceste trei forme de calugarie inca mai exista.

In alte regiuni s-au creat o varietate de moduri de viata: in Siria, de exemplu, ii gasim pe „stylites”(stalpiti), care au ales sa traiasca pe stalpi. In Capadoccia (in Turcia Moderna), a aparut sub influenta lui Vasile cel Mare (d.379) o forma mai invatata, liturgica, si sociala de calugarie. In Palestina traditia directiei spirituale a fost stabilita de oameni ca Isaia din Scetis (d.489) si Sabas (d. 532). In Sinai, o forma mai tacuta a spiritualitatii, sau „hezicasm”, a fost infiintata de Ioan Climacus (d. In jur de 679).

Manastirile puteau fi gasite si in orase. In 518, in Constantinopol, existau in jur de 70 de comunitati doar pentru barbati. Calugarii devenisera din ce in ce mai influenti in viata ecleziastica si sociala: interveneau in disputele teologice, predau liturghie si spiritualitate si constituiau inspiratie pentru laicitate, care avea tendinta de a urma pe calugarii carismatici.

In general, calugaria din Est a fost mai flexibila si mai putin uniforma decat in Vest. Estul nu a avut niciodata un Augustin sau un Benedict, care sa scrie reguli stricte de urmat pentru calugari. Prin contrast, „regulile” lui Vasile din Cezarea, nu erau nici pe departe atat de sistematice. Regulile sale lungi, sunt o serie de predici, in timp ce regulile scurte sunt raspunsuri la intrebarile calugarilor, din timpul vizitelor sale prin manastiri. Nu a existat o regula general valabila in Est. Fiecare manastire avea propria sa traditie.

Existau de asemenea manastiri pentru femei, care aparusera inaintea celor pentru barbati. Inainte de a se retrage in desert, Anton o trimisese pe sora sa la o „casa pentru virgine,” fapt care ne arata indirect ca existau deja asemenea comunitati crestine in Egipt.

In general in Est, se punea mai putin accentul pe „stabilitate,” adica pe cerinta ca, calugarii si maicutele sa traiasca toata viata lor intr-o singura manastire. De aceea, calugarii si maicutele din est schimbau des manastirile.

„Cei fara somn”
Desi stabilitatea nu constituia o caracteristica principala a monahiei estice, „asezarea intr-o singura celula” era importanta. In Vorbirile Parintilor Desertului, Tatal (Abba) Moise (d.407), arata ca „celula ne invata totul.”

Celula era mai mult un loc de rugaciune, rugaciunea constituind cea mai importanta slujba sociala a calugarilor bizantini. Mare parte a manastirilor din Est erau situate in locuri pustii, separate de civilizatie, care te indemnau la rugaciune: manastirea Sfantului Saba din Taramul Sfant, manastirea Sfanta Caterina de pe Muntele Sinai, Republica Monastica a Muntelui Atos si stancile inalte din Meteora, Grecia centrala.

Unii calugari si maicute din est erau implicati in invatamant, evanghelizare si munca caritabila, dar aceste lucruri erau considerate secundare vocatiei principale a monasticilor- rugaciunea. Vizitatorii manastirilor se asteptau sa gaseasca locuri de rugaciune, sa descopere persoane ale rugaciunii, si sa intalneasca oameni sfinti cu darul calauzirii spirituale.

Obiectivul rugaciunii, al intregii vieti monastice, era uniunea cu Dumnezeu. Aceasta uniune era posibila doar prin trairea unei vieti de purificare spirituala si de renuntare totala – o dezbracare de sine, atat de lucrurile materiale, cat si de proiectarile intelectuale. Aceasta era calea negarii sau a cunostintei apofatice. Dumnezeul de necunoscut era venerat printr-o serie de negari, care il aratau pe Dumnezeu ca fiind „dincolo de orice intelegere.” Calea apofatica avea si o latura morala: purificarea de dorintele sau pornirile pacatoase.

In Vest, manastirile au devenit deseori cuiburi de invatatura, dar in Est, acestea erau indeosebi centre de spiritualitate. Cel mai de seama serviciu al calugarismului estic a fost flacara permanent arzanda a rugaciunii si spiritualitatii. O manastire din Constantinopol se numea Akoimetoi (traducere libera, „cei fara de somn”), unde rugaciunea era continua, 24 de ore pe zi, calugarii recitand rugaciuni la rand.

Intr-un sens, in acel moment, viata monastica a fost o experienta de entuziasm carismatic, o realitate penticostala (a Cincizecimii). Calugarul era un „pneumato phoros” („pastrator al Duhului”), pastrand marturisirea prezentei permanente a Duhului in Biserica.

John Chryssavgis este profesor de teologie la Scoala de Teologie Ortodoxa Greaca Sfanta Cruce (Holy Cross Greek Orthodox School of Theology) in Brookline, Massachusetts.

Problema icoanelor

Problema icoanelor
De ce ortodocsii s-au omorat din cauza icoanelor.
de Bradley Nassif

In zilele noastre, pentru multi vestici, inchinarea la icoane, mai ales practica sarutarii icoanelor, pare ciudata. Mai mult chiar, noi nu putem intelege, de ce in perioada Evului Mediu timpuriu, timp de mai mult de o suta de ani, certurile violente din cauza picturilor cu Isus, au cauzat una dintre cele mai mari schimbari politice, culturale, religioase din istoria crestina.

Ce anume referitor la aceste icoane a creat atata vanzoleala si ce anume reprezinta ele pentru biserica ortodoxa?

Prin anii 700, icoanele erau o caracteristica comuna a vietii spirituale ortodoxe in Imperiul Bizantin. Era si timpul sa izbucneasca o miscare impotriva icoanelor. Iconolasmul (miscarea de ?distrugere a icoanelor??) a inceput chiar din interiorul bisericii. Cativa episcopi iconolasti din Asia Mica (Turcia moderna) aveau incredintarea ca Biblia, in mod special Exodul 20:4, interzicea asemenea imagini:

?Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul. Sa nu te inchini inaintea lor, si sa nu le slujesti;??

Imparatul bizantin Leo al III lea (a condus intre 717 – 741), fiind convins de acest argument, a incercat la inceput sa-i convinga pe supusii sai sa abandoneze icoanele. O manifestare dramatica a naturii dezlantuite a intarit aceasta campanie a sa: un vulcan subacvatic a avut eruptii violente in Marea Egee, valuri mareice au invadat tarmul, iar un nor de cenusa vulcanica a intunecat cerul. Intreg orasul Constantinopol a fost zguduit. Leo a interpretat aceste manifestari ca fiind un semn din ceruri: imperiul se afla in fata unui pericol iminent de a infrunta mania divina. Asa ca a inceput sa predice o serie de predici impotriva folosirii icoanelor.

In anul 726 (sau 731; nu se cunoaste sigur data), Leo a marit aceasta campanie. El a ordonat soldatilor sai sa mearga la poarta palatului, numita Chalke si sa distruga icoana lui Hristos care era pictata pe arcada intrarii. Atunci cand soldatii au inceput sa distruga fresca, un grup de femei mai in varsta au lovit scara de sub picioarele soldatilor. Incidentul a iscat revolte, iar cateva femei au devenit primii martiri ale iconolasmului.

Cel mai mare impotrivitor al icoanelor din secolele VIII si IX a fost ilustrul Constantin V.Constantin, fiul si succesorul Imparatului Leo, persoana care a dezvoltat cele mai multe argumente impotriva icoanelor.

In anul 754 el a convocat Consiliul de la Hieria, la care au luat parte 338 de episcopi adunati din toate partile imperiului, consiliu care a condamnat producerea si venerarea icoanelor. Cartile fusesera totusi aranjate: Constantin ii convocase doar pe episcopii care sprijineau pozitia sa. Totusi, episcopii au declarat adunarea lor ?Cel de-al VII lea Consiliu Ecumenic.??

Dupa consiliu, un razboi la scara mare a fost pornit impotriva sustinatorilor icoanelor. Calugarii, cei mai aprinsi aparatori ai icoanelor, au simtit cel mai puternic aceasta persecutie apriga. Mii dintre ei au fost exilati, torturati sau martirizati. In anul 766, Constantin a facut o parada pe hipodrom, cu un grup de calugari care se tineau de mana cu surorile calugarite (o imagine scandaloasa). Intre 762 si 775, nenumarati crestini au avut mult de suferit, aceasta perioada devenind cunoscuta sub numele de ?decada sangelui.??

In cele din urma, curentul s-a intors. In anul 787, Imparateasa Irena (care a domnit intre 780 – 802), sustinatoare infocata a venerarii icoanelor, a convocat ceea ce a fost numit mai tarziu ?Adevaratul Consiliu Ecumenic al VII lea??. La acest consiliu s-a decretat ca icoanele, desi nu pot constitui obiectul inchinarii(nu este bine sa te inchini la icoane), totusi, acestea pot fi onorate.

Un nou atac la adresa icoanelor a fost adus de catre armeanul Leo al V lea in anul 815, continuand pana in anul 843, cand icoanele au fost reabilitate din nou, odata pentru totdeauna de catre Imparateasa Teodora, in prima sambata a Let-ului, zi care mai este sarbatorita in fiecare an la Sarbatoarea Triumfului Ortodoxiei.

Dumnezeu nu poate fi pictat
Iconolastii se opuneau vehement icoanelor din trei motive de baza.

Icoanele sunt idoli. Imparatul Constantin al V lea argumenta, ?in esenta nu este deosebire intre icoana lui Hristos si Hristos insusi,?? deci, ?[O icoana] este identica in esenta cu ceea ce portretizeaza.?? Odata ce este evident ca o icoana nu poate fi Hristos insusi in carne, cu siguranta ca trebuie sa fie o imagine falsa ?? un idol.

Euharistul, iconolastii argumentau in continuare, era singura imagine a lui Hristos, din moment ce este singurul mijloc care contine prezenta reala a lui Hristos. ?Painea pe care o primim,?? sustinea Constantin, ?este o icoana a trupului Sau.??

Totusi, dupa cum sustineau iconodulii (adepti ai cultului icoanelor), intruparea lui Hristos, nu a schimbat modul in care textul din Exodul 20:4 se aplica in cazul icoanelor? Iconolastii declarau ?Nu!?? Porunca impotriva oricarui chip cioplit era valabila atat pentru evrei, cat si pentru crestini. Mai mult de atat, nu ar fi trebuit sa existe nici o portretizare a Mariei, a sfintilor sau a ingerilor. Dupa cum stabilea Consiliul din 754, ?o data ce cea dintai [o icoana a lui Hristos] a fost desfiintata, nu mai este nevoie nici de cea de pe urma.??

Icoanele nu au suport in traditia bisericeasca. Iconoclastii isi bazau argumentele cu referinte la scrierile parintilor bisericii, cum ar fi Origen, Eusebius si Epiphanius de Salamis.

Icoanele contrazic invatatura bisericii referitoare la Hristos. Incepand cu definitia lui Chalcedon (451), iconoclastii sustineau ca natura divina a lui Hristos nu poate fi ?circumscrisa?? (capturata, limitata) intr-un portret. Este imposibil sa portretizezi adevarata divinitate intr-o icoana. ?i sa afirmi totusi ca icoanele portretizeaza doar umanitatea lui Hristos, inseamna sa cazi in alta erezie ?? credinta ca ambele naturi ale lui Hristos (umana si divina), nu erau unite intradevar, ci juxtapuse.

Cuvantul a devenit ?icoana??
Trei teologi iconoduli de seama au unit opiniile ortodoxe referitoare la icoane: Ioan din Damasc (aprox. 655-749), Teodor de Studio (759-826) si Nicephorus de Constantinopol (758-828). Raspunsul lor in trei parti era dupa cum urmeaza.

Icoanele nu sunt idoli. Iconodulii defineau icoana in mod diferit decat oponentii lor. Este o diferenta vitala intre o imagine si protoripul sau, explica Ioan de Damasc: ?O imagine este o asemanare, un model, sau reprezentarea a ceva anume, aratand in ea insasi ceea ce simbolizeaza. O imagine nu este niciodata ca prototipul ei in intregime. Pentru ca o imagine este un lucru, iar lucrul reprezentat este altul.??

Icoanele nu sunt in primul rind portrete istorice, ci spirituale. O icoana a invierii, in care Adam si Eva sunt scosi din mormant, nu are drept scop descrierea fizica exacta a lui Adam si a Evei. In schimb, icoana incearca sa comunice adevaruri spirituale si teologice despre inviere: fiecare dintre noi pacatosii, la fel ca si Adam si Eva, impartasim victoria lui Hristos asupra mortii.

Exista deci o diferenta intre o icoana si painea si vinul Euharistiei, argumentau iconodulii: Euharistia nu este o imagine, ci prezenta reala a lui Hristos. O icoana este mai mult ca Biblia. O Biblie nu este ?identica in esenta?? cu Cuvantul care a trait printre noi, Isus Hristos, totusi Biblia ne transmite harul lui Hristos atunci cand o citim.

Mai mult decat atat, cel de al VII lea Consiliu Ecumenic, declara ca porunca ce interzice idolatria era destinata sa interzica israelitilor sa se inchine la dumnezeii falsi ai popoarelor pe care urmau sa le cucereasca. Mai multe texte biblice ne sugereaza folosirea limitata a imaginilor (Exodul 25:18, 20; 36:8, 35; 1 Imparati 6:28-29). Icoanele crestine nu reprezinta dumnezei pagani; ele sunt mai degraba imagini care atrag mintea si inima celui care se inchina inspre singurul Dumnezeu adevarat care s-a revelat in Isus Hristos.

Traditia sprijina icoanele.Iconodulii ii citeaza pe parintii bisericii Athanasius, Basil, si John Chrysostom, care sustineau folosirea icoanelor. Mai mult de atat, venerarea icoanelor a facut parte timp indelungat din practica marii majoritati a bisericilor stravechi (strabune), niciunul dintre cele sase consilii ecumenice neridicand intrebari referitoare la acest lucru.

Icoanele afirma invatatura lui Hristos. Folosind texte ca: Ioan 1:14; Filipeni 2:5-11; 2 Corinteni 4:4 si altele, iconodulii argumentau ca prin intrupare, Dumnezeu s-a identificat in intregime cu toata ordinea creata. Mantuirea prin Hristos se extinde atat asupra partii ?spirituale,?? cat si asupra partii ?fizice?? a creatiei. Daca Hristos nu a avut un trup uman real, atunci El nu s-a identificat in intregime cu ordinea creata. A nega o icoana insemna sa renegi intruparea, o erezie!

Asemenea oponentilor lor, iconodulii si-au tras propriile concluzii din ?Chalcedon Definition??. Icoanele sunt marturii nu doar ale intruparii dar si ale doctrinelor umanitatii zeificate si a viitoarei transformari a cosmosului.
Cinste si inchinare.
Cat despre rolul icoanelor in inchinare, al saptelea Consiliu Ecumenic a stabilit o diferenta majora intre venerare si inchinare: ?Noi declaram ca icoanelor li se poate acorda veneratia de onoare (proskune-sis), si nu inchinarea adevarata (latreia) a credintei noastre, care este datorata exclusiv divinitatii.??

Latreia inseamna ?inchinare absoluta??, deci este rezervata a fi adusa exclusiv lui Dumnezeu. Proskunesis se refera la actul fizic al inchinarii (plecaciunii) si inseamna ?onoare relativa??, oferita sfintilor vrednici de onoare. Deci actul fizic al plecaciunii in fata unei icoane, urmata de sarutarea acesteia, nu este in sine un act de idolatrie, ci un mod justificat, cultural de exprimare a respectului.

In acest mod, la al saptelea Consiliu Ecumenic a fost stabilit ca: ?Onoarea adusa icoanelor este adresata prototipului ei??. Atunci cand crestinul se pleaca in fata icoanei Mariei sau a sfintilor, onoarea se transfera persoanelor reprezentate de icoane. In schimb, in fata icoanei lui Hristos, crestinul poate exprima nu doar venerare, ci si inchinare absoluta. Pentru ca cel reprezentat de icoana este nimeni altul decat Dumnezeu care s-a intrupat.

Ioan din Damasc, a sintetizat cel mai bine toate acestea, astfel: ?In timpurile trecute, Dumnezeu, care nu are forma sau trup, nu putea fi portretizat. Dar acum, cand Dumnezeu a fost vazut in trup printre oameni, imi creez o imagine a lui Dumnezeu. Nu ma inchin la materie; ma inchin Celui ce a creat materia, care a devenit materie pentru binele meu.??

O fresca dintr-o manastire greaca portretizeaza suferinta ortodocsilor de-a lungul secolelor. Din 726 pana in 843, in jur de 100.000 de crestini au suferitin trup, fiind raniti, sau chiar au murit datorita controversei icoanelor.

Adevaratul Isus?

In Evul Mijlociu, multi ortodocsi credeau ca aceasta racla continea una dintre cele trei imagini ale lui Isus, pastrate in mod miraculos. Legenda spune ca Imparatul Agabar al Edessei a trimis emisari la Isus, pentru a-L invita sa-l viziteze. Isus stiind ca se apropie crucificarea Sa, nu a acceptat invitatia. In schimb, si-a imprimat in mod miraculos fata Sa pe un vesmant, pentru a-l trimite regelui ?? creand astfel prima icoana, respectiv modelul pentru toate celelalte icoane ale lui Isus

.

Bradley Nassif este director al programelor academice la ?Fuller Theological Seminary??, din California de Sud si editor al Noii Perspective asupra Teologiei Istorice (Eerdmans, 1996). De asemenea este si consilier editorial la ?Istoria

Marea despartire

Marea Despartire
de Mark Galli

Timp de secole, crestinii din apus si cei din rasarit au trait separati unii de altii. La un moment dat insa, catolicii i-au agresat pe ortodocsi.

Intr-o dupa-amiaza de vara a anului 1054, cardinalul Humbert insotit de alti doi trimisi ai Papei de la Roma a intrat in marea biserica a Sfintei Intelepciuni (Hagia Sofia), din Constantinopol, chiar in timp ce slujba era pe cale sa inceapa. Acestia s-au indreptat catre sanctuar, au asezat pe altar un document papal sigilat – numit ”bula papala”-, dupa care s-au indreptat catre iesire. “Bula papala” il declara pe patriarhul Constantinopolului si pe cei afiliati lui, excomunicati din biserica, nemaifiindu-le permis sa primeasca harul lui Dumnezeu prin pocainta.

Cardinalul a iesit pe usa vestica, si-a scuturat praful de pe picioare si a spus: “Domnul sa priveasca si sa judece.” Un diacon, intuind continutul bulei papale, a alergat nelinistit dupa Humbert, implorandu-l sa o i-a inapoi. Humbert l-a refuzat, iar diaconul a scapat documentul pe strada.

Deseori, aceasta intamplare este prezentata ca fiind momentul esential in marea schisma dintre Estul Ortodox si Vestul Latin. Totusi, acest incident, este doar unul dintre multe altele care au avut loc pana la marea schisma – evenimentele sangeroase din 1204 asezand sigiliul peste o despartire care dainuie pana in prezent.

Cauzele schismei sunt complexe, iar ele ne arata nu doar particularitatile a ceea ce noi numim astazi Biserica Ortodoxa Rasariteana, ci si modul in care ortodocsii inteleg acest capitol al istoriei crestine.

Realitatile geo-politice
Pe timpul apostolilor, Imperiul Roman constituia o unitate politica si culturala interdependenta. Imperiul incorporase o diversitate de grupuri etnice care vorbeau o la fel de mare varietate de limbi si dialecte. Si totusi, toti erau guvernati de acelasi imparat si formau marea civilizatie greco-romana. Atat greaca, cat si latina erau intelese aproape oriunde, latina fiind limba oficiala a Imperiului.

La sfarsitul anilor 200, imperiul era unit teoretic, dar in realitate era divizat in doua parti, una vestica si una estica, fiecare parte avand imparatul sau. Insusi Constantin, infiintase o a doua capitala imperiala, in Est, la Constantinopol, „Noua Roma”. Mai tarziu, au venit invaziile germanice din secolul al xv-lea, iar Vestul a fost impartit intre goti, lombarzi, franci, vandali si alte triburi germanice. Bizantinii din rasarit inca mai privesc Imperiul Roman ca fiind universal, in timp ce, de fapt, impartirea politica intre rasaritul grec si apusul latin este permanenta.

Apoi avarii si slavii au ocupat Peninsula Balcanica. „Illyricum”, care trebuia sa serveasca drept punte intre Bizant si Vest, a devenit o bariera. Odata cu cresterea Islamului in anii 600, Mediterana a trecut sub control arab. Contactele culturale dintre estul si vestul Mediteranei au devenit din ce in ce mai dificile.

Realitatile geo-politice au complicat lucrurile. Timp de secole, liderii papali apelau in mod normal la Constantinopol si imparatul sau pentru ajutor militar si economic. Dar in anul 754, Papa Stefan al II lea fiind refuzat de catre Est si avand nevoie de ajutor pentru a-si apara statele papale de atacurile lombarzilor, s-a orientat inspre Nord cautand ajutor la Pepin, conducatorul francilor. Incepand din acel moment, papalitatea a trecut treptat sub influenta francilor.

O jumatate de secol mai tarziu, a avut loc un eveniment mult mai simbolic si mai dramatic. De Craciun, in anul 800, Papa Leo al III lea l-a incoronat pe Charlemagne, imparatul Francilor, ca si imparat al „Sfantului Imperiu Roman”. Charlemagne a cautat imediat sa aiba recunoasterea imparatului Bizantului. Insa imparatul bizantin, se considera inca, a fi conducatorul Imperiului Roman unit. Charlemagne a fost privit ca un intrus, iar incoronarea papala, ca un act de schisma. Charlemagne nu a fost recunoscut de Imparatul Bizantului timp de multi ani.

Instrainarea
Odata cu incoronarea lui Charlemagne, schisma civilizatiilor a devenit pentru prima data evidenta. Toata renasterea culturala promovata de curtea lui Charlemagne, a fost marcata puternic de prejudecatile anti-grecesti in literatura, teologie si politica. Bizantinii, la randul lor, au ramas inchisi in propriul lor univers de idei esuand in a aprecia invatatura apuseana. Ei i-au tratat pe toti francii ca pe niste barbari.
Aceasta prejudecata reciproca a fost intarita si de limba. Zilele in care oamenii educati erau bilinguali se sfarsisera. In anul 450, doar cativa vestici mai puteau citi greceste, iar dupa anii 600, desi Bizantul se autointitula inca Imperiul Roman, era un lucru rar pentru un bizantin sa vorbeasca latina. Photius, cel mai mare invatat al Constantinopolului din secolul al IX lea, nu putea citi latina. In anul 864, un imparat „Roman” al Bizantului, Michael al III lea, a numit „barbara” limba lui Virgil.

In plus, mai erau si alte diferente semnificative intre cei invatati. Bizantul a fost o civilizatie vasta si erudita, iar multi dintre invatatii laici prezentau un interes activ fata de teologie. Teologul laic a fost intotdeauna o figura acceptata in Ortodoxie: unii dintre cei mai eruditi patriarhi bizantini – Photius, de exemplu – au fost laici inainte de numirea lor in patriarhat.

In Vestul cufundat in confuzie politica si retragere culturala, doar clericii erau beneficiarii educatiei care a supravietuit Evului Mediu timpuriu (deseori numit Evul „intunecat”). Teologia devenise rezervata doar preotilor. Marea majoritate a laicilor erau analfabeti; cei mai multi nu puteau intelege nuantele discutiilor teologice.

Asadar, teologia a urmat cursuri diferite atat in rasarit cat si in apus. In general, abordarea latina era mai practica, iar cea greaca, mai speculativa. Gandirea latina era influentata de legea romana, in timp ce grecii intelegeau teologia in contextul inchinarii, a partasiei. Referitor la crucificare, latinii se gandeau la Isus in primul rand ca la victima de pe cruce, in timp ce grecii il vedeau pe Hristos fiind victorios asupra mortii. Latinii vorbeau mai mult de mantuirea pacatosilor, grecii, despre divinizarea umanitatii. Existau totodata si cateva diferente practice: grecii permiteau casatoria clericilor, latinii insistau asupra celibatului preotilor. Ambele parti aveau reguli diferite referitoare la post. La impartasanie grecii foloseau paine dospita, in timp ce latinii foloseau paine nedospita, sau „azima”.

Totusi, aceste doua abordari nu erau contradictorii – ci se completau reciproc, dupa cum se intampla si in familie (cu deosebirile dintre sot si sotie).

Conflict deschis
Incepand cu secolul al VI lea, a aparut un numar de dispute intre Roma si Constantinopol. Un conflict aparut la jumatatea secolului al IX lea a relevat cat de instrainat devenise Estul de Vest. Incidentul este cunoscut sub numele de „Schisma lui Photian” – desi Estul prefera sa il numeasca „Schisma Papei Nicolas”.

Totul a inceput in anul 858, cand Patriarhul Ignatius al Constantinopolului a fost exilat de catre Imparatul Bizantin (deoarece critica viata particulara a imparatului). Ignatius a fost fortat sa demisioneze, in locul lui fiind numit patriarh al capitalei un laic plin de har care se numea Photius. Photius a fost numit „cel mai distins ganditor, cel mai deosebit politician si cel mai abil diplomat care a detinut vreodata conducerea Patriarhiei de la Constantinopol.”

Photius, dupa cum era obiceiul, a trimis o scrisoare Papei Nicolas I, episcopul Romei, anuntandu-l de numirea sa. In mod normal, papa ar fi trebuit sa recunoasca imediat un nou patriarh. Dar Nicolas I nu a facut acest lucru. El auzise ca fostul patriarh mai avea inca adepti, care il numeau pe Photius uzurpator. Papa Nicolas I a decis sa analizeze aceasta problema, iar in anul 861 a trimis cativa delegati la Constantinopol.

Photius nu dorea nici o disputa cu papalitatea, asa ca i-a tratat pe delegati cu mare cinste; invitandu-i chiar sa conduca un consiliu local care sa se ocupe de rezolvarea acestei probleme. Consiliul a decis ca numirea lui Photius ca patriarh era legitima.

Totusi, atunci cand delegatii s-au intors la Roma, Nicolas I i-a acuzat de faptul ca si-au depasit atributiile. A rejudecat el insusi cazul la Roma, in cadrul unui consiliu care a respins cererea lui Photius, deposedandu-l de toata demnitatea preotiei si recunoscandu-l pe Ignatius ca patriarh.

Bizantinii au ignorat consiliul de la Roma si au refuzat sa raspunda scrisoarei papei.

Disputa s-a axat pe drepturile papale, care au devenit o alta problema intre Est si Vest. Printre bisericile din rasarit, exista un puternic sentiment de egalitate intre episcopi, deoarece un numar de biserici revendicau dreptul de a fi fost infiintate de catre un apostol. Estul l-a recunoscut pe Papa ca fiind primul episcop al bisericii, dar l-a vazut doar ca pe primul dintre mai multi egali.

In apus, doar o mare biserica a revendicat infiintarea sa de catre un apostol – Roma – asa ca Roma a ajuns sa fie privita ca si scaun apostolic. Biserica apuseana a fost vazuta mai putin ca si un colegiu al egalilor, si mai mult ca o monarhie avand drept conducator pe papa. Dar bizantinilor nu le pasa ca biserica apuseana era centralizata, atat timp cat papa nu ii deranja.

Mai mult decat atat, rasaritul avea un conducator laic puternic, imparatul, care trebuia sa mentina ordinea. Dar, dupa invazia triburilor germanice in apus, exista doar o multime de capetenii de razboi. Doar papa de la Roma putea actiona ca reprezentant a ceea ce mai ramasese din viata politica a Europei de Vest. De exemplu, Papa Leo I a fost cel care l-a urmarit pe hunul Attila in anul 452, pentru a-l determina sa ocoleasca Roma in una din campaniile sale. Dupa acest eveniment, papa a inceput din ce in ce mai mult sa comande nu doar subordonatilor sai ecleziastici ci si conducatorilor laici. Totusi, biserica rasariteana nu era deranjata – atat timp cat papa revendica putere absoluta doar in Vest. Nicolas I a fost un papa reformator, care a avut o parere exaltata – cel putin conform ortodocsilor – referitoare la prerogativele statutului sau. El credea ca puterile sale absolute se intind pana in Est. Dupa cum scria intr-o scrisoare in anul 865, el credea ca papa este harazit cu autoritate „peste tot pamantul, adica, peste orice biserica.” Atunci cand a izbucnit o disputa in Constantinopol, Nicolas a considerat oportun sa determine ambele parti sa se supuna arbitrarii lui, intarind astfel revendicarea sa asupra jurisdictiei universale.

In mod ironic, supunerea initiala a lui Photius fata de trimisii papali, s-a dovedit a fi o problema. Actiunea sa nu confirma suprematia papei, ci doar faptul ca Photius aratase curtoazie diplomatica. Pentru a-si demonstra autoritatea, Nicolas a convocat un nou consiliu.

Din nou, bizantinii nu erau deranjati de faptul ca apelurile mergeau la Roma, atat timp cat erau indeplinite conditiile specifice din Canonul 111 al Consiliului de la Sardica (343). Acest canon specifica faptul ca rejudecarile nu pot fi conduse de catre papa, la Roma, ci doar de catre episcopii provinciilor adiacente celei a episcopului condamnat. Bizantinii credeau ca Nicolas a incalcat acest canon, intervenind astfel in problemele altui patriarhat.

In acel moment incidentul dintre Nicolas si Photius avea un potential exploziv, doar in problema autoritatii papale. Totusi mai aparuse inca o problema, mai subtila dar in acelasi timp la fel de determinanta.

Politicile misionare
Atat Bizantul cat si Vestul (in mare majoritate germanii) incepusera sa lanseze miscari misionare printre Slavi. Cele doua linii ale avansarii misionare, una din Est si una din Vest, s-au intersectat la un moment dat in Bulgaria.

Bulgaria era o tara pe care atat Roma cat si Constantinopolul erau nerabdatoare sa o adauge sferelor lor de influenta. Khanul Boris, conducatorul bulgarilor, a fost inclinat sa ceara germanilor, adica misionarilor catolici botezul. Dar cand a fost amenintat cu invazia bizantina, s-a razgandit si a acceptat botezul din partea clericilor greci, in jurul anului 865. Totusi, Boris dorea independenta pentru biserica bulgara, asa ca a cerut Constantinopolului sa acorde bisericii bulgare aceeasi autonomie de care se bucurau celelalte patriarhate. (Alexandria, Antiohia, si Ierusalimul). Constantinopolul a refuzat.

Atunci Boris s-a intors iarasi catre Vest, sperand sa gaseasca un tratament mai bun. A acordat latinilor mana libera in Bulgaria, iar misionarii latini au inceput imediat sa lanseze asalturi verbale dure impotriva grecilor, scotand in evidenta punctele in care practica bizantina era diferita de a lor: casatoria clericilor, regulile postului, si deasupra tuturor, filioque.

Ultima disputa implica cuvintele referitoare la Duhul Sfant din crezul nicen. Original, fraza suna asa: „Eu cred … in Sfantul Duh, Domnul, Datatorul vietii, care vine de la Tatal. …” Aceasta forma originala este inca recitata de catre cei din rasarit. Dar cei din apus au introdus in mod treptat o propozitie in plus „si de la Fiul” (in Latina, filioque), la ei, crezul suna astfel: „ … care vine de la Tatal si de la Fiul.”

Aceasta adaugare a aparut pentru prima data in Spania secolului VI, ca protectie impotriva Arianismului; ea ajuta la accentuarea divinitatii depline a lui Isus. Adaugarea s-a extins atat in Franta, cat si in Germania, unde a fost bine primita de Charlemagne si adoptata in Consiliul de la Frankfurt (794).

Cu toate acestea, Roma nu a folosit filioque pana la inceputul secolului XI. In anul 808, intr-o scrisoare catre Charlemagne, Papa Leo al-III-lea, afirma ca, desi filioque este corect din punct de vedere doctrinal, el considera gresita adaugarea lui la formularea Crezului.
Etapa premergatoare schismei
Dupa cum se poate observa in imagine, pe patena (farfurioara pentru painea de impartasanie) folosita la Constantinopol in secolul VI, Hristos da cina simultan la doua grupuri de apostoli. Desi Crestinatatea era inca unita, crestinii apuseni si rasariteni dezvoltasera traditii diferite atat in teologie, cat si in modul de inchinare.

Grecii nu au luat in considerare filioque pana in secolul IX, dar atunci cand au facut acest lucru, au avut o reactie puternica. Ortodocsii au obiectat (si inca mai obiecteaza) la aceasta adaugare din doua motive. In primul rand, crezul este proprietatea comuna a intregii biserici; daca i se aduce vreo modificare, aceasta trebuie facuta de catre intreaga biserica la un consiliu ecumenic. Apusul, prin modificarea crezului fara consultarea rasaritului, se face vinovat (dupa cum afirma un scriitor ortodox) de “fratricid moral”, pacatuind astfel impotriva unitatii bisericii.

In al doilea rand, majoritatea ortodocsilor au convingerea ca filioque este gresit din punct de vedere teologic. Unii afirma faptul ca filioque este chiar o erezie, deoarece modifica echilibrul sensibil al doctrinei Trinitatii.

Desi filioque nu era inca folosit la Roma in secolul IX, Nicolas i-a sustinut pe germani atunci cand acestia au insistat asupra folosirii lui in Bulgaria.

Photius a fost alarmat de aceasta dezvoltare chiar la granitele Imperiului Bizantin. In anul 867 intr-o scrisoare catre ceilalti patriarhi estici, el denunta filioque si ii acuza de erezie pe cei care il foloseau. Photius a convocat un consiliu la Constantinopol, care l-a declarat pe Papa Nicolaus excomunicat, numindu-l „un eretic care face ravagii in via Domnului.” Crestinatatea se afla la marginea schismei.

Situatia s-a schimbat brusc. In acelasi an, 867, imparatul bizantin a fost omorat, iar uzurpatorii l-au detronat pe Photius, redandu-i patriarhatul lui Ignatius – omul al carui exil si demisie incepuse controversa. In aceeasi perioada, Papa Nicolas a murit si Hadrian al-II-lea a devenit papa, urmat de Ioan al-VIII-lea. Astfel intra in scena, un nou set de rivalitati si aliante, prea complexe pentru a putea fi prezentate aici in detaliu.

Un alt consiliu de la Constantinopol, cunoscut drept Consiliul Anti-Photian, l-a condamnat pe Photius, anuland decizia din 867. Consiliul a decis ca biserica bulgara apartinea patriarhatului de la Constantinopol. Dandu-si seama ca Roma i-ar permite mult mai putina independenta decat Bizantul, Boris a acceptat aceasta decizie. In anul 870 misionarii vestici au fost expulzati, iar incepand de atunci filioque nu a mai fost auzit in Bulgaria.

Acesta insa, nu este sfarsitul istorisirii. La Constantinopol, Ignatius si Photius au fost reconciliati, iar atunci cand Ignatius a murit in 877, Photius a devenit inca o data succesorul acestuia la patriarhat. In anul 879 a fost tinut un alt consiliu la Constantinopol. Consiliul precedent a fost anatemizat si toate condamnarile lui Photius au fost retrase. Roma nu a amintit nimic de filioque si nici nu a incercat sa revendice papalitatea in rasarit.

In acest mod, schisma parea a fi rezolvata temporar.

Esec diplomatic
La inceputul secolului unsprezece, aparusera probleme noi. In anul 1014, la incoronarea Sfantului Imparat Roman Henry al-II-lea al Romei, crezul a fost cantat in forma sa editata. Mai mult decat atat, aflata acum sub influenta germanica, Roma a inceput reforma. Prin regulile celor ca Papa Gregory al-VII-lea, Roma a castigat o pozitie de putere fara precedent in Vest. Papalitatea isi revendica jurisdictia universala.

Problemele au fost agravate de catre vikingi, care au atacat regiunile din Italia care erau controlate de catre Bizant. Mai mult, Venetia, care era un puternic oras-stat comercial incalca afacerile bizantine din Italia si Asia Mica.

La inceputul anilor 1050, normanzii i-au fortat pe grecii din Italia bizantina sa se conformeze practicilor latine. Patriarhul Michael Cerularius cerea in schimb ca bisericile latine din Constantinopol sa adopte practicile grecesti. Fiind refuzat de latini, acesta le-a inchis bisericile.

In anul 1053, Cerularius a adoptat o atitudine mai concilianta si i-a scris Papei Leo al-IX-lea, oferindu-se sa ajunga la o intelegere asupra disputelor cu referire la uzuante (datini). In anul 1054, Leo trimite trei delegati la Constantinopol, conducatorul acestora fiind Humbert, episcop de Silva Candida.

Atat cardinalul Humbert cat si Cerularius erau amandoi de neclintit si intransigenti; era foarte putin probabil ca intalnirea lor sa promoveze bunavointa. Delegatii, cand s-au intalnit cu Cerularius i-au impins o scrisoare papala si s-au retras fara saluturile uzuale. Scrisoarea fusese schitata de catre Humbert si avea un ton antagonic.

Patriarhul a refuzat sa mai trateze cu delegatii. Humbert si-a pierdut rabdarea si a scos o “bula” de excomunicare impotriva lui Cerularius. Printre alte acuzatii rau-voitoare aflate in document, Humbert ii acuza pe greci de omiterea filiogue din crez!

Humbert a plecat imediat, iar in Italia intreg incidentul a fost prezentat ca fiind o mare victorie pentru Roma. Cerularius si sinodul sau au contracarat prin excomunicarea lui Humbert. Astfel, aceasta incercare de reconciliere a agravat situatia precedenta.

Totusi, dupa 1054, relatiile de prietenie au continuat. Cele doua parti ale crestinatatii nu erau inca constiente de marea ruptura dintre ele. La acel moment, totul parea o neintelegere care putea fi lamurita cu tact si diplomatie. Insa, odata cu cruciadele, toate sperantele de reconciliere au disparut.

Sacrilegiu
La inceputul anilor 1090, imparatul bizantin, Alexis, a cerut Papei Urban al II lea sa ajute rasaritul. Musulmanii cucerisera recent o mare parte din Imperiul Bizantin, inclusiv multe zone importante din Pamantul Sfant. Vestul s-a aliat cauzei, trimitand mii de cruciati, care au eliberat atat Antiohia, cat si Ierusalimul.

Cruciatii au infiintat patriarhii latine atat in Antiohia, cat si in Ierusalim, alaturi de patriarhiile grecesti. In Ierusalim, grecii si latinii l-au acceptat la inceput pe patriarhul latin drept lider al tuturor. In anul 1107, un pelegrin rus aflat la Ierusalim i-a gasit pe greci si pe latini avand partasie impreuna, in armonie, la locurile sfinte (desi a observat cu satisfactie ca la ceremonia focului sfant, lumanarea grecilor s-a aprins in mod miraculos, pe cand cea a latinilor a trebuit sa fie aprinsa de cea a grecilor!).

Dupa 1187, cand Saladin a cucerit Ierusalimul, situatia Locurilor Sfinte s-a deteriorat: doi rivali rezidenti in Palestina au impartit populatia crestina intre ei – un patriarh latin la Acre, si unul grec la Ierusalim. Aflata in expansiune, schisma ajunsese si la nivel local.

Un secol mai tarziu, orice urma de armonie dintre Est si Vest disparuse cu desavarsire. In anul 1204 cruciatii vestici se indreptau catre Egipt, in ceea ce noi consideram acum, ca fiind a patra cruciada. Acestia au fost convinsi sa faca un ocol, prin Constantinopol, de catre doua parti: in primul rand de catre comerciantii din Venetia (care contribuiau la finantarea cruciadei) care cautau sa destabilizeze situatia bizantinilor spre propriul lor castig; in al doilea rand de catre Alexius, fiul lui Isaac Angelus, imparatul deposedat care dorea sa revina impreuna cu tatal sau la tronul Imperiului Bizantin. Dar interventia vesticilor nu a avut succes, iar in cele din urma cruciatii, dezgustati de politica bizantina, si-au pierdut rabdarea si au jefuit orasul.

Jaful de trei zile al Constantinopolului nu are echivalent in istorie. Timp de 900 de ani, marele oras fusese capitala civilizatiei crestine. Lucrari de arta din Grecia Antica si capodopere bizantine de o excelenta maiestrie impodobeau orasul. Multi jefuitori, in special cei din Venetia, au luat aceste comori pentru a decora pietele si bisericile din orasele lor.

Multimi de soldati umblau pe strazi si prin case. Acestia furau tot ceea ce era stralucitor, iar ceea ce nu puteau lua, distrugeau – nici macar manastirile, bisericile sau bibliotecile nu au scapat. Atat casele mari, cat si cele mici erau sparte si jefuite. Soldatii se opreau doar ca sa omoare, sa violeze sau sa sparga cramele de vin pentru a se reimprospata. Calugaritele se ascundeau speriate in manastirile lor. Femei si copii plini de sange mureau pe strazi.

In Hagia Sophia, cea mai glorioasa biserica a a crestinatatii, soldatii beti au rupt perdelele de matase si au spart iconostasele mari de argint – care tineu icoanele sfinte – in bucati. Carti sfinte si icoane au fost calcate in picioare. In timp ce soldatii beau veseli din vasele de la altar, o prostituata se asezase pe tronul patriarhului si canta un cantec francez vulgar.

Aceste fapte abominabile au continuat timp de trei zile, pana cand acest oras mare si frumos arata ca scena unui macel.

Schisma
Constantinopol nu si-a revenit niciodata. Peste 200 de ani, atunci cand a fost atacat de turci, Imperiul Bizantin era atat de slabit incat a opus foarte putina rezistenta. In anul 1453 marele oras era decazut, civilizatia bizantina disparuse, iar biserica rasariteana devenise minoritara intr-o cultura ostila.

Crestinatatea estica nu a uitat niciodata macelul si jaful acelor trei zile teribile din 1204. Istoricul Steven Runciman scria, „Cruciatii au adus nu pace, ci sabie, iar sabia a determinat separarea Crestinatatii.” Resentimentele si indignarea impotriva sacrilegiului facut de vestici au fost adanc intiparite in inimile esticilor. „Pana si Saracenii [Musulmanii] sunt induratori si ingaduitori,” protesta un istoric ortodox contemporan, „in comparatie cu cei care poarta crucea lui Hristos pe umeri.”

Istoricii inca mai dezbat asupra datei de incepere a marii schisme, dar este foarte clar ca ceea ce fusese odata unit, s-a despartit pentru totdeauna in anul 1204.

Cruciatii vestici au jefuit Constantino-
polul in 1204. Pe langa atacul la demnitatea umana si la viata, multimea prazii de razboi este ametitoare. Nimeni, scria un cronic vestic, nu ar putea vreodata sa numere aurul, argintul, bijuteriile, matasea si blanile furate.

Mark Galli este editor al Istoriei Crestine (Christian History). El este indatorat pentru mare parte din acest articol, Bisericii Ortodoxe “Timothy Ware’s” (Penguin, 1993).

(traducere Marius & Oana Ailenei ailenei@hotmail.com )

Rolul Cinei Domnului in inchinarea Bisericii Primare

I.T.P.

RAU LUCIAN DANIEL

lucirau@yahoo.com

Rolul Cinei Domnului in inchinarea Bisericii Primare

Planul lucrarii:

Capitolul 1 – Cina Domnului – aspecte generale

Capitolul 2 – Semnificatii, importanta

Capitolul 3 – Ritualul Cinei Domnului

Capitolul 4 – Referinte nou testamentale cu privire la actul Cinei Domnului

BIBLIOGRAFIE

Capitolul 1 – Cina Domnului – aspecte generale

Cina Domnului a ocupat intotdeauna un loc central in inchinarea Bisericii crestine. Lucrul acesta este evident inca din marturiile Noului Testament cu privire la inchinarea Bisericii Primare (Fapte 20:7; 1Cor. 11:23-29). Astfel, adunarea Bisericii cu regularitate, in prima zi a saptamanii, inca de la prima generatie, a fost influentata decisiv de intelegerea semnificatiilor Cinei Domnului [1] .

Cina Domnului, numita si euharistie (a multumi), este al doilea mare act in Biserica crestina dupa botezul in apa. Euharistie, ca termen, apare pentru prima data in scrierile lui Ignatie al Antiohiei: „Purtati-va de grija sa va adunati cat mai des pentru a aduce lui Dumnezeu multumire (euharistia) si marire” [2] . Termenul „Cina Domnului” este folosit doar in 1Corinteni 11:20. De asemenea se mai cunosc si urmatorii termeni: impartasire (1Cor. 10:16) si masa Domnului (1Cor. 10:21). Cina Domnului este un ritual care se practica in timpul inchinarii comunitatii crestine, in care credinciosii se impartasesc cu paine sau azima si cu rodul vitei cu scopul comemorarii mortii Lui. Daca despre botez putem spune ca este ritul de initiere in Biserica, Cina Domnului este ritul permanent al bisericii vizibile, ritual instituit de Hristos insusi pentru a fi practicat de Biserica pana la revenirea Sa. Instituirea Cinei Domnului (Mat. 26:26-30; Marcu 14:22-26; Luca 22:17-20; 1Cor. 11:23-34) a avut loc in noaptea dinaintea mortii lui Hristos, evangheliile sinoptice atribuind-I cuvintele de inaugurare a acestei practici. Problema este daca si in ce masura trupul si sangele lui Hristos sunt intr-adevar prezente in elementele intrebuintate la Cina Domnului. Astfel exista trei mari teorii in legatura cu Cina Domnului:

a) Transsubstantierea, sustinuta de Biserica catolica, este doctrina potrivit careia la consacrarea elementelor de catre preotul care oficiaza Cina Domnului are loc o transformare metafizica reala. b) Consubstantierea, sustinuta de Biserica luterana, este doctrina potrivit careia painea si rodul vitei raman mai departe paine si rod al vitei fara o transformare metafizica insa trupul si sangele lui Hristos sunt prezente „in, cu si sub” paine si rodul vitei.

c) Teoria comemorarii potrivit careia painea si rodul vitei continua sa ramana mai departe doua elemente fizice, fara sa fi suferit vreo transformare, fara ca paine si rodul vitei sa cuprinda si trupul si sangele Domnului. Prezenta lui Hristos este numai de natura spirituala, prin influenta [3] .

Capitolul 2 – Semnificatii, importanta

Semnificatia Cinei este legata de trecut prezent si viitor. In referinta cu trecutul, Cina Domnului este o amintire a mortii lui Hristos pe Calvar pentru mantuirea credinciosului din pacat si de sub osanda (Luca 22:19). Prin Cina Domnului omul este inca o data confruntat cu moartea izbavitoare a lui Hristos, care este motivatia suprema impotriva caderii in pacat si puterea de a se feri de orice apartenenta a raului. De asemenea Cina este si o multumire pentru binecuvantarile si mantuirea oferite de Dumnezeu si facute accesibile prin jertfa lui Hristos pe cruce (Marcu 14:23). In legatura cu prezentul, Cina Domnului este o partasie cu Hristos si o participare la binefacerile mortii sale sacrificiale, ca si o partasie cu ceilalti membri ai Trupului lui Hristos (1Cor. 10:16-17). Apoi Cina este o recunoastere si o proclamare a Noului Legamant prin care credinciosii reafirma domnia lui Hristos si angajamentul de a implini voia Lui si de a se identifica cu Hristos (Mat. 26:28). Referitor la viitor, Cina Domnului este o anticipare a viitoarei Imparatii a lui Dumnezeu si a viitorului ospat mesianic cand toti credinciosii vor fi impreuna cu Domnul. Ea reprezinta asteptarea cu nerabdare a intoarcerii iminente a lui Hristos pentru poporul Sau (1Cor. 11:26) [4] .

Intreaga comunitate crestina este de acord ca Cina Domnului este cel putin o reprezentare figurativa a mortii lui Hristos si a semnificatiei ei. Pavel a aratat clar ca Cina Domnului este o forma de proclamare: „Pentru ca oridecate ori mancati din painea aceasta si beti din paharul acesta vestiti moartea Domnului pana va veni El” (1Cor. 11:26). Actul luarii painii si a cupei este o dramatizare a Evangheliei, o reprezentare plastica a ceea ce a realizat moartea lui Hristos. Acest act arata spre moartea Lui ca singura baza a mantuirii noastre [5] . Domnul Isus a instituit Sfanta Cina din mai multe motive:

a) in amintirea mortii Sale ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre (1Cor. 11:24; Luca 22:19) fapt care accentueaza legatura celui care se impartaseste cu Domnul Isus Hristos

b) pentru a proclama Sfanta Cina care se va serba in cer la nunta Mielului (Luca 22:18; Mat. 26:29)

c) pentru realizarea unei legaturi spirituale intre credinciosi (1Cor.10:16-17) ceea ce determina afirmarea unitatii fratesti a Bisericii

d) spre a oferi un prilej de cercetare pentru credinciosi si de examen spiritual (1Cor. 11:28-32) care duce la intarirea spirituala a fiecarui credincios si vindecarea trupeasca a bolnavilor care cred

e) pentru a vesti jertfa lui Hristos si a doua Lui venire (1Cor. 11:26)

f) pentru a oferi un prilej de lauda si multumire adusa la adresa lui Dumnezeu (Luca 22:19; 1Cor. 10:16, 11:24)

g) pentru a da credinciosilor un motiv de ascultare atunci cand indeplinesc acest act (Mat. 26:26,27; 1Cor. 11:24) [6] .

Capitolul 3 – Ritualul Cinei Domnului

Ca fii credinciosi ai lui Israel, ucenicii impreuna cu Isus isi aminteau, serband Pastele, de ceea ce a facut Dumnezeu pentru scoaterea lui Israel din robia Egiptului, exprimandu-si, in acelasi timp, nadejdea ca tot la un Pasti, Domnul Dumnezeu va aduce o noua eliberarea pentru ei. Pe fondul acesta vom vedea care a fost si este ritualul Cinei Domnului si care este locul ei in inchinarea Bisericii. Totusi ceea ce comemoreaza Biserica la Cina Domnului nu sunt circumstantele exacte ale primei cine, ci ceea ce a reprezentat ea pentru Isus si pentru ucenici in camera de sus.

Frangerea painii este mentionata in toate cele patru relatari din Noul Testament. Aceasta actiune este comuna mesei pascale iar din ea se desprind doua semnificatii majore cu privire la frangerea painii la Cina:

a) trupul Domnului Isus frant prin moartea pe cruce pentru mantuirea oamenilor (1Cor. 11:24)

b) imaginea trupului lui Hristos – Biserica (1Cor. 10:17)

Pe langa aceste semnificatii, Origen da si o interpretare alegorica Cinei Domnului, vazand in aceasta o masa a sufletului, in care azima este Vechiul Testament, iar rodul vitei, Noul Testament. In acest fel, el considera frangerea painii ca pe o multiplicare a Cuvantului divin [7] .

Paharul reprezinta sangele lui Hristos varsat pe Calvar pentru pecetluirea „Noului Testament”. Ceea ce Isus si ucenicii au baut la Cina este numit „paharul” sau „paharul binecuvantat” si „rodul vitei”. Biblia sustine ca rodul vitei la Cina Domnului era nefermentat iar painea nedospita. Legea privitoare la Pasti (Exod 12:14-20) interzicea in timpul acestei sarbatori prezenta si intrebuintarea seorului (Exod 12:15), un cuvant care se refera la aluat dospit, drojdie sau orice agent de fermentare. Dumnezeu a dat aceste legi din cauza ca fermentatia a simbolizat coruptia si pacatul (Mat. 16:6,12; 1Cor: 5:7,8). A manca painea si a bea paharul inseamna a vesti, a celebra si a accepta binefacerile mortii ispasitoare a lui Hristos. Sangele lui Hristos s-a varsat pentru omenire, ca sa aduca iertarea pacatelor si mantuirea. Moartea Lui pe cruce a incheiat un nou legamant intre Dumnezeu si toti cei care primesc pe Hristos ca Domn si Mantuitor [8] .

Cuvintele Domnului la instituirea Cinei Domnului au iscat controverse adanci si au dat nastere la pareri contradictorii. Cheia pentru interpretarea expresiilor „acesta este trupul Meu” si „acesta este sangele Meu” o gasim in semnificatia Pastelui evreiesc. Pentru evrei painea si vinul de la masa de Pasti insemna aducerea aminte a rascumpararii date de Dumnezeu poporului evreu si facea ca ei insisi sa retraiasca acel moment ca si cum ar fi luat parte la el. Domnul Isus a declarat ca painea din mainile Lui reprezinta trupul Sau, care peste cateva ore va fi dat ca jertfa de rascumparare. La fel, vinul din paharul binecuvantat, sau rodul vitei, reprezinta sangele Sau care va curge pe cruce pentru a face ceea ce jertfele Vechiului Testament nu au putut face – ispasirea intregii lumi. Atat mancarea cat si bautura de la masa de paste au fost investite cu o noua semnificatie, la instituirea Cinei Domnului. Ori de cate ori va manca din painea binecuvantata si va bea din paharul binecuvantat, Biserica isi va reaminti si va retrai exodul ei din robia pacatului [9] . Deci in concordanta cu limbajul figurativ afirmatiile lui Isus se interpreteaza in felul urmator: „Aceasta reprezinta [semnifica] trupul Meu” si „ Acesta reprezinta [semnifica] sangele Meu”.

Capitolul 4 – Referinte nou testamentale cu privire la actul Cinei Domnului

1. Matei 26:26-30. Acest sacrament a fost instituit de catre Hristos care, in plinatatea prerogativelor izvorate din domnia Lui, a dat acest decret divin in amintirea Sa in care trupul Lui era reprezentat de paine dupa cum El insusi s-a intitulat (Ioan 6:35). Asa cum viata este sustinuta de paine tot la fel viata spirituala este pastrata prin frangerea trupului cristic. Hristos a luat painea care a fost un act solemn deoarece se pare ca a fost atent observata de evanghelisti, a binecuvantat-o si a frant-o. Aceasta reprezinta frangerea trupului lui Hristos pentru noi. El a fost zdrobit pentru faradelegile noastre (Isaia 53:5), dupa cum graul este strivit (Isaia 28:28) [10] . Inima lui Dumnezeu a fost franta datorita pacatelor omenirii iar Legea cere „frantura pentru frantura” (Lev. 24:20); Hristos a fost zdrobit pentru a implini aceasta cerere. Apoi a zis „Luati, mancati; acesta este trupul Meu” adica „Luati, mancati, acceptati pe Hristos asa cum va este oferit, primiti si acceptati ispasirea, luati beneficiile care va sunt oferite, intrati in harul si imparatia Sa”. Credinta in Hristos este exprimata prin a-L primi pe El (Ioan 1:12) si a manca din El (Ioan 6:57).

Apoi Hristos a dat paharul impreuna cu o explicatie: „acesta este sangele Meu, sangele legamantului celui nou” pentru ca vechiul legamant a fost intarit prin sangele animalelor (Evr. 9:19, 20; Exod 24:8), dar noul legamant este pecetluit cu sangele lui Hristos; sange care se varsa pentru multi. Sangele din Vechiul Testament era doar pentru cativa (Exod 24:8) dar Isus Hristos este jertfa de ispasire pentru pacatele intregii lumi (1 Ioan 2:2). In cele din urma ceremonia s-a incheiat cu un imn (v.30) sau cu un psalm, posibil unul dintre psalmii pe care evreii ii cantau de obicei cu ocazia Pesahului sau vreun imn special pentru aceasta ocazie. A-L lauda pe Dumnezeu cu aceasta ocazie este o expresie a bucuriei in Dumnezeu prin Isus Hristos, si o recunoastere a dragostei lui Dumnezeu.

2. Marcu 14:22-26. Sfanta Cina a fost instituita cu binecuvantare (v.22) si recunostinta (v.23). La fel ca la alte mese, Hristos era obisnuit sa ceara binecuvantarea si sa multumeasca Tatalui (Marcu 6:41; 8:7) intr-un mod remarcabil (Luca 24:30,31). De asemenea a fost instituita pentru a fi o ratificare a intelegerii pe care a facut-o cu omenirea si un semn al binecuvantarilor in Hristos, pe care le-am primit prin moartea Sa. Cunoasterea si aplicarea doctrinei crucificarii lui Hristos in viata credinciosului si impartasirea cu trupul si sangele Domnului aduce intarire, hrana si reimprospatare sufletului si consolidarea vietii spirituale. La fel ca si Matei, si Marcu relateaza inchinarea prin cantare. Cu toate ca Hristos se afla in apropierea sfarsitului, nu s-a ingrijorat si n-a omis sa-si indeplineasca obligatia dulce si sfanta de a canta un psalm. In Vechiul Testament sunt deseori descrise momentele de bucurie si lauda exprimate prin cantare. Acesta a fost „cantecul de lebada” a lui Hristos care l-a cantat inainte apropierea intristarii mortii; probabil ca a cantat unul din psalmii de lauda obisnuiti pentru aceasta perioada a Pesahului cum ar fi psalmii de la 113 la 118.

3. Luca 22:17-20. Pastele evreiesc si iesirea din Egipt sunt prototipuri si semne profetice despre Hristos, care prin moartea Sa ne va rascumpara din pacat si moarte, si de sub tirania satanica. De aceea, Cina Domnului a fost instituita pentru a fi un semn comemorativ a ceea ce Hristos a facut, rascumparandu-ne prin jertfa Sa. Zdrobirea trupului lui Hristos, ca un sacrificiu pentru omenire, este reprezentata aici prin frangerea painii; jertfele din Vechiul Testament au fost numite mancarea Domnului (Lev. 21:6,8,17) [11] . Aceasta paine care a fost franta, a fost data pentru a satisface vina pacatelor si a implini dorinta sufletelor oamenilor. Dupa cum Iosua a pus o piatra de aducere aminte (Iosua 24:27), tot la fel Cina este pentru noi amintirea a ceea ce a facut Hristos prin moartea Sa, si ca o amintire a ceea ce am facut noi facandu-ne partasi cu El in moartea Sa si intrand in partasia vesnica. Varsarea sangelui lui Hristos, prin care a fost facuta ispasirea (pentru ca sangele face ispasirea, conf. Lev. 17:11), este reprezentat de rodul vitei din paharul binecuvantat care la randul sau reprezinta noul legamant facut cu omenirea. Acesta comemoreaza rascumpararea prin sangele lui Hristos si confirma promisiunile intelegerii facute cu El, caci Hristos este Da si Amin.

4. 1Corinteni 11:23-34. Elementele cinei sunt semne vizibile: painea si paharul care reprezinta trupul si sangele lui Hristos; trup care se frange, sange care se varsa, impreuna cu toate beneficiile care decurg din jertfa Sa. Actiunile sacramentale sunt bine conturate in acest pasaj. Actiunea Mantuitorului care ia painea si o da fiecaruia spre impartasire si actiunea ucenicilor care iau painea si o mananca, iau paharul si beau continutul, ambele in amintirea lui Hristos. Acest ritual reprezinta primirea lui Hristos si bogatiile harului Sau si, prin credinta, mai reprezinta hrana pentru suflet. Ucenicii au primit painea dupa cum l-au primit si pe Hristos ca Domn al lor si viata care vine din El caci Domnul Isus este viata noastra (Col. 3:4). Toate acestea in amintirea lui Hristos, pentru a pastra proaspat in mintea noastra acest eveniment vechi, moartea Sa pentru noi, precum si a ne aminti de un prieten absent, cu toate ca Domnul Isus mijloceste pentru noi, in virtutea mortii Sale, la dreapta Tatalui. Motto-ul acestui ritual este „Cand veti vedea aceasta, sa va amintiti” [12] .

Participantii la Cina trebuie sa se cerceteze inainte de a manca painea si de a sorbi continutul paharului pentru ca oricine participa „isi mananca si bea osanda lui insusi, daca nu deosebeste trupul Domnului” (v.28,29). A manca painea si a bea din paharul Domnului intr-un chip nevrednic inseamna a te face vinovat de un pacat impotriva trupului si sangelui Domnului (v.27). Desi s-ar putea spune ca referirea lui Pavel la „deosebirea trupului” (v.29) semnifica faptul ca Biserica nu era recunoscuta cum trebuie, expresia „trupul si sangele Domnului” (v.27) este dovada ca Pavel se gandea de fapt la moartea lui Isus. Pe langa faptul ca participantii la Cina trebuie sa aiba o intelegere corecta despre ceea ce a facut Hristos si o relatie vitala cu El, ei trebuie sa se inteleaga unii cu altii. Pavel a observat cu amaraciune ca in Biserica din Corint exista diviziuni (v.18). Desconsiderarea semenilor crestini si a Bisericii este o contrazicere a Cinei Domnului. Asadar, Cina Domnului este la fel de mult un simbol al partasiei vitale actuale a credinciosilor cu Domnul si a unora cu ceilalti, cat si un simbol al mortii lui Isus care a avut loc in trecut. Ea este de asemenea o proclamare a unui fapt viitor caci are loc in asteptarea celei de a doua veniri a Domnului (v.26) [13] .

Cina Domnului, corect administrata, este un mijloc de inviorare a credintei si a dragostei credinciosului in timp ce el mediteaza inca o data la minunea mortii Domnului si la faptul ca cei care cred in El vor trai vesnic.

BIBLIOGRAFIE

*** Biblia sau Sfanta Scriptura.

*** „Biblia de Studiu pentru o Viata Deplina”. Bucuresti 1996

*** Erickson, M. – „Teologia crestina – vol. III”. Oradea: Editura „Cartea Crestina” 1998

*** „Matthew Henry’s Commentary” on whole Bible: New Modern Edition electronic database. Copyright Ó 1991 by Hendrickson Publishers, Inc.

*** „Pleroma – Revista Invatamantului Superior Teologic Penticostal Din Romania”. Bucuresti: ITP, Anul I (1999), Nr. 1 (iunie)

*** Staniloae, D. – „Teologia dogmatica ortodoxa – vol. II, III”. Bucuresti: EIBMBOR 1997

*** Sandru, T. – „Doctrinele biblice ale Bisericii”. Bucuresti: ITP 1994

*** Sandru, T. – „Dogmatica Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale”. Bucuresti: ITP 1993

*** Tenney, M.C. – „Privire de ansamblu asupra Noului Testament”. Cluj: BEE 1998

——————————————————————————–

[1] – E. Mestereaga, Semnificatiile Cinei Domnului desprinse din traditia iudaica a Pesahului si a Todahului, in „Pleroma”, Bucuresti: ITP, Anul I (1999), nr. 1 (iunie) – p.41

[2] – T. Sandru, Dogmatica Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale, Bucuresti: ITP, 1993 – p.143

[3] – M. Erickson: Teologia crestina – vol. III, Oradea: Editura „Cartea Crestina”, 1998 – p.292

[4] – Biblia de studiu pentru o viata deplina, Bucuresti, 1996 – p.1655 (note)

[5] – Idem 3 – p.295

[6] – Idem 2 – pp.144 – 147

[7] – Idem 1 – pp.50, 51

[8] – Idem 4 – pp.1347, 1393, 1419, 1457

[9] – Idem 7 – p.53

[10] – In traducerea engleza a Bibliei KJV expresia din v.28 este urmatoarea: bread-corn is bruised verbul fiind to bruise=a strivi.

[11] – In traducerea KJV in Lev. 21:6,,8,17 avem expresia: bread of God ceea ce se traduce prin painea lui Dumnezeu.

[12] – Matthew Henry’s Commentary on whole Bible: New Modern Edition electronic database. Copyright Ó 1991 by Hendrickson Publishers, Inc.

[13] – Idem 5 – p.295

Istoria Bisericii Crestina intre anii 300 si 1500

De la 300 la Marea Schizma

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Fragmentul face parte din cartea „Identitate crestina in istorie” aparuta la editura „Multimedia” din Arad, 1999.

ISTORIA BISERICII INTRE ANII 300 – 1500

Perioada de istorie cuprinsa intre secolul IV si secolul XVI este cunoscuta sub numele de „Evul Mediu” („Moyen Age”- franceza, „Middle age”- engleza) sau „epoca intunecata” („Dark Age”- engleza). Privita retrospectiv, ea marcheaza o epoca in care biserica crestina s-a transformat, dintr-un ferment social, intr-o frana a dezvoltarii sociale, dintr-o mireasa a Mirelui asteptat, intr-una casatorita cu puterea politica de Stat, dintr-o grupare persecutata si urmarita, intr-o institutie majoritara persecutanta si terorizanta. Cum de a fost posibil?

Pe scurt, putem spune ca principala cauza a acestei evolutii a fost pervertirea altor doua doctrine fundamentale ale invataturii Noului Testament despre biserica: doctrina despre „Imparatia lui Dumnezeu” si „doctrina despre libertatea constiintei umane.” Modificarea acestor doctrine fundamentale a dus la „maritarea bisericii cu Statul” si la aparitia multor forme de constrangere religioasa, care au culminat cu imfamele Cruciade si cu mult temuta Inchizitie. Din aceasta ghiara a crestinismului retrograd de Stat nu s-a putut iesi decat prin forta razboaielor religioase duse de Reformati sau prin martirajul sutelor de mii de anabaptisti, frati moravieni, frati elvetieni, baptisti, etc.

Biruinta prin compromis

Biserica locala nu poate fi inteleasa decat in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege corect „partile” din care este alcatuita realitatea.

Cand si-a facut aparitia in lume, crestinismul a aparut pe fundalul Imperiului Roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covarsitoare. Biserica lui Christos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea Imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.

Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, parea ca triumfa Imperiul, dar punand stapanire pe inimile oamenilor, crestinismul a fost acela care a triumfat in final, modeland intreaga societate si dandu-i un impuls irezistibil spre „civilizatia” de care ne bucuram astazi.

La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pana atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din randul „patricienilor”, clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cand forta generalilor n-a mai fost depasita decat de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedand in fata dictaturii. Cel dintai general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 i.d.Ch). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l „indumnezeiasca”. Cand aceasta s-a realizat, luna de nastere a „zeului-om” si-a schimbat numele in „Iulius”, de unde se trage si numirea romineasca: „Iulie”. Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar „necesara” din ratiuni de Stat.

Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 i.d.Ch) – 14 d. Ch). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intamplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in „August” ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugand fortei brute, inclestarea nemaipomenita a birocratiei.

Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate clasele sociale ale societatii, nu o data dintre „legionarii” iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, „pax romana”, (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.

Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane.

In decurs de doar cateva secole, Roma a „institutionalizat” Biserica, transformand-o in „Biserica Romei”. Conflictul acut dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. si de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar Biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : „Sfantul Imperiu Romano-Catolic”.

Stafia acestui Imperiu a continuat sa bantuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea „reicht” al germanilor, care trebuia sa dureze „o mie de ani”, s-a prabusit in tandari.

Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este „reintegrarea” si „renasterea”. Termenii sub care se vorbeste despre aceasta sunt diferiti: „casa comuna a Europei” , „noua ordine economica mondiala” , „Europa unificata” sau „Statele Unite ale Europei”. Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. „Babilonul cel mare”, cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare „Anticrist”, pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamantul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.

Mariajul bisericii cu Statul

In primele trei secole, miscarea crestina a fost considerata „decadenta” (religio parva) si a suferit persecutii din toate directiile. Cele zece valuri de mari persecutii din Imperiu, n-au putut insa sa stinga flacara mesajului crestin. Dimpotriva! La debutul secolului IV existau in Imperiu intre cinci si zece milioane de crestini.

Devenit o miscare ideologica majora, crestinismul concura acum pe scena sociala cu paganismul idolatru. In acest context istoric, in istoria bisericii crestine apare Constantin (306-337), dupa Iulius Cezar, cel mai mare dintre imparatii romani. Prin geniul sau politic de om de Stat, Constantin a intuit imediat ca in capacitatea de sacrificiu si in credinciosia crestinilor este forta invincibila a unei „imparatii a sufletului.”

La intrebarea: „Cum sa fac sa injug acest extraordinar potential uman la structura Imperiului Roman, pentru ca oamenii sa fie gata sa moara si pentru mine cum sunt gata sa moara pentru acest Isus?”, Constantin a raspuns printr-o „pacaleala.”

Semnul de pe cer

La vremea aceea, Constantin era inca doar unul din cei cativa pretendenti la conducerea Imperiului Roman. In octombrie, 312, trupele lui Constantin se infruntau in teritorii cu legiunile tiranicului Maxentius. In preziua unei astfel de batalii, Constantin a pretins ca ar fi avut o „vedenie” si ca pe cer i s-ar fi aratat semnul crucii crestine, impreuna cu mesajul: „In hoc signo vinces” („In semnul acesta vei birui”).

Am dori din tot sufletul sa credem in aceasta „convertire” (asemanatoare cu cea pe care a avut-o Pavel pe drumul Damascului), dar viata traita ulterior de imparatul Constantin a dovedit din plin contrariul. Prin contrast cu toti „convertitii” de atunci, el a refuzat botezul crestin pana in preajma mortii si s-a purtat ca un despot cu „episcopii” bisericilor.

Este mult mai probabil ca acest Constantin a privit spre milioanele de crestini raspanditi in mai toate provinciile Imperiului, a vazut cinstea lor exemplara, corectitudinea, devotamentul, bogatiile adunate prin harnicia lor, solidaritatea lor iesita din comun si si-a dat seama ce forta extraordinara pot fi ei in structura si stabilitatea Imperiului. Astfel, un genial strateg a intrebuintat o stratagema pentru a inregimenta „armata mantuirii” in legiunile Imperiului. Soldatii crucii de la Calvar au fost transformati astfel in slujitorii unui tiran ascuns in umbra unei cruci pictate pe drapele. Nonviolentii de pana mai ieri au fost indemnati sa puna mana pe sabie si sa „spintece” pentru cauza unor ambitii arogante, deghizate de acum sub masca „crestinatatii.” Mieii neprihanirii au imbracat haina aspra de lup si si-au ascutit coltii ucigasi.

Crestinismul de Stat

Dupa biruintele in lupta, Constantin a ajuns „cezar” si a dat un decret in anul 323 prin care religia crestina a fost proclamata „religie de Stat”. Fara sa se increstineze el insusi, sub pretext ca „cezarul” trebuie sa fie imparatul tuturor, Constantin a convocat episcopii crestini la palat si i-a insarcinat cu institutionalizarea bisericii. A trebuit publicat un crez oficial al bisericii, in care „episcopii” au fost obligati sa faca concesii si compromisuri care sa ingaduie „maselor” sa intre in biserica fara sa implineasca conditiile convertirii Nou Testamentale (credinta personala si pocainta). Constantin n-a avut rabdare cu episcopii. El trebuia sa cladeasca un Imperiu. Sub presiunile lui, episcopii care nu au acceptat compromisul au fost inlaturati si, nu de putine ori, omorati. Forta politica a inceput sa dicteze in rezolvarea problemelor religioase. Pentru a-si justifica excesele, cezarul roman i-a silit pe crestini sa „inventeze” si apoi sa accepte pretutindeni „doctrina celor doua sabii”. Aceasta invatatura se baza pe exegeza gresita a textului in care, inainte de rastignire, Petru ii spune Domnului: „Doamne, iata aici doua sabii”, iar Domnul, ii raspunde: „Destul.” In conceptia noii doctrine, cele doua sabii din text ar reprezenta cele doua fatete ale noii societati crestine: sabia administratiei politice si sabia autoritatii eclesiastice.

Pana la data aceea, cezarul fusese „pontifex maximus”, marele preot, capul religiilor pagane, indumnezeitul reprezentant al divinitatii printre muritorii de rand. Prin Constantin, cezarul a devenit si capul suprem al Bisericii crestine, aparatorul si garantorul ei in societate. Prin introducerea unor legi favorabile, prin alocarea de fonduri pentru cladirea unor edificii impunatoare si prin garantarea unor privilegii care sa asigure bisericii accesul la imbogatire si comfort, Constantin si cezarii de dupa el au tarat biserica intr-o incuscrire cu puterea seculara, departe de credinciosia fata de „Mirele din cer” care zabovea sa vina.

Exista o infinita diferenta intre bisericile Nou Testamentale independente care se zbateau in conflicte sub persecutiile din primele trei secole si biserica compacta, unitara, institutionalizata si puternica de la sfarsitul vietii lui Constantin. Aparent, crestinismul a triumfat asupra persecutorilor lui, dar a biruit prin compromis, iar victoria l-a imbolnavit de moarte. In Imperiul roman, crestinismul a castigat politic, dar a pierdut din punct de vedere spiritual. Prin compromis si cedari repetate, episcopii au binecuvantat nasterea unui monstru cu doua capete: „Sfantul Imperiu Romano-Catolic”.

Deformarea doctrinei despre Imparatia lui Dumnezeu

Cartea Faptele Apostolilor debuteaza cu un pasaj in care ni se spune ca Domnul Isus li s-a aratat timp de 40 de zile ucenicilor si a stat adeseori de vorba cu ei despre „lucrurile privitoare la Imparatia lui Dumnezeu”. Este interesant ca in acel context, ucenicii au fost atat de cuprinsi de entuziasm in anticiparea evenimentului, incat L-au intrebat: „Doamne, in vremea aceasta ai de gand sa asezi din nou Imparatia lui Israel?” (Fapte 1:6).

Raspunsul Domnului Isus („Nu este treaba voastra CaND …”) nu a fost o negare a venirii Imparatiei, ci doar o anuntare a faptului ca instaurarea ei nu trebuie sa fie o preocupare a acelei generatii, si probabil nici a Bisericii ca atare. Imparatia trebuie sa ramana un prerogativ al Domnului Isus, la cea de a doua Sa venire.

In limbajul teologic, invatatura despre existenta unei imparatii terestre milenare a Domnului Isus se numeste si „Chiliasm”, de la termenul „chilios”, „o mie” din limba greaca. Chiliasmul a fost singura talmacire predominanta in biserica primelor doua secole. Unul dintre exponentii sai au fost Irineu, care a devenit episcop de Gaul in anul 177 si a murit ‘n preajma anului 200. Acest om, socotit drept unul dintre parintii Bisericii, si-a exprimat crezul astfel:

(1) Dupa caderea lui Adam in pacat, lumea trebuie sa parcurga o istorie de 6.000 de ani. Aceasta parere si-a bazat-o pe ideea ca Dumnezeu lucreaza in cicluri de sapte si pe talmacirea unor texte ca acelea din Psalmul 90:4; 2 Petru 3:8 si Evrei 4:9;

(2) La sfarsitul istoriei lumii actuale se va ridica pe pamant Antichristul.

(3) Christos se va arata atunci n slava si va triumfa asupra tuturor dusmanilor Sai.

(4) Christos va instaura pe pamant Domnia Sa de o mie de ani, ca un Sabat care va incheia ciclul de sapte mii de ani al istoriei.

(5) Ierusalimul va fi reconstruit si intreg pamantul va cunoaste o perioada de refacere si regenerare fara egal in istorie.

(6) Pacea si neprihanirea vor fi cele doua coordonate de baza ale domniei lui Christos pe pamant.

(7) Dupa aceasta domnie de o mie de ani a lui Christos, va urma invierea, judecata finala si ‘nnoirea tuturor lucrurilor.

Printre ceilalti adepti ai chiliasmului ii mai putem aminti si pe Papias, care a trait in prima jumatate a celui de al doilea secol, pe Tertulian (c.160 – c.230), pe Barnabas, care ne-a lasat o scriere datata intre anii 50 – 70, pe Iustin Martirul (c.100 – c.165), pe Iranaeus (c.130 – c.200), pe Hippolitus, care a trait in prima parte a celui de al treilea secol, pe Cyprian (martirizat la Cartagina in anul 258), pe Lactantius (c.260 – c.325), pe Commodianus, care a trait in prima parte a secolului patru, pe Victorinus, care a murit ca martir in anul 304, pe Apollinaris (c.310 – c.392), pe Cerintius din primul secol si pe ucenicii sai numiti „cerintieni”.

Prin imixtiunea cezarului in sinodurile bisericii si prin subordonarea escatologiei Nou Testamentale la scopurile imediate ale Imperiului Roman, „chiliasmul” a fost inlocuit cu „amilenismul”. Aceasta invatatura, foarte prevalenta si astazi in bisericile catolice si ortodoxe, spune ca nu trebuie sa asteptam in nadejde ca imparatie terestra milenara sa fie instaurata la venirea lui Christos, ci ca „imparatia” este un concept care trebuie realizat astazi de biserica, prin propovaduirea Evangheliei si prin convertirea tuturor oamenilor. (Mai tarziu, amilenismul avea sa modifice conceptul de Imparatie terestra intr-unul de imparatie spirituala).

Astfel, de la „asteptarea Imparatiei” si de la „NU e treaba voastra sa stiti cand …” s-a trecut la „realizarea imparatiei prin increstinarea in masa si prin constrangere cu ajutorul puterii militare a Statului.”

„Chiliasmul” a fost nadejdea bisericii persecutate. Cand biserica nu a mai fost persecutata de Stat, ea a abandonat „nadejdea intr-o glorioasa imparatie viitoare”, pentru care imparatii de acum nu aveau rabdare, si a fabricat o doctrina care sa justifice domnia imparatilor din lumea de acum, sub pretextul unui mandat divin primit din partea Domnului Isus, „Imparatul imparatilor si Domnul domnilor”.

In loc sa astepte in smerenie si curatie feciorelnica „Imparatia neprihanirii” pe care o va instaura Christos la cea de a doua Sa venire, Biserica s-a aliat cu Statul ca sa construiasca o imparatie in care ambitiile, lacomia si orgoliile imparatilor au tarat-o in pacat.

Pusa sa aleaga intre martiraj si ademenitoarea perspectiva a bogatiei si a comfortului, biserica, prin reprezentantii ei de atunci, a preferat, in limbajul metaforic al Apocalipsei sa „se suie in pat” si sa curveasca cu mai marii lumii (Apoc. 2:20-22). Dumnezeu a stiut mai dinainte aceasta. Cuvintele folosite de Domnul Isus in scrisorile trimise bisericilor Pergam, Tiatira si Sardes ne aseaza inainte analiza si diagnosticul pe care-L face Dumnezeu bisericii din aceasta perioada istorica:

Pergam = biserica in cardasie cu Statul, doctrina celor doua sabii;

Tiatira = biserica „in pat” cu Statul nelegiuit, epoca plagilor mortale care au decimat Europa;

Sardes = biserica muribunda, o fatada falsa, o forma lipsita de continut; „Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort” (Apoc. 2:8 – 3:6).

Prin deformarea invataturii despre Imparatia lui Dumnezeu, crestinismul a calcat in picioare dorinta lui Christos ca Biserica sa ramana separata de Stat. Iata ce a spus El in Matei 22:21 : „Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

Aceste cuvinte au aparut intr-o imprejurare in care mai marii vremii au vrut sa-L prinda pe Domnul Isus si sa-L aresteze sub pretext ca nu respecta autoritatea de Stat. Ei au fost asa de siguri ca Domnul Isus nu se poate incadra in sistemul Statal incat au trimis impreuna cu provocatorii si garda de la Templu, „irodianii” (Mat. 22:16).

Intrebarea provocatorilor a fost: „Se cade sa platim bir Cezarului sau nu?”

„Isus, care le cunostea viclesugul, a raspuns: „Pentru ce Ma ispititi, fatarnicilor? Aratati-Mi banul birului.” si ei I-au adus un ban. El i-a intrebat: „Chipul acesta si slovele scrise pe el, ale cui sunt?”
„Ale Cezarului,” i-au raspuns ei. Atunci, El le-a zis: „Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”
„Mirati de cuvintele acestea, ei L-au lasat si au plecat” (Mat. 22:15-22).

Am putea preciza: Au plecat cu mainile goale! Nu L-au putut prinde! Prin cuvintele spuse atunci, Domnul Isus ne-a aratat pentru toate veacurile atitudinea pe care trebuie sa o avem fata de Stat, „puterea temporala.” Exprimata succint ea este: „o separare distincta si un respect reciproc.”

Pentru cei familiarizati cu terminologia Bibliei iudaice, raspunsul Domnului Isus a fost limpede. Iata-l acum explicat pentru cei lipsiti de traditia iudaica:

1. Pe „banul birului” era chipul Cezarului si slovele limbii lui latine.

2. Aceasta intiparire ii arata fara nici o confuzie apartenenta: era „al Cezarului.”

3. Dumnezeu il facuse pe om dupa „chipul si asemanarea Sa” (Geneza 1:27)

4. Deci, omul, fara nici o posibilitate de confuzie, ii apartine lui Dumnezeu si trebuie „dat lui Dumnezeu.”

Rezumand cele de mai sus, putem spune ca exista o „imparatie temporala” in care se cuvine sa ne indeplinim corect indatoririle cetatenesti randuite de autoritatea Stat, si o „imparatie a lui Dumnezeu” in care trebuie sa ne dam pe noi insine Dumnezeului al carui chip Il purtam prin creatie.

Crestinul este o „intersectie” intre etern si temporal. Prin faptul ca el este cetatean, face parte din imparatia randuielilor sociale prezente, dar prin faptul ca el face parte din Biserica, el transcende imparatiile terestre si participa la activitatile unei realitati care nu poate fi reglementata de legislatii imperiale omenesti: „mparatia lui Dumnezeu sau Imparatia cerurilor.

Orice incercare de a sterge linia de demarcatie dintre aceste doua imparatii, este echivalenta cu o „lovitura de palat”, in care puterea omeneasca incearca sa detroneze autoritatea divina. Pusi sa aleaga, copiii lui Dumnezeu trebuie sa refuze intotdeauna demn, dar categoric, amestecul autoritatii omenesti in domeniul spiritual al Bisericii: „Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi, decat de Dumnezeu” (Fapte 4:19).

Istoric, crestinismul a facut tocmai aceasta greseala. Mai marii Bisericii s-au plecat in fata Cezarului si au acceptat sa se aseze sub protectia, dar si sub … autoritatea lui! In felul acesta, crestinismul a devenit un instrument al ambitiilor imperiale!

Persecutatii ajung sa persecute

Aliata cu Imperiul Roman, biserica a trebuit sa manifeste „nerabdarea” cezarilor in fata ezitarii cu care erau intampinate dorintele de unificare si de institutionalizare. In multe locuri, cetatenii imperiului care refuzau sa se „increstineze” au inceput sa fie persecutati. Agresivitatea bisericii crestine s-a transformat dintr-o propovaduire persistenta intr-o „constrangere” sprijinita cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a fost posibil?

La insistentele nerabdatoare ale lui Constantin si mai ales ale cezarului de dupa el, Teodosiu I, „sinodurile episcopilor crestini” au renuntat la invatatura „totalei libertati de constiinta” si au introdus „doctrina increstinarii fortate”. Aceasta modificare de doctrina a fost sprijinita cu o inacceptabila „talmacire” a uneia din pildele Domnului Isus. Este vorba despre pilda celor poftiti la cina (Luca 14:15-24). Prin aceasta pilda, Domnul Isus i-a raspuns unuia care a zis, aparent evlavios, „Ferice de acela care va pranzi in Imparatia lui Dumnezeu!” Ideia pildei este ca „doritori teoretici” sunt multi, dar cei care sunt gata sa lase preocuparile inselatoarei vieti de acum, pentru a se gandi si pregati pentru Imparatia viitoare sunt, din pacate, foarte putini. Intr-unul din ultimele versete ale pildei, „stapanul” care isi poftise musafirii, exasperat ca ei n-au venit si ca inca mai este loc in sala de ospat, i-a zis robului sau: „Iesi la drumuri si la garduri si pe cei ce-i vei gasi, sileste-i sa intre, ca sa mi se umple casa” (Luca 14:23). Acest „sileste-i sa intre” (rastalmacit cu buna stiinta) a devenit deviza „increstinarii fortate,” dictate de puterea imperiala.

Unii dintre „parintii bisericii” au inceput sa recomande pe fata „increstinarea fortata”. Augustin din Hippo declara ca este preferabil ca oamenii sa fie adusi la Dumnezeu prin invatatura si sfatuire, dar ca, in situatia cand acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosita forta si pedeapsa:

„Multi trebuiesc adusi ca slugile cele rele, fortandu-i sa intre cu nuiaua suferintei. Vor avea apoi timp sa creasca singuri la un nivel de spiritualitate inalta … Domnul insusi ne-a spus ca musafirii au fost mai intai invitati sa vina de buna voie la marele ospat, apoi, cand n-au vrut sa se conformeze, au fost siliti sa intre.”

Prin ceea ce s-a facut atunci, biserica crestina a ajuns sa fie compusa din trei categorii de „credinciosi”: credinciosi din convingeri personale, credinciosi din interese personale si credinciosi din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterata, iar constiinta umana a fost „ingenuncheata cu forta.” In timp, biserica a preluat chiar functiile si puterea Imperiului si a devenit singura autoritate suprema admisa in societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie inceputa in secolul IV este supranumita „Dark ages – epoca intunecata” sau „Middle Ages” – veacul de mijloc. Prin anumite colturi ale lumii, umbrele acestei epoci mai dainuiesc si astazi.

Doua din manifestarile cele mai detestabile ale „epocii intunecate” au fost Cruciadele si Inchizitia. Iata ce spune Encyclopedia Britanica despre „Middle Ages”:

„Evul Mediu este perioada de istorie europeana cuprinsa intre caderea Imperiului Roman de Apus (c. 395) si perioada Renasterii (care a inmugurit in regiuni diferite ale Europei in secolele XIII, XIV sau XV). Termenul ca atare si semnificatia lui traditionala au fost introduse cu o vadita tendinta de confruntare de umanistii italieni; „renasterea” studiilor si culturii clasice grecesti pe care o sarbatoareau ei venea astfel dupa o simbolica perioada de „o mie de ani”, al carei intunerec sublinia si mai mult importanta lucrarii lor. Intr-un sens, acesti umanisti au „inventat” Evul mediu pentru a se putea distanta ei insisi de el si pentru a se putea defini prin contrast cu el.”

„Dupa ce vizigotii au cucerit Roma (410), Imperiul Roman a inceput sa se clatine. Triburile germanice care s-au infiltrat fortat in teritoriile Imperiale din sud si din vest au fost pana la urma „increstinate”, dar nu au acceptat niciodata ideia de Stat centralizat unic. Ele si-au pastrat obiceiurile si stilul de viata, iar aceasta a facut guvernarea lor si unitatea culturala a Imperiului Roman imposibile. Multe din imbunatatirile si din calitatea vietii adusa de Imperiul Roman, ca de exemplu: sistemul extraordinar de drumuri, sistemul postal, rutele comerciale, au decazut in mod substantial, impreuna cu nivelul realizarilor din arta si stiinta. (In haosul politic si administrativ) … singura forta capabila sa dea o baza pentru unitatea sociala a ramas Biserica Romano Catolica. Evul Mediu deci prezinta o imagine confuza si adesea contradictorie a unei societati care incearca sa se structureze politic pe o baza eminamente spirituala.”

„Dupa dizolvarea Imperiului, s-a ivit ideia unei Europe care sa functioneze ca un mare Stat-biserica, numit „crestinatate”. (tineti minte versul eminescian: Peste-un ceas, crestinatatea e ca pleava vanturata”). Aceasta „crestinatate” era gandita sa functioneze cu doua straturi de conducatori: „sacerdotium”, sau ierarhia eclesiastica si „imperium”, sau conducatorii seculari. In teorie, aceste doua grupuri trebuiau sa se completeze reciproc, in misiunea lor de a reglementa, una problemele eterne, iar cealalta, problemele pamantesti ale oamenilor. In sfera problemelor eterne, autoritatea suprema era investita in scaunul papal, iar in sfera temporala in scaunul imparatesc. In practica insa, aceste doua centre de autoritate se infruntau continuu, se certau in public si au purtat chiar razboaie unul cu celalalt. Imparatii au incercat adesea sa intervina in treburile interne ale bisericii, pretinzand ca au dreptul divin de a numi slujitorii bisericii din teritoriile aflate sub suveranitatea lor si ca trebuie sa aiba un cuvant de spus in „doctrinele care reglementeaza viata si comportamentul social.” Biserica, la randul ei, nu numai ca avea in proprietate orase si forte militare, dar a si incercat mereu sa se amestece in treburile Statului. Papa Inocentiu al III-lea, de exemplu, a pretins ca are dreptul sa arbitreze in disputele seculare dintre monarhii rivali pro ratione peccati (in imprejurari in care ar putea exista pericolul savarsirii de pacate). Alti papi au folosit „excomunicarile” drept un instrument politic si si-au arogat chiar si dreptul de a-i inlatura pe regi de la domnie.” (Encyclopedia Britanica, Middle Age, pag. 107).

Cruciadele

Venit sa moara pe o cruce pentru pacatosii lumii, Christos a trebuit sa vada pentru o vreme pe pacatosii lumii omorati in numele crucii. Ce au fost aceste cruciade?

Din punct de vedere teologic, cruciadele au fost incercari de a integra Ierusalimul in dogma imparatiei amileniste. Cartea Apocalipsei si doctrina continuitatii preotesti cerea, in talmacirea amilenista, ca Ierusalimul sa fie cuprins in teritoriul teocratiei crestine. La umbra teologiei s-au ascuns insa o serie intreaga de alte interese, unele dintre ele foarte „lumesti” si preocupate mai mult cu aurul si argintul lumii, decat cu sufletele oamenilor. Vom cita iarasi din Encyclopedia Compton:

„Este porunca Domnului!” Acesta a fost strigatul miilor de crestini care s-au alaturat cruciadelor pornite sa cucereasca tara Sfanta si sa elibereze Ierusalimul de sub turci. Din 1096 pana in 1270 au fost opt cruciade majore si doua „cruciade ale copiilor” (amandoua in anul 1212). Numai cea dintai si cea de a treia cruciada au fost, pentru un timp, victorioase. In lunga istorie a cruciadelor, mii de „cavaleri”, de ostasi, negustori si tarani si-au pierdut viata in marsurile de pe drum si in luptele purtate.

Pentru crestinii din Europa, Ierusalimul era cetatea sfanta. Mormantul lui Christos, Muntele Maslinilor, Golgota si multe alte locuri asociate cu viata si invatatura lui Christos le erau prezentate ca detinatoare de puteri magice pentru vindecarea de boli si pentru iertarea de pacate.

Manati de o superstitie pagana „increstinata” de biserica oficiala, oameni din toate colturile Europei faceau pelerinaje la „locurile sfinte.” Cand accesul le-a fost interzis de turci, crestinii au pornit sa ia cu asalt Israelul si sa elibereze Ierusalimul. In plus, Commenus, imparatul ramurii Rasaritene a Imperiului Roman, a inceput sa se teama ca turcii vor ataca Constantinopolul. Ei il invinsesera deja in lupta pe predecesorul sau si-l omorasera. „Crestinatatea” a inceput sa simta amenintarea teroarei turcesti, asa ca acest Commenus i-a trimis papei Urban al II-lea o scrisoare in care-i solicita ajutorul. Papa a convocat de urgenta un Conciliu bisericesc la Cleremont, in Franta (1095). Vorbind cu mult patos si elocinta, el si-a indemnat audienta sa porneasca neintarziat o cruciada pentru eliberarea tarii Sfinte. Nici un alt discurs din istorie nu a avut un efect mai mare. Inflacarati de un nestapanit zel religios, preoti, cavaleri si nenumarati oameni din popor au strigat in cor: „Este porunca Domnului!”

Sub masca religioasa se ascundeau insa alte sentimente. In vremea aceea, Europa crestina traia in feudalism. Stapanul castelului administra dupa plac si pamantul si oamenii care se aflau pe el. Nu exista prea multa viata „citadina”, cu exceptia Italiei, unde comertul transformase orasele in cetati ale luxului si distractiilor care atrageau ca un magnet pe cei dornici de viata.

Pe de alta parte, populatia aflata intr-o explozie demografica avea nevoie de teritorii noi in care sa se extinda. Pe acest fond, cruciadele s-au dovedit a fi de fapt niste expeditii de cucerire si jaf, deghizate intr-o haina religioasa. Participantii la ele doreau mult mai mult decat eliberarea Ierusalimului. Ii fascina mai ales tezaurul Templului despre care unii credeau ca se mai afla inca ascuns sub ruine. Ii fascina si sa plece din locurile anoste in care traiau, ca sa traiasca „marea aventura” a unor calatorii din care sperau sa se intoarca „celebrii si bogati.”

Plecati fara provizii de acasa, cruciatii s-au manifestat ca adevarate hoarde de lacuste care au devorat si jefuit totul in cale. Europa isi trimetea de fapt „exploratorii” sa se intoarca aducand cu ei noile fascinatii din lumea orientala: trestie de zahar, orez, caise, pepeni, portocale, lamai, banane, panza de Damasc, matase, satin, catifea si vopsele.

Cruciadele sunt o rusine a bisericii. Judecate retrospectiv, ele nu au produs nimic „crestin” in teritorii. Au deschis insa mintea oamenilor spre realitati din afara sferei crestine si au adus in Europa germenii din care s-a dezvoltat apoi gandirea independenta, miscarea renasterii si, mai tarziu, marile explorarii geografice care au dus la descoperirea Americii si a faptului ca traim pe un pamant … rotund. Din acest punct de vedere, mergand suficient de mult spre est ajungi la … vest, iar adancindu-te prea mult in istoria aspectului crestin al Evului Mediu, dai de stravechea si egoista fire pamanteasca, interesata sa domine, sa adune bogatii si sa … se implineasca intr-o existenta fara legatura personala cu Dumnezeu.

MAREA „SCHIZMA” DINTRE APUS SI RASARIT

In vara anului 1054, chiar in clipa cand trebuia sa inceapa liturghia in mareata catedrala „Sfanta Sofia” din Constantinopol, cardinalul Humbert impreuna cu alti doi trimisi ai Papei de la Roma au inaintat pana la altar, au depus acolo o „bula” papala si au iesit stergandu-si praful de pe picioare si spunand: „Dumnezeu sa vada si sa judece!” Documentul excomunica patriarhul Constantinopolului si intreaga Biserica aflata sub pastorirea sa, interzicandu-le sa mai primeasca „harul divin” prin comuniune cu Biserica Catolica si prin savarsirea sacramentelor.

Unul dintre diaconii prezenti, intuind continutul documentului l-a luat repede de pe altar, a alergat dupa Humbert si l-a implorat sa ia „bula de excomunicare” inapoi. Cum Humbert a refuzat s-o faca, diaconul a aruncat documentul in praful de pe strada.

Acest incident este identificat de obicei drept clipa in care s-a produs „schizma”, marea ruptura dintre ramura Apuseana si ramura Rasariteana a Bisericii Catolice. De atunci, cele doua jumatati sunt cunoscute ca Biserica latina (Romano Catolica) din vest si Biserica greaca (Grec Ortodoxa) din est. Incidentul din catedrala nu a fost insa decat unul dintr-o intreaga serie de incidente care au marcat permanentizarea schizmei, pecetluind-o prin teribilul masacru deslantuit de cruciatii Romei in Constantinopol in anul 1204. Consecintele acestei rupturi dainuiesc si astazi, iar cauzele ei au fost multiple si complexe.

Schizma – realitati geo-politice

Pe vremea apostolilor, Imperiul Roman se bucura de unitate si stabilitate. Desi era constituit din grupuri etnice diferite care vorbeau o sumedenie de limbi nationale si de dialecte, imperiul era condus de un singur Cezar (imparat) si se manifesta pretutindeni pe coordonatele civilizatiei greco-romane. Cel putin una din cele doua limbi de circulatie mondiala, latina si greaca, era vorbita in fiecare colt al imperiului, limba latina fiind cu predilectie limba cancelariilor imperiale.

Cam pe la sfarsitul celui de al doilea secol, Imperiul Roman, desi teoretic a ramas intact, a functionat practic prin doua jumatati plasate fiecare sub autoritatea unui imparat propriu. Constantin a infiintat chiar si o a doua capitala imperiala in rasarit, Constantinopol, cunoscuta sub titlul de „cea de a doua Roma.”

Au urmat apoi invaziile germanice din secolul cinci. Vestul Europei a fost sfasiat de razboaie si impartit intre goti, lombarzi, franci, vandali si alte triburi germanice. Bizantinii din rasarit considerau in continuare Imperiul Roman drept universal (catolic), dar in realitate, divizarea pe coordonatele est-vest se adancea cu fiecare an.

Avarii si slavii au ocupat apoi peninsula balcanica. Iliricum, care functionase ca un veritabil pod intre rasarit si apus a devenit astfel o formidabila bariera. Odata cu ridicarea Islamului in secolul sapte, Marea Mediterana a intrat din ce in ce mai mult sub controlul lumii arabe. Contactele culturale dintre tarmul rasaritean si tarmul vestic al Mediteranei a fost din ce in ce mai dificile.

Realitatile geo-politice s-au complicat si mai mult. Timp de secole, de cate ori avusesera nevoie, papii de la Roma apelasera la Constantinopol pentru ajutor economic si militar. In anul 754 insa, papa stefan al II-lea, incapabil sa primeasca ajutor din rasarit, a solicitat sprijin din partea conducatorului francilor, Papin, pentru a putea face fata atacurilor lombarzilor. Din momentul acela, papalitatea a alunecat din ce in ce mai mult sub tutela politica a francilor.

Peste doar o jumatate de secol s-a intamplat un alt eveniment, mai dramatic si cu o si mai mare valoare simbolica. In ziua de Craciun a anului 800, papa Leo al III-lea l-a incoronat pe Charlemagne (Carol cel Mare), rege al francilor, conferindu-i titlul de „”mparat al sfantului Imperiu Roman.” Charlemagne a cautat imediat sa primeasca aceiasi recunoastere si din partea imparatului de la Constantinopol (Bizant). „mparatul bizantin se considera insa conducatorul unui imperiu inca unic. Actul de incoronare a fost declarat drept o „nefericita farsa”, cu intentia nemarturisita de a produce o „schizma.” Bizantul nu s-a grabit sa recunoasca incoronarea lui Charlemagne.

Schizma – instrainarea crescanda

Incoronarea lui Charlemagne a scos in evidenta si mai mult „schizma” de civilizatie dintre vest si est. Toate masurile de renastere culturala promovate de Charlemagne la curtea sa din occident au fost marcate de puternice prejudecati teologice si politice impotriva greco-orientalilor. La randul lor, bizantinii, s-au complacut sa se retraga in turnul lor de fildes si au refuzat sa ia in serios evolutia scolastica din vest. Pentru bizantini, francii, cu toata cultura lor, erau doar niste „barbari.” Aceasta prejudecata reciproca a fost amplificata de problema limbii folosite. Apusesera zilele cand oamenii din clasa educata cunosteau si greaca si latina. Incepand de prin anul 450, foarte putini oameni din vest cunosteau greaca, iar dupa anul 600, cu toate ca Bizantul isi pastra inca numele de Imperiu Roman, foarte putini bizantini mai vorbeau limba latina. Fontiuss, cel mai mare scolar rasaritean al secolului IX, nu stia sa citeasca in limba latina. In anul 864, un imparat „roman” al Bizantului, Mihael al III-lea, desemna limba lui Virgiliu drept o limba „barbara.”

Peste aceste realitati s-a suprapus si felul in care era vazuta educatia in cele doua jumatati imperiale. Bizantinii aveau o civilizatie de mare bogatie si cultura. Foarte multi „laici” erau pasionati de teologie. Figura omului de rand pasionat de teologie este o caracteristica a „sfintilor” din Imperiul Bizantin. Unii din cei mai renumiti oameni ai Ortodoxiei – Fontiu de exemplu – au fost „laici” inainte de a fi promovati ca „patriarhi.”

In Occidentul prins in plasa confuziilor si luptelor politice, singura educatie inalta care a supravietuit in ceea ce se cheama de obicei „Evul Mediu” sau „intunecat”, a fost cea din sfera Bisericii. Teologia a devenit astfel domeniul exclusivist al preotilor. Cei mai multi „laici” erau fara educatie, incapabili sa patrunda nuantele dezbaterilor teologice.

Teologia Bisericii crestine a urmat deci doua cai diferite. In vestul latin, ea a fost prevalent practica, in timp ce in rasaritul grec a devenit preponderent speculativa. Gandirea latina a fost influentata puternic de „dreptul roman.” Grecii au asezat teologia mai mult in contextul unei vieti de inchinaciune. Cea dintai a nascut o teologie „juridica”, cea de a doua a dat nastere uneia „meditativa si ireneica” (de veneratie).

In privinta „crucificarii”de exemplu, latinii L-au privit pe Christos ca „victima”, in timp ce grecii L-au privit mai mult ca „biruitor asupra mortii.” Latinii au vorbit mai mult despre necesitatea „rascumpararii” celor pacatosi, in timp ce grecii au accentuat imperativul „indumnezeirii” fiintei umane.

Au existat si diferente in ceea ce priveste aspectele practice: grecii au admis casatorirea preotilor, latinii au insistat asupra necesitatii celibatului. Cele doua ramuri au avut pareri diferite si in privinta „postului”. In Eucharistie, grecii au folosit painea dospita, in timp ce latinii au preferat painile fara drojdie, numite si „azimi.”

Toate aceste deosebiri nu s-au exclus neaparat unele pe celelalte. Ele au fost mai mult „complementare”, asemenea deosebirilor care exista in cadrul familiei intre un sot si o sotie.

Schizma – lupta pe fata

Disputele fatise dintre cele doua ramuri ale Bisericii au inceput cam de prin secolul sase. O intamplare petrecuta in secolul noua insa arata cat de departe ajunsese ruptura dintre Roma si Constantinopol. Incidentul este cunoscut in istorie sub numele de „schizma lui Fotiu”, desi ortodocsii prefera sa-i spuna „schizma papei Nicolae.”

El a debutat in anul 858, cand patriarhul Ignatiu din Constantinopol a fost exilat de imparatul bizantin pentru ca indraznise sa-i critice imoralitatea din viata personala. Sub presiunea imparatului, Ignatiu si-a dat demisia si in locul lui a fost promovat Fotiu, un „laic” foarte dotat. Acest Fotiu a fost supranumit „cel mai renumit ganditor, cel mai capabil politician si cel mai abil diplomat care a ocupat vreodata postul de patriarh la Constantinopol.”

Fotiu, asa cum cerea obiceiul vremii, a trimis o scrisoare episcopului de la Roma, papa Nicolae I, prin care anunta instalarea sa in scaunul patriarhal. In mod normal, papa ar fi trebuit in mod automat sa trimita inapoi o scrisoare de recunoastere si felicitare. Dar Nicolae a zabovit. El auzise ca in Constantinopol mai existau inca multi suporteri ai patriarhului demis care il priveau pe Fotiu drept „uzurpator.” Asa ca papa Nicolae s-a decis sa astepte niste lamuriri suplimentare inainte de a da un raspuns. In anul 861, el a trimis niste „delegati” la Constantinopol. Fotiu, care nu dorea un conflict deschis cu papa, i-a tratat pe delegati cu toata cinstea, invitandu-i chiar sa prezideze un Consiliu local in care sa se puna capat tuturor neintelegerilor. Consiliul a decis ca Fotiu este indreptatit sa fie considerat patriarh legitim.

Cand i-a primit inapoi pe delegatii veniti din Constantinopol, papa a considerat ca ceea ce facusera ei reprezenta o „depasire a atributiilor.” A rejudecat el insusi problema dupa datele aduse de ei si a rasturnat decizia, spunand ca Fotiu trebuie sa renunte la toate pretentiile de demnitate preoteasca si ca in locul lui trebuie reinstalat ca patriarh, Ignatiu.

Auzind cele petrecute, bizantinii au preferat sa ignore hotararea papei si n-au dat nici un raspuns scrisorii trimise de la Roma.

Neintelegerea cea mare era in privinta pretentiilor papale, care devenisera un „mar al discordiei” intre Apus si Rasarit. Intre bisericile rasaritene exista un puternic sentiment de egalitate si fratie intre episcopi. O serie intreaga de biserici locale se pretindeau a fi fost infiintate personal de apostoli. Desi acordau scaunului episcopal de la Roma cinstea de „primat intre episcopi”, bisericile il priveau pe papa mai mult ca pe un „primus inter pares” (cel dintai dintre mai multi egali).

In Apus, un singur oras putea pretinde cinstea de a avea o biserica fondata de unul din apostoli, Roma, asa ca „cetatea eterna” ajunsese sa fie singura cu statut „apostolic.” Bisericile apusene functionau mai putin ca un colegiu de egali si mai mult ca o monarhie cu conducerea centralizata in persoana celui care ocupa scaunul papal. Bizantinii nu s-au suparat pe aceasta situatie atata vreme cat scaunul papal n-a avut pretentia sa-si intinda ascendenta si asupra Rasaritului.

Mai mult, rasaritul avea un conducator unic in persoana imparatului bizantin, care avea datoria sa pastreze si sa garanteze ordinea publica. Dupa invaziile triburilor germanice din Europa de vest, intregul teritoriu se faramitase in tinuturi aflate sub domnia unei pluralitati de mici capetenii razboinice. Singura figura care putea proiecta in jur aparenta unei centralizari politice a Europei de vest a fost liderul religios de la Roma. De exemplu, papa Leo I a fost acela care, in anul 452, l-a convins pe Attila, conducatorul hunilor migratori sa ocoleasca Roma intr-una din campanile lui razboinice. Dupa acest incident, scaunul papal a inceput sa-si exercite autoritatea nu numai asupra fetelor bisericesti subordonate, ci si asupra liderilor politici ai zilei. si atunci insa, Rasaritul a trecut cu vederea aceste abuzuri, atata timp cat papa pretindea autoritatea suprema numai in Apus.

Pentru prima data, in cazul acestui Nicolae I, scaunul papal cauta sa-si extinda si sa-si exercite autoritatea suprema si asupra ramurii rasaritene a Bisericii. Asa cum avea sa o formuleze intr-un document din 865, Nicolae I avea pretentia ca autoritatea lui trebuie sa se manifeste „asupra intregului pamant, adica, asupra oricarei biserici.” Cand s-a ivit disputa dintre Ignatiu si Fotiu la Constantinopol, papa Nicolae a socotit sa o foloseasca ca o ocazie de a face ambele parti implicate in conflict sa se aseze sub propria lui autoritate, certificand prin aceasta jurisdictia sa universala.

Ironia este ca tocmai „supunerea” lui Fotiu in fata delegatilor papali a dat peste cap toate planurile. Decizia lui n-a confirmat neaparat suprematia papala, ci doar o oarecare masura de „curtoazie diplomatica.” Pentru a-si demonstra autoritatea, papa Nicolae I a hotarat sa convoace un nou Consiliu. Bizantinii nu au fost deranjati de scrisorile venite de la Roma, doar in masura in care acestea depaseau prevederile articolului 111 stabilit la Consiliul de la Sardica (343). Acest articol stipula ca „rejudecarile” nu pot fi facute de papa de la Roma, ci de catre un grup de episcopi din provinciile imediat invecinate cu locul in care se afla episcopul aflat in discutie.

Bizantinii si-au dat seama ca Nicolae I a incalcat cu buna stiinta acest articol si s-a amestecat in mod nepermis in afacerile unui alt patriarhat. Chiar si doar pe fondul acestei „autoritati papale”, disputa dintre Nicolae I si Fotiu a avut un potential exploziv. Exista insa si un alt fond al problemei, mult mai subtil, dar si mult mai distructiv ca si consecinte.

Schizma – politica misionara

Pe vremea aceea, si Bizantul si Biserica Apuseana (cu precadere germanii) pornisera campanii misionare in mijlocul popoarelor slave. Cele doua linii de strategie misionara, una pornita din vest, iar cealalta din est aveau sa se intalneasca in Bulgaria.

Bulgaria era o tara pe care si Roma si Constantinopolul dorea cu ardoare sa o atraga in sfera lor de influenta. „Hanul” bulgar Boris a inclinat la inceput sa ceara misionarilor germani (deci catolicilor) sa-l boteze in religia crestina, dar cand a fost amenintat cu invazia bizantinilor s-a razgandit si, in preajma anului 865, a fost botezat de preotii greci.

Boris a cerut ca biserica bulgara sa primeasca aceiasi autonomie pe care o aveau alte patriarhate (Alexandria, Antiohia si Ierusalim), dar Constantinopolul l-a refuzat.

Din aceasta cauza, Boris s-a intors iarasi inspre Apus, sperand sa obtina conditii mai bune pentru intrarea tarii sale in „lumea crestina.” Hanul le- a dat misionarilor latini mana libera sa lucreze in Bulgaria, iar ei s-au napustit in atacuri verbale asupra grecilor, grabindu-se sa scoata in evidenta punctele in care cele doua ramuri ale Bisericii nu era de acord: casatorirea preotilor, reguli pentru zilele de post, si, mai ales …”FILIOQUE”!

Aceasta disputa din urma se referea la o formula rostita in „credeul crestin.” La inceput, fraza suna astfel: ” Cred in Duhul Sfant, Domnul, datatorul vietii, care purcede de la Tatal …” Ea se rosteste astfel si astazi in bisericile rasaritene. Apusul a introdus insa treptat inca o expresie „sI DE LA FIUL” (in latina: FILIOQUE), asa ca in Apus credeul spunea „purcede de la Tatal si DE LA FIUL.”

Aceasta adaugire a aparut pentru prima data in Spania ca un raspuns dat „arianismului” (doctrina care nega divinitatea Fiului lui Dumnezeu). Formula s-a raspandit apoi in Franta si Germania, unde a fost acceptata cu entuziasm de Charlemagne si canonizata in Consiliul de la Frankfurt (794).

Roma propriu-zisa nu a folosit aceasta formula liturgica decat de la inceputul secolului XI. In anul 808, papa Leo al III-lea i-a scris lui Charlemagne ca, desi el crede ca adaugirea este in intregime in spiritul invataturii evangheliei, considera ca este periculos sa accepte modificarea unui text adoptat de Consiliile Bisericii drept „credeu oficial.”

Grecii au ignorat acest „FILIOQUE” pana in secolul IX, dar cand l-au contestat au facut-o cu toata pasiunea. Ortodocsii rasariteni au respins (si resping si astazi) aceasta adaugire la „credeu” din doua motive. In primul rand „credeul” este o avutie comuna a intregii Biserici si daca ar trebui schimbat ceva, schimbarea trebuie facuta in cadrul unui Consiliu ecumenic (al tuturor episcopilor din est si vest). Prin faptul ca au modificat „credeul” fara consultarea celor din Rasarit, vesticii sunt vinovati de, in terminologia unui teolog ortodox, „fraticid moral”, sau de pacat impotriva unitatii Bisericii.

In al doilea rand, majoritatea ortodocsilor cred ca adaugirea clauzei „FILIOQUE”: este gresita din punct de vedere teologic. Unii merg pana la a o denunta drept „erezie”, pentru ca ea schimba echilibrul delicat din doctrina despre trinitatea dumnezeirii.

Cu toate ca adaugirea la crez nu era inca acceptata in Roma secolului IX, papa Nicolae I i-a sustinut pe misionarii germani care o propovaduiau in Bulgaria.

Alarmat de aceasta invazie misionara la chiar granitele Imperiului Bizantin, Fotiu a scris in anul 867 o scrisoare catre toti episcopii Bisericii Rasaritene. In ea, el condamna adaugirea la credeu si-i proclama drept eretici pe cei ce o propovaduiesc in popor. Fotiu convoaca un Consiliu la Constantinopol, si il excomunica pe papa Nicolae I, numindu-l „un eretic care face prapad in via Domnului.” Crestinatatea era in pragul marei schizme.

Situatia s-a schimbat insa pe neasteptate. In acelasi an, 867, imparatul Bizantului a fost asasinat, iar uzurpatorul tronului l-a demis pe Fotiu si l-a reinstalat ca patriarh pe Ignatiu, omul a carui demitere si exilare pornise toata controversa. Cam in aceiasi vreme a murit si papa Nicolae I. In locul sau a urmat Adrian al II-lea, iar apoi papa Ioan al VIII-lea. Prin aceste succesiuni de personaje, au aparut alte controverse si alte aliante, despre semnificatiile si complexitatea carora nu este locul sa discutam aici.

Un alt Consiliu convocat la Constantinopol, cunoscut sub numirea de Consiliul anti-Fotian, la condamnat pe Fotiu, r asturnand deciziile din anul 867. Consiliul acesta a decis ca Bulgaria apartine de patriarhatul din Constantinopol. Dandu-si seama ca Roma ii va oferi chiar mai putina libertate decat i-a oferit Bizantul, Boris a mai schimbat o data macazul si a acceptat decizia episcopilor. In anul 870 au fost alungati din Bulgaria toti misionarii apuseni si nimeni n-a mai auzit de atunci in Bulgaria despre „FILIOQUE.”

Istoria nu se sfarseste insa aici. Dupa o vreme, la Constantinopol, Ignatiu si Fotiu s-au impacat, iar cand in 877 a murit Ignatiu, Fotiu a devenit inca o data patriarh!

In 879 a fost convocat un nou Consiliu la Constantinopol, Consiliul precedent a fost anatemizat si au fost ridicate toate sanctiunile plasate anterior asupra lui Fotiu. Roma a stat deoparte, neincercand nici sa insiste asupra adaugirii la crez si nici sa impuna autoritatea scaunului papal. Pentru o vreme cel putin, in aspectele ei exterioare, pericolul schizmei parea inlaturat.

Schizma – esecul diplomatiei

La debutul secolului XI a aparut iarasi necazul. In anul 1014, cu ocazia incoronarii lui Henry al II-lea ca Sfant „mparat Romano-Catolic, credeul a fost cantat pentru prima oara in forma lui „adaugita.” In plus, plasata sub influenta germana acum, Roma s-a reorganizat din interior si, prin activitatea unor papi ca Grigore al VII-lea, si-a dobandit o pozitie de autoritate fara paralel in istoria politica a Europei de vest. In mod firesc, urmatorul pas al Romei a fost sa readuca la viata pretentiile ei de jurisdictie universala.

Lucrurile au fost complicate si mai mult de Normanzii si de Vikingii care au atacat regiunile din sudul Italiei, aflate pana atunci sub directa autoritate Bizantina. Mai mult, Venetia, un puternic oras-stat si centru comercial a inceput sa se amestece din ce in ce mai suparator in afacerile comerciale bizantine din Italia si Asia Mica.

Prin 1050, normanzii au inceput sa-i forteze pe grecii din Italia bizantina sa se conformeze liturghiei si practicilor latine. Ca reactie, patriarhul Mihai Cerularie le-a pretins bisericilor latine din Constantinopol sa se conformeze practicilor grecesti. Cand acestea au refuzat, patriarhul a dispus inchiderea lor.

In 1053, Cerularie si-a temperat atitudinea si i-a scris papei Leo al IX-lea, propunandu-i o incercare pentru rezolvarea tuturor controverselor. In 1054, papa Leo a trimis la Constantinopol trei delegati in frunte cu Humbert, episcopul din Silva Candida.

Cardinalul Humbert si patriarhul Cerularie au fost insa amandoi ingamfati si incapatanati, asa ca intalnirea lor n-a produs nici o imbunatatire. Cand i s-au adresat lui Cerularie, delegatii papali i-au inmanat doar o scrisoare din partea papei si s-au retras fara sa rosteasca macar salutarea de uzanta. De fapt, scrisoarea fusese scrisa de Humbert si era foarte pornita pe cearta.

Patriarhul a refuzat sa mai stea de vorba cu delegatii papali. Infuriat peste masura, Humbert si-a pierdut orice rabdare si a scris imediat o „bula de excomunicare” impotriva lui Cerularie. Invinuirile, majoritatea fara nici un suport real, contineau pana si o acuza pentru omiterea formulei „FILIOQUE” din credeul oficial rasaritean!

Humbert a plecat imediat in Italia, unde s-a grabit sa prezinte situatia drept o mare victorie pentru scaunul de la Roma. Reactia patriarhului Cerularie a fost convocarea unui alt Consiliu la Costantinopol si emiterea unui document pentru excomunicarea cardinalului Humbert. Incercarea de impacare facuse ca lucrurile sa fie mult mai rau decat fusesera mai inainte.

Relatii „prietenesti” dintre Roma si Constantinopol au continuat insa si dupa 1054. Cele doua jumatati ale Bisericii pareau ca nu-si dau inca seama de uriasa prapastie care se adancea intre ele. Pentru moment, toate pareau doar un impas temporar, doar o neintelegere care, cu tact si diplomatie, avea toate sansele sa fie rezolvata. Aceste sperante au fost insa spulberate cu desavarsire de ceea ce au facut „cruciatii.”

Schizma – sacrilegiul

La inceputul deceniului 1090, imparatul bizantin Alexis a apelat la ajutor din partea Romei. Musulmanii tocmai cucerisera regiuni intinse din Imperiul Bizantin, si mai grav, multe locuri sfinte din tara Sfanta. Apusul si-a adunat fortele si a trimis mii de „cruciati” care au reusit sa elibereze si Antiohia si Ierusalimul.

Acesti cruciati au instalat insa si in Ierusalim si in Antiohia patriarhi de rit „latin” care activau acum alaturi de cei de rit „grecesc.” Populatia crestina a acceptat aceasta situatie si, un timp, lucrurile au mers foarte bine.

In 1187, Saladin i-a invins pe crestini si a cucerit Ierusalimul. In noua ordine creata, situatia de la locurile sfinte s-a complicat. Doi patriarhi rivali si-au impartit loialitatea crestinilor din Palestina: unul latin la Acre si unul grec la Ierusalim. Schizma care ameninta Biserica a inceput sa se manifeste si la nivel local.

Peste inca un secol, orice forma de convietuire si colaborare dintre Biserica de Rasarit si cea de Apus s-a evaporat cu desavarsire. In anul 1204, ostasii crucii din Europa occidentala s-au indreptat spre Egipt in cea de a patra lor cruciada. Ei au fost determinati sa faca un ocol prin Constantinopol manati de doua motivatii separate. Prima a fost ca negustorii din Venetia, care au finantat expeditia, sperau ca prezenta lor in Bizant va destabiliza situatia in folosul lor. A doua a venit din partea fiului lui Isaac Angelus, imparat fortat sa abdice la Constantinopol, care a vrut sa revina la tron cu ajutorul fortelor apusene. Prezenta cruciatilor in Constantinopol nu a rezolvat insa nimic. Enervati de interminabilele dispute politice, cruciatii porniti pe capatuiala si-au pierdut rabdarea si au inceput sa jefuiasca orasul. Cele trei zile de jaf au fost fara egal in istorie.

Timp de 900 de ani, maretul Constantinopol fusese capitala civilizatiei crestine. Orasul era impodobit pretutindeni cu capodopere de arta. Multi din cruciati, in special cei din Venetia, au carat aceste odoare sfinte si le-au asezat ca podoabe sa infrumuseteze pietele si bisericile lor. Palcuri de soldati transformati in hoti si talhari au cutreierat strazile si au spart casele oamenilor, zmulgand avari tot ce stralucea sau parea de valoare. Nici manastirile, nici bisericile, nici bibliotecile n-au fost crutate. Vile somptuase si case saracacioase au fost intoarse peste cap si jefuite.

„Cruciatii” nu s-au oprit din jaf decat ca sa necinsteasca femei si sa goleasca botoaiele cu vin din pivnite. Calugaritele au fost siluite in chiliile lor. Pe strazi zaceau trupuri insangerate de femei desfigurate si de copii. In Hagia Sofia, cea mai impunatoare cladire de Biserica a crestinismului, soldatii beti au rupt draperiile scumpe de pe pereti, au sfaramat iconostasul de argint si au carat bucatile cu ei. Cartile sfinte si icoanele au fost calcate in picioare.

In timp ce soldatii chefuiau band din vasele de la altar, o prostituata s-a asezat pe tronul patriarhului si a cantat un cantec francez imoral. Dupa trei zile de apocaliptica distrugere, Constantinopolul era in ruine.

Schizma – trista realizare

Dupa jaful cruciatilor, Bizantul nu si-a mai revenit niciodata. Imperiul de Rasarit fusese slabit pentru totdeauna. Dupa nici doua sute de ani, cand a fost atacat de turci, Constantinopolul a cazut fara sa mai poata opune o prea mare rezistenta. Orasul a fost cucerit in anul 1453. Civilizatia bizantina s-a facut tandari, iar Biserica Rasariteana s-a vazut aruncata intr-un statut de minoritate sufocata intr-o cultura ostila.

Crestinismul ortodox n-a uitat niciodata jaful si distrugerea acelor trei zile teribile din anul 1204. Istoricul Steven Runciman scrie: „Cruciatii n-au adus pacea, ci sabia, iar aceasta sabie a fost instrumentul prin care crestinismul a fost taiat in doua.”

Resentimentul si dusmania si-a pus o amprenta durabila pe inimile crestinilor din Rasarit. „Chiar si sarazinii (musulmanii) sunt milosi si buni”, scrie un istoric ortodox al vremii, „in comparatie cu acesti oameni care au purtat semnul Crucii lui Christos pe umerii lor.”

Istoricii disputa in continuare data la care a inceput marea schizma. Ce este sigur, este ca dupa 1204, ceea ce Dumnezeu unise, omul a reusit sa desparta.” (Multe pasaje din capitolul dedicat „Schizmei” sunt tributare lucrarii „Biserica Ortodoxa”, scrisa de Timothy Ware si aparuta in editura Pinguin in anul 1993).

Pentru o autentificare a documentarii de mai sus, iata cum descrie evenimentele legate de schizma, Ioan Ploscaru, episcop al Bisericii greco catolice din Romania, om care si-a platit convingerile cu anii de grei de puscarie in timpul regimului comunist din Romania:

„Acest eveniment atat de important (Schizma) nu a fost cauzat doar de o neintelegere doctrinara intre Roma si Constantinopol. Cauzele sunt mai vechi, implicand o lunga perioada de framantari, cu elemente de nationalism si orgoliu omenesc.

A fost conflictul dintre greci si romani. Imperiul roman a ajuns la o mare putere, realizand unitatea administrativa a lumii antice. Apoi a urmat unitatea crestina, avand conducator un Papa, urmas al sfantului Petru, cu sediul tot la Roma.

Orientul, in special grecii, se simteau pagubiti. Prin cultura lor veche, ei se simteau superiori tuturor barbarilor din apus, inclusiv latinilor. Din acest motiv nici nu voiau sa invete limba latina, comunicatiile fiind astfel ingreuiate intre Apus si Rasarit.

Conflictul a luat proportii si a dus la crearea Imperiului Roman de Rasarit sub Todosiu cel Mare la 395, intarind astfel sentimentul grecesc de suprematie.

Treptat, imparatii bizantini au inceput sa se amestece in treburile bisericesti, fiind incurajati de slabiciunea episcopilor. Astfel lua fiinta „Cezaro-papismul-bizantin”, numind Constantinopolul „Noua Roma”, iar la sfirsitul sec. IV, episcopii reclamau titlul de „pontifici”, asteptand momentul sa se declare independenti de Roma. Au mai fost mici perioade de rupturi intre anii 337-787, dar s-au impacat la Conciliul II din Niceia. Conflictul serios va incepe cu anul 857.

Patriarhul Constantinopolului, Ignatiu, refuza sa-l cuminece pe primul ministru Bardas, fiindca acesta traia in faradelege cu nora lui.

Din razbunare, Bardas, unchiul imparatului Mihail al III-lea, il inlatura pe Ignatiu si-l numeste patriarh pe Fotiu, un laic plin de vanitate. Ignatiu se plange Papei Nicolae I, care, dupa cercetari, decalara legitimitatea lui Ignatiu. Dar Fontius nu tine seama si, bazandu-se pe sprijinul Curtii, convoaca un Conciliu cu 318 de episcopi din Rasarit, caterisindu-l pe Papa si aducand o serie de invinuiri bisericii de Apus. Astfel: ca au scurtat postul Pastelui cu o saptamana, ca in post se mananca lapte, oua si branza, ca preotii nu sunt casatoriti si ca-si rad barbile ca soldatii, ca sunt eretici, introducand in Crez si cuvantul „FILIOQUE”, etc.

In 867, impartul Mihail al III-lea este ucis de un general de al sau care-l inlatura pe Fontius si-l readuce pe Ignatiu, sub conducerea caruia se tine cel de al optulea Conciliu Ecumenic, care osandeste pe Fontius (Conciliu tinut la Constantinopol in anul 869).

Dupa moartea lui Ignatiu, urmeaza din nou Fontius, care dadea semne de cainta, dar apoi repeta acuzele si condamna al optulea Conciliu Ecumenic. Dar imparatul Leo Filosoful il trimite in exil, unde si moare in anul 891.

Dupa inlaturarea lui Fontius, se restabileste unitatea Bisericii, dar numai pentru scurt timp. In anul 1054 ajunge patriarh Mihail Cerularie. Acesta inchide toate bisericile de rit latin din Constantinopol, alungandu-i pe calugari si pe preoti. Cand Papa Leo IX trimite de la Roma o delegatie pentru impacare, patriarhul nici nu vrea sa stea de vorba cu ei. Atunci, delegatii Papei au pus pe altarul Bisericii Sfanta Sofia, „Bula de excomunicare”, zicand: „Aici sa judece Dumnezeu!”

Celularie il excomunica pe Papa si reinnoieste punctele de despartire, inmultindu-le la 60. Dar esentiale vor ramane peste veacuri cele patru puncte principale:

1. Primatul Papal.

2. Purcederea Sfantului Duh si de la Fiul.

3. Existenta purgatoriului.

4. Cuminicatura cu azima (paine nedospita).

Astfel, la anul 1054, Biserica de Rasarit se rupe de Biserica Romei. Urmarile acestui eveniment sunt considerabile.

Incercari de unire au mai fost facute in anul 1247 la Lyon si in anul 1439 la Florenta, unde a venit chiar impartul Bizantin Ioan IV Paleologul, care se temea de pericolul turcesc din Rasarit. Actul Unirii de la Florenta a fost semnat si de mitropolitul Moldovei Damian. Dar aici, s-a opus Unirii episcopul Efesului, Marcu, zicand ca „decat sa fie supus Bisericii de Apus, ii prefera pe turci.”

Era normal, caci el de turci a fost trimis, orasul Efes fiind de multa vreme sub ocupatie turceasca. Un alt principe bizantin, Nottaras, declara: „Mai bine sa vad turban turcesc, decat tiara papala.” Dorinta li s-a implinit, caci dupa paisprezece ani, turcii au ocupat Constantinopolul (1453).

Rupandu-se de centrul crestinatatii, de Roma, Biserica din Rasarit, s-a dezmembrat si a slabit, pierzindu-si orice dinamism si spiritualitate. Cat de putin s-a indeplinit dorinta bizantinilor ca orasul lor, Constantinopol, sa ajunga cea de a doua Roma!

Dupa Schizma, patriarhii din Constantinopol urcau si coborau treptele tronului patriarhal, la inceput dupa capriciile imparatilor bizantini, apoi dupa dorinta turcilor, care ii urau de moarte pe crestini si aveau tot interesul sa-i tina despartiti. In anul 1621, Pasa Ali ii cerea patriarhului 300 de mii de galbeni pentru aceasta demnitate, spunand ca o da ieftin …

Asadar, in timpul turcilor, aceasta functie, se vindea la licitatie. In astfel de imprejurari, Biserica orientala a slabit, misiunile au incetat, avantul sufletesc a scazut, monahismul a decazut. Exemplele de viata sfanta, ca sfantul Vasile cel Mare, sfantul Ioan Gura de Aur si altii au disparut cu totul. Insasi „Biserica” s-a dezmembrat, ajungand sa se formeze vreo 17 Biserici Autocefale (Independente).

Urmarile Schizmei de la 1054 sunt imense! Poate ca alta ar fi fost intreaga istorie a Europei, daca in fata puhoiului turcesc ar fi stat o Biserica unita in aceiasi credinta. Ruptura creata de Cerularie a ramas peste veacuri si prapastia s-a adancit tot mai mult, spre paguba Rasaritului.

(Fragment din „Scurta istorie a Bisericii romane”, scrisa de Ioan Ploscaru si publicata in serial de revista „stirea” din Cluj in primavara anului 1998).

Constitutii si structuri Bisericesti

Constitutii si structuri Bisericesti

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Ce este o Constitutie a Bisericii?

Desi fondata de Domnul Isus Christos ca un organism spiritual viu, din punct de vedere uman, Biserica este si o „organizatie”, iar organizatiile, pentru a functiona bine, au nevoie de un sistem de reguli si de o anumita structura acceptata de buna voie de toti membrii lor. Fiecare colectivitate umana functioneaza sub reglementarea unui set de prevederi sau „randuieli”, scrise sau nescrise. Cu cat este mai mare colectivitatea umana si cu cat telul ei este mai complex, cu atat sistemul de reguli si structura devin mai necesare si mai importante. Sistemul de „reguli” sau „randuieli” care guverneaza existenta si activitatea unei organizatii se numeste „Constitutie.”

Cand vorbim despre Biserica trebuie sa ne amintim ca, in contextul armoniei si preciziei matematice despre care marturiseste alcatuirea universului, Biblia ne descopere un „Dumnezeu al ordinii”:

„Caci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduirii, ci al pacii, ca in toate Bisericile sfintilor” (1 Cor. 14:33).

„Caci macar ca sunt departe cu trupul, … privesc cu bucurie la buna randuiala care domneste intre voi …” (Col.2:5).

Este normal ca Biserica sa aiba si sa pastreze niste „reguli” sau „randuieli” care sa-i guverneze viata si activitatea:

„Dreptarul invataturilor sanatoase, pe care l-ai auzit de la mine, tine-l cu credinta si dragostea care este in Christos Isus” (2 Tim. 1:13; 3:14; Tit 1:9).

„Te-am lasat in Creta ca sa pui in randuiala ce mai ramane de randuit” (Tit 1:5).

Din acest punct de vedere, epistolele pastorale sunt primele, si probabil si cele mai autoritative surse de invatatura pentru lucratorii Bisericilor:

„Iti scriu aceste lucruri cu nadejdea ca voi veni in curand la tine. Dar daca voi zabovi, sa sti cum sa te porti in casa lui Dumnezeu, care este stalpul si temelia adevarului” (1 Tim. 3:14-15).

Ce cuprinde o Constitutie a Bisericii?

De obicei, Constitutia Bisericii se compune din doua sectiuni distincte:

a. Marturisirea de credinta, care afiseaza crezul ei doctrinar in lumina Scripturilor. In articolele Marturisirii de credinta se clarifica pentru membrii Bisericii si pentru societatea contemporana: cine si ce este Biserica, ce crede Biserica si ce vrea sa faca Biserica.

Articolele de credinta identifica Biserica drept un grup distinct de persoane care se unesc in jurul unor convingeri pentru indeplinirea unor anumite actiuni caracteristice.

Marturisirea de credinta calauzeste Biserica in studiul si in interpretarea Scripturilor, face public un rezumat al esentei credintei crestine, inlesneste Bisericii pastrarea unei invataturi sanatoase si pune la dispozitia membrilor ei un instrument care sa-i ajute in lucrarea de proclamare a Evangheliei.

b. Statutul de functionare (Indreptarul de practica), care-i reglementeaza functionarea membrilor in interactiunea din interiorul bisericii si in activitatile de marturie din societatea inconjuratoare.

Acest indreptar de practica aduna si interpreteaza pasaje biblice care se refera la forma de guvernamant a Bisericii. Majoritatea organizatiilor au un set de reguli si structuri care le guverneaza activitatea.

Indreptarul de practica poate fi comparat cu un astfel de Manual sau Statut de functionare. El este standardul dupa care Biserica ia decizii si conform caruia isi desfasoara activitatile.

Cite tipuri de Constitutii bisericesti exista?

Desi exista o varietate aparent nesfarsita de crezuri si de practici in mult prea divizata familie a gruparilor crestine, majoritatea lor se pot aseza in trei categorii de baza: episcopaliene, presbiteriene si congregationale.

Constitutiile Episcopaliene. Numele acestui fel de guvernamant eclesiastic deriva de la cuvantul grecesc: „episkopos”, care inseamna literal „supraveghetor”, „santinela”, „cel chemat in slujba ca sa pazeasca.” Daca in structura congregationala autoritatea este investita in „adunarea generala” a Bisericii, in structurile episcopaliene autoritatea rezida in episcopul cu cel mai inalt grad si este delegata, in jos spre membrii Bisericii, prin intermediul clericilor de diferite ranguri.

Un element fundamental al Constitutiilor episcopaliene este doctrina asa-numitei „succesiuni apostolice.” Exprimata foarte simplu, aceasta dogma exprima credinta ca cei ordinati in functiile preotesti (clericii) fac parte dintr-o linie de autoritate care purcede direct de la Isus Christos. Puritatea invataturilor si autoritatea savarsirii sacramentelor este rezervata in intregime acelora care fac parte dintr-un lant de slujitori bisericiesti ordinati printr-un proces de „punerea mainilor” initiat in vremea apostolica. Christos insusi i-a instalat in slujire pe apostoli, iar acestia au transmis mai departe „autoritatea” administrarii invataturii si practicii sacramentelor prin instalarea generatiilor succesive de „episcopi.” Slujitorii Bisericii de azi guverneaza asupra Bisericii in virtutea autoritatii pe care au primit-o „prin ordinare cu punerea mainilor” de la Domnul Isus insusi. Ei si numai ei au dreptul sa talmaceasca Scriptura si sa indrume turma Domnului in invatatura si practica.

Constitutia episcopaliana a dat nastere, cum era si firesc, la tot felul de ranguri preotesti asezate in ierarhii piramidale. In unele cazuri, un episcop este singurul rang superior, si el este chemat sa vegheze asupra activitatii tuturor preotilor din Biserici. Aria pe care isi exercita autoritatea un astfel de episcop se numeste „dioceza” sau „episcopie.” In alte cazuri, cum este acela al Bisericii Catolice de exemplu, in structura ierarhica exista o sumedenie de ranguri intermediare, numite episcopi, arhiepiscopi, cardinali si papa.

In Biserica Ortodoxa intalnim aceleasi trepte ierarhice piramidale: preot-parohie, mitropolit-mitropolie, patriarh-patriarhie, popa-protopop, etc. Puterea este proportionala cu inaltimea rangului ierarhic, iar activitatile sunt si ele repartizate pe functii si functionalitati specifice. De exemplu, preotii trebuiesc ordinati de episcopi. Aceasta intretine un climat de supunere si autoritate intre diferitele ranguri ierarhice, garantand in acelasi timp si un anumit grad de uniformitate in practica Bisericilor. Cu toate ca exista si o anumita doza de libertate locala, continutul liturghiilor, doctrinele si practicile Bisericilor cu Constitutii episcopaliene se deosebesc foarte putin intre ele in cadrul aceleiasi denominatii.

Constitutiile episcopaliene pun un mare accent pe „unitatea Bisericii”, iar „succesiunea apostolica” si uniformitatea doctrinara a scrierilor bisericesti sunt privite ca dovezi concrete ale acestei unitati istorice. In sistemul episcopalian, Biserica locala nu este independenta, ci considerata ca parte integranta a unui intreg nevazut: trupul lui Christos.

Majoritatea crestinilor din lume fac parte din Biserici cu Constitutii episcopaliene. In categoria Bisericilor cu Constitutii episcopaliene putem enumera: Biserica Catolica, Biserica Ortodoxa si Biserica Angliei (cu toate subdiviziunile ei din tarile care au facut parte din Imperiul britanic: Biserica Episcopaliana din America, etc.). Bisericile {esleiana, Metodista si Anglicana se indeparteaza intr-o oarecare masura de Constitutiile episcopaliene, prin faptul ca dat o mai mare doza de autoritate „laicilor” din adunare. Faptul ca recunosc totusi oficiul de episcop, le califica insa pentru a face parte din categoria Bisericilor cu un tipar episcopalian.

Constitutiile presbiteriene. Numele „presbiterian” deriva mai de graba de la o anumita invatatura, decat de la un anumit oficiu. Bisericile presbiteriene isi trag numele de la cuvantul grecesc „Presbuteros”, care inseamna „batran”, „matur”, „om cu experienta vietii.” In structura presbiteriana, acest termen se aplica atat celor specializati in propovaduirea Cuvantului, cat si celor care „carmuiesc” activitatea Bisericii. Fiecare Biserica „presbiteriana” este guvernata de o pluralitate de lideri, numiti presbiteri. Ei sunt alesi din sanul mebrilor adunarii locale si pusi sa conduca adunarea pe o anumita perioada de timp. Cu un profund cartacter democratic, structura presbiteriana sta la baza tuturor institutiilor social-politice din Statele Unite ale Americii.

Presbiterienii recunosc ca Biblia nu ne prezinta nicaieri un „tipar unic” sau un plan pentru guvernarea Bisericii locale. Cu toate acestea, ei (impreuna cu Bisericile congregationale) s-au ghidat intotdeauna in alegerea structurilor dupa informatiile si principiile continute in textul Noului Testament. Manualul lor, numit si „Cartea randuielilor” (Book of Order), spune: „In inchinaciune si in slujirea lui Dumnezeu, problemele trebuiesc rezolvate dupa invatatura Cuvantului, aplicata cu intelepciune sub calauzirea directa a Duhului Sfant.”

In conformitatea cu acest principiu, este evident din textul Bibliei ca exista in Biserica pozitia de slujitor duhovnicesc al adunarii (numit uneori „pastor”, alteori „episcop” sau „presbiter”), si pozitia de slujitor in domeniul lucrurilor materiale (numit „diacon”). Pasajul din Faptele Apostolilor 6:1-6 ne descrie circumstanta in care Biserica a hotarat infiintarea slujbei de diacon pentru rezolvarea unei situatii de criza aparuta in Biserica din Ierusalim. Este foarte clar ca aceasta slujire are un caracter administrativ, in contrast cu activitatea apostolilor, care avea un caracter preponderent spiritual.

Pozitia de presbiter este documentata si de alte texte din Scriptura. Apostolul Pavel da chiar o lista cu caracteristicile personale ale candidatiilor la cele doua oficii de lucratori ai Bisericii (1 Tim. 3:17 si 5:17:22). Epistola scrisa de Iacov ii indeamna pe cei bolnavi din Biserica sa-i cheme pe presbiteri ca sa se roage pentru ei (Iacov 5:14). Pasajul din 1 Petru 5:1-10 este un fel de testament spiritual pe care-l lasa marele apostol „presbiterilor” din cateva Biserici ale Asiei Mici. Un alt pasaj din Faptele Apostolilor (14:23) ne spune ca apostolul Pavel si Barnaba „au randuit presbiteri ( o pluralitate deci – n.a.) in fiecare Biserica si, dupa ce s-au rugat si au postit, i-au incredintat in mana Domnului, in care crezusera” .

Faptul ca slujitorii bisericii nu sunt numiti „preoti”, ci”presbiter”, „episcop” si „pastor” se poate vedea din pasaje ca:

„Te-am lasat in Creta ca sa pui in randuiala ce mai trebuie randuit si sa asezi presbiteri in fiecare cetate, dupa cum ti-am poruncit …” (Tit 1:5).

„Caci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie sa fie …” (Tit 1:7).

Aceste numiri idenitfica unul si acelasi oficiu de slujire in biserica. Termenii pot fi folositi interschimbabil cum se poate observa din textul urmator: „Insa din Milet. Pavel a trimis la Efes si a chemat pe presbiterii Bisericii. Cand a venit la el, le-a zis: ” … Luati seama la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului, pe care a castigat-o cu insusi sangele Sau” (Fapte 14:17,18,28).

In Constitutiile presbiteriene nu exista nici un fel de deosebire ierarhica intre presbiterii Bisericii. Slujitorii Cuvantului si presbiterii care se indeletnicesc cu „carmuirea” se deosebesc intre ei doar prin specificul activitatilor lor din cadrul adunarii. Chiar daca cei care propovaduiesc Cuvantul sunt invredniciti de o cinste aparte (ca si proclamatori ai tainelor divine), in structurile de conducere, toti presbiteri sunt egali intre ei inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor:

„Presbiterii care carmuiesc bine sa fie invredniciti de o indoita cinste, mai ales cei care se ostenesc cu propovaduirea si cu invatatura pe care o dau altora” (1 Tim. 5:17).

„Deoarece avem felurite daruri, dupa harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, sa-l intrebuinteze dupa masura credintei lui. Cine este chemat la o slujba sa se tina de slujba lui. Cine invata pe altii, sa se tina de invatatura. Cine imbarbateaza pe altii, sa se tina de imbarbatare. Cine da sa dea cu mana larga. Cine carmuieste, sa carmuiasca cu ravna. Cine face milostenie, s-o faca cu bucurie” (Rom. 12:6-8).

Constitutiile presbiteriene nu justifica promovarea unor episcopi cu autoritate speciala. In cadrul diferitelor foruri si comitete, presbiterii au toti drepturi si indatoriri egale, iar deciziile se iau intotdeauna cu votul majoritar al presbiterilor prezenti. Chiar si cei alesi in functii speciale, moderatori sau secretari, nu au nici un fel de autoritate speciala in afara timpului de desfasurare al intrunirilor. Singura lor autoritate este in aria de expertiza sau in domeniul de activitate incredintat lor de catre forul care i-a asezat in slujire.

In unele cazuri insa, constitutiile presbiteriene prezinta un tipar de democratie prin reprezentanti. Christos a delegat autoritatea Bisericii locale, iar aceasta o investeste in Comitetul Presbiterilor. Suma totala a presbiterilor dintr-un anumit teritoriu formeaza asa numitul „presbiterium” (la Biserica Presbiteriana), care este chemat sa vegheze asupra ordinii administrative si asupra puritatii doctrinare. Aceste „presbiterii” sunt apoi grupate in „Sinoade” regionale, care impreuna alcatuiesc Adunarea Generala (in care participa toti presbiterii aflati in functie). Aceasta realitate practica a ridicat obiectii impotriva unei anumite doze de „ierarhizare”, in care „cei alesi uzurpa dreptul la exprimare a celor care i-au promovat sa-i reprezinte.” Acuza este ca adunarea celor „nepresbiteri” nu mai are nici un cuvant in discutarea problemelor din Biserica locala.

Un al doilea principiu fundamental de functionare al Constitutiilor presbiteriene este ca autoritatea spirituala trebuie exercitata in Biserica de o pluralitate de lideri, nu de o singura persoana. Din acest punct de vedere, Constitutia presbiteriana este opusa atat Constitutiilor congregationaliste (in care autoritatea apartine „majoritatii” din adunare), cat si Constitutiilor episcopaliene (in care autoritatea este apanajul ordinelor ierarhice superioare).

Si Vechiul Testament si Noul Testament contin referinte despre existenta unui grup de lideri locali numiti „batrani” care aveau misiunea de a veghea asupra vietii comunitatii si de a o indruma pe calea „cea buna” (Deut. 27:1; 2 Sam. 5:3; Fapte 15:6). Presbiterienii au convingerea ca Dumnezeu vorbeste mai clar in probleme legate de invatatura si practica prin calauzirea primita de un grup de oameni duhovnicesti in urma postului si rugaciunii. Cu toate ca oricare „hotarare de grup” poate contine si ea o anumita doza de eroare, Constitutia presbiteriana o considera mai putin supusa greselii in comparatie cu „hotararea unui singur individ” oricat de dotat ar fi el. Din acest motiv, hotararile in diferite probleme se iau intotdeauna de o pluralitate de lideri, si au toata autoritatea fata de ceilalti membrii ai Bisericii. Grupul de presbiteri devine astfel acei „mai marii vostrii” despre care se vorbeste Bisericii in Evrei 13:17:

„Ascultati de mai marii vostri si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele.”

Accentul pe care l-a pus Reforma din secolul XVI pe rolul presbiterilor poate fi vazut foarte limpede din scrierile si lucrarea catorva reformatori, prin excelenta in scrierile si activitatea lui John Calvin. Una din caracteristicile tuturor reformatorilor a fost dorinta lor de a se desprinde categoric din structurile si practicile Bisericii Romano Catolice, pe care le-au proclamat cu totul gresite si nescripturale. In ceea ce priveste guvernarea Bisericii, cel dintai lucru pe care l-au hotarat ei a fost modul in care NU trebuie condusa Biserica. Orice structura preoteasca a fost abandonata.

A doua lucrare a Reformatorilor a fost aceea de a aseza in locul structurilor abandonate, alte structuri, cu baze biblice. Cand John Calvin fost pus in situatia de a studia Biblia pentru a asterne pe hartie o Constitutie pentru functionarea bisericilor locale, atentia i-a fost atrasa irezistibil de rolul „batranilor” („prezbiterilor”). Pe vremea aceea Biserica si Statul erau total intrepatrunse in forma si organizare. John Calvin s-a vazut in situatia de a elabora structuri care sa guverneze viata societatii din orasul reformat Geneva. Studiind Noul Testament, Calvin a identificat alaturi de „presbiterul” insarcinat cu „propovaduirea”, pe acela insarcinat cu „carmuirea” (Rom.2:8; Fapte 20:28; 1 Tim. 5:17; Ev. 13:7,24; 1 Petru 5:2). Imediat, el a tras concluzia ca Biserica din Geneva trebuie pusa sub autoritatea unor „presbiteri” cu jurisdictie deplina asupra tuturor treburilor cetatii. A luat asrfel fiinta o structura cu doua straturi de autoritate: in Geneva protestanta, unii presbiteri se indeletniceau cu propovaduirea, in timp ce altii aveau chemarea sa ocupe scaune de dregatorii, fiind responsabili cu administratia si pastrarea disciplinei crestine in cetate. In contextul social istoric de atunci, Calvin a pus un accent deosebit pe responsabilitatea „guvernarii” presbiterilor asupra tuturor problemelor din societatea „crestina.” El a grupat toti predicatorii si 12 presbiteri guvernanti ai Genevei in ceea ce el a numit „Consistorium” „Sinod” sau „Conciliu.” Acest for avea autoritate in problemele de ordine si disciplina cetateneasca. Preocuparea lui era intretinerea unui climat in care cetatenii sa se comporte dupa cel mai inalt standard de etica crestina, sa participe la serviciile divine ale Bisericii si sa creasca in cunostinta Cuvantului lui Dumnezeu.

Influenta lui John Calvin si a Bisericii din Geneva s-a raspandit rapid in toata Europa continentala si in Anglia. Doritoare sa scape de sub tutela politica a Imperiului Romano-Catolic, multe case regale sau nobiliare au cautat sa-si intareasca puterea locala prin adoptarea noii ordini „reformate.” Calvin si-a indemnat toti adeptii sa caute sa implementeze sistemul sau social politic, adaptandu-l la realitatile lor locale. In toata Europa, bisericile s-au apucat sa-si scrie propriile lor Constitutii cu structuri sociale dupa tiparul evanghelic. Documentele aprobate local erau trimise apoi spre consultare tuturor celorlalte orase sau teritorii „reformate.” Elaborarea constitutiilor a constituit „samburele” din care s-a dezvoltat miscarea de democratizare a societatii si de asezare a ei pe tiparele „civilizatiei contemporane.” Reforma a marcat trecerea de la Evul Mediu la Epoca moderna.

Bineinteles ca intre Bisericile care au constitutii presbiteriene trebuie sa le numit in primul rand pe cele numite chiar asa „Presbiteriene.” Alte Biserici de acest tip sunt cele Adventiste, Lutherane si chiar foarte multe din Bisericile „Comunita Churches”, „Calvar] Chapels” si chiar baptiste din vremea moderna.

Constitutiile congregationale. Acestea sunt caracterizate de principiul implicarii directe a tuturor membrilor care alcatuiesc comunitatea crestina in conducerea Bisericii. Autoritatea ultima in oricare problema o are votul majoritar al adunarii generale. Fiecare Biserica locala de genul acesta este autonoma, adica functioneaza fara imixtiunea vreunei forme exterioare de control. Biserica este „independenta”, in sensul ca nu exista nici un for superior care sa-i poata dicta felul de credinta sau practica. Specificul este „local” si este definit de fiecare Biserica in parte prin propria ei Constitutie, care are o autoritate suverana.

Cu toate ca astfel de Biserici congregationaliste se pot alatura unor „asociatii” „comunitati” sau „uniuni”, in practica, ele isi pastreaza cu strasnicie independenta. S-a spus, de exemplu, ca desi exista multe Biserici Baptiste (care recunosc toate cam aceiasi marturisire de credinta baptista), nu exista, in sensul institutional mondial, o „Biserica Baptista.” Adunarile locale pot colabora pentru sustinerea unui Seminar Teologic sau pentru trimiterea de misionari in tari straine, dar unitatea lor este pur functionala, temporara si absolut voluntara.

Constitutiile congregationale sunt foarte asemanatoare cu formele pure de democratie sociala. Toate actiunile legate de viata acestor Biserici sunt reglementate de intruniri frecvente, numite „sedinte” sau „adunari generale.” Membrii sunt chemati sa voteze ori de cate ori este vorba de primirea sau excluderea membrilor si tot ei stabilesc, de comun acord, calitatile implicate de pastrarea membralitatii. Tot Adunarea Generala a Bisericii angajeaza sau concediaza pe cei chemati sa fie pastori, evanghelisti sau invatatori in Biserica. Votul majoritar este necesar si pentru stabilirea bugetului sau pentru aprobarea unor cheltuieli neprevazute in bugetul anual.

Majoritatea Bisericilor congregationale au un „comitet” sau „bord” de membrii laici (adeseori numiti impropriu „diaconi”) care administreaza implementarea vointei majoritatii si pot, cand este necesar, face anumite recomandari de actiuni necesarepersonalului pastoral. Hotararea finala insa ramane un privilegiu al adunarii generale a tuturor membrilor Bisericii.

Cei ce imbratiseaza modelul Constitutiei congregationaliste arata ca au ca sursa de inspiratie viata Bisericii primare, asa cum ne este ea ilustrata de cartea Faptele Apostolilor si de Epistolele Noului Testament. Intr-adevar, in perioada apostolica si in cea imediat urmatoare ei, nu a existat nici o legatura institutionala intre gruparile crestine individuale. Ele nu s-au consultat cu nimeni pentru alegerea, promovarea si instalarea liderilor spirituali, iar in probleme locale, au hotarat prin votul celor din adunare. Formele de asociere cu celelalte Biserici crestine, daca nu au lipsit cu desavarsire, au fost foarte firave. Singurele elemente care au dat coeziune lucrarii in Bisericile crestine din primul secol au fost credinta comuna in realitatea Christosului inviat si activitatea apostolica.

Modelul congregationalist se sprijina, in al doilea rand, pe credinta ca implicarea si calauzirea Duhului Sfant in Biserica se exercita, nu prin indivizi special alesi pentru aceasta, ci prin „entitatea colectiva” a tuturor madularelor luate la un loc. In plus, aceasta calauzire trebuie sa se manifeste in contextul unic specific fiecarei Biserici in parte. Calauzirea primita de credinciosii dintr-o anumita Biserica locala nu este neaparat normativa pentru credinciosii dintr-o alta Biserica locala, fiecare adunare rezervandu-si dreptul de a-si rezolva problemele dupa cum crede ea de cuviinta.

Exagerand caracterul „independent” al bisericilor, modelul congregationalist ignora caracterul „interdependent” al bisericilor si realitatea ca in Noul Testament au existat oameni cu activitate si autoritate teritoriala. In practica, multe biserici care au acceptat „teoretic” sistemul congregationalist, admit unui pastor sa pastoreasca mai multe biserici (si misiuni), respectandu-i acestui om si „ungerea” si autoritatea. De fapt, chiar si in „comitete” sau „borduri” este subinteleasa autoritatea unui pastor local caruia i se acorda statutul unui „primus inter pares”, asemanator, daca nu in forma, in functionare cu pozitia ocupata de lider in structurile episcopaliene.

Majoritatea bisericilor baptiste imbratiseaza modelul Constitutiei congregationaliste. Alte grupari care impartasesc, mai mult sau mai putin, aceste convingeri sunt „Disciples of Christ”, Biserica Unita a lui Christos, Bisericile Crestinilor dupa Evanghelie si unele Biserici Pentecostale.

Biserici fara Constitutii. Nu se cuvine sa incheiem aceasta categorisire fara a spune ca exista si grupari crestine pentru care structurile si „constitutiile” sunt un rau nenecesar. Astfel de grupari refuza orice tipar formal de organizare bisericeasca. Ele sustin ca Biserica trebuie sa fiinteze intr-un climat de libertate totala in care fiecare credincios este locuit si calauzit de Duhul Sfant. In astfel de grupari crestine membralitatea prezinta foarte putina importanta si exista foarte putine conditii de indeplinit pentru aderare. Cand trebuiesc luate decizii, Biserica se aduna, se tin sedinte dupa tiparul congregational, dar nu se voteaza. Fiecare membru ramane sa decida pentru sine, dupa cum simte calauzire din partea Duhului Sfant. Desi atitudinea lor fata de calauzirea Duhului Sfant este admirabila, gruparile fara structuri organizationale sufera din cauza permanentelor improvizatii. „Gradul de sfintire personala si de sensibilitate in calauzirea Duhului Sfant ramane in majoritatea cazurilor doar un ideal utopic si iluzoriu” (Erickson, Christian Theology, 1983).

Intre gruparile care pastreaza acest punct de vedere putem aminti gruparea Quakerilor si unele adunari ale „Crestinilor dupa Evanghelie.”

EVALUARE

Este greu de spus categoric ca Noul Testament ne da un „tipar” pentru o anumita structura a bisericii. Exista pasaje in care un anumit lider este indemnat sa se comporte ca un „episcop” cu autoritate teritoriala („Te-am lasat in Creta ca sa in randuiala ce mai ramane de randuit si sa asezi presbiteri in fiecare cetate, dupa cum ti-am poruncit” – Tit 1:5); altele vorbesc despre grupuri de presbiteri chemati sa hotarasca in problemele importante ale bisericii („Apostolii si presbiterii s-au adunat laolalta ca sa vada ce este de facut” – Fapte 15:6), iar in altele gasim autoritatea investita de Dumnezeu in totalitatea membrilor bisericii („Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l Bisericii” – Mat. 18:17). V-ati intrebat vreodata cum se face ca nici una din epistolele lui Pavel nu sunt adresate vreunui „episcop” sau vreunor „presbiteri”?

Probabil ca si in aceasta problema „omul sfinteste locul”, calitatea slujirii nefiind garantata de o anumita structura, ci de caracterul celor ce o implinesc. Crestini duhovnicesti pot functiona perfect in orice schema de conducere pe care o propun bisericii. Este suficient insa ca dupa ei sa se ridice o generatie de succesori firesti si schema nu va mai face doua parale. Tot asa, ivirea unor oameni cu adevarat duhovnicesti poate „rascumpara” un sistem corupt si compromis prin firea pamanteasca.

Nascute din efortul misionar al Conventiilor Babtiste din America, Bisericile Baptiste romane au astazi Constitutii Congregationaliste. Nu de putine ori insa, credinciosii au de ales intre „debandada democratica” predispusa la certuri si nenumarate scindari si „dictatura unui om duhovnicesc” care impune prin prezenta si viata sa exemplara.

Orice biserica trebuie sa asigure un echilibru al slujirii in care fiecare lider spiritual functioneaza intr-o structura care-i asigura echilibru si control. Apostolul Pavel ne spune ca nimeni nu trebuie sa fie deasupra criticii sau corectiei celorlalti: „Cat despre prooroci, sa vorbeasca doi sau trei, si ceilalti sa judece” (1 Cor. 14:29).

Acest principiu de „control si echilibru” („checks and balances” in limba engleza) a fost aplicat de fondatorii Americii, dorita a fi cea dintai Republica crestina din istorie. Cautand o strutura care sa asigure propasirea si pastrarea principiilor democratice, ei au plecat de la un text din Isaia (33:22) si au alcatuit o conducere de stat bazata pe existenta a trei ramuri paralele: Judiciara, Legislativa si Executiva (Curtea Suprema, Congresul si Presidentia). Textul din Isaia spunea ca, in manifestarea autoritatii asupra Israelului, „Domnul este Judecatorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Imparatul nostru.” Cum puterea absoluta corupe absolut, intemeietorii Americii au refuzat sa mai aseze un reprezentant unic al lui Dumnezeu intre oameni (Regele, ca in Anglia si Europa) si au defalcat cele trei activitati ale suveranului in trei centre de autoritate, chemate sa se supravegheze si sa se tina in control una pe cealalta. Este evident ca acest principiu trebuie sa se manifeste si in conducerea bisericii („iar restul sa judece”).

Desi nu ne prezinta structuri organizatorice clare si definitive, Noul Testament ne recomanda doua principii absolut obligatorii in abordarea oricaror forme de organizare. Cel dintai principiu este doctrina despre „preotia universala” a credinciosilor. Toti crestinii au acces direct si egal la Dumnezeu. Nu este necesar nici un alt Mijlocitor in afara de Isus Christos. Al doilea principiu este ca Duhul Sfant imparte daruri de slujire tuturor credinciosilor din adunare, iar aceste daruri au nevoie, pentru o buna folosire, de structuri care sa scoata in evidenta darul fiecaruia.

In ce priveste Constitutiile episcopaliene, la o analiza temeinica asupra documentelor istorice, miturile „succesiunii apostolice” si a „primatului Papal” nu stau in picioare. Lipsa suportului adecvat le dovedeste a nu fi altceva decat simple … mituri. Pe mitologia unei „preotii” asemanatoare celei din Vechiul Testament, aceste Biserici nu-si pot justifica nici practicile cultice imprumutate de la Templul iudaic sau de la templele pagane si nici dependenta de „traditia” scrisa de niste oameni care au uzurpat autoritatea Scripturilor divine. Cazul cel mai trist este acela al Bisericii Ortodoxe, care, de la scindarea de Biserica Catolica a Romei, nu mai poate pretinde nici macar „succesiunea apostolica”, necesara pentru intretinerea conceptului de autoritate a clericilor. De fapt, preotia universala daruita de Christos tuturor celor ce s-au facut una cu trupul Sau, a inlocuit in veacul crestin preotia Levitica a fiilor lui Aaron (Apoc. 1:5b-6; 1 Petru 2:5,9). Orice restaurare a „preotiei” este de aceea anacronica si nebiblica.

Structuri in bisericile baptiste romane din diaspora

Ironia face ca rezumarea tuturor tiparelor existente acum in bisericile baptiste locale sa duca tot la trei feluri tipice: cu un pastor apostolic, cu un comitet de presbiteri si cu democratia congregationalista.

Acum 15 ani, discutand situatiile din bisericile baptiste romane din Statele Unite cu fratele Ton Iosif, dinsul a spus la un moment dat: „Prefer dictatura unui om neprihanit, nu democratia haotica din adunarile predispuse perpetuu la cearta si fragmentare.” Afirmatia aceasta m-a urmarit multi ani de zile si m-a facut sa caut sa inteleg ce se intimpla cu bisericile romane din diaspora. Am aflat astfel ca, intuitiv, bisericile tind sa adopte structuri care li se potrivesc in functie de maturitatea membrilor si de componenta adunarii. Am mai aflat ca, in viata practica, cele trei tipare istorice sunt la fel de recomandabile si ca ele se potrivesc de minune cu trei stari de lucruri specifice:

Tiparul episcopalian exista si se recomanda acolo unde exista un singur lucrator-plantator de biserica (un fel de Timotei sau Tit) in mijlocul unei adunari neexperimentate si nemature (dar si in circumstanta unei biserici in care exista o mare diferenta de maturitate spirituala intre pastor si membrii).
Tiparul presbiterian exista si se recomanda acolo unde exista un nucleu de barbati maturi spiritual care pot guverna intr-o situatie cvasi-ideala.
Tiparul congregationalist exista acolo unde nu exista un adevarat lider sau acolo unde oamenii au suficienta maturitate sociala si personala ca sa nu traga spre “democratia haotica” (de preferat: tipul anglo saxon sau nordic) si se recomanda acolo unde nu exista un lider spiritual, ci doar unul carnal (gen Diotref) care (daca nu poate fi inlocuit cu un altul de gen „Dimitrie) trebuie inlaturat sau anihilat.
Am mai observat ca experienta sociala si fundalul politic impune o „obisnuinta” cu un anumit sistem de organizare. Este evident ca oricare adunare baptista romana sufera inca din cauza „mostenirii comuniste” ( da, a trebuit sa spun chiar asa „comuniste”). In multe locuri, biserica baptista romana imita inca etica si mecanismul social-comunist. Pastorul este doar un fel de presedinte sau de secretar general, conducatorii spirituali sunt numiti chiar „membrii in comitet” (imitarea cu „comitet de partid”), dar sunt tratati doar ca niste „reprezentanti ai maselor populare.” Bineinteles ca „adunarea generala” a tuturor membrilor are libertatea sa-i analizeze periodic si, pe principiul criticii si autocriticii cetatenesti, chiar sa-i schimbe. Ideia principala este ca poporul este conducatorul si beneficiarul suprem.
Pot sa spun ca, dintre toate constatarile observatiilor mele, aceasta asemanare cu structurile organizatorii comuniste m-a socat si m-a scandalizat cel mai mult. Cred ca nu mai este necesar sa adaug ca ea a fost si cea care … m-a durut cel mai mult.

Daniel Branzei

EPOCA MODERNA – Daniel Branzei

EPOCA MODERNA

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Eliberata prin Reforma din chinga Bisericii cu pretentii totalitare de dominatie mondiala, societatea a evoluat rapid spre ceea ce numim azi “civilizatia moderna”. Renasterea a eliberat spiritul uman creator si a propulsat omenirea prin defileul epocii ideologice (Iluminismul) spre epoca tehnologica de astazi. Acest spirit uman eliberat si constient de propria lui valoare individuala inaintea lui Dumnezeu a produs revolutiile democratice prin care s-au inlaturat in mare masura conventiile sociale care-i clasificau pe unii drept “nobili”, iar pe altii drept “oameni din popor”.
Sloganul “Fraternite, egalite, liberte” a produs o egalizare a lumii pe criteriul “fratiei in familia universala a copiilor lui Dumnezeu”. Era de fapt, spiritul bisericilor de “frati” (Filadelfia din cartea Apocalipsei), amplificat la dimensiunile intregii societati umane. Sprijinitorii revolutiilor democratice din Germania iesiti in strada pentru marsuri si demonstratii aveau, nu intamplator lozinci de esenta crestina:

“Cand tata Adam ara si mama Eva cosea,
Atunci nobil cine mai era?”

Incepand cu secolul XVII, in Europa au inceput sa se formeze in perimetrul fostului Imperiu Roman state nationale independente. Imparatii si demnitarii locali n-au mai acceptat ca supusii crestini din teritoriu sa fie in acelasi timp subordonati si scaunului papal de la Roma. Prin urmare, ei au incurajat formarea unor “biserici nationale”, in care influenta Romei avea sa fie mult diminuata.
Revolutia renascentista
Umanismul renascentist, dezlantuit concomitent cu miscarea Reformei, a urmarit readucerea omenirii sub imepriul “ratiunii.” Materialismul filosofic propagat de Aristotel a fost readus in arena stiintifica si a dus la aparitia “ateismului stiintific.” In felul acesta, eliberata de sub tutela eclesiastica, “stiinta” s-a dezvoltat pe directii noi, nebanuite pana atunci. Societatea a reintrat in climatul divers dinaintea Evului mediu.

Revolutia din Franta

Una din cele mai importante dezvoltari ideologice din era moderna a fost “Revolutia franceza” (1789-1799). Grupati sub deviza: “Liberte, fraternite, egalite” revolutionarii au cucerit Bastilia, au abolit monarhia Burbonilor, au desfiintat titlurile nobiliare (declarand ca toti oamenii se nasc egali) si au cerut accesul universal prin vot la stabilirea legilor si la rezolvarea problemelor sociale. In incercarea lor idealista de a o rupe cu trecutul mostenit din Evul Mediu, francezii au cautat sa aseze societatea pe principii necrestine. Proclamand Republica Franceza, revolutionarii au redus la maxim drepturile si privilegiile eclesiastice. Prin legile aparute atunci s-au pus bazele separarii dintre Stat si Biserica.

Lepadand public ascendentul bisericii asupra oamenilor, revolutionarii au plimbat simbolic prin oras o procesiune a inscaunarii unei autoritati noi, un tron in care “ratiunea” era infatisata sub chipul uneia dintre cele mai frumoase prostituate din Paris. Succesul Revolutiei din Paris a fost de scurta durata. Prin aparitia si ascensiunea fulminanta a lui Napoleon Bonaparte, Franta s-a intors la monarhie.

Revolutiile democratice din Europa

Idealurile revolutionarilor din 1789 nu au fost insa uitate. In anul 1948, o serie de revolte violente in mai toate tarile Europei au urmarit sa realizeze prin forta ceea ce li se refuzase pe cale legala. Revolutiile au fost initiate de membrii clasei de mijloc si ai nobilimii care au cerut instaurarea unor guverne reprezentative constitutionale. Lor li s-au alaturat apoi muncitorii si taranii, porniti sa rastoarne practicile capitaliste care ii saracisera peste masura. Miscarile revolutiilor democrate s-au intins peste Polonia, Danemarca, Germania, Italia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Croatia si Romania. In fiecare tara, cetatenii cereau iesirea de sub dominatia imperiilor care le subjugasera. Desi realizarile revolutiilor democratice au fost si ele de scurta durata, aceste miscari sociale au influentat foarte mult dezvoltarea ulterioara a istoriei europene, subminand conceptul de monarhie absoluta si semanand germenii din care au rasarit mai tarziu liberalismul si socialismul.

Cel mai mult insa, revolutiile democratice au lovit in existenta bisericii si in caracterul si calitatea influentei ei asupra societatii. Negarea monarhiilor absolute a insemnat ca societatea a refuzat sa mai creada ca Dumnezeu se implica personal in afacerile oamenilor si ca El “ii ridica si ii coboara” pe imparati. Votul universal si guvernele reprezentative au inlocuit in societate dictatul “conciliilor eclesiastice.” Revolutiile democratice au proclamat instaurarea Republicilor, a caror functionare presupunea o clara delimitare si separare intre Biserica si Stat.

Utopia umanismului luciferic

In planul ideilor, intrarea in epoca moderna a fost marcata de un reviriment al conceptului de “independenta” fata de divinitate. Omul a fost proclamat de filosofie drept “masura tuturor lucrurilor”, iar societatea, ca intreg, a fost “secularizata”. (“Secular” = care apartine lumii de acum, caracteristic lucrurilor nespirituale, fara caracter sfant; lumesc; fara element religios. “Secularism” = tendinta de a analiza si rezolva problemele societatii fara a lua in considerare factorul religios, divin).
In planul realizarilor materiale, avantul stiintei si tehnologiei a creat un progres remarcabil. Secolul XIX poate fi considerat, “secolul iluziilor”. Omenirea s-a apucat sa construiasca prin propriile ei puteri o societate fara probleme si fara suferinte. Progresul extraordinar al stiintei si tehnologiei i-a facut pe multi sa creada ca vor putea readuce “raiul pe pamant.” Aportul adus de aplicarea energiei electrice si a energiei aburilor a fost imens. Au aparut fabrici si uzine. A crescut populatia oraselor. A inceput mecanizarea agriculturii. Medicina a produs medicamente cu rezultate spectaculoase in eradicarea unor molime si boli socotite pana atunci “pedepse divine.”

In dorinta incapatanata de a separa lumea de “providenta divina”, o “teorie” cu fundal intuitiv, dar fara un suport stiintific demonstrat, a fost preluata de la savantul englez Darvin si aplicata tuturor transformarilor filosofice si sociale din istorie. Ea poarta numele de “evolutionism” si presupune existenta unui univers mecanicist, in care lucrurile se intampla “din necesitate”, nu din cauza unui Creator supranatural. Aceasta teorie a fost si mai este inca, ilustrarea pornirii “luciferice” de eliminare a lui Dumnezeu din istorie si de a “realiza” progresul fara El.

Privita in perspectiva istoriei, epoca moderna reia la scara planetara incercarea celor care au lucrat la inaltarea turnului Babel (Gen. 6). Nu intamplator, cartea Apocalipsei descrie conflictul final din apusul civilizatiei ca pe o infruntare intre Dumnezeu si “Babilonul cel Mare” (Apoc. 18).

Postmilenismul

Reflectand filosofia optimismului la moda, o fractiune a bisericii crestine a lansat sloganul unei “imparatii a lui Dumnezeu realizate prin eforturi omenesti”. Numita si post-milenism, aceasta conceptie sustine ca Biserica este chemata sa realizeze “increstinarea lumii”, ca o conditie a revenirii lui Christos. Una din putinele consecinte pozitive ale “entuziasmului postmilenist” a fost ca, in secolele XIX si XX, toate confesiunile religioase si-au intetit eforturile misionare. Europa si America si-au trimis emisarii sa converteasca neamurile planetei la credinta crestina.

Marea deziluzie

Fara a putea analiza prezentul de la inaltimea unei detasari istorice, putem spune ca declansarea primului razboi mondial si apoi dezastrele cauzate de cel de al doilea au spulberat definitiv increderea in capacitatea omului de a instaura “raiul” pe pamant fara aportul dumnezeirii. Deziluzionata si fracturata de iluziile “iluminismului” si ale “comunismului”, omenirea este astazi mai flamanda spiritual si mai dezorientata ca oricand. Biserica crestina este chemata sa umple golul lasat de prabusirea sistemelor “umaniste.” Daca ea nu o va face, omenirea se va prabusi inapoi in mreaja paganismului oriental idolatru. Semnele unei astfel de eventualitati sunt deja prezente printre noi. Multimea de curente spiritualiste grupate sub numirea de “New Age” nauceste mii si mii de oameni din toate tarile.

Evolutii paralele

In tumultul prefacerilor sociale, diferitele ramuri ale “crestinatatii” au evoluat pe cai paralele. Lumea crestina este impartita astazi in catolicism, protestantism si ortodoxie. Intr-un anumit fel, aceste ramuri au caracteristice comune. Din anumite puncte de vedere insa, ele se deosebesc si in invatatura si in manifestare.

“Potrivit unei scheme arbitrare, folosita de teologul rus convertit la catolicism, Vladimir Soloviev (1853-1900), spiritul Ortodoxiei este influentat de teologia ioanica (scrierile apostolului Ioan), in timp ce catolicismul reproduce influenta petrina (scrierile apostolului Petru), iar Protestantismul poarta caracterul paulin (scrierile apostolului Pavel)” (Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxa, Ortodoxie, pag. 277).

Cele trei fracturi ale bisericii crestine din secolul XVI au pasit si evoluat in epoca moderna in paralel, dar cu manifestari caracteristice. Sa le luam pe rand:

Catolicismul modern

Roman catolicismul a pasit in epoca moderna cu o atitudine defensiva, incercand sa stavileasca atacurile reformatilor. Preocuparea de capatai a fost consolidarea credintei catolice, purificarea ei de abuzurile din trecut si incercarea de a recastiga teritoriile intrate sub influenta Reformei Protestante.

Cel mai important eveniment din viata bisericii catolice, in trecerea aceasta spre epoca moderna, a fost Conciliul de la Trent (1545-1563). Desi tinut in secolul XVI, Conciliul avea sa fie “temelia” pe care s-a incercat “reconstruirea” identitatii catolice. Batalia cea mare s-a dat in problema “autoritatii.” Fractiuni ale bisericii catolice s-au desprins de doctrina traditionala si au sustinut ca autoritatea asupra bisericilor nationale trebuie sa fie investita in liderii locali. Dupa marasmul revolutiei franceze, majoritatea catolicilor s-au intors insa la doctrina traditionala, iar la Conciliul Vatican I, Biserica a promulgat dogma “infailibilitatii papale.” Cu toate ca nu toti cei prezenti au fost de acord, opozitia minoritatii a fost neputincioasa. Roma s-a reasezat astfel in varful piramidei catolice.

Ca un scurt comentariu, trebuie sa spunem raspicat ca si “infailibilitatea papala” (doctrina catolica) si “infailibilitatea Bisericii” (doctrina ortodoxa) sunt imposibil de sustinut in virtutea dovezilor istorice. Iata un citat care subliniaza ca cele doua “infailibilitati” sunt nu numai incompatibile, ci chiar … inexistente:

“In ajunul incheierii conciliului Vatican II, la 7 Decembrie 1965, papa Paul al V-lea, in catedrala Sfantul Petru de la Roma, si patriarhul Atenagoras, in catedrala patriarhala din Istambul, ridica in acelasi timp anatema care dura intre cele doua Biserici de noua secole. Cei doi sefi de Biserici isi dau seama totusi ca “acest gest de dreptate si de iertare reciproca nu este suficient pentru a pune capat diferentelor, cele vechi si cele mai recente, dintre Biserica Romano Catolica si Biserica Ortodoxa” (Ion Bria, Dictionar de Teologie Ortodoxa, Schisma, pag. 349).

Este evident ca orice “revocare” a unui act bisericesc dovedeste fragilitatea doctrinei “infailibilitatii”!
Aceasta este si cauza pentru care „cererea de iertare” papala din inceputul acestui nou mileniu a fost atat de controversata si doar partial acceptata de teologii catolici.

Astazi, catolicismul mondial trece printr-o faza de “prefaceri ecumenice.” Din dorinta de a incorpora cat mai mult din populatia lumii in randurile membrilor ei, Biserica Catolica face enorme compromisuri de crez si practica. In multe tari cu biserici catolice din America de Sud sau din Africa, Cina Domnului (mesa) este practicata in paralel cu stravechi practici pagane locale.

Ortodoxia Rasariteana

Odata cu caderea Constantinopolui in mana turcilor (1453), Biserica Catolica Ortodoxa a intrat intr-o etapa de stagnare. Teologia Rasariteana si-a continuat astfel declinul inceput inca pe vremea Evului Mediu. Din cauza starii deplorabile in care se aflau scolile teologice din Grecia si Asia Mica, liderii miscarii crestine din Rasarit au plecat sa studieze la scolile din Europa apuseana. In felul acesta, unele din controversele care au marcat viata eclesiastica apuseana si-au facut simtita prezenta si in Biserica Rasariteana.

In 1724, o mare parte din patriarhatul din Antiohia s-a pus sub autoritatea Romei. Urmarea a fost ca in secolul XVIII s-au accentuat sentimentele anti romano-catolice. In 1755, patriarhii Constantinopolui, Alexandriei si Ierusalimului au decretat ca “botezul latin” nu are nici o valabilitate si ca toti convertitii la ortodoxie trebuie sa fie rebotezati. Aceast decret a stat in picioare pana la sfarsitul secolului XIX, desi nu a fost pus niciodata in aplicare de biserica Rusa. De altfel, apele tulburi din teologia ortodoxa au stagnat peste tot in Rasarit, cu exceptia Rusiei, unde teologi ca Alexei Khomiakov (1804-1880) si Filaret Drozdov (1782-1867) au produs opere de seama.
Ambele biserici istorice, si cea Apuseana si cea Rasariteana, patroneaza astazi un compromis social. Acceptand intrarea in biserica prin botezul aplicat copiilor imediat dupa nastere, catolicismul si ortodoxia au pretentii de biserici “majoritare” sau chiar de biserici “nationale.”

Sunt insa populatiile acestor tari intr-adevar “crestine”? Recensamintele periodice declara ca da (intre 70 % si 95% din populatie declarandu-se catolici sau ortodocsi). Realitatea este insa cu totul alta. Numai intre 4% si 10% dintre acesti pretinsi crestini frecventeaza in mod regulat serviciile de inchinaciune ale bisericilor. Diferenta dintre “crestinii nominali” si “crestinii practicanti” este scandalos de mare si ea dovedeste ca majoritatea “crestina” provine dintr-o societate “secularizata”, care traieste iluzia unei mosteniri crestine.

Protestantismul

Ceea ce caracterizeaza protestantismul modern este o miscare de continua fragmentare, nascuta din dorinta evadarii din capcana formalismului institutionalizat si din tendinta unei eterne intoarceri la simplitatea si spiritualitatea bisericii primare. Au aparut astfel nume de denominatii noi: ~ua\arii, pietistii, pentecostalii, crestinii dupa evanghelie, metodistii, nazarinenii, adventistii, [esle]enii, charismaticii, etc.

Pentecostalii

Avand unele antecedente in crestinismul istoric, pentecostalii au aparut formal in istorie relativ recent. Locul si data aparitiei lor sunt: Miscarea de trezire spirituala din strada Azusa, Los Angeles, California, 1906. Liderii crestini prezenti la acea intrunire s-au intors de acolo “botezati in Duhul” si au generalizat acest gen de experienta spirituala si in bisericile lor. Astfel de biserici “pline de Duhul Sfant” s-au infratit pentru a forma apoi denominatii pentecostale (termenul provine de la “pentecostos”, “cincizeci” in limba greaca si anunta o identificare cu experienta celor de la Cincizecime din cartea Faptele Apostolilor).

Membrii bisericilor pentecostale imbratiseaza toate articolele de credinta ale bisericilor evanghelice, dar le imbraca intr-o coloratura specifica, ancorandu-le in lucrarea si puterea prezentei Duhului Sfant in viata de fiecare zi a bisericii.

Am putea spune ca, in timp ce Protestantismul a aparut ca un raspuns dat la instrainarea Bisericii de persoana si invatatura Fiului lui Dumnezeu, miscarea pentecostala a aparut ca un alt raspuns dat, de data aceasta, la instrainarea sau neglijarea invataturii despre importanta prezentei si puterii Duhului Sfant in viata crestina. Din aceasta perspectiva istorica, catolicismul si ortodoxia sunt “teocentrice” (ancorate in inchinarea catre Dumnezeu Tatal), bisericile protestante si neoprotestante clasice sunt “Christocentrice” (ancorate in lucrarea mantuitoare a lui Christos), iar miscarea pentecostala, cu transformarea ei in miscarea “carismatica moderna” este “pneomatocentrica” (ancorata in prezenta si lucrarea Duhului Sfant). Nu se poate nega faptul ca, departe de a fi o noutate teologica, miscarea pentecostala, a produs o revenire la “crestinismul inimii”, la trairea unei relatii personale entuziaste cu Christos si la abandonarea “priceperii si abilitatilor eclesiastice sau intelectuale, in favoarea abandonarii in calauzirea “ungerii” despre care vorbeau in Noul Testament apostolii.

Teologia pentecostala a insemnat o intoarcere la exegeza unor texte mult prea neglijate de-a lungul istoriei, mai toate amintind de “darurile Duhului”, de “calauzirea Duhului”, de “semnele apostoliei”, de “vindecari provocate de interventia divina” sau de „descoperiri” cu un puternic accent profetic.

Scapata din chingile teologiei “scolastice”, miscarea pentecostala si-a aratat foarte curand toate plusurile si minusurile ei. Pe de o parte, oriunde a ajuns, miscarea a insemnat o reimprospatare a vietii personale a credinciosilor si o dinamizare a vietii de inchinaciune, iar pe de alta parte, elanul adoptarii “semnelor” necenzurat de maturitatea unei exegeze sanatoase a dus la tot felul de excese pagubitoare, la aparitia “sarlatanilor duhovnicesti” si la o aparent necurmata faramitare a bisericilor. Fara sa luam in seama multitudinea de numiri sub care exista miscarea “pentecostala” putem spune ca ea este cea mai rapid crescatoare ramura a crestinismului contemporan.

Miscarea pentecostala si-a depasit acum varsta adolescentei si, calauzita de aparitia unor lideri maturi si stabili, isi da din plin aportul la pregatirea crestinilor pentru apropiata lor intalnire cu Mirele. Escatologia pentecostala graviteaza, cum era si firesc, in jurul devizei: “Si Duhul si Mireasa zic: “Vino!” Si cine aude sa zica: “Vino!” (Apoc. 22:17).