Identitate Crestina in Istorie – Oastea Domnului

Oastea Domnului

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Miscari de innoire in Biserica Ortodoxa

Cine citeste cartea Apocalipsei isi va da repede seama ca Dumnezeu se ingrijeste personal de Biserica Sa. Bisericile locale pomenite in primele capitole ale cartii nu seamana nici una cu cealalta, dar fiecare are privilegiul de a fi in atentia lui Dumnezeu si de a primi un mesaj personal adecvat din partea Domnului Isus. Tot asa stau lucrurile si cu Biserica Ortodoxa din Romania. Dintre miscarile de trezire spirituala, mai mult sau mai putin locale, mai mult sau mai putin luate in seama de istorici, vom aminti aici de miscarea cunoscuta sub numele de „Oastea Domnului.”

Exista o frumoasa simetrie istorica intre aceasta miscare de reinnoire spirituala din Romania si o alta, petrecuta in Anglia si intrata in istorie sub numele de „Salvation Army” (posibil de tradus prin „Oastea Mantuirii” sau „Armata Salvarii”). Si una si cealalta s-au nascut intr-un climat de apatie religioasa si de decadenta spirituala, cand Biserica era mai mult caracterizata de ceremonii liturghice decat de vitalitate si preocuparea de a se ingriji de sufletele oamenilor.

In Romania, imprimavararea crestina a venit uneori din „import” prin activitatile misionare ale „evanghelicilor” protestanti sau neoprotestanti. Miscarea „Oastea Domnului” a fost si continua sa fie o „trezire spirituala” nascuta in sanul Bisericii Ortodoxe.

Pentru o scurta istorie a „Oastei Domnului” vom reda mai jos prelegerea pastorului Adolf Novay, tinuta in 1998 cu ocazia conferintei „Lumina pentru rasarit” din Germania.

„Cine se intereseaza de istoria spirituala a Romaniei constata ca anii care au urmat imediat dupa primul razboi mondial au fost o perioada a multor inceputuri.

In 1922, calugarul ortodox Dumitru Cornilescu a terminat traducerea Bibliei, lucrarea a devenind mai tarziu foarte cunoscuta.

In acelasi timp, preotul Tudor Popescu L-a predicat in Bucuresti pe Christos asa cum ajunsese el sa-l cunoasca prin pocainta si prin nasterea din nou, respectiv prin studierea Bibliei.

In acelasi an, viata spirituala din cadrul Bisericii Ortodoxe a inceput sa se invioreze si in Transilvania, mai exact in Sibiu. Toate aceste evenimente au lasat urme pana in ziua de azi, poate si din cauza ca au fost marcate de suferinte si de grele incercari.

Lupta pentru viata spirituala

Infiintarea si dezvoltarea Oastei Domnului este legata inseparabil de fondatorul ei, preotul Iosif Trifa. El s-a nascut in ziua de 3 Martie 1888 in satul Certege, judetul Turda, in Transilvania si a studiat teologia ortodoxa la Sibiu. Aici, la Academia Teologica din Sibiu, a fost mai tarziu si profesor.

Dupa ce s-a casatorit, a slujit 10 ani ca preot. Intre anii 1912 si 1918, lui Trifa i-au murit trei din cei patru copii si deasemenea si sotia. Au fost ani grei, care l-au pregatit insa pentru lucrarea de mai tarziu.

In 1920, Iosif Trifa isi publica prima sa carte, sub titlul „Spre Canaan.”

In 1922, mitropolitul Balan ii propune sa faca parte din redactia gazetei bisericesti „Lumina satelor.” Un an mai tarziu, Trifa a publicat in aceasta revista o chemare arzatoare la o innoire spirituala in toata tara. Autorul era nemultumit de starea spirituala a poporului roman si a preotilor lui. De asemenea, Trifa s-a gandit (critic) si la sine. In cartea „Sa crestem in Domnul”, Trifa a scris: „Multi ani am fost si eu un om lumesc. Chiar ca preot de tara, eram intr-o buna parte un om lumesc. Traiam si eu in judecata nebuna ca sunt preot numai cand sunt imbracat in haine de slujba; incolo sunt si eu om care trebuie „sa-mi traiesc viata.” Aceasta cumplita judecata, care – durere! – se mai tine si azi, ma impartea in doua: in omul de la altar si in celalalt, de prin sat si de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusa sa locuiasca impreuna cu intunericul. Slavit sa fie Domnul ca nu m-a lasat sa pier in aceasta nebunie de suflet amagitoare. Am inceput sa ma trezesc la o viata noua.”

Aceiasi regenerare duhovniceasca si-o dorea pentru intreaga tara. El scria: „Romania se afla intr-o robie umilitoare. Naravurile noastre sunt stricate … Prin furtunile pline de otrava … ni s-a inveninat credinta, ni s-a pierdut dragostea si ni s-a umplut sufletul de otrava pacatului … Ea este aceea care a golit bisericile de oameni si sufletele de credinta.”

Solutia vazuta de preotul Trifa a fost intr-o pocainta interioara: „De ne vom opri, de ne vom ridica si noi ca fiul cel ratacit din Evanghelie si de vom pleca spre Casa Tatalui ceresc (…) La temelia noii randuieli din sat – din tara – trebuie pusa teama de Dumnezeu si ascultarea de Cuvantul Lui. Numai o singura doftorie poate da lumii si tarii noastre sanatatea si mantruirea: sa se intoarca oamenii si popoarele la Isus.”

Aceasta framantare sufleteasca a crescut tot mai mult. In preajma Anului Nou 1923, preotul Trifa si-a analizat viata traita pana atunci, in mod special slujirea lui ca preot. Profund intristat si nemultumit, a constatat ca viata sa, ca si a celorlalti oameni, nu era marcata de rugaciune si evlavie, ci de datini pagane intunecate. Oamenii traiau in chefuri si in destrabalari rusinoase. Pe sub fereastra casei sale tocmai trecea un card de betivi, care ragneau de rasuna intreg cartierul. S-a simtit indemnat sa scrie un articol la revista tocmai pe aceasta tema. In mod spontan, a ingenuncheat la masa sa de scris si a marturisit:

„Doamne, Dumnezeule! Ne copleseste rautatea … ne biruie intunericul … ne ineaca potopul faradelegilor … se scufunda oamenii in pieire sufleteasca … Da-ne Tu, Doamne, putere mai multa in lupta contra intunericului si a Diavolului … Vino, Isuse Doamne, caci iata s-a facut furtuna in marea vietii noastre.”

In aceasta stare de zdrobire sufleteasca, preotul Iosif Trifa s-a decis sa cheme oamenii la pocainta si la lupta impotriva raului. Aceasta chemare spre tara a rasunat in Nr. 1/1923 al gazetei „Lumina satelor”:

„Veniti sa faceti o intrare crestineasca in anul cel nou. Avem noi, romanii, doua mari pacate care mai ales ne strica sufletul si traiul crestinesc: sudalma si betia. Veniti sa facem o hotarare si o intovarasie de lupta impotriva lor, ca sa le scoatem din casa noastra, din traiul nostru si al vecinilor nostri.”

Mii de oameni au urmat aceasta chemare: tarani, muncitori si intelectuali. Cu aceasta au fost puse temeliile Oastei Domnului.”

Programul si realizarea lucrarii

„Preotul Iosif Trifa a definit sarcina Oastei Domnului astfel: ” … aflarea si vestirea lui Isus cel rastignit.” Aceasta formulare era o veritabila „declaratie de razboi sufletesc contra intunericului si a rautatii” din partea unei „armate care lupta sub steagul si conducerea lui Isus Biruitorul.”

Despre programul Oastei Domnului, preotul Trifa a scris: „Isus cel rastignit – acesta a fost programul meu in toti anii de Oaste si acesta este programul Oastei Domnului. Nu este un program nou. L-am aflat gata de la dumnezeiescul apostol Pavel.”

Doua lucruri au fost importante pentru Trifa: apostolatul laic (astazi am spune „preotia generala”) si voluntariatul duhovnicesc („Deoarece orice suflet care L-a aflat cu adevarat pe Domnul se face vestitorul Domnului”). Trifa scrie: „Yinand cont de permanenta ofensiva a iadului, un ostas al Domnului trebuie sa fie „un ostas activ, luptator”, un „mare viteaz”, capabil sa atraga si pe altii in lupta cea mare a mantuirii sufletelor.”

In anul 1929 s-au cumparat tiparnite, a fost infiintata editura si a fost deschisa libraria miscarii Oastea Domnului. Trifa a scris: „Tiparul este o mare putere a vremurilor noastre, care trebuie atrasa in slujba Domnului.”

In cei 15 ani de activitate, preotul Trifa a publicat gazeta in sase numere saptamanale cu un total de 20 de milioane de exemplare. Pe langa acestea, au mai aparut inca 12 calendare, care au ajuns, partial, pana la 5 editii, cu un total de 1,32 milioane de exemplare.

Tipariturile s-au dovedit foarte eficiente. Tractatele si brosurile au ajuns in cele mai indepartate colturi ale tarii. Efectul a fost ca, pe alocuri, carciumile de la sate au fost inchise si transformate in case de adunare ale Oastei Domnului. Iata un citat dintr-o scrisoare adresata preotului Trifa: „Preacucernice parinte si semanatorule de lumina – scrie un taran din Transilvania – „Va fac cunoscut ca, dupa ce s-a infintat Oastea Domnului si la noi, in Poiana Marului, judetul Brasov, un carciumar de aici, cu numele Ioan Enescu, la staruintele cuvioasei sale femei, care este o inima buna si a fost cea dintai in Oastea Domnului, a lasat carciuma si localul acela care era pus in slujba Diavolului, l-a curatit si impodobit frumos si l-a pus in slujba Domnului. Localul acela, unde se vorbeau vorbe urate si murdare, sudalme, certuri, batai, astazi este plin de rugaciuni si cantari duhovnicesti.”

Batranii si tinerii au marturisit ca prin cartile, brosurile si gazetele lui Iosif Trifa au venit la credinta vie in Isus Christos. Numarul membrilor Oastei Domnului a crescut formidabil.”

Opozitia – lupta de exterminare

Primavaratica miscare a Oastei Domnului a socat ierarhia Bisericii Ortodoxe. Din pacate, in loc sa se bucure si sa cunoasca „ceasul cercetarii”, Biserica Ortodoxa a reactionat negativ la succesul preotului Iosif Trifa. Iata ce scrie Adolf Novay:

„Numarul de mebrii din ce in ce mai mare ai Oastei a nelinistit conducerea Bisericii Ortodoxe, mai ales pe mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Balan. Din invidie, preotul Trifa a intrat in dizgratia ierarhilor. Mitropolitul a inceput sa raspandeasca banuieli murdare si calomnii la adresa lui Trifa. Cand acestea nu au avut efectul scontat, Biserica Ortodoxa a trecut la lupta pe fata impotriva Oastei Domnului. Aceasta lupta a durat ani in sir. Preotul Trifa a fost reclamat, tipografia a fost confiscata de Biserica Ortodoxa. Culmea acestei campanii de persecutii a fost acuzarea lui Trifa inaintea Sfantului Sinod. In cele din urma, (ca si Luther in Germania catolica) preotul Iosif Trifa, unul dintre cei mai buni fii ai crestinismului din Romania, a fost excomunicat.

(Prin aceasta, ierarhia ortodoxa refuza o inoire din interiorul Bisericii, impingand un numar mare de doritori de spiritualitate sa se indrepte spre Bisericile evanghelice – n.a.)

Sub necazul sufletesc, boala trupeasca, de care Trifa suferea deja de cativa ani, s-a agravat foarte mult. Acuzatiile si banuieliile din partea Bisericii Ortodoxe i-au inrautatit foarte mult suferinta. Au urmat ani grei in care, in ciuda tuturor impotrivirilor si fara inlesnirea unor spatii corespunzatoare pentru editura, Trifa a continuat sa tipareasca carti si gazete. Atacul Bisericii Ortodoxe a continuat chiar si atunci cand Oastea a gasit un alt redactor pentru tiparituri. In Februarie 1938, lupta parintelui Trifa pentru mantuirea neamului romanesc s-a terminat. Dumnezeu l-a luat acasa in slava. Ura Bisericii Ortodoxe nu s-a potolit nici macar inaintea sicriului: hainele preotesti au fost smulse efectiv de pe trupul mort – si numai dupa aceea s-a dat voie ca Trifa sa fie ingropat!

Ceata crestinilor ortodocsi treziti la credinta vie avea insa sa continue sa activeze. Din pacate insa, dupa cel de al doilea razboi mondial, alaturi de Biserica Ortodoxa, impotriva Oastei s-a napustit un nou instrument de represiune: Statul comunist.”

Complicitatea dintre Republica Populara si Biserica Ortodoxa

„In anul 1948, la insistentele Bisericii Ortodoxe, autoritatile de Stat interzic activitatea Oastei Domnului. Legea aferenta nu a fost insa publicata niciodata. Chiar si asa, in tara au inceput arestarile: Cornel Rusu (Simeria) si Traian Dorz (Beius), talentatul poet crestin si colaboratorul apropiat al preotului Iosif Trifa, au fost condamnati la ani grei de temnita. Traian Dorz a fost eliberat in 1952, insa numai pentru cateva luni, dupa care a fost inchis din nou. Inchisorile au inceput sa se umple de membrii ai Oastei Domnului.

In anul 1954 a urmat un al treilea val de arestari, oamenii fiind eliberati apoi in anul 1958.

Conditiile din inchisorile comuniste au fost inumane. Beton gol, priciuri goale, multe si ele din beton; iarna fara incalzire, mancare putina si nehranitoare si, peste toate, o tortura caineasca. Pe durata interogatoriilor, tortura era zilnica.

(Acestia au fost anii de teroare stalinista cand s-au intalnit in inchisori cei mai buni fii ai Romaniei. Crestinismul a avut atunci multi reprezentanti intre martirii neamului: preoti greco catolici, preoti ai Oastei, pastori baptisti, lutherani si membrii din majoritatea confesiunilor crestine au facut atunci „Academia crestina a suferintei.” In exterior, ierarhia Bisericii Ortodoxe tinea slujbe de proslavire a „noii puteri a poporului” – n.a.)

Eliberat a doua oara din inchisoare, poetul Traian Dorz a fost somat de autoritati sa inceapa actiunea de „legalizare” a miscarii Oastea Domnului. Au urmat o serie intreaga de vizite la Bucuresti si intocmirea unor liste cu conducatorii miscarii. Cand autoritatile s-au declarat multumite de listele alcatuite de Traian Dorz a urmat … arestarea! Toti conducatorii miscarii Oastea Domnului au fost arestati in ziua de Craciun a anului 1958. Au urmat apoi alte arestari. Un total de peste 500 de lideri ai Oastei au fost aruncati in puscarie. (Biserica Ortodoxa isi rezolva treburile murdare cu ajutorul Statului! – n.a.)

Sub presiunile politice venite din vest, a urmat o amistiere generala si membrii Oastei au iesit din inchisori in anul 1964.

Chiar si pe timpul in care conducatorii ei erau in inchisoare, Oastea Domnului a continuat sa existe si sa se manifeste. Aflata acum in „ilegalitate” miscarea a continuat sa-si vada membrii arestati si inchisi. De obicei, conducatorii locali erau arestati, iar crestinii surpinsi in adunari erau amendati cu mari sume de bani. Doar in 1967, 40 de familii au fost amendate de doua ori: o data cu 40.000 de lei si a doua oara cu 60.000 de lei. Salariul mediu al unui muncitor era atunci de 2.000 de lei.

Denuntati de preotul local, membrii Oastei erau luati sub supraveghere de autoritatile de Stat si sicanati la locul de munca. Toti traiau acasa cu teama perchezitiilor. Nicolae Moldovan, talentatul compozitor al Oastei (trecut ulterior la Biserica Baptista) a fost perchezitionat in 1971, 1973, 1976 si 1977. Pentru ca a continuat sa fie activ in lucrarea crestina, Nicolae Moldovan a fost arestat, judecat si condamnat la 13 ani de detentie (din care a trebuit sa stea in inchisoare „numai” sase ani).

Traian Dorz, care a scris peste 15.000 de poezii, grupate acum in 28 de volume, si alte 46 de carti de meditatii la textele biblice, de istorioare pentru copii, etc., a fost condamnat de sase ori si a petrecut in total 17 ani in diferite inchisori. Dintre cei 17 ani, 12 ani a stat inchis fara sa fi existat vreo sentinta judecatoareasca! (Statul comunist se ferea sa faca publicitate persecutiei- n.a.) Privit ca lider al Oastei Domnului, Traian Dorz a fost silit sa traiasca sub domiciliu fortat majoritatea anilor. Ultima lui arestare a avut loc pe 3 August 1981. La varsta de 67 de ani, el a fost condamnat atunci la „doar” 2 ani de detentie.

Dupa sase luni a fost insa eliberat din nou. Opt ani mai tarziu, la 29 Mai 1989, Traian Dorz a murit la spital, fara sa mai apuce sa vada „schimbarea” politica din acel an.”

(Arestarile si supravegherea neincetata l-a care a fost supus Traian Dorz au fost elementele unei campanii de teroare prin care Statul comunist a facut un serviciu Bisericii in schimbul complicitatii ei politice. – n.a.)

Specificul Oastei Domnului

„Miscarea Oastea Domnului a tinut pana in ziua de azi de cele patru puncte principale. La adunarile lor este vorba in esenta de:

1. Cuvantarea libera (predica) cu chemarea la pocainta

2. Declamarea de poezii spirituale

3. Intonarea cantarilor religioase cu acompaniament instrumental

4. Rugaciunea libera, spontana

Toate acestea sunt lucruri care nu sunt permise in Biserica Ortodoxa. Adunarile Oastei dureaza normal pana la doua ore, in functie de numarul celor care participa in mod activ la slujba divina. Cei prezenti emana o bucurie profunda si, in acelasi timp, o teama neprefacuta de Dumnezeu. La intruniri participa un numar izbitor de mare de tineri.

In adunarile publice si in viata privata, pentru membrii Oastei Domnului Biblia joaca un rol central” Iosif Trifa a fost de parere ca: „Sfanta Scriptura nu este o carte ca oricare alta. Ea este cartea lui Dumnezeu. O carte prin care Dumnezeu sta de vorba cu noi despre planurile Sale. Biblia este o carte in care Dumnezeu isi descopera planul de mantuire.”

Anii grei ai libertatii

„Dupa „revolutia” din 1989, a sosit ceasul libertatii si pentru Oastea Domnului. Biserica Ortodoxa a fost suficient de inteligenta sa-i integreze in randurile ei pe „tacutii din tara”, altfel i-ar fi pierdut in favoarea altor biserici. Ici si colo, adunarile membrilor Oastei se desfasoara in cladirile bisericilor ortodoxe, insa in afara spatiului liturghiei oficiale. Integrarea a reusit numai in unele cazuri, deoarece multi preoti ortodocsi nu au nici un pic de intelegere fata de Oastea Domnului.

S-a discutat si se discuta mereu in ce masura mai pot adopta membrii Oastei obiceiurile Bisericii Ortodoxe, in special cele fara suport biblic, ca rugaciunile la sfinti si pomenile pentru morti. O parte din membrii Oastei au declarat ca nu pot ramane in sanul unei Biserici care i-a tradat si i-a aruncat in inchisoare. Alti au ramas. O a treia parte a Oastei s-a alaturat miscarilor evanghelice, integrandu-se in biserici baptiste, pentecostale sau crestin dupa evanghelie. Imaginea de azi a Oastei Domnului nu mai este la fel de omogena ca in anii persecutiei. Ici si colo exista localitati in care ostasii s-au alaturat Bisericii Greco- Catolice.

Conducerea Oastei Domnului se afla in Cluj Napoca. Aici, membrii ei au la dispozitie cateva birouri. Mai nou, ei au si o clinica medicala cu un medic internist, un cabinet stomatologic si un medic pediatru. In scurt timp se va da in folosinta si o noua tipografie proprie.

Una din traditiile Oastei a ramas insa in picioare: la Rusalii, ostasi din toata tara vin la Sibiu si se aduna in jurul mormantului fondatorului miscarii, preotul Iosif Trifa.

(Am putea spune ca acest gest este simbolic pentru ancorarea miscarii in trecut. Pentru supravietuirea prezenta si pentru dezvoltarea viitoare, Oastea Domnului resimte nevoia aparitiei unor noi lideri, cu suficient har si personalitate pentru a da contur acestei miscari de renastere spirituala nationala – n.a.)

„Despre starea de astazi a Oastei, presedintele ei actual (in anul 1998), Suciu Vasile afirma: „Astazi, Oastea Domnului este un fenomen de masa. Din pacate, prin aceasta calitatea ei a scazut. De asemenea, ne lipsesc si conducatori binecuvantati de Dumnezeu, asemenea celor pe care i-am avut in trcut. Asimilarea de catre Biserica Ortodoxa ne-a impus un formalism rigid.”

Reluand paralelismul amintit anterior, am putea spune impreuna cu Novay Adolf ca:

„Ceea ce a fost Wesley pentru Biserica Anglicana a fost si Iosif Trifa pentru Biserica Ortodoxa din Romania. Viitorul acestei miscari, indiferent de numarul de azi ai membrilor ei, depinde de credinciosia si de angajamentul lor fata de lucrarea lui Dumnezeu. El este Cel care i-a ocrotit in trecut prin marile lupte. Acum, Oastea Domnului trebuie sa fie confirmata de libertate.”

6. IN LOC DE EPILOG

Discursul tinut in anul 1997 de domnul Emil Constantinescu, presedintele Romaniei, la intalnirea cu reprezentantii cultelor religioase din Romania este, probabil cea mai buna declaratie programatica pentru lucrarea crestina din Romania. Il redam cu mare placere si incuviintare, regretand ca un om ca dansul nu poate fi astazi un benefic „dictator” in problemele religioase:

„Prea Fericirea Voastra,

Inalt Prea Sfintiile voastre,

Excelentele Voastre,

Reverenzi Domni,

Sunt deosebit de emotionat de faptul ca ati dat curs invitatiei mele si ca ma aflu, asa cum doream de mult, impreuna cu Dumneavoastra. Poate ca niciodata aceasta sala nu a fost mai bine folosita decat in acest moment. Cred ca, la mai bine de sapte ani dupa Decembrie 1989, suntem cu totii in masura, atat dumneavoastra – ca reprezentanti si conducatori ai Bisericilor si comunitatilor religioase din Romania – cat si eu – ca reprezentant al Statului si in virtutea functiei de mediator intre Stat si societate pe care mi-o ‘ncredinteaza Constitutia – sa degajam problemele de fond pe care aceste relatii le pun inaintea noastra, a tuturor.

N-as vrea insa ca intalnirea de astazi sa fie privita ca un dialog conventional de tip bilateral, in care doua parti stau fata in fata, sustinandu-si fiecare punctul de vedere si confruntandu-si opiniile. Acum, dupa alegerile din noiembrie anul trecut, cand o noua echipa politica este responsabila de destinele Statului si incearca sa-si asume aceasta responsabilitate potrivit unei noi etici de guvernare, hranita dintr-o filosofie politica diferita de cea care a marcat prima etapa a postcomunismului, acum putem sa ne amintim de adevarul rostit de unul din cele mai vechi texte crestine, Scrisoarea catre Diognet, adevar pe care sper ca-l vor impartasi deopotriva prietenii nostri evrei si musulmani: „Intr-o cetate, comunitatea credinciosilor nu are o adresa anume, ci este asemenea sufletului in trup, comunitatea credinciosilor nu este o parte a cetatii, in conflict sau in acord cu alte parti, ci este tocmai ceea ce da viata cetatii.

Cu alte cuvinte, nici eu si nici actualul guvern nu vrem sa tratam Bisericile si comunitatile religioase ca pe niste institutii ca oricare altele, institutii ce promoveaza interese specifice, interese cu care noi am avea dreptul sa fim, sau sa nu fim de acord. Nu ne simtim deasupra religiei, ori in afara ei. Dimpotriva, in tot ceea ce intreprindem, pe plan politic, economic sau social, noi incercam – cu toata modestia si fara nici un fel de emfaza – sa ne orientam, in ultima instanta, dupa marile valori religioase.

Nu este pentru nimeni un secret ca familia politica din care provin eu insumi, ca si primul-ministru, ori presedintele Camerei Deputatilor de altfel, este Democratia Crestina.

Vreau, de aceea, sa va incredintez, inca o data ca interesele noastre sunt aceleasi, ca limba noastra este comuna, ca respectul pe care vi-l purtam este respectul pe care-l datoram propriei noastre traditii si propriei noastre identitati. Ne intalnim acum dupa o perioada care, pentru toti crestinii de diferite confesiuni, pentru evrei si musulmani, a fost un timp de reculegere, de meditatie, de concentrare asupra mesajului fundamental pe care-l contin toate religiile Cartii. Dupa post si rugaciune ne aflam acum in sarbatoare si n-as vrea sa incepem discutia noastra fara sa va adresez mai intai tuturor si fiecaruia in parte felicitarile mele cu prilejul acestor sarbatori.

Ma intreb daca exista vreo semnificatie speciala a faptului ca marile sarbatori religioase cad, de obiecei, primavara. Ma gandesc ca un posibil raspuns poate fi gasit in capitolul 9 din profetia lui Isaia:

„Caramizile au cazut, sa zidim acum cu piatra cioplita; smochinii au fost taiati, sa punem cedrii in locul lor.”

Cum afara a venit in sfarsit primavara, e timpul sa plantam cu totii cedrii acolo unde smochinii nu au dat roade. Sa construim din cea mai durabila piatra o noua intelegere intre noi. O intelegere care sa ne uneasca fara sa ne stearga identitatea.

As vrea sa incep prin a va spune cateva lucruri in care cred cu tarie. Nu ma indoiesc ca Dumneavoastra, in calitate de cei mai fini observatori ai lumii si de experti in problemele omului, ati remarcat ca m-am straduit in ultimele luni de cand imi este dat sa indeplinesc inalta misiune de Presedinte al Romaniei, sa spun adevarul, atat in tara, cat si in afara ei, atat fata de oamenii cei mai simpli. Ar fi fost cea mai cumplita greseala ca tocmai Dumneavoastra sa va ascund ceea ce gandesc cu adevarat, chiar daca adevarul in care eu cred ar putea deranja.

Vreau sa ma opresc mai intai asupra intelesului pe care-l atribui tolerantei.

Fireste, toata lumea este de acord, in principiu, cu toleranta. Dificila se arata mai ales practica tolerantei. Sunt constient de faptul ca toleranta reciproca nu este usor de realizat, doctrinele si traditiile noastre sunt uneori foarte apropiate, adesea foarte diferite. Marimea comunitatilor religioase din care facem parte nu este nici ea aceeasi. Cand vorbim, intr-un Stat de drept, despre egalitatea tuturor cultelor in fata legii, ar trebui sa o facem fara nici o urma de ipocrizie. Toate bisericile si comunitatile religioase trebuie sa se bucure, fara discutie, de aceleasi drepturi. Nu putem tolera ca aceste drepturi sa fie incalcate sau restranse intr-un caz sau altul. In acelasi timp insa, nu putem sa nu recunoastem ca exista in Romania o biserica majoritara. Ceea ce nu-i confera insa nici un privilegiu in ochii legii, dar ne obliga sa-i acordam o atentie si o reverenta speciala. La randul ei, Biserica Ortodoxa, care cuprinde imensa majoritate a cetatenilor acestei tari, n-ar trebui nici ea sa transforme aceasta pozitie intr-un titlu de superioritate. Dupa cum nici comunitatile mai restranse numeric sau intemeiate la o data mai recenta n-ar trebui sa actioneze ca si cum Biserica Ortodoxa n-ar exista. Indiferent de ponderea numerica, de vechime si de forta traditiei mi se pare ca respectul reciproc ar trebui sa ne uneasca pe toti.

Se cuvinte ca ecumenismul si dialogul intre religii sa devina in sfarsit o realitate si aceasta cat mai devreme posibil. Cat mai curand cu putinta, pentru ca ne aflam sub harul unui moment cu totul special. Trebuie sa intelegem ca Dumnezeu ne-a harazit sa traim intr-o vreme de rascruce, de care suntem inca poate prea aproape pentru a-i evalua adevarata importanta.

Judecata asupra istoriei cere, de regula, o anumita perspectiva. Uneori, cand te afli chiar acolo unde se face istoria, nu ai ragazul de a-ti da seama de unicitatea clipei pe care o traiesti.

Realitatea este ca rareori unei societati umane i-a fost dat sa se transforme atat de radical, sa cunoasca o schimbare atat de profunda ca cea care a marcat istoria romaneasca dupa Decembrie 1989. Mai cunoaste cineva, in toata istoria omenirii, un alt exemplu de iesire din captivitatea unei dictaturi atat de cumplite, cum a fost cea de tip comunist, care a facut atatea victime in numele unei ideologii care se mandrea cu ateismul ei? Sa nu lasam sa treaca acest prilej. Sa ne lasam cu totii atinsi de aceasta schimbare.

Desigur, sa nu ne pierdem credinta, convingerile si identitatea. Putem insa invata din extraordinara lectie pe care ne-au dat-o tinerii din Piata Universitatii si din Timisoara, infruntand cel mai puternic regim de opresiune cu mainile goale si cu doua idei-forta: „Cu noi este Dumnezeu” si „Vom muri si vom fi liberi.” Unii au murit, altii au ramas liberi. Nimeni nu ne poate contesta ca dispunem acum de libertatea pentru care ei au cazut.

Problema este daca am stiut, daca stim si daca vom sti ce sa facem cu ea. Pe mine, aceste idei m-au marcat in chip decisiv. De aceea, va indemn sa urmam cu totii exemplul acestor tineri care au luptat pentru libertate si pentru dreptate. Suntem datori fata de ei si fata de noi insine sa parasim mentalitatea de infruntare, lipsa de atentie fata de cel de langa noi, absenta deschiderii plina de solicitudine fata de aproapele nostru, care se intampla adesea, intr-o societate democratica, sa mearga la alta biserica decat la cea pe care o frecventam noi insine. Sa nu pierdem, deci, aceasta ocazie.

Religiile si confesiunile pe care dumneavoastra le reprezentati sunt stravechi. Cele mai multe au radacini aici inca din zorii natiunii noastre.

Biserica Rasariteana si cea Romana s-au aflat aici de la inceput, mai intai nedespartite, urmand apoi un drum istoric diferit. Armenii si musulmanii convietuiesc cu romanii de cel putin sase veacuri. Reforma Bisericii Catolice a creat, in secolul al XVI-lea, comunitati luterane, calvine si unitariene, intr-o prima etapa nu numai pentru germani si maghiari, dar si pentru un anumit numar dintre romanii ardeleni. Sunt trei sute de ani de cand o parte din acestia s-au unit cu biserica Romana, pastrandu-si propria traditie liturgica si nationala. Comunitatile evreiesti incep sa participe activ la viata societatii romanesti de cel putin 200 de ani. In secolul al XIX-lea si in prima parte a veacului nostru bisericile neoprotestante au venit sa imbogateasca experienta noastra religioasa.

V-am reamintit toate aceste lucruri pentru ca din ele putem desprinde o lectie majora, cea a tolerantei. Rareori societatea romaneasca a prilejuit infruntari si persecutii pe teme religioase. Dimpotriva, Tarile Romane au fost un pamant de azil. Husitii si-au gasit aici adapost in vremea in care erau expulzati din orice alta parte a Europei, Unitarienii, urmariti pretutindeni, au dobandit in Transilvania statutul de religie oficiala.

Romania se constituie ca un caz special de convietuire. Romania are de transmis un mesaj de toleranta. De aceea, la acest sfarsit de mileniu, marcat in alte parti si pe alocuri chiar si la noi, de mesaje cu un fals continut religios, mesaje care nu au nimic in comun cu traditia abrahamica, va invit pe toti sa aprofundam propriile noastre mesaje. Caci a fi toleranti nu inseamna sa toleram agresivitatea celor care isi inchipuie ca in Romania religia este total necunoscuta. Dupa cum a fi toleranti nu inseamna nici sa toleram refuzul celor care sunt mai vechi, mai numerosi si mai puternici, de a-i lasa sa vorbeasca pe cei care, cu buna credinta, cred ca pot contribui la imbogatirea spirituala a societatii noastre. Sa nu ne prefacem deci ca nimeni n-a auzit vreodata in Romania de Evanghelie. Si nici sa nu pretindem ca numai noi o stim pe dinafara. Altfel spus, fiecare biserica, fiecare comunitate religioasa are dreptul, potrivit propriei vocatii, sa-si aprofundeze mesajul si sa incerce sa-i convinga pe toti ceilalti de autenticitatea acestuia.

Acest drept trebuie respectat si protejat. Nu insa si actiunile de prozelitism agresiv si lipsit de respect fata de convingerile celorlalti.

Singura arma a credintei este si trebuie sa ramana cuvantul. Cuvantul, daca e rostit cu bune intentii, trebuie primit cu seninatate, chiar daca nu suntem de acord cu el. Sa nu uitam ce spunea candva, in momentul in care crestinismul se desprindea de iudaism, rabinul Gamaleel: „Daca un lucru este de la Dumnezeu, va ramane. Daca nu, va trece.”

Religia a fost o forma de rezistenta fata de totalitarism, un mod de a afirma primatul constiintei fata de ingerintele politice. In proportii diferite, toate comunitatile confesionale din Romania au avut martirii si marturisitorii lor. Inchisorile comuniste au strans laolalta calugari ortodocsi si episcopi catolici sau greco-catolici, rabini si pastori, parohi evanghelici si predicatori neoprotestanti. Nimeni nu a fost scutit de suferinta. De aceea, socotesc ca nimeni n-ar trebui sa transforme aceasta suferinta intr-un privilegiu exclusiv. Au fost, este drept, si compromisuri, mai mici sau mai mari, ale unor autoritati ecleziastice. Dar, in materie de credinta, statisticile nu au nici o relevanta. In ochii lui Dumnezeu un om este la fel de pretios ca o intreaga cetate. Sa nu fim mai severi decat Dumnezeu care, sa nu uitam, a fost candva de acord ca un oras intreg merita crutat daca locuiesc in el fie si numai zece drepti.

Nu putem, de aceea, in mod legitim si cu constiinta impacata, sa discriminam pe cineva in mod pozitiv. Societatea romaneasca este acum incordata la maximum. Costul reformei intarziate este imens. Costul acesta, sa nu uitam, nu este platit de la buget, ci de catre oameni. Sa nu adaugam poveri noi pe umerii compatriotilor nostri. In cei cincizeci de ani de totalitarism s-a strans un sir nesfarsit de nedreptati. Au fost confiscate biserici si scoli pentru a fi date altor culte, sau pentru a li se schimba pur si simplu destinatia. Episcopi, preoti, pastori, rabini, calugari si calugarite, ori simpli credinciosi au fost inchisi pentru ceea ce erau si pentru ceea ce credeau. Echilibrele sociale, asa cum fusesera ele asezate de veacuri au fost rupte si aranjate intr-un mod diferit. Astazi putem reforma economia, putem reorganiza societatea, dar asupra timpului care s-a scurs nu mai avem nici o putere.

Statul de drept este, fara indoiala, un stat al dreptatii. Iar dreptatea potrivit celei mai simple definitii, inseamna a da fiecaruia ce este al sau si ce i se cuvine. Stiu ca marea problema cu care se confrunta, aproape fara exceptie, cultele din Romania este problema refacerii patrimoniilor comunitare. Calea acestei refaceri este in mod fundamental calea restituirii.

Nu este insa vorba despre o cale usoara. Infinite probleme juridice, politice si interconfesionale se afla in miezul acestei operatiuni. Nu se pot repara in cateva luni nedreptati si frustrari acumulate de-a lungul catorva decenii.

Restituirea bunurilor comunitare este, nimeni nu poate tagadui, un proces aflat in plina desfasurare. Un proces delicat, care trebuie sa impace si sa indrepte, nu sa dezbine, sa complice si sa adauge noi tensiuni. Primul pas este facut. Ministerul de Interne a deblocat arhivele comunitare, ce vor fi restituite proprietarilor lor legitimi. Chestiunea bunurilor imobile nu va putea fi insa rezolvata de o maniera satisfacatoare decat dupa elaborarea si adoptarea Legii patrimoniului.

Viziunea dupa care se conduc legiuitorii in ceea ce priveste patrimoniul public, national si local, este una a descentralizarii. Statul de drept nu trebuie sa repete eroarea statului totalitar, aceea de a se manifesta ca judecator suprem, care confisca si distribuie in functie de propriile sale interese, ori de telurile aliatilor sai vremelnici. Responsabilitatea restituirii trebuie sa revina, intr-o logica stricta a subsidiaritatii, comunitatilor locale. Pentru ca, uneori aceste comunitati se confunda cu comunitatile confesionale. Ele trebuie sa judece ce este drept si ce se cuvine fiecaruia. Statului de drept nu-i revine decat rolul de a stabili cadrul legislativ in care comunitatile vor avea libertatea sa lucreze la rezolvarea propriilor probleme si litigii. Statutului nu-i apartine decat sarcina de a formula in norme de drept vointa politica de a face dreptate si de a pune la dispozitie instantelor competente mijloacele prin care dreptatea sa se faca efectiv.

De altfel, o regula constitutionala elementara cere ca Statul intemeiat pe democratia reprezentativa sa nu intervina, altfel decat prin sprijin si subventii, in problemele care ating Bisericile sau raporturile dintre dife-ritele confesiuni. Statul de drept isi asuma deja imensa responsabilitate de a sustine financiar toate cultele intr-o epoca de drastica austeritate bugetara. Atat eu, cat si Guvernul si Parlamentul intelegem ca nu putem sa privam bisericile si comunitatile religioase de ajutorul pe care-l constituie subventionarea salariilor slujitorilor de cult. Este modul nostru de a asigura demnitatea bisericilor si comunitatilor, de a le arata – fara demagogie, la modul cel mai concret si fara a cere ceva in schimb – respectul pe care credem ca-l merita.

Restituirea integrala, reparatiile totale sunt un ideal extrem de greu de atins. Nu cred ca ma insel atunci cand afirm ca o asemenea restituire globala nu a fost niciodata posibila in istoria mai apropiata sau mai indepartata.

Deoarece nu avem, in ultima instanta, de-a face cu ziduri, fie ele de biserici, scoli, manastiri, congregatii sau institutii. Problema restituirii este o problema a oamenilor care se afla intre aceste ziduri. Cineva se va simti intotdeauna nedreptatit si cred, cu tot respectul, ca nimeni nu este mai putin chemat decat o biserica sau o comunitate religioasa sa se manifeste ca un creditor implacabil. Tocmai pentru ca in inima oricarei credinte se afla omul.

Se spune – si cred ca toata lumea va fi de acord – ca toate drumurile Bisericii duc catre om. Bisericile si comunitatile religioase nu sunt simple institutii. Bisericile si comunitatile religioase au vocatia de a lucra cu cea mai delicata si sensibila materie: constiintele si sperantele oamenilor.

Biserica, religia in general este mai apropiata de oameni decat poate spera sa fie vreodata o institutie a statului. Caci bisericile sunt oamenii insisi, cu nevoile si exigentele lor concrete. De aceea, cred ca bisericile si comunitatile religioase sunt mai bine plasate decat aparatele statului pentru a intelege mai repede unde se afla si care sunt cauzele fracturilor si dezechilibrelor sociale. Comunitatile confesionale trebuie sa se afle – spun acest lucru nu in calitate de reprezentant al Statului, ci ca persoana care face parte din biserica – in prima linia a razboiului, vazut si nevazut, pe care-l ducem impotriva suferintei, nedreptatii, bolii, violentei si tuturor celorlalte maladii ale societatii noastre.

De sapte ani, religia si-a recapatat locul central in societatea romaneasca. Bisericile si comunitatile sunt prezente la toate evenimentele majore ale vietii publice romanesti. Sunt consultate de fiecare data cand o alegere istorica trebuie facuta. La randul lor, bisericile si comunitatile confesionale trebuie sa-si asume raspunderi. Consider, cu tot respectul, ca aceste raspunderi nu se opresc la poarta lacasului de cult. Oamenii bisericii, responsabilii cultelor se cuvine sa mearga, potrivit propriei traditii si vocatiei lor specifice, acolo unde oamenii au nevoie de ei: in spitale, in inchisori, in camine de batrani, in asezaminte pentru orfani si copii abandonati, in institutii pentru handicapati, in unitati militare. Oamenii bisericii si responsabilii cultelor trebuie sa mearga acolo unde copiii strazii au nevoie de ei, trebuie sa se gandeasca acum la cei din pacate multi, pe care reforma ii va lasa temporar fara lucru. Altfel zis, cred ca oamenii bisericii, slujitorii comunitatilor nu trebuie sa astepte ca oamenii sa vina la ei. Menirea lor este aceea de a pleca in cautarea oamenilor, oriunde sunt chemati de acestia.

In aceste zile ale Pastelui, bucuria mea nu a fost deplina. Caci aceste zile au fost zguduite de omoruri, de talharii, de violuri. In aceste zile, in care toti eram sortiti bucuriei, semeni ai nostri au cazut victima violentei irationale si patimilor necontrolate ale unor concetateni ai lor. Este acum evident pentru toata lumea ca dispozitivul de represiune a criminalitatii cu care este dotat Statul de drept functioneaza din plin. Ca niciodata parca, organele de ordine isi fac datoria. Justitia se pronunta fara intarziere atunci cand e vorba de atingerea demnitatii si integritatii persoanei. Inchisorile noastre sunt de trei ori mai pline decat capacitatea lor. Pericolul, exagerand putin fireste, este ca o mare parte din preoti sa devina preoti de inchisoare. Mi se pare ca unul din rosturile slujitorilor cultului este tocmai acela de a-i impiedica pe semenii lor sa ajunga in astfel de locuri.

In calitate de presedinte imi doresc o prezenta mai activa a reprezentantilor bisericilor si comunitatilor religioase in toate instantele societatii civile, in toate organismele statului si, in primul rand, in scoala. Functia educatiei religioase am redescoperit-o dupa 1989. Bisericile sunt prezente in scoli. Sunt mandru ca in urma cu ani, ca rector al Universitatii din Bucuresti, am luat initiativa de a integra in institutiile de invatamant superior facultatile de teologie. Nu numai cele ale Bisericii Ortodoxe, dar si, intr-un spirit ecumenic, facultati de teologie catolica, greco-catolica sau baptista. Confesiunile sunt astazi active in sistemul nostru educational la toate nivelele. Lor le apartine acum sarcina de a valorifica la maximum aceasta oportunitate, de a-si transmite si perpetua credinta si traditiile.

Mi se pare ca, analizand cu luciditate tot ce s-a facut vreme de sapte ani, tot ceea ce am incercat sa acceleram de sase luni, relatiile dintre biserica si Stat – si folosesc in mod generic termenul biserica – sunt astazi global mai bune decat au fost vreodata. Ceea ce nu inseamna ca trec cu vederea probleme care inca exista si care sunt departe de a fi usoare si usor de rezolvat. Ele se refera, in primul rand, la chestiuni patrimoniale. Vreau sa va reamintesc insa ca numai statul totalitar este statul tuturor posibilitatilor, este statul care, intr-o buna zi, poate decide discretionar sa atribuie, sa confiste si sa redistribuie. Statul de drept este un stat care nu poate actiona decat prin lege. Dreptatea sa este o dreptate care ia in calcul, in permanenta, vointa cetatenilor, a tuturor cetatenilor; a majoritatii, ca si a minoritatilor. Caci cetatenii, prin alesii lor, fac aceste legi. Nimeni nu se poate substitui suveranitatii cetatenilor. Nimeni nu poate recurge, chiar si cu bune intentii, la acte brutale de vointa. Statul de drept este un stat al deliberarii, al consultarilor, al dezbaterilor, iar deliberarea cere timp. Cere sa fie ascultate toate partile, cantarite toate argumentele, evaluate toate riscurile, evitate toate nedreptatile.

De acum inainte, insa, timpul este in puterea noastra. Fara ca prin aceasta sa fi castigat dreptul de a-l comprima. Caci numai pentru Dumnezeu o mie de ani sunt ca o singura zi. Pentru noi este suficienta povara fiecarei zile.”

Un Exercitiu de Uimire

Un Exercitiu de Uimire
Afirmatii ale scriitorilor ortodocsi referitoare la misterele profunde ale credintei crestine.
Transcendenta lui Dumnezeu

Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umana. Daca ar putea fi cuprins, atunci El nu ar mai fi Dumnezeu.

— Evagrius din Pontus (a.d. 399)

Intr-o buna zi, cativa dintre frati au venit sa-l vada pe Parintele Anton, printe ei fiind si Parintele Iosif. Dorind sa-i puna la incercare, batranul a amintit un text din Scriptura si i-a intrebat ce inseamna textul respectiv, incepand cu cel mai tanar. Fiecare a explicat textul cum stiau mai bine. Totusi, batranul le-a spus tuturor: „Inca nu ati gasit raspunsul.”

In cele din urma, se adresa Parintelui Iosif, spunandu-i: „Tu ce anume crezi ca spune acest text?” Acesta raspunse zicand: „Nu stiu.” Atunci Parintele Anton a spus, „Cu adevarat Parintele Iosif a gasit calea, pentru ca el a spus: – Nu stiu -.”

—Zicerile Parintilor din Desert (secolul al-VI-lea)

Imagineaza-ti coama ascutita a unei stanci abrupte. Acum inchipuie-ti ce ar simti o persoana care si-ar pune piciorul pe coama acestei stanci, si uitandu-se in jos in prapastie, nu ar vedea nimic pe ce sa se sprijine sau de care sa se agate.

Aceasta este ceea ce cred ca sufletul experimenteaza, atunci cand trece dincolo de limitele sale din planul material, in cautarea si in incercarea de a gasi ceea ce nu poate fi masurat si care exista din vesnicie. Pentru ca aici, nu se poate tine de nimic, nici de un loc, nici de un loc in timp, nici de o masura sau de orice altceva; mintile noastre nu pot cuprinde sau intelege acest lucru.

Iar astfel, sufletul, alunecand la fiecare punct de care nu poate fi prins, devine ametit si perplex, intorcandu-se inca o data la ceea ce ii este asemanator, multumit sa cunoasca macar putin despre necunoscut, care este complet diferit de natura lucrurilor pe care acesta le cunoaste.

—Gregory din Nyssa (aprox.a.d. 395)

Taina intruparii

Dumnezeu a devenit om pentru ca oamenii sa poata deveni dumnezei.

—Atanasie (a.d. 373)

Cel care nu poate fi atins de nimeni este prins in stramtoare;

Cel care il elibereaza pe Adam de blestem este legat.

Cel care incearca inimile si gandurile adanci ale omului este adus pe nedrept la judecata;

Cel care a inchis abisul este luat prizonier.

Cel care a inchis abisul este luat prizonier.

Cel in fata Caruia puterile cerului stau tremurande, sta inaintea lui Pilat;

Creatorul este lovit de mainile creatiei Sale.

Cel care vine sa judece vii si mortii este condamnat pe cruce.

Distrugatorul iadului este pus intr-un mormant.

Oh,Tu care induri toate aceste lucruri in iubirea Ta cea mare, Cel care ai salvat omenirea de blestem,

Oh indelung rabdatorule Domn, glorie Tie.

—liturghia Vespers pentru Vinerea Mare

Stiu ca Cel ce este dincolo de intreaga creatie

Ma ia la Sine si ma ascunde in bratele Sale,

Iar atunci ma gasesc departe de intreaga lume.

Eu, fragil, muritor mic in lume,

Vad pe Creatorul lumii, totul Lui, in mine insumi;

Si eu stiu ca nu voi muri, pentru ca sunt in Viata,

Am plinatatea Vietii izvorand ca o fantana in mine.

El este in inima mea, El este in ceruri:

Atat acolo cat si aici, El mi se descopera in aceeasi glorie.

—Simeon Noul Teolog (a.d. 1022)

Paradoxurile rugaciunii
Vorbirea este organismul lumii prezente. Linistea este taina lumii care vine.

—Isaac Sirianul (a.d. aprox. 700)

Fratii l-au intrebat pe Parintele Agaton: „Dintre toate activitatile noastre, Parinte, care virtute cere cel mai mare efort?

Acesta a raspuns: „Sa-mi fie cu iertare, dar nu cred ca este munca mai mare decat rugaciunea catre Dumnezeu. Pentru ca de fiecare data cand un om vrea sa se roage, dusmanii sai, demonii, incearca sa-l impiedice; pentru ca ei stiu ca nimic nu ii impiedica mai mult decat rugaciunea catre Dumnezeu. In orice alt lucru pe care il face un om, daca persevereaza, va capata odihna. Totusi, pentru a se ruga, un om trebuie sa se lupte pana la ultima suflare.”

– Zicerile Parintilor din Desert (secolul al-VI-lea)

Gandeste-te la un om care sta noaptea in casa sa, cu toate usile inchise; iar la un moment dat acest om deschide o fereastra chiar in momentul in care apare un fulger instantaneu. Nesuportand stralucirea fulgerului, imediat omul se protejeaza inchizand ochii si retragandu-se de la fereastra.

La fel este si cu suletul care este inchis in sfera simturilor; daca vreodata arunca o privire prin fereastra intelectului, este inundat de stralucirea, asemanatoare fulgerului, a pecetei Duhului Sfant care este in el.Incapabil sa suporte splendoarea stralucirii, se retrage imediat in intelect, refugiindu-se ca intr-o casa, intre lucrurile si simturile umane.

—Simeon Noul Teolog (a.d. 1022)

Cu cat sufletul se avanta mai departe, cu atat sunt mai mari adversarii carora trebuie sa le faca fata.

Esti binecuvantat, daca in momentul rugaciunii, lupta creste puternic impotriva ta.

Pentru ca sa te poti bucura de viata vesnica, munceste fara incetare pana in clipa mortii si nu lasa ca ochii tai sa doarma, sau ca genele tale sa atipeasca.

—Evagrius of Pontus (d. 399)

Lasa multimea vorbelor afara din rugaciunile tale. Un singur cuvant a fost de ajuns pentru ca vamesul si fiul risipitor sa primeasca iertarea lui Dumnezeu. …Nu incerca sa gasesti cuvintele potrivite pentru rugaciunea ta: de cate ori balbaiala simpla si monotona a copiilor atrag atentia tatalui lor!

Nu te lansa in discursuri lungi, pentru ca daca vei face acest lucru, mintea ta va fi imprastiata, pentru a gasi doar cuvintele potrivite. Rugaciunea simpla a vamesului a determinat indurarea lui Dumnezeu. Un singur cuvant plin de credinta l-a mantuit pe talharul de pe cruce.

—Ioan Climacus (a.d. 649)

Domnul meu Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul.

— Rugaciune catre Isus (secolul al-VII-lea)

Identitate Crestina in Istorie – Biserica Unita (Greco Catolica)

Biserica Unita (Greco Catolica)

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Introducere:
Biserica Unita, numita si Biserica Greco-Catolica, este una din componentele crestine ale peisajului religios romanesc contemporan. Pentru cei neavizati, sau pentru cei doritori de mai multa informatie, iata un scurt studiu despre aparitia, lucrarea si specificul acestei miscari crestine.

1. PRIMELE DOVEZI DE CATOLICISM PE TERITORIUL ROMANIEI
Duelul Ortodoxiei cu Biserica Catolica Apuseana

Iata ce scrie episcopul greco catolic Ioan Pop despre activitatile catolice de pe teritoriul Romaniei:

„Este demn de amintit faptul ca iinca de la inceputul sec. XIII, in Moldova se aflau calugari franciscani si dominicani. Primii misionari sosesc pe la 1221, iar in 1227 se convertesc vreo 15.000 de cumani (moldoveni) in frunte cu principii lor Bortz si Membroc.

Inca inainte de intemeierea Principatelor, calugarii franciscani faceau apostolat in Banat, Muntenia si Moldova. In 1327, papa Ioan XII numeste un episcop pentru Moldova (Cumania) pe Luca de Castelo, care stia romaneste si se pare ca avea sediul la Milcov. Se mai infiinteaza o episcopie la Siret, in 1371 si la Baia in 1420. Alexandu cel Bun a cladit la Baia o mare biserica de piatra cu chilii pentru franciscani.

In Muntenia, tot franciscanii intemeieaza o episcopie la Arges, unde activa Anton de Spoleto, in timpul lui Vlaicu Voda. Aceasta episcopie s-a mutat apoi la Severin (1382). Dar, sub influenta calugarilor bulgari si greci, franciscani sunt alungati din tarile Romane. Am vazut, in capitolele precedente influenta calugarilor bulgari, care, veacuri de-a randul, au influentat cultura religioasa din tara noastra.

Magazinul Istoric, nr. 9/1985, are un articol intitulat: Documente in piatra ale Iasului, de Gh. David, unde se reda o fotografie a unui fragment in ceramica, infatisand stema Moldovei (zimbrul), inconjurata de inscriptia „Moneda Alexandri”, descoperire de o exceptionala importanta, care dovedeste ca (in Moldova) au existat monede cu inscriptie latina. Tot asa, Al. Lepadatu, in 1907, prezinta un sigiliu avand ca insemne un cerb decapitat, cu o cruce intre coarne (Simbolul Sfantului Hubert) si inscriptia „Sigillum capitalis Moldaviae Terrae Moldaviensis”. Autorul conchide ca a existat o perioada cand limba latina era limba oficiala a cancelariei Moldovei si a Yarii Romanesti.

Pe la 1575, voievodul Petru Wchiopul, Impreuna cu Mitropolitul Moldovei, Gh. Movila, ii recheama in Moldova pe franciscani si pe iezuiti, dar activitatea lor este mereu stavilita de calugarii slavoni si apoi de nenumarate schimbari de domni si de razboaie nesfarsite.”

Nu putem trece cu vederea influenta Bisericii Catolice din Polonia asupra tineretului moldovean, pentru ca multi fii de boieri frecventau scolile catolice din aceasta tara.

In secolul al XV-lea, vero douazeci de boieri tineri studiaza la Cracovia, Liov, Camenita. Prin mijlocirea acestor scoli, romanii fac din nou cunostinta cu limba latina. Prin asemanare si prin studiul istoriei, ei devin constienti de originea latina a poporului roman. Astfel, dupa o mie de ani, prin contactul cu civilizatia Apusului, apare o licarire de sentiment national, trezind constiintele din bezna slavonismului. Astfel apar cronicarii moldoveni:

GRIGORE URECHE (1590-1647) care afirma cu mandrie in Letopisetul tarii Moldovei „caci noi de la Ram ne tragem.”

MIRON COSTIN (1632-1691) care a stat 20 de ani in Polonia, scrie lucrarea „De neamul Moldovenilor” demonstrand originea romana a moldovenilor.

ION NECULCE (1672-1745) reia firul cronicii lui Miron Costin, zicand cu durere: „O saraca tara a Moldovei, ce nenorocire de stapani ca acestia ai avut!”, avand o ura neimpacata impotriva grecilor.

Toti trei cronicari scriau in limba romana aceste adevarate carti de istorie a poporului roman, numite „cronici” sau „letopisete.”

CONSTANTIN CANTACUZINO (1650-1716), care a studiat la Padova (Italia), scrie de asemenea o istorie a Yarii Romanesti, in care arata cu mandrie originea noastra latina.”

Ce ar fi insemnat poporul nostru, daca ar fi ramas la credinta stramoseasca a Romei de la inceput, sau daca ar fi trimis la studii in Apus mai multi tineri ca sa studieze?”

La aceasta intrebare retorica nu se poate din pacate raspunde. Datorita unor imprejurari nefaste si unor hotarari nefericite, Romania a ramas pentru multa vreme sub influenta Orientului. Sa reluam insa firul relatarilor lui Ioan Ploscaru.

Situatia specifica din Ardeal

„Dupa anul 830, ungurii veniti din Asia se stabilesc in campia dintre Tisa si Dunare, iar de aici prada tinuturile invecinate si treptat cuceresc Ardealul, care este populat de „Pastores blachorum”, adica pastori valahi, asa cum ii numeste Anonymus (secretarul Regelui Bela IV) pe locuitorii aflati aici. Puterea ungurilor creste pe la anul 1000, cand se increstineaza sub regele Stefan, care primeste de la Roma, coroana si imputernicirea de a organiza biserica. Romanii fiind organizati in voievodate si cnezate, iar ungurii avand un rege au fost mai tari si treptat se impun romanilor, astfel ca pe la 1200, ungurii detin puterea in intreg teritoriul Ardealului, iar pentru apararea granitelor din sud-est, ei aduc pe sasi din Flandra si Luxemburg, care, la randul lor se grupeaza formand centre urbane: Brasov, Medias, Sibiu. Ei au adus o cultura superioara, asa ca erau tratati ca oaspeti ai regelui.

Tot in aceeasi perioada sunt adusi secuii, in rasarit, pentru a apara teritoriul de navalirile tatarilor. Asa se formeaza in Ardeal o elita de sasi, secui si unguri, fiind toti de religie catolica, pe vremea aceea. Majoritatea populatiei autohtone, romanii, erau folositi la munci agricole, neluati in seama si treptat au devenit supusii celorlalti, care se socoteau natiuni privilegiate. Din punct de vedere religios, romanii apartineau de Mitropolia Ungro-Vlahiei de la Targoviste, adoptand si ei ritul si limba slavona.

Daca ungurii ar fi fost sinceri in practicarea religiei catolice, romanii nu s-ar fi indepartat de religia stramoseasca si limba latina pentru a o imprumuta pe cea slava, pe care nimeni nu o cunostea. Dar pentru ca ungurii au avut atitudini de dominatie, romanii nu au acceptat „religia asupritorului”, ci au preferat sa fie impreuna cu fratii lor de peste munti, care fiind rupti de restul lumii latine au acceptat prin teroare limba slavona. In Ardeal, treptat conditiile de trai ale romanilor ajunsera foarte grele, devenind iobagi, legati de pamantul magnatului. Nici situatia preotilor nu era mai buna. Serviciul de preot se dadea prin alegere pe timp de un an, platind o suma de bani episcopului. Daca nu mai era ales preot in anul viitor, ramanea in sat, reluandu-si vechea ocupatie. Assa s-a ajuns ca uneori erau 3-4 preoti intr-un sat, dar cei mai multi nu stiau nici a scrie, nici a citi. Erau slujbasii unui rit, al carui sens de multe ori nu-l pricepeau. Ei boscorodeau, imitand limba slavona, asa cum au vazut la sediul episcopiei unde au fost hirotoniti.

Bunaoara, Popa Ion din Vad, este bigam (casatorit a doua oara) stie cele „Zece porunci”, „Tatal nostru” si jumaatate din „Credeu” si boscorodeste. (Raportul catre Susana Lorantfy, 2.IV.1657).

Episcopii din Ardeal erau numiti de principii unguri si sfintiti in tara Romaneasca in rit bizantin. Nici ei nu erau mai bine pregatiti.

2. UNIREA ROMANILOR DIN TRANSILVANIA CU BISERICA ROMEI

In anul 1685, armatele austriece, ale Casei de Habsburg, ocupa Transilvania, iar imparatul Leopold I, emite in 1691 „Diploma Leopoldina” (un fel de constitutie), dar care nu schimba lucrurile in Ardeal, desi imparatul era catolic. Episcopii calvini se intitulau mai departe „Episcop maghiar si roman al Ardealului.

Pentru a se bucura de drepturi, romanii trebuiau sa treaca la una din religiile dominante: catolica, luterana, calvina sau la unitariana. Dar care era mai apropiata de sufletul romanesc?

Parintele Ladislau Barany, calugar iezuit, a lamurit pe episcopul Teofil, de la Alba Iulia, ca Roma a hotarat prin instructiunile date Congregatiei de Propaganda Fide, in 1669, ca orientalii pot reveni la Biserica Catolica, pastrandu-si ritul si traditiile, acceptand numai dogmele catolice. In acelasi timp si imparatul Leopold emise un decret (23.8.1692) prin care preotii si credinciosii de rit grecesc, daca vreau sa se bucure de privilegiile Bisericii Catolice, pot sa se uneasca cu aceasta.

Cand ne gandim cat erau de umiliti romanii – atat iobagii cat si preotii, – fata de celelalte natiuni ale Ardealului, nu era alta scapare, decat sa imbratiseze una din religiile recunoscute. Cea mai apropiata de sufletul romanilor era religia catolica. Neschimband nimic din ritul oriental, cu care erau obisnuiti, nici din obiceiuri, iar dogmele erau propriu-zis, o problema ce nu atingea cu nimic multimea de credinciosi.

In anul 1697, episcopul Teofil, care a primit Scaunul Episcopesc in conditiile obisnuite (acceptand cele 19 puncte calviniste) s-a sfatuit cu clerul si convoaca un sinod general la Alba Iulia. Aici Teofil arata situatia grea, de asuprire a poporului roman, fiind amenintata insasi existenta natiunii. Lamuri asistenta si asupra conditiilor de unire cu Roma, precum si marea asemanare de credinta ce exista, fata de marile deosebiri ale calvinilor. Sinodul fixeaza in scris marturisirea de credinta prin care promit sa accepte cele patru puncte care despart Rasaritul de Apus. In acelasi document ei cer ca romanii sa primeasca drepturile celorlalte confesiuni din Transilvania. Dar in mod subit, Teofil moare. Se crede ca a fost otravit. Dupa Teofil a urmat Atanasie – Anghel Popa din Ciugud – care facuse scoala in insitutele calviniste de la Aiud si Alba Iulia. Calvinii aveau incredere in el, desi era inca foarte tanar. Este numit episcop, apoi merge la Bucuresti pentru a fi sfintit. Aici sta sapte luni, unde este lamurit de patriarhul Dositei al Ierusalimului (care statea mai mult la Bucuresti, avand aici 177 de mosii inchinate) si care ii da o scrisoare cu sfaturi. La punctul 5 scrie:

Sfintele slujbe sa fie citite numai in slavoneste sau elineste (greceste), iar nu pe romaneste sau in alt chip, deoarece limba romaneasca e putina si ingusta… Intors in Ardeal, tanarul Atanasie isi da seama in ce dezastru se afla Biserica romana si cauta sa ia legatura cu parintele Barany. El vede ce deosebire este in puterea catolicilor fata de calvini. Calvinii bateau din picior, iar catolicii faceau propuneri. In acest timp P. Barany era la Viena, unde aratase imparatului dorinta romanilor de a se uni cu Roma.

Cardinalul Ungariei L. Kolonich scrie lui Atanasie, aratandu-i in ce consta Unirea! La 7 octombrie 1698, Atanasie convoaca Sinodul General de la Alba Iulia. Aici se intocmeste un lung manifest care incepe asa:

„… Noi, vladica, protopopii si popii Bisericii Romaine, dam de stire tuturor, ca din bunavointa noastra ne unim cu Biserica Romei si voim sa traim cum traiesc madularele si popii acestei Biserici sfinte… Nimeni sa nu-i clateasca pe Uniti din obiceiurile Bisericii rasaritene, ci toate ceremoniile, sarbatorile, posturile, cum pana acum, asa si de acum inainte sa fim slobozi a le tine dupa calendarul vechi… ”

Actul Unirii a fost semnat de toti membrii Sinodului si intarit cu sigiliul Mitropoliei Balgradului – Alba Iulia. Dupa aceasta marturisire, imparatul Leopold a dat „Diploma Leopoldina”, prin care Bisericii Romanesti i se recunosc drepturile ce le avea si Biserica Romano-Catolica. Insa Dieta Transilvaniei, Parlamentul era in mainile calvinilor care n-au vazut cu ochi buni intarirea elementului catolic si eliberarea poporului roman, din Ardeal. Fiind ei proprietarii de pamanturi si atotputernici, au inceput a persecuta pe preoti. Pe unii i-au bagat in temnita, altora le rapeau vitele, ori le distrugeau bisericile si clopotnitele si multe alte rele, punand la cale adevarate revolte printre tarani, ca sa nu se alature Bisericii Romei.

Atanasie convoaca un nou Sinod la 4.9.1700, la care iau parte nu numai protopopii si preotii, ci si cate trei deputati mireni din fiecare sat. Cei 54 de protopopi, in afara de preoti si mireni, au dat un nou manifest in care repeta marturisirea celor patru puncte de credinta: Primatul Papal, Filioaue, Purgatoriul si Cuminicarea cu azima.

Fermentul „reformat”

Unele referinte din cartea episcopului greco catolic Ioan Ploscaru fac aluzie la activitatea influentelor „reformate” pe teritoriul tarii noastre. Vantul primavaratec care avea sa preschimbe din temelii Europa si avea sa puna bazele democratiei americane si-a intins adierile si asupra tinuturilor locuite de romani. Acest fapt este o dovada ca Romania a evoluat la un anumit moment pe orbite europene. Chiar daca sunt deformate de punctul de vedere greco catolic, evidentele mentionate de Ioan Ploscaru si-au pus amprenta pe sufletul romanesc, mai ales in Ardeal:

Trezirea pentru scrierea in limba romana a fost influenta luterana si calvina din Ardeal. Acestia, pentru a-i castiga pe romanii ardeleni la religia lor, incep sa tipareasca un sir de carti religioase in romaneste. Asa se tipareste la Sibiu primul Catehism calvinesc la 1544, apoi la Brasov, Catehismul luteran in 1559, urmate de alte vreo 20 de carti tiparite de Coresi, dintre care 9 carti sunt in limba romana: Tetraevanghelierul, Psaltirea, Pravila Sfintilor Apostoli si altele. La Orastie, fiul lui Coresi tipareste Palia (Vechiul Testament), dar cu tendinte calviniste. Aceste carti au meritul de a fi o prima incercare de introducere a limbii romane in biserica. Dar ce regret, este sa constatam ca este o ini-tiativa a reformatilor din Ardeal, pentru calvinizarea si luteranizarea romanilor!”

Regretul domnului episcop este plasat gresit. Influentele „reformei”, daca ar fi fost permanentizate, ar fi putut fi fermentul social si religios care ar fi integrat Romania in lumea occidentala. Dovada ca reforma nu a „germanizat” alte popoare, ci le-a descatusat din chingile imperiale si le-a inlesnit drumul spre afirmarea propriei identitati nationale, este in evolutia istorica a unor state precum Olanda, Belgia, Danemarca si Norvegia.

Intr-un alt fragment al istoriei sale, episcopul greco catolic Ioan Ploscaru continua polemica lui partizana:

In aceasta stare de intuneric total pentru romani, apare in secolul al XVI-lea Reforma lui Luther si Calvin. Acestia s-au rupt de jurisdictia Romei, sustinand ca singura baza a religiei crestine este Sfanta Scriptura, respingand Traditia si pe Sfintii parinti. Reforma luterana apare in Transilvania pe la 1519, in frunte cu Honterus, care ii luteranizeaza, in special pe sasi. Cam in acelasi timp, o parte din nobilii unguri, pentru a lua pozitie impotriva Casei de Austria (catolica), au imbratisat calvinismul. Fiecare noua confesiune dorea sa castige prozeliti printre romani. In acest scop incepe tiparirea de carti romanesti: Catehismul luteran la Brasov (1559), Evanghelia si Faptele Apostolilor (Coresi).

Calvinii, in frunte cu principele Gh. Rakoczi, tiparesc la Alba-Iulia, Catehismul Calvinesc (1640). Acest catehism a fost condamnat de Mitropolitul Varlaam al Moldovei prin „Raspuns la catehismul calvinesc” aratand ca este „plin de otrava, si calvinii talcuiesc rau si strambeaza Sfanta Scriptura.

Pentru a constrange clerul din Ardeal sa treaca la calvini, principii unguri, numesc in Dieta din 1566 un superintendent calvin pe langa episcopul roman „pentru a intoarce pe romani de la radacinile lor!” Calvinii numeau religia ortodoxa „superstitiile grecesti.” Asa au fost numiti superintendenti: George din Singeorz, Pavel Tordasi si Mihai Tordasi. Acesta din urma tipareste Palia de la Orastie, in 1582.

„Prin straduintele acestor calvini, insotite adesea, fie de promisiuni, fie de forta, s-a constituit in Ardeal o Biserica romaneasca, adoptand in parte Crezul calvinesc. Cand era numit un nou episcop, dupa ce venea din tara Romaneasca, depunea juramant pe Catehismul calvinesc, promitand sa respecte cele 19 puncte (intre acestea erau: sa nu se mai tina posturile, suprimarea slujbelor de inmormantare, botez numai cu apa simpla, fara cruce, fara lumanari, fara icoane, fara Maica Sfanta, in locul Sfintelor Impartasanii, numai Cina de la Pasti cu paine si vin neconsacrate). Dar cel mai important factor era sa recunoasca autoritatea superintendentului si sa-l consulte in toate problemele importante.

In multe parti sate intregi treceau la calvini. Acestia intemeiau scoli pe cheltuiala lor, facandu-le si o multime de avatanje materiale. Asa de exemplu, Biserica din Turdas, a fost data cu tot cu pamanturi, acelor romani, care la 1.6.1655 au trecut la religia calvina, iar cei care nu au trecut, au fost nevoiti sa-si faca alta biserica, din nuiele. Un secol si jumatate de propaganda calvina adusese Biserica la ruina. Ea ajunsese calvineasca in credinta si bizantina in rit!

Superintendentul care avea titlul de „Episcop si Superintendent al Bisericilor Romanesti” avea misiunea de a predica prin sate credinta calvina si sa stea de vorba cu episcopul, clericii si credinciosii, demonstrandu-le cu argumente din Scriptura temeinicia noii credinte. Cine zadarnicea munca predicatorului calvin era socotit tradator si dusman al statului, fiind, de multe ori, constrans sa paraseasca tara. (Nicolae Iorga, Istoria Romanilor din Transilvania, vol.I).

3. Redesteptarea nationala

Pentru episcopul Atanasie Anghel au urmat ani grei de lupta, fiind atacat atat de calvini, cat si de Arhiepiscopia Ungro-Vlahiei. Ungurii nu vor sa respecte diploma imparatului. Atanasie este chemat la Viena pentru a se dezvinovati de unele acuze nedrepte. Nicolae Iorga, marele nostru istoric recunoaste:

„Din umilinta lui Atanasie a iesit mantuirea noastra! Fara unirea in credinta cu Roma, nu erau scoli mari din strainatate pentru ucenici romani, aspri in ale invataturii, nu era mai ales, acea mare scoala pentru inima poporului nostru, care a fost ROMA insasi!” (Sate si preoti din Ardeal, p.191).

Atanasie moare in 1713, dupa ce indeamna pe toti sa persevereze in Unire!

Activitatea episcopilor Uniti, dupa Atanasie este istoria luptelor si nazuintelor pentru obtinerea drepturilor fagaduite. Dar imparatul era la Viena, iar principii calvini erau in Ardeal! Insa din punct de vedere religios, castigul a fost imens. Cele patru puncte au completat credinta cu elemente vitale si i-au dat imbold de actiune pentru viitor. Intre cei mai de seama urmasi ai lui Atanasie au fost:

Ian Giurgiu Parachi. Acesta a mutat Episcopia de la Alba Iulia la Fagaras, caci nu puteau fi doua episcopii catolice in acelasi oras.

Inocentiu Micu Klein, von Klein este titlul dat de imparat la innobilare, asa cum era obiceiul vremii. Ca nobil a intrat in Dieta Ardealului si a cerut drepturi pentru poporul roman cu argumente bine precizate:

1. Romanii sunt cei mai vechi locuitori ai tarii;
2. Romanii sunt populatia cea mai numeroasa din Ardeal;
3. Romanii lucreaza pamantul si ocnele (muncile cele mai grele);
4. Romanii dau cele mai mari contributii si in virtutea vointei imperiale exprimata prin cele doua diplome leopoldine trebuie sa se faca dreptate si poporului roman.

Deci si romanii au dreptul sa fie recunoscuti ca natiune, a patra in Ardeal, nu numai „plebes valahica”. Dar cele trei natiuni privilegiate, ungurii, sasii si secuii s-au impotrivit, spunand ca acesta cere „niste lucruri pe care nu le-a cerut nimeni pana acum”. In Dieta se iscau adevarate furtuni si astfel au cautat sa scape de acest episcop incomod. De fapt au reusit prin rascoala unui calugar sarb, Visarion Sarai. Acesta trimis de Mitropolitul ortodox de la Karlovat incepuse in 1744 sa umble prin sate si sa ameninte poporul cu iadul fiindca au facut unirea cu Roma. Iar pe de alta parte confesiunile reformate – in special calvinii, temandu-se de restabilirea catolicismului – sa nu fie nevoite sa restituie averile secularizate incep cu un sistem de terorizare din cele mai cumplite pentru a impiedeca Unirea cu Roma si raspandirea ei. Tratand cu mare tiranie pe preotii romani ce se declarau pentru Unire, aruncandu-i in inchisoare, batandu-i si jefuindu-i ii alungau din parohii, retinandu-le femeile si copiii in iobagie”. (Xenopol, Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, vol. II si Al. Pop, Dezbonarea in Biserica Romanilor din Ardeal si Ungaria, Bucuresti 1921).

In acest timp episcopul Inocentiu Micu face mai multe memorii atat in Dieta Transilvaniei cat si la Viena, dar pana la urma intrigile l-au rapus. El pleaca la Viena pentru a se dezvinovati, dar aici este sfatuit sa nu se prezinte personal, ci sa depuna numai memoriul. Deceptionat el pleaca la Roma, unde va trai in exil 24 de ani. Micu |lein a fost o personalitate de mare curaj care a deschis drumul spre eliberarea poporului roman, atat spiritual cat si politic, ridicandu-l la ideea de „natiune” (natio).

Petru Pavel Aron (1752-1764) urmeaza lui Inocentiu Micu. El are marele merit de a infiinta Scolile Blajului, Seminarul diecezan si o tipografie. Astfel, la 1754 se intemeiaza prima scoala romaneasca cu limba de predare romana pentru toti fiii poporului. In istoria intunecata a romanilor din Transilvania, aceasta constituie unul din cele mai luminoase evenimente. Sunt primele focare de cultura romaneasca! In primul an s-au inscris 300 de elevi. Profesorii si elevii erau sustinuti si salarizati de episcopul P. P. Aron. In anul 1747 este instalata tipografia la care se vor tipari pentru prima data carti cu litere latine.

Au urmat apoi episcopi, ca: Atanasie Rednic, Grigore Maior, Ioan Bob care au continuat lupta pentru usurarea starii iobagilor, precum si pentru luminarea poporului.

Unirea cu Roma, desi nu a usurat prea mult starea iobagilor, a creat mediul istoric de unde va porni in toate partile locuite de romani lumina trezirii noastre nationale. Tineri trimisi sa studieze in Apus, mai cu seama la Roma, au ajuns la constiinta latinitatii poporului roman, au introdus alfabetul latin si au inceput sa scrie romaneste. Cei trei mari (nepotul episcopului Inocentiu Micu), Gheorghe Sincai si Petru Maior au fost urmati de: Ioan Budai Deleanu, Simion Barnutiu, Gheorghe Baritiu, Timotei Cipariu, Andrei Muresan si altii.

Scoala Ardeleana, prin trezirea constiintei nationale, ii influenteaza si pe alti tineri care, dupa ce studiaza in apus, trec muntii Carpati si intemeieaza primele scoli romanesti. Astfel:

Gheorghe Lazar (1779-1823) studiaza la Viena, apoi trece Carpatii si intemeiaza prima scoala romaneasca la Bucuresti (Sf. Sava) in 1818.

Gheorghe Asachi (1788-1869) cu studii in Polonia, Viena si Italia, deschide prima scoala romaneasca la Iasi, in Moldova.

Aron Pumnul (1818-1866) studiaza la Blaj si Viena, este primul profesor de limba romana la Cernauti si redactor al primului ziar romanesc „Bucovina”. A participat la Revolutia din 1848 in Transilvania. El a desteptat constiintele romanilor din Bucovina.

Lupta episcopilor uniti cu Roma a fost grea si nu a incetat niciodata. Dupa Unire sarbii au incercat sa tulbure poporul din Ardeal, cum a fost Visarion Sarai despre care s-a scris inainte, ori mitropolitul sarb Pavel Nenadovici care a trimis in 1751 o circulara neiscalita in care ii indemna pe tarani sa nu se „nemteasca” si sa nu se lapede de credinta lor; apoi calugarul Sofronie (Stan Popovici) din comuna Cioara-Hunedoara, a depus cea mai periculoasa activitate antiunionista. El se intitula Vicarul Sf. Sinod din |arlovitz. El a instigat poporul cu atata vehementa incat a trebuit guvernul, prin generalul Bu\os sa restabileasca linistea, fara sa distruga insa manastirile, cum gresit se afirma din partea unora. In urma acestor tulburari o parte din romani se reintorc la biserica ortodoxa (1760). Asa s-a infiintat ulterior episcopia ortodoxa de la Sibiu.

Dupa Unirea cu Roma s-au mai infiintat in Ardeal urmatoarele episcopii, in afara de cea de la Blaj:

– Episcopia Unita de la Oradea in anul 1777,

– Episcopia Unita de Cluj-Gherla in anul 1853,

– Episcopia Unita de Lugoj in anul 1853,

– Episcopia Unita de Maramures la 15 august 1930.

Actul Unirii cu Roma a adus roade bogate pentru intreg neamul romanesc. Prin reintoarcerea la credinta stramoseasca, Biserica si-a recapatat avantul si puterea de viata spirituala:

1. A redat poporului roman vasta cultura din Apus si marea comoara a Bisericii catolice care este: Una, Sfanta si Apostolica.

2. A desteptat constiintele, demonstrand latinitatea noastra.

3. S-a introdus alfabetul latin in locul celui slavon.

4. S-au deschis primele scoli romanesti cu predare in limba romana.

Meritele Scolii Ardelene sunt incontestabile asa cum o arata toti marii nostri istorici. Astfel:

Ion Eliade Radulescu vizitand Scolile Blajului inainte de 1848, si-a descoperit capul inaintea lor zicand: „De aici a rasarit soarele romanilor!” El stia, caci a luat parte la Revolutia din 1848.

Mihai Eminescu (1850-1889) marele nostru poet national, mergand la Blaj a rostit cuvintele memorabile: „Te salut mica Roma!” (Scrieri politice si literare, Bucuresti 1910).

Ion C. Bratianu (1821-1891) marele nostru barbat de Stat, de mai multe ori prim-ministru, participant la Revolutia din tara Romaneasca in 1848, declara in Parlamentul Romaniei, la 4 Decembrie 1881:

„Si trebuie sa stiti ca descoperirea noastra nationala ne-a venit de dincolo, de peste Carpati, prin acei romani care au fost trimisi la Roma, unde au invatat sa fie romani!” (O lacrima fierbinte, I. Sterca Sulutiu, partea V din Memoriu, Sibiu 1883).

Titu Maiorescu (1840-1917) eminent critic literar si filosofic, membru al Academiei Romane, mentor spiritual al „Junimii”, spune:

„Ca in sec. XVIII politica dinastiei de Habsburg a incercat sa ne aduca sub ascultarea Papei si neizbutind, ne-a impartit in doua, n-a fost noroc. Dar ca din aceasta incercare romanii transilvaneni au ajuns in Cetatea Eterna, unde a reinviat in ei simtamantul gintei latine, revarsandu-se asupra noastra a tuturor: aceasta a fost rara fericire, care dintr-o dezbinare religioasa a inaltat neamul intreg spre o unitate de cultura nationala” (Familia, 1904).

Sextil Puscariu precizeaza: „Iar cand prin aceleasi porti intrara ca niste apostoli cativa barbati veniti de la Roma, care pe langa stiinta mai aveau si focul entuziasmului si cuvantul cald care ‘ncinge, atunci a mijit si pentru noi soarele vremilor noi. Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuel Micu si tovarasii lor au savarsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care avea sa se dezvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare.” (Istoria Literaturii Romane, Epoca veche, vol.I).

Victor Eftimiu, scriitor, membru al Academiei Romane, cu ocazia vizitei scriitorilor romani din 1923, adreseaza Blajului urmatorul omagiu: „Scriitorii romani sosesc in Blaj cu inima plina de o sfanta emotie. Blaj, cuvant magic, rascolitor de amintiri auguste, cetatea constiintei romanesti, nume ales intre toate… Aici a vibrat sentimentul, cultura si idealul national! Aici s-au ridicat si au predicat vladici, carturari de frunte, invatatori intelepti cu dragoste de neam si de biserica… Fie numele lor in veci binecuvantate, recunostinta pentru tot ce s-a visat, pentru tot ce s-a crezut, pentru tot ce s-a infaptuit intre zidurile venerabile ale acestei cetati de unde ne-a venit si arde inca lumina constiintei noastre… Salve cetate latina…”

Eugen Lovinescu spune: „Prin contactul cu insasi obarsia neamului nostru, cu Roma, ni s-a intarit constiinta nationala. In apararea rasei lor, cei trei „cavaleri ai idealului national” (expresia lui Iorga) S. Micu, G. Sincai si P. Maior s-au istovit in numeroase lucrari de istorie si filologie. Din viziunea orasului etern a pornit asadar, curentul latinist ce a fecundat, mai ales, constiinta neamului romanesc.” (Istoria civilizatiei romane moderne).

Emil Panaitescu, profesor universitar la Cluj, scrie: „…suntem stapani cu drept de succesiune peste aceasta tara, incepand de la Traian”, zise categoric unul din cei dintii episcopi ai Bisericii Unite, Ioan Inocentiu Micu. Trebuie insa sa-si plateasca acest curaj… Ideea latinitatii si al obarsiei romane…va deveni in sec. XIX puterea cea mare, care va misca si va porni sufletul romanesc sa desavarseasca independenta si unitatea nationala” (L’origine romana con legue conseguenze…).

A. D. Xenopol scrie: „Pe langa imbarbatarea poporului roman prin aratarea unui trecut cu atat mai glorios cu cat era mai indepartat, scriitorii cei mari ai Ardealului mai aplica un ridicator puternic… rusinea de a fi cazut asa de jos, cand neamul se cobora din o asa mandra obarsie…aceasta idee mantuitoare deveni ridicatorul cel mai puternic al culturii neamului romanesc, afundat pana atunci in noianul grecismului, aceasta a fost parghia cea mai spornica a civilizarii sale.”

Nicolae Iorga: „… Nu de aici putea sa vie acea lumina de care aveam noi nevoie pentru a capata constiinta despre noi si a ne ridica din umilinta… Nota rationala a inceput sa se faca auzita cand spiritul cel nou a patruns biruitor si aici, acel spirit nou pe care-l predicase intaia oara „ereticii” de peste munti” (Istoria Literaturii Romane in sec. XVIII, 1901).

4. Conflictul catolic-ortodox ia forme violente

Venirea comunismului rusesc in Romania a impins intreaga populatie spre „ortodoxia rusa.” Moscova avea atunci si mai are si astazi visul de a fi „cea de a treia Roma.” Pentru a o incarcera in orbita pan-slavismului ortodox, comunistii rusi au initiat o persecutie salbatica impotriva tuturor elementelor „occidentale” din Romania. Una dintre tintele principale au fost reprezentantii „sectelor” protestante si neo-protestante (elementele fermentelor sociale si religioase ale vestului) si, bineinteles, reprezentantii „filiatiei latine”: liderii bisericii greco catolice. Aceste doua categorii de lideri religiosi au fost supusi unui climat de exterminare in puscariile comuniste. Intr-un capitol intitulat „Arestarea episcopilor”, Ioan Ploscaru scrie:

„Dupa declaratia bisericii ortodoxe si a autoritatilor de Stat, reintregirea bisericii ortodoxe s-a infaptuit prin Proclamatia de la Cluj. Deci piscopii, care s-au „indepartat” de popor, trebuiau inlaturati. Astfel intre 27-29 Octombrie au fost arestati episcopii: Valeriu Traian Frentiu de la Oradea; Alexandru Rusu de la Baia Mare; Ioan Balan de la Lugoj; Iuliu Hossu de la Cluj; Ioan Suciu de la Blaj si Vasile Aftenie de la Bucuresti. De asemenea, au fost arestati si episcopii romano-catolici: Augustin Parha de la Timisoara; Anton Durcovici de la Iasi; Iohannes Schefler de la Satu Mare si monseniorul Ghica Vladimir de la Bucuresti. Au mai fost arestati multi protopopi, profesori de la scolile din Blaj si altii.

A urmat desfiintarea manastirilor. La cele de calugari au fost adusi stareti ortodocsi, dar calugarii nu au trecut la ortodoxie, asa ca unii au fost arestati, altii au fugit. Maicile calugarite de la Blaj, adunate in capela, nu au voit sa paraseasca edificiul, Institutul Recunostintei. Dar noaptea de 31 Octombrie 1948 a fost decisiva. Li s-a taiat curentul electric si au fost incarcate, cu forta, de muncitori, in camioane si capela a fost pradata.

La 1 Decembrie 1948, apare Decretul nr. 358, prin care Biserica Unita inceteaza de a mai exista. Episcopii arestati au fost dusi la ministerul de interne, la Bucuresti, iar de acolo au fost dusi ca prizonieri personali ai patriarhului ortodox, Iustinian Marina, la Dragoslavele, in judetul Muscel.

„Dragoslavele” era o vila a patriarhiei ortodoxe, dar acum era darapanata si pustie. Episcopii greco-catolici adusi aici au fost izolati in cate o camera. Cladirea era inconjurata de sarma ghimpata si pazita de securisti prin exterior, ca sa nu se poata apropia nimeni de cladire, iar in interior, tot soldati de la securitate le faceau cumparaturi. Ratia de alimente era foarte mica; in loc sa cumpere alimente la pret oficial, ei le cumparau la pretul pietii libere, fiind foarte scumpe toate, asa ca nu le ramanea aproape nimic. Aici au rabdat de frig, foame si izolare timp de patru luni. Patriarhul credea ca atitudinea lor este o incapatanare si ca dupa vreo patru luni vor ceda. A venit aici patriarhul ortodox I. Marina si le-a propus sa treaca la biserica ortodoxa, caci daca nu vor trece, el, patriarhul isi va lua bratul ocrotitor de pe ei si vor fi dusi la inchisoare. Atunci episcopul I. Balan de la Lugoj a zis:

„Preafericitule, daca noi, episcopii greco-catolici am crede ca biserica ortodoxa este adevarata Biserica a lui Christos, in acest moment ne-am da semnatura, caci noi vrem sa fim cu Christos! Dar dumneavoastra nu ati venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuti crestinesti, ci ne-ati arestat si ne-ati intemnitat. Hotarat, acestea nu sunt metodele lui Christos! Daca noua episcopilor uniti guvernul ne-ar fi propus si promis ca ne da toata biserica ortodoxa pe mana, cu conditia sa arestam si intemnitam pe ierarhii ei, sau numai pe unul din ei, noi ne-am fi dat viata, dar nu am fi acceptat. Deci viata ne-o puteti lua, dar credinta nu! Atata vreme cat suntem in edificiile bisericii ortodoxe, suntem prizonierii ei.”

Patriarhul a iesit foarte ganditor. Un preot ortodox cu numele Baltazar (declara episcopul I. Suciu) l-a intrebat pe patriarh: „Ce zic Episcopii Uniti?” (adica, sunt gata sa treaca la biserica ortodoxa?). Patriarhul, dupa o clipa de tacere a raspuns: „E chestie de convingere!”

Preotii care au fost arestati o data cu episcopii, au fost dusi la Manastirea Neamt, unde au fost tinuti in conditii foarte grele. Cinci din ei au semnat trecerea la biserica ortodoxa si au fost eliberati.

De la Dragoslovele, episcopii au fost dusi la Manastirea Caldarusani, langa Bucuresti. Aici au fost adusi si preotii de la Manastirea Neamt si s-a facut un singur lagar, la 1 Martie 1949. Dintre episcopi, pe Ioan Suciu si pe Vasile Aftenie i-au dus la Bucuresti, la inchisoarea ministerului de interne. Aici a murit episcopul V. Aftenie, la 10 Mai 1950, in conditii misterioase.

In lagarul de la Caldarusani, pazit de locotenentul major Badita, a putut intra calugarul bazilitan Ciubotariu, iar prin el, episcopii au putut lua contact cu Nuntiatura Apostolica de la Bucuresti. In urma acestei corespondente, aici in lagar au fost consacrati episcopi, din ordinul Papei Pius XII, Tit Liviu Chinezu si Ioan Chertes.

In anul 1950 au fost adusi toti episcopii si preotii la inchisoarea de la Sighet. Pana cand erau in lagar la Caldarusani, episcopii au cerut sa fie consacrati alti episcopi ajutatori. Nuntiul Apostolic Gerard Patri\ O”Hara a consacrat alti trei episcopi:

– Ioan Ploscaru, pentru Dieceza de Lugoj, la 30 Noiembrie 1948;
– Ioan Dragomir, pentru Dieceza de Maramures, la 6 Martie 1949;
– Iuliu Hartea, pentru Dieceza de Oradea, la 28 Iulie 1949.

A mai fost consacrat de episcopul Schubert de la Bucuresti:

– Alexandru Todea, pentru Dieceza de Alba Iulia-Fagaras, la data de 19 Noiembrie 1949. Dar curand toti vor fi arestati. Din episcopii oficiali, arestati la Dragoslavele, n-a mai fost eliberat nici unul. Toti vor muri in inchisoare, sau avand domiciliul fortat. Astfel:

– Vasile Aftenie, a murit la ministerul de interne, inmormantat la cimitirul Belu catolic din Bucuresti la 10 Mai 1950.
– Valeriu Traian Fretiu, a murit la Sighet in 11 Iulie 1952.
– Ioan Suciu, a murit la Sighet la 27 Iunie 1953;
– Tit Liviu Chinezu, a murit la Sighet in 15 Ianuarie 1955;
– Ioan Balan a murit in exil la Manastirea Ciorogarla (ortodoxa) la data de 4 August 1959;
– Alexandru Rusu, a murit la Gherla la 9 Mai 1963;
– Iuliu Hossu, cardinal, a murit in exil la Caldarusani la 28 Mai 1970.

Episcopii consacrati dupa 1 Decembrie 1948 in clandestinitate, au facut 14-15 ani de inchisoare. Unii preoti si calugarite au fost dusi la Canalul Dunare-Marea Neagra; lucrand in apa inghetata sau pe arsita cumplita, altii au fost dusi la stuf, absolut toti fiind expusi la munci epuizante si in conditii inumane. Dupa amnistia generala din 1964, cei care au supravietuit au fost eliberati. Episcopii clandestini iesiti din inchisori au activat in clandestinitate, fara odajdii si cruci pectorale, intocmai ca Apostolii lui Christos. Timp de patruzeci de ani, Biserica Unita a fost scoasa in afara legii, desi in acest timp existau in Romania alte paisprezece culte religioase! Numai Biserica Unita, care a deschis ochii natiunii si a pregatit constiintele romanilor pentru marea Unire de la 1918, nu avea dreptul la existenta. Dar zice Mantuitorul: „Daca pe Mine m-au prigonit si pe voi va vor prigoni!” (Ioan 15,20). ”

5. Regrete tirzii

De aici incolo ii lasam pe istoricii romani sa ne vorbeasca despre modul in care au trecut romanii in sfera bizantina si-i lasam pe ei sa aprecieze consecintele acestei schimbari. Subliniem faptul ca toti istoricii pe care ii citam mai jos au fost ortodocsi. Incepem cu un citat din Xenopol:

„Intoarcerea romanilor de la Crestinismul roman la cel bulgar a fost datorita unei apasari exterioare, caci nu exista nici un motiv care sa fi facut pe Romani a lepada o forma de religie pe care o intelegeau, si a lua pe una pentru care nu aveau nici o intelegere… Ce motiv ar fi putut impinge insa pe Romani a inlatura forma poporana a religiei lor si a adopta una din care nu intelegeau nici o vorba? Dinaintea puterii insa si a autoritatii trebuia sa se plece acel supus si indata ce cativa preoti bulgari vor fi gasit o vieata usoara si manoasa intre Romani, numarul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fara incetare, pentru a raspandi invatatura lor intre Romani. Astfel in putin timp, sprijinit pe bratul autoritatii seculare, pe care totdeauna clerul a stiut sa il iee in ajutorul sau, s-a latit si intarit Crestinismul bulgaresc intre Romanii din Dacia Traiana.

In o carte tiparita la Buda in limba bulgara in 1844 intitulata Tarstvenica, in care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportandu-se la niste manuscripte vechi spune: „S-au insemnat in niste carti vechi scrise de mana ca dupa raposarea patriarhului bulgar, Sfantul Ioan carele a ridicat pe Asan la imparatie, a chemat Asan dela Ohrida pe parintele Teofilact, a luminat si a curatit toata Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci in ea. Dupa aceea a invitat pe imparatul Asan de a trecut in Valahia, sa o cucereasca si sa o curete de eresul roman, care pe atunci domnea in ea; si Asan s-a dus si a supus amandoua Valahiile sub stapanirea sa, si a silit pe Valahi, care pana atunci citeau in limba latina, sa lese marturisirea romana, si sa nu citeasca in limba latina, ci in cea bulgara, si a poruncit ca celui ce va citi in limba latina sa i se taie limba, si de atunci Valahii au inceput a citi bulgareste.”

Aceste evenimente istorice sunt consemnate si de istoricul D. Onciul:

„In atarnare politica de statul Bulgar, romanii au urmat sa fie si in atarnare biericeasca de acesta, asa incat si la ei s-a introdus limba sloveneasca in biserica, in locul celei latine dela inceput. Prin statul bulgar si prin biserica bulgara, Romanii din Dacia au fost despartiti definitiv de atingerea cu imperiul si de lumea latina, ramanand supusi mult timp influentei slave. Stapanirea bulgara in Dacia a fost desfiintata prin Unguri; iar influenta bisericii bulgare a continuat pana la organizarea bisericii romane in secolul XIV-lea, dupa intemeierea principatelor.

Pe atunci toata Dacia, afara de Moldova, era dependenta de imperiul bulgar. In aceasta dependenta Romanii din Dacia au primit si ei ritul slav, pastrat in biserica bulgara si dupa restabilirea legaturilor cu Roma sub Simeon. Legaturile noastre cu biserica bulgara continuand si dupa desfiintarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins radacini atat de adanci la noi, incat el se mentinu in biserica noastra pana in secolul XVII-lea. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei.

In asemenea legaturi cu Bulgarii, romanii din Dacia, ca si cei din dreapta Dunarii din cuprinsul imperiului bulgar, au impartit cu ei soarta in stat si in biserica. Prin Bulgari si odata cu dansii, noi am fost despartiti de biserica romana; dela dansii am primit limba slavona in biserica si stat, care domina apoi vieata noastra intelectuala pana in secolul XVII. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei.”

Un alt istoric roman, N. Dobrescu, scrie despre aceleasi evenimente:

„E foarte remarcabil ca asupra acestui fapt s-a pastrat la noi o traditiune bisericeasca, caci ea are stire despre oarecari legaturi bisericesti pe cari noi le-am fi avut candva cu Formos papa, si ca noi atunci ne-am despartit de latini, cand acel Formos – cum zice traditiunea noastra, intorcand lucrurile pe dos – a trecut dela pravoslavie la latinie, in loc sa zica: cand noi (Romanii) am trecut dela latinie, adica dela ritul latin care era pana atunci in secolul al IX-lea, la noi in biserica, la pravoslavie, adica la ortodoxie adusa la noi de bulgari, cari ne stapaneau politiceste, caci prin ruptura cu Roma facuta in acest timp, limba latina era scoasa cu totul din biserica bulgara, iar resturile care se mai gaseau au disparut cu timpul. Romanii fiind atunci depedenti de stapanirea bulgara a trebuit sa dispara si la noi liturghia latina din biserica noastra si a fost inlocuita cu liturghia slava introdusa in imperiul bulgar.”

N. Iorga este de aceeisi parere cu privire la influenta slavo-bulgara:

„Aceasta e cultura pe care o puteau da invatatii din Moldova si Tara-Romaneasca: calugari dupa asemanarea celor din Serbia, ei tineau cu indaratnicie la singura carte legiuita si placuta lui Dumnezeu, cartea slavona. Literatura romaneasca nu putea porni dela dansii, cari cantau pe bulgareste pana si ispravile lui Stefan-cel-Mare. ”

Iata ce scrie profesorul universitar D. Draghicescu:

„Este insa de tinut in seama, ca in ce priveste religia, partea ei de temelie, in chestiuni de dogma, era de origina mai veche decat influenta slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credintei sunt latine, cum, spre pilda: Dumnezeu, cruce, botez, drac, inger, altar, crestin, pagan, biserica, etc….”

De aceiasi parere este si istoricul I. Bogdan:

„Continuitatea crestinismului roman o dovedeste terminologia crestina de origine romana; aceasta n-ar exista astazi in limba romana daca Romanii ar fi incetat vreodata sa fie crestini. Asadar nu crestinismul, ci biserica oficiala crestina au luat-o Romanii dela Bulgari. De alta parte insa ne-au ramas, prin inraurirea limbii slave din biserica oficiala, cuvinte ca: popa, molitva, spovadanie, festenie, blagovestenie, strana, cadelnita, tot termeni ce n-au nimic a face cu notiunile abstracte ale crestinismului, ci se rapoarta numai la ritual si sunt luati din ritualul vechiu bulgaresc al bisericii noastre. ”

Sa vedem acum ce spun E. Lovinescu si alti istorici romani despre influenta religiei ortodoxe asupra romanilor. N. V. Pantea pune aceste citate sub titlul: „Legea slavo-bizantina ne-a tinut in intunerec veacuri de-a-randul”.

1. Daca tragice imprejurari istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multa vreme in atmosfera morala a vietii rasaritene, – suflet roman in viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intra dela inceput, ca si celelalte popoare latine, in orbita civilizatiei apusene. Conditiile istorice ne-au orientalizat insa; prin Slavii dela sudul Dunarii, am primit formele spirituala ale civilizatiei bizantine; incepand inca din veacul XV, am suferit apoi, mai ales in paturile conducatoare, o molesitoare influenta turceasca, dela imbracamintea efeminata a salvarilor, a anteriilor si a islicelor, pana la conceptia fatalista a unei vieti pasive, ale carei urme se mai vad inca in psihea populara; am cunoscut, in sfarsit, degradarea morala, vitiile, coruptia regimului fanariot; si pentru a-si forma o constiinta cetateneasca si un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pana in pragul veacului trecut, actiunea disolvanta a celor trei imparatii vecine.

2. Cel mai activ ferment al orientalizarii a fost insa ortodoxismul. Intr-o vreme, in care deosebirile dintre popoare se faceau mai mult prin religie decat prin rasa, el ne-a aruncat in primejdia contopirii in marea masa a Slavilor de sud si apoi de est. In dosul crucii, spune Cervantes, se ascunde diavolul; in dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legandu-ne, sufleteste, de o religie obscurantista, intepenita in tipicuri si formalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain (gand latin exprimat in slove cu cerdacuri!), fara a ne ajuta la crearea unei culturi si arte nationale.”

Sectil Puscariu are aceeasi opinie despre influenta ortodoxiei la noi:

„Intr-o vreme cand orice miscare culturala se reflecta prin biserica, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav in urmari pentru dezvoltarea noastra culturala, caci el ne-a legat pentru veacuri intregi cu cultura Orientului, formand un zid despartitor fata de catolicismul vecinilor nostri din vest si din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseana.”

Sa incheiem aceste marturii ale istoricilor si ale oamenilor nostri de cultura din trecut cu un citat din Sextil Puscariu, profesor universitar si presedintele „Fratiei ortodoxe romane – FOR”:

„Inainte ca neamul romanesc sa poata deveni un popor, vecinii nostri slavi au ajuns la organizatii puternice de stat si la o inflorire culturala atat de remarcabila, incat ne-au silit sa ne dezvoltam in umbra lor, au dat directia pentru veacuri intregi nu numai vietii noastre de stat, ci mai ales dezvoltarii noastre culturale. La Slavii de sus insisi, cultura aceasta era de origine bizantina, astfel incat, mai tarziu, cand incepe influenta greceasca in tarile romane, numai haina externa se schimba, dar fondul ramane acelasi. Legati dar de orient cu catuse puternice, intreaga epoca veche a literaturii noastre se caracterizeaza prin influenta aceasta orientala, a carei trasatura principala era dependenta manifestarilor culturale de biserica, in special de ortodoxism.

De cate ori in epoca aceasta putem constata o miscare, sau macar un inceput de miscare cu urmari importante pentru dezvoltarea literaturii noastre in directie nationala, fie ca avem a face cu intaiele traduceri sau cu cele dintai tiparituri romanesti, fie ca vedem inflorind istoriografia noastra nationala, totdeauna descoperim la temelia ei o influenta apuseana.

Si tot unei influente din apus se datoreste renasterea cu care se incepe, si pentru literatura noastra, epoca noua.

E ceva mai mult decat o suta de ani de cand a inceput sa se sape brazde adanci intre aceste doua rastimpuri, de cand Dunarea a crescut parca, formand un hotar firesc intre noi si orient si ni s-au deschis tot mai largi portile spre vestul luminat, prin care patrundeau obiceiuri europene, literatura apuseana si gustul pentru indeletniciri artistice. Iar cand prin aceleasi porti intrara, ca niste apostoli, in aureola luminii intensive, acei cativa barbati venind dela Roma, care, pe langa stiinta, aveau si focul entuziasmului si cuvantul cald care incinge, atunci au mijit si pentru noi zorile vremurilor noui.

Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuil Micu Clain si tovarasii lor au savarsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care aveau sa se dezvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare. Ei spuneau, in definitiv, acelasi lucru pe care-l mai spusesera odata, cu un veac in urma, cronicarii. Dar il prezentau altfel, il propovaduiau cu puterea sufletului lor convins ca spun un lucru important, si-l descopereau unor ascultatori capabili sa simta fiorii mandriei nationale la singura rostire a cuvantului Traian. Oricat de exagerata a fost directia aceasta „latinista”, faptul in sine ca prin ea a luat fiinta sentimentul nostru national si nationalizarea tuturor aspiratiilor, a culturii si a literaturii noastre, dovedeste ca prin ea s-a atins o coarda existenta, si cea mai puternica, a sufletului nostru, firea noastra romanica. Tot ce e romanic in sangele nostru, tot ce ne leaga de fratii nostri din vestul Europei, fusese innabusit in noi in curs de veacuri, legaturile care ne-ar fi fost firesti fusesera taiate si capetele lor innodate cu orientul strain noua prin sange si aspiratiuni. Si acum, deodata, rupandu-se catusele, care, din cauza vechimii lor, nu mai pareau artificiale, a svacnit iar avantul nostru innascut, de care deveniram mandri.”

La aceste citate dintr-o lucrare aparuta mai demult, adaugam cateva randuri preluate dintr-un articol aparut in revista Dilema Nr.241, 5-11 septembrie 1997. Autorul lor este Nae Badulescu. Sub titlul „Putina istorie”, acesta scrie:

„S-a vorbit, adeseori, de-a lungul ultimului secol si jumatate al istoriei Romaniei, despre arderea etapelor. A caror etape si din ce cauza? Evident a acelor etape ale istoriei si civilizatiei pe care romanii, indeosebi cei din provinciile dunarene, nu le parcursesera odata cu marea majoritate a europenilor. Cu alte cuvinte un salt peste timp. Scopul? Identic cu cel al politicienilor actuali, dar si cu cel al multor romani simpli: „intrarea” in Europa. Cand vorbesti insa de arderea etapelor este imposibil sa nu rostesti si cuvantul defazaj. Sau ramanere in urma. Sau subdezvoltare. Referindu-ne la ultimul termen, el semnifica azi, in genere, subdezvoltare economica. Aceasta subdezvoltare economica si, prin extensie, tehnologica, exprima insa prea putin ceea ce inseamna defazajul Romaniei fata de Occident. El are radacini extrem de adanci si fatete multiple. Nefiind istoric, nu ma voi hazarda sa alunec, in timp, pana in vremea retragerii aureliene din Dacia. Nici nu voi incerca explicatii propriu-zis istorice. Totusi, este de observat ca valahilor si moldovenilor le-a lipsit din istorie o perioada extrem de importanta in cea a vest si central-europenilor: Evul Mediu. Chiar daca sintagma „intunecatul Ev Mediu” abunda in unele carti, lucrurile nu stau chiar asa. Evul Mediu european a pregatit si a nascut Renasterea, pentru ca din aceasta sa apara apoi Secolul si Filosofia Luminilor. Evul Mediu european a avut parte de o civilizatie si cultura aulice, a inventat nominalismul, pregatind terenul, pe de o parte, pentru literatura clasica a unui Racine sau Boileau, iar pe de alta, pentru aparitia cartezianismului.
Se pare ca momentul in care romanii s-au privat de un real Ev Mediu european trebuie cautat prin secolul al 14-lea, cand, din ratiuni politice, voievozii valahi si moldoveni au respins incercarile de catolicizare incercate de Vatican pe teritoriul statelor lor. Intorcand spatele Romei, ei au intors spatele Europei si culturii ei. Stand cu fata spre Bizant, ei s-au pomenit, catva timp mai tarziu, cu fata spre Stanbul. Ba chiar sub dominatia acestuia.

Cand in 1878, scrie Claude Karnoouh, o tarisoara balcanica… Romania se ridica la independenta… nu trecuse multa vreme de cand diplomatii si calatorii occidentali identificau elitele crestine ale acesteia cu cele turcesti: comportamentele sociale, obiceiurile vestimentare si alimentare se intalneau de la granitele orientale ale Imperiului Habsburgilor pana in Orientul Mijlociu.

Ce-i drept, in mai putin de trei sferturi de secol, aceste elite au trecut cu frenezie de la o cultura de tip arhaic, bizantino-turceasca, la o occidentalizare extrem de accelerata, cu privirile intoarse spre Franta si Germania. Numai ca aproape 90% din populatia fostelor principate dunarene avea sa-si pastreze in continuare mentalitatile si obiceiurile arhaice, de care elitele tocmai se debarasau.

Occidentalizarea – europenizarea Romaniei – se oprea la acestea. Defazajul Romaniei profunde fata de Europa ramanea. Reintorcindu-ne la Evul Mediu european, este de amintit ca Biserica Romano-Catolica nu a nascut numai Inchizitia, ci si, chiar daca nu a dorit, ba chiar in urma unor razboaie religioase, Reforma. Bisericile protestante, elitele luterane si calvine au dat, la randul lor, lovitura de moarte Evului Mediu feudal, creind, prin pragmatismul credintei, prin grija, mai intai, pentru viata pamanteasca, si doar dupa aceea pentru viata de apoi, o noua mentalitate in randul populatiei simple a burgurilor medievale. O mentalitate care a transformat, incet-incet, economia inchisa de tip feudal in economie de piata libera. Prin aceasta, amintita populatie a devenit, treptat, ceea ce se cheama astazi clasa „de mijloc”, unul din pilonii de baza ai societatii occidentale. Aceeasi mentalitate va crea, ce-i drept pe temelia unor vechi institutii de origine aristocrato-feudala, institutiile Europei moderne, printre care nu trebuie uitata cea a parlamentului. Chiar daca elita liberala romaneasca a sfarsitului de secol XIX si a inceputului de veac XX nu a ramas mai putin deschisa influentelor occidentale, ea s-a dovedit incapabila sa determine dezvoltarea europeana a unei tari lipsite de o clasa de mijloc, si deci fara mentalitatile ei.

„Desigur”, observa tot Claude Karnoouh, „Romania anilor ’30 nu este singura tara din Europa care „respinge institutiile imprumutate cu cateva decenii in urma de la traditia parlamentara europeana”. Totusi, ar trebui subliniat un fapt: cu exceptia notabila a Germaniei si Italiei interbelice, care au respins din cauze cu totul diferite democratia, tarile care au intors spatele sistemului parlamentar, gasindu-l vinovat de toate relele, si promovand, astfel, intoarcerea la traditiile lor, apartineau aceluiasi spatiu ca si Romania: balcanic sau de traditie bizantina. Dar defazajul Romaniei fata de lumea occidentala s-a accentuat enorm in timpul regimului comunist. Desigur, duritatea acestuia, comparativ cu cele ale altor state socialiste, ar putea explica, dar numai partial, faptul ca Romania a reusit sa se defazeze si fata de statele central europene, foste comuniste. Sa nu uitam ca Romania a fost ultima care s-a eliberat de tirania comunista – si inca printr-o „revolutie” sangeroasa, provocata si ea, se pare, in parte, din exterior, ca urmare a exasperarii marilor puteri. Exasperarea ca ultimul bastion al stalinismului din Europa rezista valului care maturase regimurile comuniste ale continentului. Pe de alta parte, lipsa unei societati civile in Romania predecembrista poate si ea explica de ce evenimentele din decembrie ’89 au fost doar aici sangeroase, dar si aceasta lipsa reprezinta tot o fateta a defazajului Romaniei chiar si fata de tarile central-europene. O fateta care s-a simtit din plin dupa 1989 si se mai simte chiar si azi.
Fara a mai vorbi de arderea etapelor, speranta ca defazajul Romaniei fata de Occident – ba chiar fata de unii vecini se va micsora – exista. Cu conditia ca si clasa politica sa constientizeze numeroasele aspecte presupuse de o astfel de intreprindere. Chiar daca unele par minore. Asa cum ar fi cramponarea cu care Romania trebuie sa fie definita ca stat national unitar. Este si acesta un exemplu de defazaj fata de mentalitatea europeana de astazi.
Voi incheia citindu-l pe Jean-Marie le Breton, ambasador al Frantei la Bucuresti ‘ntre 1987 si 1990. „Fara indoiala, poporul roman este capabil de sacrificii, dar pentru a-l mobiliza in serviciul unei cauze mari, el trebuie sa se elibereze de atmosfera sufocanta in care a ramas inchis in pofida revolutiei sale. Destinul Romaniei, destinul romanilor este in Europa, nu numai in cea a institutiilor, dar si in cea a spiritului.”

D-l ambasador scria toate acestea prin 1995. Nu ne mai ramane sa speram decat ca eliberarea romanilor din atmosfera sufocanta de care vorbea Jean-Marie Le Breton a inceput chiar prin schimbarea de regim din noiembrie 1996.

Pentru unii dintre romani, legati afectiv si puternic de Biserica Ortodoxa, nu este usor sa citeasca aceste pagini. Caci ele reprezinta o punere sub semnul intrebarii a unor lucruri intime, imprimate in noi timp de o mie de ani, si care – bune sau rele – fac astazi parte din structura sufletului romanesc.

Consiliile lui Hristos

Consiliile lui Hristos
Ortodocsii cred ca vocea lui Isus mai poate fi auzita in cele sapte consilii ecumenice.
de Stanley Samuel Harakas

Isus Hristos a promis sa trimita Duhul Sfant pentru a calauzi biserica in tot adevarul? (Ioan 16:13). Conform ortodocsilor, aceasta promisiune isi gaseste implinirea in consiliile ecumenice.

La consiliile ecumenice (de la echivalentul grecesc al cuvantului mondial), episcopii si clericii din toata biserica s-au adunat pentru a emite doua tipuri de reguli. Canoanele reglementeaza aspectele administrative si pot fi modificate de consilii ulterioare. Horoi, formularile doctrinale, nu pot fi modificate; ele exprima in mod permanent invatatura ortodoxa autentica.

De-a lungul secolelor, liderii ortodocsi s-au adunat in zeci de consilii pentru a discuta doctrina si practica religioasa. Totusi, ortodocsii cred ca au existat doar sapte consilii cu adevarat ecumenice. In continuare sunt prezentate principalele invataturi teologice, precum si cateva exemple de canoane, aprobate de fiecare consiliu.
1. Nicea (325)
318 episcopi
S-a opus invataturilor lui Arius, afirmand ca Isus este divin pe deplin.
A emis prima versiune a crezului nicen.
A aprobat 85 canoane: Roma este prima in crestinatate; diverse restrictii trebuie puse crestinilor care s-au lepadat de la credinta sub persecutie; rugaciunea trebuie sa fie facuta in picioare.
2. Constantinopol I (381)
150 episcopi
A afirmat divinitatea Duhului Sfant, deci a formulat doctrina Sfintei Treimi: Un Dumnezeu in trei persoane (ipostaze), Tata, Fiu si Duh Sfant.
A completat versiunea finala a crezului nicen (numit de asemenea crezul niceano-constantinopolitan).
A aprobat sapte canoane: episcopii nu trebuie sa se implice in problemele altor eparhii; episcopul Constantinopolului este secund doar Romei.
3. Efes (431)
200 episcopi
A respins invatatura lui Nestorius, afirmand ca Isus Hristos a fost o persoana cu doua naturi.
A declarat-o pe Maria – Theotokos- „Nascatoare de Dumnezeu.”
A aprobat opt canoane: episcopii demisi de episcopii nestorieni sunt repusi in drepturi; este interzisa modificarea crezului nicen.
4. Calcedon (451)
630 episcopi
S-a opus vederilor monofizite, care sustineau ca natura divina a lui Isus Hristos coplesea natura Sa umana. A invatat ca divinul si umanul in Hristos erau unite fara confuzie, schimbare, diviziune sau separare.
A aprobat 30 canoane: clericii si calugarii nu se pot implica in afaceri sau in armata; femeile nu pot fi ordinate diaconese inainte de varsta de 40 de ani; preotii si diaconii nu au voie sa confiste bunurile materiale ale episcopului lor, la moartea acestuia.
5. Constantinopol II (553)
165 episcopi
In lumina controverselor continue referitoare la persoana lui Hristos, a reafirmat invataturile consiliilor ecumenice precedente referitoare la Isus Hristos si la Duhul Sfant.
Nu au fost aprobate canoane.
6. Constantinopol III (680)
170 episcopi
S-a opus invataturii monotelitiste (vointa divina unica) referitoare la Hristos, afirmand ca Isus Hristos a avut atat vointa umana deplina cat si divina, unite armonios sub conducerea vointei divine.
Nu au fost aprobate canoane.
5. & 6. Consiliul V & VI (692)
327 episcopi
Cunoscut de asemenea ca si Consiliul de la Trullo, deoarece a avut loc in – trullus – sau camera cu cupola din palatul imparatesc de la Constantinopol.
Este vazut ca o extensie a Consiliilor Ecumenice al-V-lea, al-VI-lea; de aici si denumirea sa.
A aprobat 102 canoane: celibatul obligatoriu al clericilor este condamnat; postul de sambata in perioada sarbatorii Lent este interzisa.
7. Nicea II (787)
367 episcopi
A avut loc in mijlocul unei controverse referitoare la icoane care a tinut mai mult de un secol (725-842). A concluzionat ca doar Dumnezeu poate fi venerat prin inchinare, dar icoanele pot fi onorate ca mijloc de exprimare a devotiunii fata de ceea ce este reprezentat in ele.
A aprobat 22 de canoane: episcopii, preotii si diaconii nu pot fi numiti de autoritatile seculare; femeile nu pot locui in casele episcopilor sau in manastiri de barbati.

Stanley Harakas este profesor emerit de teologie la Scoala Ortodoxa de Teologie Sfanta cruce (Holy Cross Greek Orthodox School of Theology) din Brookline, Massachusetts. El este autorul cartii „Despre viata si mantuire??? (Of Life and Salvation) (Lumina si viata – Light and Life, 1996).

CUM, UNDE SI CIND AU APARUT BAPTISTII ? – Daniel Branzei

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Spre deosebire de alte miscari de trezire religioasa, miscarea baptista nu isi poate identifica un precursor unic, un intemeietor, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Wesley. Unii istorici il socotesc pe John Smith an astfel de „incepator” de drum (John Smith este o figura interesanta in istoria baptistilor. Nu se cunoaste data si locul nasterii lui in Anglia. A studiat insa la Christ College, Cambridge (1594-1598), dupa care a slujit ca preot in Biserica Angliei pina in anul 1606, cind a trecut de partea „separatistilor”. In 1608 s-a mutat in Olanda din cauza persecutiei declansate de casa regala impotriva „separatistilor.” A fost primul care s-a „autobotezat” in 1609 si apoi i-a botezat si pe alti 36 cu care a format prima biserica „baptista.” A murit in Amsterdam in 1612. Desi este legat de inceputurile primului grup organizat de baptisti, John Smith poate fi considerat cu greu un intemeietor al miscarii. De fapt, el s-a botezat prin „turnare”, iar spre sfirsitul vietii a parasit adunarile baptiste si a trecut la biserica mennonita.)

Numele de „baptisti” a aparut ca o porecla data in batjocura de cei carora li se parea caraghios ca oamenii in toata firea sa faca atita caz de importanta „botezului” (in acelasi fel si-au primit numele si „anabaptistii”, re-botezatii care au ignorat valabilitatea botezului aplicat copiilor).

Exista trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins miscarea baptista: teoria succesiunii neintrerupte, teoria inrudirii anabaptiste si teoria derivarii din separatistii englezi.

1. Succesiunea neintrerupta. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca bisericile baptiste au existat in toata istoria bisericii, succedindu-se intr-un lant neintrerupt, de la botezarea Domnului Isus in Iordan de catre Ioan „botezatorul” (baptistul) si pina astazi. Aceasta teorie pretinde ca doar baptistii poseda adevarata mostenire de credinta si practica si ca ei au pastrat-o printr-o serie de grupari a caror existenta poate fi trasata incepind cu vremea Noului Testament. Desi ei n-au folosit numele de „baptisti” membrii acestor grupari ar fi fost in toate celelalte identice cu bisericile baptiste de astazi.

Oricit de atragatoare, aceasta teorie poseda doua defecte majore. Intii, ea nu poate fi suportata cu date istorice. Marturiile de credinta specifice „montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catarilor), lolarzilor si husitilor contin o intreaga serie de „doctrine” si „practici” care nu pot fi identificate cu specificul credintei practicate de baptisti. Desi unele din aceste grupari au impartasit convingeri dragi baptistilor (autoritatea suprema a Scripturii, credinta personala necesara primirii botezului, autonomia bisericii locale, preotia universala, etc.), celelalte articole de crez si unele practici nu pot fi incadrate in nici un caz in specificul „baptist”.

In al doilea rind, teoria succesiunii neintrerupte, declara tot restul crestinatatii istorice drept o miscare „apostata”, lucru inadmisibil chiar si pentru cei mai infierbintati suporteri ai baptismului. A cauta sa identifici baptistii cu toti excentricii si „ciudatii” din istoria cultelor turbulente si a declara suvoiul crestinismului istoric drept „apostat”, inseamna a falsifica istoria si, in realitate, a face un deserviciu miscarii baptiste. Sustinuta mai ales la sfirsitului secolului XIX si la inceputul secolului XX, teoria succesiunii neintrerupte a fost astazi abandonata de aproape toata suflarea baptista.

2. Inrudirea anabaptista. O a doua teorie sustine ca baptistii se trag, direct sau indirect, din anabaptisti, aripa radicala a Reformei din secolul saisprezece. Din gruparea anabaptista au facut parte „fratii elvetieni”, huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simon). Teoria are o puternica confirmare in dovezile istorice. Desi n-au preluat in intregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales in ceea ce priveste pacifismul si non-rezistenta, depunerea juramintului, interdictia de a ocupa un oficiu public, si anumite detalii legate de natura intruparii), baptistii secolului saptesprezece au continuat cu siguranta teologia „bisericii credinciosilor care au primit botezul doar ca urmare a unei marturisiri personale de credinta in Isus Christos”, a „preotiei celor din banci” si a libertatii religiei scoase de sub controlul Statului si reasezata sub autoritatea unica a constiintei.

3. Separatistii din Anglia. Cea mai raspindita convingere a celor ce au studiat fenomenul religioas de-a lungul veacurilor este ca baptistii de astazi se trag din „separatistii englezi” exilati sub persecutie in Olanda, la Amsterdam. Acesti „puritani separatisti” ajunsesera la convingerea ca biserica Angliei este dincolo de posibilitatea unei intoarceri la credinta si practica crestina adevarata si ca este mai bine ca cei ce cred Biblia sa se separe de viata bisericii oficiale patronata de rege. In felul acsesta, miscarea baptista este definita peste tot ca o dorinta de „separare” a celor ce vor sa se intoarca la invatatura Noului Testament, de bisericile „traditionale”, anchilozate in forme si datini eclesiastice. Separarea s-a facut de obicei atunci cind, prin ierarhia ei locala, biserica „istorica” a refuzat apelul de intoarcere la Biblie si a emis acte normative care i-au declarat pe baptisti „eretici”.

Ironia este ca „separatistii baptisti” au aparut pe fondul unei alte „separari.” Anglia se separase de Biserica romano catolica pe vremea lui Henry VIII, cel care a a intrat in istorie prin faptul ca a avut sase neveste. Cind s-a despartit de prima dintre ele, caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divort. Scos din fire, Henry a poruncit Parlamentului sa taie legaturile care legau Biserica Angliei de papalitate (1543). Aceasta despartire a Bisericii Angliei de Biserica Romei trebuia sa fie doar o iesire de sub autoritate eclesiastica, nu si o renuntare la practica sau invatatura catolica. Henry al VIII-lea s-a autodeclarat „singurul suveran al Bisericii Angliei”, dar a incredintat conducerea administrativa a Bisericii Angliei in miinile arhiepiscopului de Canterbury. In furia sa anti-catolica, Henry a desfintat toate manastirile si a confiscat toate averile lor, ca si toate cladirile si ogoarele Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea si spiritualitatea crestinismului din Anglia nu s-au imbunatatit insa cu nimic, ci chiar au decazut. Dupa citeva incercari de reformare din interior, puritanii englezi, adepti ai unei intoarceri totale la spiritul si litera Noului Testament, au devenit „separatisti”.

PURITANII

„Am sa-i fac sa ma asculte sau am sa-i alung din tara!” Aceasta a fost amenintarea rostita de regele Iacob I al Angliei impotriva gruparii care tocmai ii ceruse sa „purifice” biserica nationala a Angliei de ramasitele de ceremonii si practici catolice fara suport in textul Bibliei.

Din cauza cererii lor, cei care i se adresasera regelui Iacob I aveau sa ramina cunoscuti in istorie drept „puritani”, oameni ce doreau bisericii o totala intoarcere la invatatura si practica Noului Testament, fara nici o toleranta pentru „traditii” si „invataturi” care sufocasera sau paginizasera Biserica de-a lungul istoriei.

Puritanii n-au fost un grup de „revolutionari” violenti si galagiosi, ci niste buni cetateni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriasi si invatati de frunte, unii chiar profesori la Universitatea din Cambridge. Patrunsi de convingeri crestine foarte adinci, acesti oameni s-au pronuntat impotriva valului de „crestinism formal” amestecat cu „viciile si placerile lumii” care inecase orice urma de adevarata spiritualitate.

„Maritata” cu Statul, pe principiul fantezist al celor „doua sabii”, biserica Angliei fusese fortata sa legifereze toate abuzurile regilor ei corupti si era neputincioasa acum sa stavileasca valul de decadere generala. Imoralitatea, betiile, intrigile si coruptia politica, toate erau tolerate la umbra unei biserici care pretindea ca are mandat divin sa ierte, sa absolve de vina si sa indreptateasca la tronul judecatii divine chiar si pe cel mai decazut cetatean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau viciile pagine, leganindu-se in iluzia falsa ca apartin crestinatatii. Pentru ca Statul era considerat garantul aplicarii vointei divine in societate, puritanii ii cereau lui Iacov I sa intervina.

In ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numarul unu. Li s-a imputat foarte repede ca erau niste crestini „ursuzi” si ascetici, care ar fi vrut ca toata lumea sa se calugareasca, iar Anglia sa se transforme intr-o uriasa manastire. In realitate, aceasta stigma istorica a fost o invinuire nedreapta. Puritanii nu au fost „dusmanii placerilor”, ci ai pacatului, iar adevarul este ca o foarte mare parte a „crestinismului” englez iubea pacatul si facea chiar bani foarte buni de pe urma lui.

Puritanii nu au fost impotriva placerii ca atare. Dimpotriva, viata lor de familie si de societate era plina de un vibrant simt al bucuriei in lucrurile simple si sanatoase. Iubeau muzica si artele, practicau vinatoarea, jocurile simple si intretineau „sezatori” la care discutiile atingeau un nivel academic foarte ridicat. Scrierile lor au ramas in literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani, John Milton, fac si astazi parte din bijuteriile mostenirii de litelatura de limba engleza („Paradisului pierdut” este probabil cea mai cunoscuta dintre ele).

Puritanii au fost aripa cea mai avansata a protestantilor din Anglia pe vremea Reformei din Europa.

Dupa domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care impartasea convingeri catolice, i-a persecutat feroce pe toti adeptii Reformei. Multi dintre ei s-au refugiat in Olanda (1608), iar altii au ajuns la Frankfurt pe Main, in Germania. Aici au inceput niste frictiuni intre protestantii reformei si puritanii separatisti. Exilatii englezi s-au impartit in adepti ai lui John Knox si sustinatori ai doctorului Richard Cox. Motivul discordiei l-a facut imbracamintea preoteasca. In aceasta privinta, puritanii inclinau sa-i dea dreptate lui |nox, discipol al ideilor lui Calvin si partizan al ideilor „fratilor elvetieni”, care proclamau abandonarea oricaror obiceiuri si traditii catolice fara un suport clar si categoric in textul Bibliei (obiceiul uniformelor preotesti a fost introdus in Biserica in preajma anului 500 d.Ch.)

Figura nr. 1 arata cum a „evoluat” amestecul de invataturi „nebiblice” in biserica catolica (multe preluate si de biserica ortodoxa). Pentru a acoperi si perioada contemporana am completat lista cu erezii catolice aparute si dupa vremea puritanilor si a Reformei.

A.D. 300 – Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 – Facerea semnului crucii
A.D. 375 – Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 – Instituirea „impartasaniei”
A.D. 431 – Maria este proclamata divina
A.D. 500 – Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii
A.D. 526 – Mirungerea
A.D. 593 – Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 – Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 – Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 – Bonifaciu III este proclamat cel dintii Papa
A.D. 709 – Sarutarea papucului papal
A.D. 786 – Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 – Folosirea „apei sfintite”
A.D. 995 – Canonizarea sfintilor morti
A.D. 998 – Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 – Celibatul preotilor
A.D. 1090 – Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 – Inchizitia
A.D. 1190 – Vinzarea indulgentelor
A.D. 1215 – Transubstantierea
A.D. 1229 – Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 – Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 – Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 – „Ave Maria” este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 – Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 – Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 – Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 – Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 – Infailibitatea Papala
A.D. 1930 – Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 – Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 – Maria proclamata ca Mama a Bisericii

(Loraine Boettner, Roman Catolicism (Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962. p.8-9).

In fata schimbarilor de doctrina si practica, pretentia Bisericii Catolice de a se autoproclama „pastratoarea adevarului apostolic” si „Roma neschimbatoare” ni se pare cel putin patata de ipocrizie. Intre „traditia apostolica” si „traditia bisericeasca” exista o diferenta la fel de mare ca aceea de la adevar la erezie.

Aderind la parerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servici de inchinaciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. In acest spirit, ei au renuntat la „rugaciunile scrise” (cartea de rugaciuni), la icoane si statui, si chiar la folosirea instrumentelor muzicale in serviciul de inchinaciune. Din cauza deosebirilor de vederi, unii dintre separatisti s-au despartit de ceilalti protestanti englezi, au adoptat o marturisire de credinta foarte asemanatoare cu acele ale anabaptistilor si menonitilor din Europa continentala si au primit in batjocora numele de „baptisti.” Persecutati si in tarile reformate, acesti oameni s-au imbarcat pe corabii si au plecat spre „lumea noua” (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani au traversat Atlanticul in perioada „marii migratii” (1630-1640).

Intentia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toti puritanii n-a reusit. Sustinuti de personalitati marcante ale vietii academice si politice ale vremii, ei au format adunari „separate” de bisericile oficiale si au impinzit insulele britanice. In urma Razbnoiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobindit chiar pentru o vreme controlul asupra guvernului. In aceste conditii, miscarea de emigrare s-a oprit.

Prin „restauratia” din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar saminta libertatii religioase si a „valorilor morale crestine” a incoltit peste alti citiva ani. Guvernul Angliei a fost convins sa accepte existenta „bisericilor separatistilor” si a aparut astfel pe scena societatii conceptul de „toleranta religioasa.” Libertatea religiei si libertatea constiintei au fost cele doua diamante sociale de mare pret pe care le-au daruit Americii cei ce au emigrat din Anglia.

CARE ESTE LEGATURA BAPTISTILOR CU BISERICA PRIMELOR SAISPREZECE SECOLE?

Asa cum am spus deja, baptistii nu trebuie sa se grabeasca sa condamne drept „apostate” biserici crestine istorice care au amestecat crezul scriptural autentic cu credinte si practici din sfera paginismului. O analiza a celor sapte biserici amintite in cartea Apocalipsei (socotite de exegeti drept ilustratii ale perioadelor istorice caracteristice prin care trece Biserica pina la revenirea lui Christos) ne va ajuta sa vedem ca Dumnezeu nu renunta chiar asa de usor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El (si cine este?!).

O simpla lectura a „crezurilor” bisericilor crestine de-a lungul veacurilor va dovedi foarte repede ca, in ceea ce priveste continutul biblic, ele sunt aproape la fel ca marturiile de credinta ale baptistilor de astazi. In loc sa le antagonizam, ar fi mult mai bine daca am vedea biserica baptista si bisericile istorice raspindind astazi concomitent cunostinta despre Christos in istorie.

Ar fi folositor sa remarcam ca nici Christos si nici apostolii nu ne-au lasat o invatatura clara despre limita peste care o Biserica trebuie considerata „apostata.” Nu stim cit de mult trebuie sa se rataceasca o grupare crestina de la idealurile si practica Noului Testament pentru ca sa fim indreptatiti sa nu o mai consideram „biserica”.

Credem ca orice Biserica unde este proclamata Evanghelia mintuitoare si iertarea prin singele ispasitor de la Calvar are in ea saminta strict necesara pentru dobindirea vietii dumnezeiesti prin nasterea din nou. Ca aceasta viata noua este uneori impovarata cu alte invataturi si practici discutabile (chiar regretabile) este o alta problema si ea nu neaga caracterul crestin al acelei „biserici.” Avem mult mai multe lucruri comune cu celelalte biserici crestine, decit au ele in comun cu ateismul, iudaismul, mahomedanismul, hinduismul sau comfucianismul. Suntem aliati, nu dusmani intr-un razboi spiritual in care ni s-a incredintat sa raspindim lumina, nu sa stingem „lampa care afuma” sau „mucul care inca mai fumega”.

In ce consta specificul credintei crestine baptiste?

In esenta convingerilor lor, baptistii isi trag seva din crestinismul istoric, cu ajustarile pe care le-a adus Reforma. Cu toate ca au fost influentati de curente teologice contemporane, baptistii si-au facut un titilu de cinste din a se numi „popor al cartii”, adoptind astfel Scriptura drept unica si absoluta sursa de autoritate in crez si practica. Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este „preotia universala a credinciosilor”, supranumit si „responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu.”

Figura nr.2 contine „carta celor patru libertati cardinale” ale „separatistilor”, deveniti baptisti prin etapa olandeza si prin sosirea lor pe meleagurile Americii.

Specificul credintei baptiste

Libertatea sufletului

Noi credem in preotia universala a tuturor credinciosilor, in libertatea si responsabilitatea oricarui om de a sta direct in fata lui Dumnezeu, fara impunerea unui anumit crez si fara interpunerea vreunui cleric sau guvern.

Libertatea Bibliei

Noi credem in autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem ca Biblia, sub directa autoritate a Domnului Isus Christos, este esentiala in viata fiecarui credincios si in viata Bisericii. Sustinem libertatea fiecarui crestin de a interpreta si aplica Biblia dupa calauzirea personala pe care o primeste din partea Duhului Sfint.

Libertatea bisericii

Noi credem in autonomia bisericii locale. Credem ca bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea Domnului Isus Christos, sa hotarasca cine poate fi primit in Biserica si cine sa fie cei care o conduc, sa hotarasca formele de inchinaciune si metodele de lucru, sa ordineze pe aceia pe care-i crede inzestrati de Duhul Sfint cu daruri pentru slujire si sa decida cind si cu cine sa colaboreze in activitatea largita a trupului spiritual al Bisericii lui Christos.

Libertatea religioasa

Noi credem in libertatea religioasa, libertatea pentru religie si in libertatea fata de religie. Orice om este liber sa imbratiseze si sa practice o anumita religie sau sa refuze orice forma de credinta religioasa. Suntem adeptii unei totale separari intre Biserica si Stat.

In ciuda asemanarilor cu protestantismul reformei, baptistii sunt astazi o miscare distincta si, istoric, separata. Una din cauzale pentru care baptistii s-au despartit de protestanti a fost refuzul de a-si insusi invatatura despre „magistratii bisericii”. In general, protestantii Reformei sunt avocati ai „bisericilor teritoriale”, suportate si protejate de Stat, incorporind sub disciplina lor intreaga populatie si aducindu-i pe noii nascuti intre membrii ei prin botezul copiilor. In contrast cu practicile protestante si in acord cu convingerile anabaptistilor si menonitilor, baptistii insista asupra faptului ca in Biserica nu se poate intra decit in mod voluntar, negind astfel valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra intregii populatii dintr-un anumit teritoriu si orice forma de constringere a constiintei care s-ar putea naste din unirea Bisericii cu Statul. Aceasta pozitie ii aseaza pe baptisti ca precursori si gruparii asa-numitelor biserici de „credinciosi” sau de „pocaiti”. In acelasi timp, aceasta pozitie a fost saminta din care s-au nascut toate formele moderne de civilizatie. Toate statele lumii civilizate nu mai au „biserici de Stat”, ci ingaduie cetatenilor sa-si manifeste dreptul la libera alegere a convingerilor in domeniul religiei. Desi are radacini lutherane, Germania nu este „lutherana, tot asa cum Italia si Franta nu mai sunt nici ele „catolice”, in sensul exclusivist al cuvintului.

Practici specifice crestinilor baptisti

B – botezul credintei personale

A – autonomia Bisericii locale

P – preotia universala a credinciosilor

T – transformarea vietii prin sfintirea Duhului

I – inspiratia literala a Bibliei

S – separarea totala a Bisericii de Stat

T – trimiterea Evangheliei pina la marginile lumii

De ce exista mai multe feluri de baptisti?

Chiar daca au atitea lucruri comune, multimea de biserici baptiste raspindite in mai toate tarile lumii civilizate cunoaste o mare varietate in specificul crezului si in manifestare. De fapt, dictonul caracteristic tuturor „formelor de asociere baptista” este: „Unitate in lucrurile esentiale legate de mintuire si diversitate in toate celelalte.”

Miscarea baptista contemporana poate fi impartita in trei curente majore; baptistii ecumenica, baptistii evanghelici conservatori si baptistii fundamentalisti. Cele mai mari dispute din sinul miscarii baptiste nu sunt produse de dispute intre Arminieni si Calvinisti sau intre misionaristi si nemisionaristi (ca in vremurile trecute), ci intre cei care imbratiseaza in mod diferit chiar principiile fundamentale ale miscarii: limitele implicarii in activitatile politico-sociale si relatiile cu celelalte grupari din marea familie a crestinismului istoric.

1. Baptistii ecumenici tolereaza un mare spectru de convingeri, mergind de la cele mai conservative pina la cele mai liberale. Ei accepta „membralitatea deschisa” (fara frecventarea consecventa a serviciilor divine), manifesta un interes deosebit pentru pace si pentru respectarea drepturilor omului in tarile lumii, au tendinta de a fi mai degraba liberali in probleme legate de moralitate si de ordine sociala si, asa cum le arata si numele, sunt foarte militanti pentru unirea tuturor bisericilor crestine din lume si a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasa in miscarea „ecumenica.”

2. Baptistii evanghelici conservatori sunt de departe grupul cel mai numeros si activeaza sub un cadru de referinta teologic conservator, proclamind imperativul unui inalt standard de moralitate, atit individual, cit si in sfera publica. In problematica sociala, ei sunt aliati fortelor conservatoare care pun accent pe responsabilitatea individului in fata societatii si pe valorile muncii, cinstei si harniciei. Cu toate ca multe astfel de biserici coopereaza in plan local sau international cu alte biserici cu convingeri asemanatoare, baptistii evanghelici se pronunta impotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunta drept o periculoasa forma de compromitere a adevarului crestin.

3. Baptistii fundamentalisti, militeaza activ impotriva teologiei liberale, au tendinta de a fi dispensationalisti si premilenisti in teologie, adopta un standard inalt de moralitate, si sunt gata sa duca spiritul „separatist” la extrem, trecind de la separarea de Stat la o anumita nuanta de „separare fata de societate”. Ei au vederi profund conservatoare in sfera activitatii publice si nu sunt gata de colaborare decit cu alte biserici fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. In cazul din urma insa, fundamentalistii rup orice fel de cooperare in clipa in care simt ca o astfel de biserica intretine legaturi si cu biserici considerate liberale.

Baptistii aflati in cea de a doua si cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe lucrarea misionara, atit in tara de bastina, cit si peste hotare.

Bineinteles ca exista biserici baptiste care se incadreaza undeva intre gruparea evanghelica si gruparea fundamentalista. Totusi, majoritatea bisericilor baptiste din lume se incadreaza distinct intr-una din cele trei categorii mentionate.

(Informatiile din acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists in America, editat de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3)

Tendinte contemporane

Paradoxal, cea mai mare amenintare la adresa identitatii distincte a baptistilor nu vine nici de la miscarea ecumenica si nici din cauza persecutiei din partea bisericilor nationale majoritare (cu exceptia bisericilor baptiste aflate in fostele tari comuniste, unde, in democratiile imature, bisericile „istorice” cauta sa-si recapete statutul de „biserica nationala”, cu statut privilegiat si cu pretentii de protectie si suport din partea Statului).

In tarile democratice si pluraliste, „pericolul” care-i paste pe baptisti este acela ca incep sa nu se mai deosebeasca de alte biserici evanghelice conservatoare. si iata de ce:

Siminta pusa de „Reforma” si de „separatistii” secolului XVII a incoltit in secolele care au urmat si a dus la aparitia unor biserici profund „evanghelice in crez si in manifestare”. Din dorinta de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunitatii si a lumii, pe alocuri, biserici baptiste au inceput sa scoata din numirea lor oficiala numele de „baptista”.

In conditiile unei extraordinare mobilitati sociale, populatia secolului XX, tinde sa creieze un „sat global”, in care multe din distinctiile traditionale, daca nu vor dispare cu desavirsire, cel putin se vor estompa, pierzindu-si din semnificatia initiala. Marele numar de crestini care au iesit din structurile bisericilor istorice caracteristice mai mult „evului mediu”, decit veacului modern, formeaza in acest secol informatic, biserici „ale comunitatii”, in care Biblia este studiata si respectata cu aceiasi ardoare care a caracterizat crestinismul primelor secole. Tradusa in majoritatea limbilor de circulatie, Biblia nu mai este astazi apanajul exclusiv al „clericilor”, ci a iesit din nou in arena publica, adunind in jurul ei o noua generatie in „poporul cartii”.

Gustul gloriei

Gustul gloriei
Pentru ortodocsi, inchinarea este raiul pe pamant.
de Paul Meyendorff

Se spune ca in 987, Printul Vladimir al Kievului trimisese emisari in diferite tari, pentru a afla despre religia si modul de inchinare ale locuitorilor acestora. El era in cautarea unei credinte care sa se potriveasca poporului sau.

Emisarii au ajuns intai la bulgarii de pe Volga. Conform emisarilor, acesti musulmani erau dizgratiati, tristi, nefericiti si aveau un „miros teribil.” La germani (crestinii vestici), ambasadorii nu au vazut „glorie.” In Constantinopol, acesti emisari au fost dusi la catedrala Hagia Sophia. Raportul lor suna astfel:
„Nu mai stiam daca ne aflam in rai sau pe pamant. Pentru ca pe pamant nu exista asemenea splendoare sau frumusete, aflandu-ne in lipsa de cuvinte in incercarea de a o descrie. Stim doar ca Dumnezeu locuieste acolo, printre oameni, slujba lor fiind mult mai curata decat a altor natiuni. Nu putem uita cu nici un chip acea frumusete.”
Printul Vladimir a fost convins, iar supusii sai au acceptat crestinatatea greaca si au fost botezati.

Desi legendara, aceasta insemnare aflata in Cronica Primara Rusa, ne comunica faptul ca rusii au fost convertiti nu de argumentele teologice, ci de splendoarea pura a inchinarii bizantine.

Aceasta traditie liturgica, urmata chiar si in cele mai indepartate parohii, defineste ortodoxia mai bine decat orice altceva. Simpla prezenta la o slujba ortodoxa a unui neortodox, il va ajuta sa inteleaga acest adevar.

Ritualul inchinarii

Atunci cand un vizitator vestic are un prim contact cu o biserica ortodoxa, este impresionat de cladire in primul rand. Icoane cu sfinti si scene biblice acopera peretii si tavanul, uneori chiar in intregime. Un panou acoperit cu icoane, numit iconostas, separa sanctuarul(unde se afla altarul) de naos(unde se aduna congregatia).

Deasupra naosului se inalta spre cer o cupola mare, centrala, de unde o imagine austera a Pantocratorului (de la grecescul „Atotputernic” – Hristos asezat pe tronul Sau de glorie) contempla adunarea de enoriasi. Imagini cu Hristos si cu Theotokos (Maria, „Nascatoare de Dumnezeu,”) flancheaza usile centrale ale iconostasului.

Imaginile sunt mari, proeminente, reliefante, formale si fara nici o urma de sentimentalitate. Rolul lor este de a-ti transmite ca te afli in prezenta Dumnezeului viu, impreuna cu sfintii si cu cei drepti din fiecare epoca. Inainte ca un simplu cuvant sa fie rostit, intreaga congregatie de credinciosi canta impreuna „Sfant, Sfant, Sfant …” (Ap.4:8), ca intr-o imagine in oglinda a adunarii credinciosilor din cer.

Pe masura ce slujba incepe, vizitatorul este dus intr-o lume noua si nefamiliara. Mirosul de tamaie umple biserica. Usile centrale ale iconostasului se deschid, iar preotii imbracati in vestminte stralucitoare, intoneaza binecuvantarea de deschidere. Diaconii incanteaza pomelnicul de deschidere, iar corul insotit de popor raspunde, Kyrie eleison („Doamne miluieste”). Mare parte a slujbei este intonata sau cantata.

La fiecare cerere poporul face semnul crucii si se inchina, aducand astfel inchinarea lor, atat fizic, cat si in gandire. Ei stau in picioare pe toata durata slujbei, in general bisericile ortodoxe neavand banci.

Clericii se misca inauntru si in afara sanctuarului, in ceea ce pare a fi un ritual bine stabilit. Paracliserii sunt ocupati cu lumanarile. Cantaretii parcurg prin cantari numeroasele carti de imnuri. Credinciosii se misca dintr-o parte in alta, punand lumanari la locurile din fata icoanelor.

Toate acestea par a fi complicate si haotice, dar pentru enoriasi totul este normal. Fiecare isi cunoaste rolul sau in adunare.

Vizitatorul este impresionat totodata, atat de imnuri, cat si de rugaciuni. Unele sunt intonate cu glas tare pentru ca toti sa le poata auzi, altele sunt recitate aproape in soapta. Crestinii din apus, care sunt obisnuiti cu rugaciuni scurte, simple si directe, sunt deseori surprinsi de limbajul elaborat, inflorit si plin de poezie al liturghiei bizantine. Aceste texte, majoritatea compuse intre secolele IV si XI, reprezinta cele mai mari realizari ale culturii crestine grecesti medievale.

Rugaciunile si imnurile sunt bazate in mare parte pe texte din Scriptura. De exemplu, rugaciunea euharistica compusa de sfantul Vasile cel Mare, contine doar in prefata, cel putin 44 de citate biblice.

„Vie Imparatia Ta”

Cu mult inainte de aparitia cartilor tiparite, de universitati sau seminarii, aceasta liturghie a educat si format pe credinciosi. Scriptura este citita si deslusita, imnurile transmit invatatura bisericii, iar icoanele intaresc aceasta invatatura. Un taran din Muntii Carpati ai Ucrainei, care nu a auzit probabil niciodata de Consiliul de la Calcedon (451), care a afirmat cele doua naturi ale lui Hristos, stie pe de rost un imn ortodox care sa parafrazeze decretele acestui consiliu.

Aceasta traditie liturgica s-a dezvoltat continuu de-a lungul vremii, inchinarea ortodoxa cautand sa ofere celor credinciosi o viziune si experienta unica. Ortodocsii cred ca prin Duhul Sfant, Hristos coboara ca sa ne dea Cuvantul, trupul si sangele Sau. In acelasi timp, noi suntem dusi acolo unde este El, astfel incat, de fiecare data cand biserica se aduna la inchinare, sa simtim gustul imparatiei.

Paul Meyendorff este profesor de teologie liturgica la Seminarul teologic ortodox Sfantul Vladimir (St. Vladimir’s Orthodox Theological Seminary), din Crestwood, New York.

Atins de un inger.
Aceasta icoana a inaltarii lui Hristos transmite parerea generala a ortodocsilor, care afirma ca ei se inchina in prezenta lui Hristos, a ingerilor si a intregii adunari din ceruri.

ISTORIA BAPTISTILOR DIN ROMANIA – Daniel Branzei

ISTORIA BAPTISTILOR DIN ROMANIA

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Cum de au ajuns unii baptisti in Romania prin … Rusia ?

La 4 Decembrie 1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o „invitatie” prin care chema locuitorii din tarile Europei centrale sa se aseze in teritoriile stepelor rusesti aflate intre riul Volga si Marea Neagra. Aceasta „invitatie” a fost rezultatul dorintei tarinei de a-si civiliza supusii si, prin influenta europeana, de a initia un transfer de inventivitate si harnicie prin plantarea de „colonisti.” tarina stia ca „invitatia” ei va fi primita cu entuziasm de gruparile „separatistilor” reformati. Numirea de „separatisti” vine de la atitudinea pe care o aveau acesti reformati fata de Biserica protestanta integrata in structurile statale.

De cine s-au separat „separatistii”?

Miscarea separatista a fost o scindare a unor crestini de „reformatii” protestanti care, separindu-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au rupt de puterea politica a vremii, ci au pus in locul imperiului catolic alte micii „imperii ale exclusivismului protestant.” Din secolul IV si pina in timpul Reformei (sec. XV), Statul si Biserica au avut structuri intrepatrunse. Dupa 325 d.Ch., imparatul roman Constantin cel Mare a dat religiei crestine un statut preferential, iar episcopii s-au grabit sa „inventeze” dogma „celor doua sabii”, in care puterea politica primea, alaturi de puterea Bisericeasca statut de autoritate divina.

Ce este aceasta doctrina a „celor doua sabii”?

Doctrina „celor doua sabii” a fost o stratagema a lui Constantin cel Mare, prin care puterea imperiala a primit pe nedrept calificativul de „divina.” Intreaga „smecherie” a fost rasplata pe care Biserica crestina a fost fortata sa i-o dea lui Constantin cel Mare pentru instaurarea unui climat de libertate pentru crestini. Doctrina „celor doua sabii” a fost „fundamentata” pe textul din Luca 22:36, in care Petru ii spune Domnului Isus: „Iata aici doua sabii”, iar Domnul Isus ii raspunde: „Destul.” In „interpretarea” (daca o putem numi asa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredintat lui Petru dublul caracter al autoritatii sociale: „sabia politica”, garantoare a disciplinarii temporale in Stat si „sabia eclesiastica”, garantoarea disciplinarii eterne in Biserica.

In secolele care s-au succedat dupa decretul lui Constantin cel Mare, intre Biserica si Stat au existat adevarate „dueluri”, in care cele doua sabii s-au luptat din rasputeri pentru suprematie. Cei ce cunosc istoria stiu ca, desi pe vremea aceea, in Europa, papii incoronau capetele regale, la incoronarea sa, Napoleon a luat, spre stupoarea generala, cununa imparateasca din mina papei si si-a asezat-o el singur pe cap. Prin gestul sau, Napoleon spunea simbolic ca Franta nu va accepta sa stea sub tutela politica a Romei.

In ce a constat greseala reformatorilor protestanti?

Protestantii Reformei s-au ridicat impotriva „ereziilor doctrinare” practicate de Biserica romano catolica. Din pacate insa, ei nu au mers pina la capat cu revenirea la invataturile biblice. Cind s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni, Luther, Z[ingli, Calvin si |nox, au scos casele nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiti de clarviziune biblica si presati de realitatile politice, au „schimbat un rau cu un altul” si, nascind alte structuri eclesiastice, s-au aliat iarasi cu Statul. In virtutea aceleiasi „dogme a celor doua sabii”, teritoriile reformate au devenit la fel de exclusiviste ca si domeniile afiliate inca Romei. Credinciosi principiului ca „preferintele seniorului” determina religia obligatorie in teritoriu, reformatii protestanti au inceput sa-i prigoneasca pe catolici cu aceiasi rivna cu care catolicii ii prigoneau pe protestanti. Aceste persecutii reciproce au dat nastere unor mari miscari de populatie. Catolicii fugeau in teritorii „catolice”, in timp ce „reformatii” se adunau de peste tot in teritoriile „reformate.” Cei mai nefericiti dintre toti au fost insa reformatii „separatisti.”

Cine au fost acesti „reformati separatisti”?

Acestia erau cei care, prin citirea Bibliei, si-au dat seama ca intre sistemul „lumii” si Biserica lui Christos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizati de decadenta Romei catolice, dar si ingrijorati de compromisurile pe care Luther si Z[ingli incepusera sa le faca pentru justificarea „razboaielor sfinte”, acesti credinciosi „evanghelici” numiti pe alocuri „frati moravieni”, „frati elvetieni”, iar prin alte parti „anabaptisti” (de la practica rebotezarii adultilor care se converteau) au refuzat categoric orice forma de asociere cu puterea politica a vremii.

In sens absolut, desi au aparut in aceiasi perioada istorica, acesti anabaptisti nu au fost parte din miscarea Reformata protestanta. Ei au devenit „separatisti”, indraznind sa intrevada o societate in care Statul si Biserica aveau sa devina doua entitati total diferite in structura si destin. Doctrina fundamentala a anabaptistilor a schimbat aberatia „celor doua sabii” cu doctrina „separarii” dintre Stat si Biserica.

Pentru ca „separatisti” au protestat fata de greselile „protestantilor”, ei au primit numirea de „neo-protestanti.”

Menonitii

Aceasta ramura a „anabaptistilor” este cea mai veche comunitate din rindurile Bisericii Libere Protestante si a miscarilor de „trezire”. Ea a fost fondata de Menno Simon (1496-1561), care, dupa ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism in 1536. Acesta a fost persecutat dupa ce a incercat sa formeze „imparatia sfintilor” in Munster. A organizat comunitati in Olanda si in tarile vecine (specificul cultural si portul specific este pastrat si astazi), dupa principiul adunarilor locale, conduse de „presbiteri”, fara alte organizarii eclesiastice. „Menonitii”, urmind reformatorii radicali, resping botezul copiilor si prezenta reala a lui Christos in elementele Cinei Domnului, cer independenta puterii bisericesti de cea seculara, refuza serviciul militar, juramintul si magistratura, sustin ca Biserica trebuie sa includa numai crestini angajati in slujba Evangheliei. Practica botezul la virsta adulta, savirsesc Cina (de trei ori pe an), duc o viata spirituala profunda, care include citirea Bibliei, rugaciunea in familie si caritatea. Prima Conferinta mondiala a menonitilor s-a tinut la Basel in anul 1925 (1.250.100 de membri). Multi menoniti au emigrat ën America si s-au stabilit ën tinuturile lui Penn (Pennsilvania de astazi). Astazi exista menoniti ën mai toate statele Americii. Ei traiesc ën comunitati strinse si sunt renumiti pentru „operele de caritate” pe care le fac.

Ce i-a atras pe „reformatorii separatisti” in Rusia?

Persecutati si uriti de moarte atit pe domeniile catolice, cit si pe cele „protestante”, anabaptistii au primit cu bucurie „Invitatia” tarinei Ecaterina a II-a, ea insasi descendenta dintr-o vita nobila germana, de a se stabili in stepele ruse dintre Volga si Marea Neagra. In doar citiva ani, un numar de peste 68.000 de colonisti germani, majoritatea lor „menoniti”, s-a indreptata spre sudul Rusiei. „Invitatia” a foat urmata pe 22 Iulie 1763 de un alt document semnat de tarina Caterina si care garanta conditii avantajoase pentru „colonisti”:

1. O totala libertate religioasa.
2. Nici un fel de taxe sau obligatii financiare fata de guvernul rus; nici un fel de obligatii ordinare sau extraordinare fata de statul rus.
3. Nici un fel de obligativitate de a servi in armata sau in alte servicii fata de Stat.
4. Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea ca este vorba doar de o proprietate colectiva, nu particulara.
5. Pamintul primit in proprietate nu putea fi instrainat fara stirea autoritatilor ruse.
6. Colonistilor li s-a dat dreptul sa cumpere orice alta proprietate aditionala, ca cetateni particulari, care era inscrisa in evidente ca proprietate particulara.

Cei mai multi „separatisti” care au dat navala si au raspuns „Invitatiei” tarinei au fost din landurile germane. Mii si mii de „anabaptisti” au luat drumul Rusiei. Cind guvernul german a revocat in anul 1789 o scutire de serviciu militar acordata precedent menonitilor (o ramura a anabaptistilor) alte mii de germani au plecat si ei in Rusia. Traind in comunitati „inchise”, pastrindu-si limba germana si cultura „de acasa”, colonistii au prosperat material si au crescut numeric. Erau fara egal in cultivarea griului, multi devenind mari fermieri si proprietari de mori pentru macinarea griului. (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 20-22)

Primii colonisti s-au asezat la Nipru, in guvernamintul Ecaterinoslav. In anul 1865 existau deja 213 colonii germane in spatiul larg cuprins intre Basarabia si Caucaz.

Prosperitatea materiala nu a fost insotita insa si de o prosperitate spirituala. Fara o asistenta pastorala corespunzatoare, viata bisericeasca a degenerat in formalism si in repetate fragmentari. si anabaptistii si menonitii isi pierdusera fervoarea evanghelica. Pe la mijlocul secolului XIX a inceput iarasi printre ei o miscare de trezire spirituala. Etnicii germani au inceput sa se adune prin case pentru grupe de studiu biblic si rugaciune („stunden”). Curind, ei si-au dat seama ca au nevoie de raspunsuri la multe intrebari si au cautat sa ia legatura cu oameni cu pregatire teologica. Unul din cei contactati a fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase in 1834 cea dintii biserica baptista din Germania si era pasionat de formarea unor noi lucratori cu Evanghelia. (Nascut in Germania la data de 26 Ianuarie 1800, acest Onken a crescut apoi in Anglia si in Scotia. In 1823 s-a intors in Germania si a fondat Societatea scolii Duminicale in Hamburg. A devenit baptist in 1834. Cu suport financiar din partea Organizatie Misionare Baptiste Americane, el a infiintat grupari baptiste in Germania si Danemarca. Tot prin eforturile si calatoriile lui au fost infiintate biserici baptiste in Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Elvetia, Belgia, Olanda, Polonia si Rusia. A murit in Zurich, Elvetia pe 2 ianuarie 1884)

Pentru ca nu se putea deplasa personal in Rusia, Onken a inceput un dialog cu germanii din Rusia prin corespondenta. Unii din miscarea „sundista” si-au dat seama ca, in general, ei sunt de acord cu toate principiile si invataturile lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat doar acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personala despre credinta crestina. Rezultatul a fost ca pe 23 Septembrie 1860 primii candidati din rindul colonistilor au primit botezul. Invatatura despre botezul adultilor a prins mai cu seama in comunitatile menonite si a dus la formarea unor grupari noi, numite „bisericile fratilor menoniti.” Bucurosi de rezultatul studiilor trimise prin corespondenta, baptistii germani l-au trimis sa viziteze Rusia pe unul din pastorii lor: August Liebig. Primit bine de cei botezati, el a fost insa arestat si aruncat in inchisoare de restul comunitatii anabaptiste germane. Fara sa tina seama de primejdia scoasa in evidenta de arestarea lui Liebig, Onken insusi s-a suit in tren si a venit in Rusia in anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un foarte mare numar de botezuri, a dus la instalarea unui misionar, Pritzkau, ca pastor local si la ordinarea unui numar mare de diaconi. In timpul vizitei sale, Onken l-a ordinat si pe Abraham Unger ca pastor al Bisericii Fratilor Menoniti din Einlage. Miscarea baptista a crescut rapid, astfel ca, in ciuda tuturor eforturilor de a o suprima, in doar saptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor Baptiste din Rusia numara peste 12.000 de membrii.

Cum au ajuns baptistii germani din Rusia in Romania?

Fervoarea evanghelistica a baptistilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din doua directii distincte: din partea colonistilor si din partea autoritatilor ruse.

Colonistii n-au privit cu ochi buni marirea numarului acelora care „tulburau” viata comunitatii, cu pretentiile lor de chemare la „sfintire.” Crestinismul coloniilor devenise mai mult o fateta a patriotismului lor german. Inconjurati asemenea unei insule de o imensa populatie de slavi ortodocsi, germanii era multumiti cu forma religioasa, dar deranjati de „excesele” de evlavie ale baptistilor.

Pe de alta parte, autoritatile ruse au fost puse in fata inevitabilului. Populatia majoritara resimtea dureros faptul ca „strainii” o duceau mult mai bine din punct de vedere economic si se bucurau de privilegiile scutirii de obligatii si plati fata de Stat. Ocazia declansarii conflictului a venit tocmai din partea „baptistilor.” In rivna lor misionara, germanii baptisti au predicat evanghelia si rusilor. Cei convinsi de Evanghelie au inceput sa ceara sa fie si ei botezati, lucru categoric interzis de lege si de aranjamentele dintre Guvernul rus si colonistii germani. Cu toate ca germanii baptisti n-au vrut sa boteze credinciosi rusi, doi dintre ei, Elim Zseibel si Trifon Chlystun, s-au strecurat in sirul candidatilor germani la botez si au fost si ei cufundati in apa de pastorul Abraham Unger. Dupa aceea, rusii botezati au inceput sa raspindeasca Evanghelia si sa boteze alti rusi care treceau in masa la credinta baptista. Nu este de mirare ca la auzul „noutatilor” Biserica Ortodoxa Rusa a trecut pe rind intii la mirare, iar apoi la minie. Ca represalii, in anul 1871 guvernul rus a anulat toate privilegiile garantate prin „Invitatia” si edictul dat de tarina Caterina a II-a. Dupa o suta de ani de privilegii, germanii se vedeau astfel siliti sa traiasca sub aceleasi legi si obligatii ca toti ceilalti cetateni ai Rusiei. De fapt, lipsiti de protectia legilor, germanii au dus-o chiar mai rau decit rusii, ajungind tinta abuzurilor de tot felul. Li s-a interzis sa mai aiba scoli in limba germana, iar pe alocuri au fost chiar fortati sa-si ia nume rusesti.

Sub presiunea evenimentelor, multi colonisti germani au intrat in Moldova si in Romania. Pina si astazi, multe din adunarile baptiste romine isi pot trasa inceputurile in activitatea baptistilor germani veniti in Romania din Rusia.

Prin anul 1924, dupa ce comunistii rusi interzisesera „orice propaganda straina” pe teritoriul sovietic, Asociatia Baptistilor Germani din America suporta material anual cu suma de 4.116 dolari pe cei 12 misionari germani activi in Romania (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 309).

Majoritatea germanilor din Rusia au preferat insa sa treaca „discret” prin Europa si sa plece in America. Persecutati in trecut in Germania si acum in Rusia, ei n-au avut de ales decit varianta stramutarii in Lumea Noua.

„Invitatia” tarinei a avut totusi, macar in parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare ale „separatistilor” germani mai sunt si astazi vizibile in Crimeia si, pe alocuri, in teritoriile de la nordul Marii Negre.

Multe din comunitatile colonistilor germani din America isi cauta si astazi radacinile in teritoriile asezate altadata intre riul Volga si Marea Neagra. Nu intimplator, o societate menonita misionara din Berlin, Ohio, are o baza de activitate in Patrauti, judetul Suceava si si-a extins activitatile in teritorii care sunt astazi incorporate in Moldova de dincolo de Prut si in Ucraina.

??

CITI BAPTISTI SUNT IN ROMANIA?

Inceputurile miscarii baptiste in Romania pot fi trasate incepind cu anul 1856 pentru populatia de etnie germana si cu anul 1875 pentru populatia de etnie maghiara si romina. In anul 1991, numarul baptistilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din Romania era:

1. Uniunea Bisericilor Baptiste 100.000 1.423 de biserici (infintata 1919)

2. Bisericil Maghiare 9.043 99 de biserici.

Cu „apartinatorii” (copiii) din familiilr lor, totalul baptistilor de se apropie de 200.000.

Totalul neoprotestantilor evanghelici din Rominia incorporeaza inca aproximativ 300.000 de pentecostali (600.000 cu apartinatori) si 60.000 de Crestini dupa Evanghelie (100.000 cu apartinatori), citeva zeci de mii de Adventisti si unele fractiuni din cei peste 1.000.000 de membrii ai Oastei Domnului.

Cum au ajuns baptistii in Romania?

Inceputurile si evolutia miscarii crestine baptiste din Romania sunt dificil de trasat deoarece avem de a face cu evenimente petrecute in trei grupuri etnice: germani, maghiari si romini. Primele convertiri la credinta baptista s-au petrecut in regiuni diferite ale tarii, aflate sub diferite jurisdictii politice, unite abia in anul 1919, cind s-a format Romania Mare, prin alipirea Transilvaniei la tara mama.

Cum a inceput lucrarea printre germanii din Bucuresti?

Primul baptist german despre care stim a fost Carl Scharschmidt, un timplar care s-a stabilit in anul 1856 in Bucuresti. Dupa numai 7 ani, in 1863, August Liebig, pastor baptist german exilat din nordul Marii Negre, a fondat in in centrul Bucurestiului prima biserica baptista germana pe strada Popa Rusu nr. 22. Cladirea acestei Biserici exista si astaxi, in ea adapostindu-se acum o foarte energica biserica baptista romina.

Alti baptisti germani exilati din Ucraina in 1864 au format in anul 1864 o biserica baptista germana la Cataloi, in Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdictie turceasca.

Un al treilea centru al baptistilor germani a fost la Tarutino, in Basarabia (astazi in Ucraina). Aceasta biserica a fost fondata ca misiune in 1875 si si-a capatat statutul de biserica independenta in anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germana din Tarutino a infiintat si sponsorat multe puncte misionare. In prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece biserici in Basarabia, dar totalul credinciosilor nu depasea cifra de o mie. Din cauza puternicei emigratii, germanii din multe parti ale Romaniei si-au parasit locurile si fie ca s-au repatriat in Germania, fie ca au emigrat in America. Lucrarea baptista printre etnicii germani este astazi aproape inexistenta.

Cum a inceput lucrarea printre unguri si romani?

O alta patrundere a baptistilor in Romania s-a produs din directia Ungariei inspre Transilvania si Banat. Un colportor (impartitor de carti si tractate crestine), Anton Novac, a dat peste un grup de reformati maghiari dornici sa studieze mai serios Biblia. In anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta, i-a botezat si a format prima biserica baptista maghiara din Translivania la Salonta Mare. Printre cei opt care s-au botezat era si Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, si la unguri si la romini.

Transilvania gazduieste astazi (1997) de departe cel mai mare numar de credinciosi baptisti, majoritatea grupati in teritoriile de la granita vestica a Rominiei. Biserica baptista maghiara din Oradea are 1.100 de membrii, in timp ce Biserica Baptista Romina Emanuel din acelasi oras are 3.000 de membrii (fiind cea mai mare biserica baptista din Europa continentala, cu exceptia Rusiei). Afiliate Bisericii Emanuel din Oradea sunt astazi Institutul Biblic Emanuel, un liceu crestin si un orfelinat.

Patrunderea baptistilor in „fostul regat” al Romaniei s-a produs, prin comparatie cu celelalte doua amintite mai sus, mult mai tirziu. In ciuda opozitiei feroce a Bisericii Ortodoxe, prima biserica baptista din Muntenia a fost infiintata in anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-1954), un romin care a facut studii teologice la Hamburg in Germania, si care s-a alaturat la intoarcerea in tara Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a inceput o lucrare de misiune printre romini in anul 1912.

Dupa unirea Transilvaniei (1918) cu Rominia, toti baptistii din Romania s-au unit in 1919, formind „Uniunea Bisericilor Baptiste din Rominia.” Fiecare grup etnic avea insa propriile lui interese, ceea ce facea foarte dificila lucrarea de colaborare. Germanii aveau propriile lor asociatii, iar in 1929 maghiarii din Transilvania si rusii/ucrainenii din Basarabia si-au facut si ei propriile lor asociatii.

Incepind chiar cu anul constituirii in Uniune, 1919, rominii baptisti au inceput sa editeze o mica revista. In anul 1921 au deschis primul Seminar in Transilvania, la Buteni. In anul urmator, Seminarul a fost mutat din motive strategice la Bucuresti.

Ca rezultat al Conferintei de la Londra, Asociatia „Southern Baptist” din America si-a asumat responsabilitatea de a sustine lucrarea de evanghelizare din Romania. In anul 1923, organizatia a trimis primul ei misionar in Rominia. Cu un an inainte, Southern Baptist Asociation cumparase un teren in Bucuresti pentru cladirea Seminarului. In anul 1929 pe linga cursurile pentru pastori, Southern Baptist a deschis si cursurile scolii Misionare pentru femei.

Ajutati de zelul lor evanghelistic, baptistii romini au continuat sa se raspindeasca foarte repede, ajungind sa numere 45.000 in 1930.

Care au fost caracteristicile baptistilor romani?

Pe linga aprinsul lor zel misionar, baptistii romini au urmat codul „puritan” de vietuire, evitind cu desavirsire tutunul si alcoolul, interzicind purtarea de podoabe si respectind cu strictete Duminica drept zi „a Domnului.”

Relatiile cu Statul Romin au fost in rastimpuri foarte dificile, mai ales in anul 1928, iar apoi intre anii 1937 si 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, intre Decembrie 1938 si Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din Rominia au fost oficial inchise.

Dupa caderea regimului fascist in anul 1944, baptistii au primit recunoasterea legala si au folosit la maxim libertatea nou dobindita. Clasele Seminarului au fost intesate cu o noua generatie de lucratori, iar Uniunea a scos revista ei lunara: „Indrumatorul Crestin Baptist.”

Incepind cu anul 1955 insa, regimul comunist ateu a declansat o campanie de restringere a drepturilor religioase. Baptistii, alaturi de majoritatea celorlalte miscari evanghelice din Romania au fost supusi unui climat dur de persecutie: credinciosii au fost retrogradati si dati afara din servicii, li s-au inchis o serie de biserici, pastorii au fost amenintati, arestati si haituiti, unora li s-a ridicat „carnetul” necesar pentru recunoasterea ca lucrator crestin legal, au fost desfintate sau mult limitate scolile duminicale pentru copii si tineret, listele candidatilor la botez au trebuit sa fie aprobate in prealabil de reprezentantii Statului, conducatorii Cultului au fost transformati in „marionete” pentru parafarea constringerilor dictate de mult temutul Departament al Cultelor. Sub toate aceste privatiuni si persecutii, activitatea credinciosilor baptisti a continuat. Lucrarea din interiorul tarii a fost sustinuta material cu carti tiparite in Occident si cu emisiuni de Radio produse de unii din liderii baptisti romini exilati peste hotarele tarii.

Dupa rasturnarea regimului comunist in 1989, baptistii romini si-au recistigat libertatea de actiune. In ciuda conditiilor economice foarte grele, baptistii romini sunt angajati in lucrari cu un caracter misionar foarte pronuntat. Desi Biserica Ortodoxa a incercat sa-si impuna iarasi statutul de Biserica nationala si sa-i priveze de drepturi pe reprezentantii celorlalte biserici crestine din Rominia, in cei opt ani scursi de la Revolutia din 1989, baptistii romini au patruns cu curaj in invatamintul scolar si in programele de radio si televiziune. Pentru a se apara impotriva abuzurilor Bisericii majoritare Ortodoxe, baptistii i-au chemat pe reprezentantii celorlalalte culte evanghelice sa formeze un front comun constituind „Alianta Evanghelica Romina.” Primul ei presedinte a fost Paul Negrut, predicator baptist la Biserica Emanuel din Oradea.

Ce doresc baptistii din Romania?

A vorbi despre drepturile baptistilor intr-o tara predominant ortodoxa suna pentru unii la fel de paradoxal ca a vorbi despre drepturile luteranilor reformati in Italia catolica. Realitatea nu trebuie insa privita sub acest unghi de vedere. Rominia nu mai trebuie sa fie o tara in care o anumita „religie” sa fie declarata „nationala.” Democratia contemporana nu permite „monopolul” nimanui asupra „sufletelor” oamenilor. Epoca totalitarismului, de orice soi ar fi el, trebuie sa dispara. Oriunde au ajuns, batistii au incurajat instalarea unui climat democratic si tolerant care sa respecte libertatea de constiinta. Multe din personalitatile politice baptiste au contribuit masiv la formarea si intretinerea climatului de libertate specific Americii. Citiva presedinti ai Americii au fost membrii ai Bisericilor baptiste. Este edificator sa aratam ca, in lume, nu exista tari baptiste (asa cum exista de exemplu tari catolice, tari ortodoxe, tari luterane, tari anglicane, etc.) Acolo unde au trait, baptistii au creiat o atmosfera propice exprimarii specificului individual.

Incadrati cu totul in suvoiul crestinismului istoric, cu o viata spirituala ale carei articole de credinta sunt ancorate in substanta tuturor crezurilor crestine stabilite in Consiliile tinute de-alungul istoriei, baptistii isi aduc si ei aportul la mintuirea copiilor lui Dumnezeu din Rominia. Prezenta lor, departe de a fi dusmanoasa sau amenintatoare, trebuie privita ca o contributie sincera si frateasca la mintuirea multor romini, ca un indemn si o incurajare spre o conformare mai fidela la standardul si spiritul Noului Testament.

(Bibliografie: Pentru cei ce vor sa afle mai multe amanunte, recomandam spre lectura: „Istoria baptistilor din Romania”, de Alexa Popovici, 2 vol, si „A short History of Romanian Baptists”, Cronicle, 5 (1942): 9-21. Deasemenea, „A hundred Years of Baptist Life in Romania”, Baptist Quarterly 33 (April 1990): pag. 265-274)

MESAJUL SI CREDINTA BAPTISTA

Aprobata de Conventia Baptista de Sud (SUA) in 9 Mai 1963 si revizuita in 9 Iunie 1998.

I. Scriptura

Sfinta Scriptura a fost scrisa de oameni sub inspiratie divina si este inregistrarea revelatiei de Sine a lui Dumnezeu catre om. Este o visterie desavirsita de invatatura divina. Autorul ei este Dumnezeu, scopul scrierii ei este salvarea oamenilor, iar continutul ei este adevarul absolut, neatins de nici un fel de eroare. Ea ne descopere principiile dupa care ne judeca Dumnezeu; si ca atare este si va ramine pina la sfirsitul lumii, adevaratul centru de unitate a Crestinilor, si un standard suprem de verificare al intregului comportament uman, al tuturor crezurilor si opiniilor religioase. Modelul de interpretare a Bibliei este Isus Christos.

Ex. 24:4; Deut. 4:1-2; 17:19; Ios. 8:34; Ps. 19:7-10; 119:11, 89, 105, 140; Isa. 34:16; 40:8; Ier. 15:16; 36; Mat. 5:17-18; 22:29; Luca 21:33; 24:44-46; Ioan 5:39; 16:13-15; 17:17; Fapte 2:16 ff.; 17:11; Rom. 15:4; 16:25-26; 2 Tim. 3:15-17; Evr. 1:1-2; 4:12; 1 Petru 1:25; 2 Petru 1:19-21

II. Dumnezeu

Exista un singur si numai un singur Dumnezeu viu si adevarat. El este o fiinta personala, inteligenta de natura spirituala, Creatorul, Rascuparatorul, Sustinatorul si Conducatorul Universului. Dumnezeu este infinit in sfintenie si desavirsit in toate celelalte atribute ale Sale. Lui ii datoram cea mai mare dragoste, adorare si supunere. Dumnezeul etern ni se reveleaza ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint, cu atribute personale distincte dar fara deosebire in natura, esenta sau fiinta.

A. Dumnezeu Tatal.

Dumnezeu Tatal domneste cu cu providenta Sa protectoare peste tot universul, peste toate creaturile Sale, si peste suvoiul curgerii istoriei umane, facind-o sa implineasca scopurile harului Sau. El este atotputernic, atotiubitor si atotintelept. Dumnezeu este un Tata adevarat pentru aceia care au devenit copii ai lui Dumnezeu prin credinta in Isus Christos. Atitudinea Lui parinteasca este indreptata spre toti oamenii.

Gen. 1:1; 2:7; Ex. 3:14; 6:2-3; 15:11 ff.; 20:1 ff.; Lev. 22:2; Deut. 6:4; 32:6; 1 Cron. 29:10; Ps. 19:1-3; Isa. 43:3, 15; 64:8; Ier. 10:10; 17:13; Mat. 6:9 ff.; 7:11; 23:9; 28:19; Marcu 1:9-11; Ioan 4:24; 5:26; 14:6-13; 17:1-8; Fapte 1:7; Rom. 8:14-15; 1 Cor 8:6; Gal. 4:6; Efes. 4:6; Col. 1:15; 1 Tim. 1:17; Evr. 11:6; 12:9; 1 Petru 1:17; 1 Ioan 5:7

B. Dumnezeu Fiul

Christos este eternul Fiu al lui Dumnezeu. Isus Christos s-a intrupat prin Duhul Sfint si prin nasterea din fecioara Maria. Isus a revelat si a implinit in mod desavirsit voia lui Dumnezeu, luind asupra Lui insusi limitarile si prerogativele naturii umane, identificindu-se complect cu omenirea, dar raminind El insusi fara pacat. El S-a supus legii divine si a cinstit-o, iar prin moartea Sa pe cruce a facut posibila rascumpararea omului din pacat. A inviat din morti in trup glorificat si s-a aratat ucenicilor drept acelasi care a fost cu ei si innainte de rastignirea Sa. S-a inaltat la cer si este acum inaltat la dreapta lui Dumnezeu, unde sta ca Mijlocitor, partas al naturii dumnezeiesti si al naturii umane, si ca Acela in persoana caruia se realizeaza impacarea dintre Dumnezeu si om. Se va intoarce in putere si glorie sa judece lumea si sa duca la indeplinire misiunea Sa rascumparatoare. Locuieste acum in toti credinciosii ca Domnul lor cel viu si intotdeauna prezent.

Gen. 18:1 ff.; Ps. 2:7 ff.; 110:1 ff.; Isa. 7:14; 53; Mat. 1:18-23; 3:17; 8:29; 11:27; 14:33; 16:16, 27; 17:5; 27; 28:1-6, 19; Marcu 1:1; 3:11; Luca 1:35; 4:41; 22:70; 24:46; Ioan 1:1-18, 29; 10:30,38; 11:25-27; 12:44-50; 14:7-11; 16:15-16, 28; 17:1-5, 21-22; 20:1-20, 28; Fapte 1:9; 2:22- 24; 7:55-56; 9:4-5, 20; Rom. 1:3-4; 3:23-26; 5:6-21; 8:1-3, 34; 10:4; 1 Cor 1:30; 2:2; 8:6; 15:1-8, 24-28; 2 Cor 5:19- 21; Gal. 4:4-5; Efes. 1:20; 3:11; 4:7-10; Filip. 2:5-11; Col. 1:13-22; 2:9; 1 Tes. 4:14-18; 1 Tim. 2:5-6; 3:16; Tit 2:13-14; Evr. 1:1-3; 4:14-15; 7:14-28; 9:12-15, 24-28; 12:2; l3:8; 1 Petru 2:21-25; 3:22; 1 Ioan 1:7-9; 3:2; 4:14-15; 5:9; 2 Ioan 7-9; Apoc. 1:13-16; 5:9-14; 12:10-11; 13:8; 19:16

C. Dumnezeu Duhul Sfint

Duhul Sfint este Duhul lui Dumnezeu. El a inspirat sfintii din vechime sa scrie Scipturile. Prin iluminare, El ii ajuta pe oameni sa priceapa adevarul. El |l proslaveste pe Christos. El dovedeste lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata. El ii cheama pe oameni la Salvatorul lor, si realizeaza innoirea lor prin nasterea din nou. El cultiva caracterul Crestinului, ii mingiie pe cei credinciosi si le da daruri spirituale pentru slujirea lui Dumnezeu prin Biserica Lui. El il pecetluieste pe cel credincios pentru ziua rascumpararii finale. Prezenta lui in viata crestinului ne da certitudinea ca Dumnezeu il va duce pe cel credincios la statura plinatatii lui Christos. El invata si imputerniceste credinciosul si biserica in lucrarea de inchinare, evanghelizare si slujire.

Gen. 1:2; Jud. 14:6; Iov 26:13; Ps. 51:11; 139:7 ff.; Isa. 61:1-3; Joel 2:28-32; Mat. 1:18; 3:16; 4:1; 12:28-32; 28:19; Marcu 1:10, 12; Luca 1:35; 4:1, 18-19; 11:13; 12:12; 24:49; Ioan 4:24; 14:16-17, 26; 15:26; 16:7-14; Fapte 1:8; 2:1-4, 38; 4:3l; 5:3; 6:3; 7:55; 8:17, 39; 10:44; 13:2; 15:28; 16:6; 19:1-6; Rom. 8:9-11, 14-16, 26-27; 1 Cor 2:10- 14; 3:16; 12:3-11; Gal. 4:6; Efes. 1:13-14; 4:30; 5:18; 1 Tes. 5:19; 1 Tim. 3:16; 4:1; 2 Tim. 1:14; 3:16; Evr. 9:8, 14; 2 Petru 1:21; 1 Ioan 4:13; 5:6-7; Apoc. 1:10; 22:17

III. Omul

Omul a fost creat printr-un act special de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa si este coroana creatiunii Lui. La inceput omul a fost facut si inzestrat de Creatorul Sau cu libertatea de a alege. Prin alegerea lui libera omul a pacatuit impotriva lui Dumnezeu si a adus pacatul in rasa umana. Fiind ispitit de Satana omul a calcat porunca lui Dumnezeu si a cazut din starea lui de inocenta initiala, ceea ce a face ca urmasii lui sa mosteneasca o natura si a un mediu inconjurator inclinate spre pacat si din momentul cind sunt capabili de actiuni morale devin calcatori ai poruncilor divine si sunt sub osinda. Numai harul lui Dumenzeu il poate readuce pe om in sfinta partasie cu El si-l poate ajuta sa-si indeplineasca scopul pentru care l-a creat Dumnezeu. Sanctitatea personalitatii umane este evidenta din faptul ca Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa, si din faptul ca Christos a murit pentru om; ca atare fiecare om are in sine demnitate si merita respect si dragoste crestina.

Gen. 1:26-30; 2:5, 7, 18-22; 3; 9:6; Ps. 1; 8:3-6; 32:1-5; 51:5; Isa. 6:5; Ier. 17:5; Mat. 16:26; Fapte 17:26- 31; Rom. 1:19-32; 3:10-18, 23; 5:6, 12, 19; 6:6; 7:14-25; 8:14-18, 29; 1 Cor 1:21-31; 15:19, 21-22; Efes. 2:1-22; Col. 1:21-22; 3:9-11

IV. Mintuirea

Mintuirea implica rascumpararea deplina a omului si este oferita fara plata tuturor acelora care-L accepta pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor, pe Cel care a obtinut prin singele Lui rascupararea celui credincios. |n sensul ei deplin mintuirea include nasterea din nou, sfintirea si glorificarea.

A. Regenerarea, sau nasterea din nou, este o lucrare a harului lui Dumnezeu prin care credinciosii devin creaturi noi in Isus Christos. Ea este o schimbare a inimii produsa de Duhul Sfint prin convingerea de pacat, la care cel credincios raspunde prin pocainta fata de Dumnezeu si prin credinta in Domnul Isus Christos. Pocainta si credinta sunt nedespartite ca experiente ale harului. Pocainta este intoarcerea sincera de la pacat spre Dumnezeu. Credinta este primirea lui Isus Christos ca Domn si Mintuitor si predarea intregii personalitati inaintea Lui. Justificarea este harul achitarii depline a credinciosului, bazata pe imputarea neprihanirii lui Christos asupra tuturor pacatosilor care se pocaiesc si cred in Christos. Justificarea il plaseaza pe cel credincios intr-o relatie de pace si de bunvointa din partea lui Dumnezeu.

B. Sfintenia este experienta prin care, incepind cu momentul nasterii din nou, credinciosul este pus de-oparte pentru scopurile lui Dumnezeu si creste spre perfectiune morala si spirituala prin prezenta si puterea Duhului Sfint care locuieste in el. Cresterea in har trebuie sa continue pe toata durata vietii celui nascut din nou.

C. Glorifcarea este punctul culminant al mintuirii, starea finala binecuvintata si permanenta a celui rascumparat.

Gen. 3:15; Ex. 3:14-17; 6:2-8; Mat. 1:21; 4:17; 16:21-26; 27:22 to 28:6; Luca 1:68-69; 2:28-32; Ioan 1:11-14, 29; 3:3-21, 36; 5:24; 10:9, 28-29; 15:1-16; 17:17; Fapte 2:21; 4:12; 15:11; 16:30-31; 17:30-31; 20:32; Rom. 1:16-18; 2:4; 3:23-25; 4:3 ff.; 5:8-10; 6:1-23; 8:1-18, 29-39; 10:9-10, 13; 13:11-14; 1 Cor 1:18, 30; 6:19-20; 15:10; 2 Cor 5:17- 20; Gal. 2:20; 3:13; 5:22-25; 6:15; Efes. 1:7; 2:8-22; 4:11-16; Filip. 2:12-13; Col. 1:9-22; 3:1 ff.; 1 Tes. 5:23-24; 2 Tim. 1:12; Tit 2:11-14; Evr. 2:1-3; 5:8-9; 9:24-28; 11:1 – 12:8, 14; Iacov 2:14-26; 1 Petru 1:2-23; 1 Ioan 1:6 to 2:11; Apoc. 3:20; 21:1 to 22:5.

V. Pastrarea sfintilor in har

Alegerea este scopul maret al lui Dumnezeu, in conformitate cu care El innoieste, sfinteste si duce pacatosii in glorie. Este in plina concordanta cu vointa libera a omului si cuprinde tot ceea ce este necesar pentru viata. Este prezentarea glorioasa a bunatatii suverane a lui Dumenzeu si este intelepciune infinita, sfinta si neschimbata. Exclude mindria si promoveaza smerenia.

Toti adevaratii credinciosi rabda pina la sfirsit. Cei pe care Dumnezeu i-a primit in Christos, si care au fost sfintiti prin Duhul Sfint nu vor cadea niciodata din starea de har, ci vor starui pina la capat. E posibil ca si credinciosii sa cada in pacat datorita neglijentei si ispitelor, intristind Duhul Sfant, subrezind harul si mingiierea lor, aducind rusine cauzei lui Christos, si disciplina asupra lor insasi, dar ei pot fi ridicati de puterea lui Dumnezeu prin credinta spre mintuire.

Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-8; 1 Sam. 8:4-7, 19-22; Isa. 5:1-7; Ier. 31:31 ff.; Mat. 16:18-19; 21:28-45; 24:22, 31; 25:34; Luca 1:68-79; 2:29-32; 19:41-44; 24:44-48; Ioan 1:12-14; 3:16; 5:24; 6:44-45, 65; 10:27-29; 15:16; 17:6, 12, 17-18; Fapte 20:32; Rom. 5:9-10; 8:28-39; 10:12-15; 11:5-7. 26-36; 1 Cor 1:1-2; 15:24-28; Efes. 1:4-23; 2:1-10; 3:1-11; Col. 1:12-14; 2 Tes. 2:13-14; 2 Tim. 1:12; 2:10, 19; Evr. 11:39 – 12:2; 1 Petru 1:2-5, 13; 2:4-10; 1 Ioan 1:7-9; 2:19; 3:2

VI. Biserica

O biserica nou-testamentala a Domnului Isus Christos este un grup local de credinciosi botezati care sunt asociati prin legamint in credinta si partasia evangheliei, care practica cele doua simboluri ale lui Christos (cina si botezul), care sunt dedicati invataturii Sale, care folosesc darurile, drepturile si privilegiile investite in ei de Cuvintul Sau si care cauta sa raspindeasca evanghelia pina la marginile pamintului. Aceasta biserica locala este o grupare autonoma, care actioneaza in proces democratic sub Conducerea lui Isus Christos. Intr-o astfel de adunare membrii sunt egali in drepturi si in responsabilitati. Singurele pozitii distincte recomandate de Scriptura sunt pastorii si diaconii.

Noul Testament vorbeste deasemenea despre Biserica ca si trup al lui Christos care-i include pe toti rascumparatii din toate timpurile.

Mat. 16:15-19; 18:15-20; Fapte 2:41-42, 47; 5:11-14; 6:3-6; 13:1-3; 14:23, 27; 15:1-30; 16:5; 20:28; Rom. 1:7; 1 Cor 1:2; 3:16; 5:4-5; 7:17; 9:13-14; 12; Efes. 1:22-23; 2:19-22; 3:8-11, 21; 5:22-32; Filip. 1:1; Col. 1:18; 1 Tim. 3:1-15; 4:14; 1 Petru 5:1-4; Apoc. 2-3; 21:2-3

VII. Botezul si Cina Domnului

Botezul crestin este cufundarea celui credincios in apa in Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfint. El este un act al ascultarii, simbolizind credinta intr-un Mintuitor crucificat, ingropat si inviat, moartea credinciosului fata de pacat, ingroparea firii vechi si invierea la o viata noua in Isus Christos. Botezul este o marturie despre credinta in invierea finala a celor morti. Fiind o practica bisericeasca, botezul este o conditie obligatorie pentru a intra in dreptul de membru al bisericii si pentru participarea la Cina Domnului.

Cina Domnului este un act simbolic de ascultare prin care membrii bisericii, prin impartasirea cu piinea si rodul vitei, comemoreaza moartea Rascumparatorului lor si aniticipeaza cea de a doua Lui venire.

Mat. 3:13-17; 26:26-30; 28:19-20; Marcu 1:9-11; 14:22-26; Luca 3:21-22; 22:19-20; Ioan 3:23; Fapte 2:41-42; 8:35-39; 16:30-33; Fapte 20:7; Rom. 6:3-5; 1 Cor 10:16, 21; 11:23-29; Col. 2:12

VIII. Ziua Domnului

Prima zi din saptamina este Ziua Domnului. Ea este o instituire crestina care trebuie respectata in mod regulat. Ea comemoreaza invierea lui Christos dintre cei morti si trebuie pusa deoparte pentru devotiune spirituala si inchinare, atit in public, cit si in particular, prin abtinerea de la distractiile lumesti, prin odihna de la activitatile muncii cotidiene, singura exceptie fiind munca strict necesara si faptele milei.

Ex. 20:8-11; Mat. 12:1-12; 28:1 ff.; Marcu 2:27-28; 16:1-7; Luca 24:1-3, 33-36; Ioan 4:21-24; 20:1, 19-28; Fapte 20:7; 1 Cor 16:1-2; Col. 2:16; 3:16; Apoc. 1:10

IX. Imparatia lui Dumnezeu

Imparatia lui Dumnezeu include doua aspecte: in general, suveranitatea Lui peste tot universul, si, in particular, suveranitatea Lui peste toti cei care, de buna voie, il recunosc pe El ca si Imparat al lor. In sens restrins, |mparatia este teritoriul spiritual al mintuirii, in care oamenii intra prin incredere si devotament copilaresc fata de Isus Christos. Crestinii trebuie sa se roage si sa lucreze pentru ca sa vina Imparatia si sa se faca voia lui Dumnezeu pe tot pamintul. |n forma ei plenara, Imparatia va fi instaurata la sfirsitul veacului, la revenirea lui Isus Christos.

Gen. 1:1; Isa. 9:6-7; Ier. 23:5-6; Mat. 3:2; 4:8-10, 23; 12:25-28; 13:1-52; 25:31-46; 26:29; Marcu 1:14-15; 9:1; Luca 4:43; 8:1; 9:2; 12:31-32; 17:20-21; 23:42; Ioan 3:3; 18:36; Fapte 1:6-7; 17:22-31; Rom. 5:17; 8:19; 1 Cor 15:24-28; Col. 1:13; Evr. 11:10, 16; 12:28; 1 Petru 2:4-10; 4:13; Apoc. 1:6, 9; 5:10; 11:15; 21-22

X. Vremurile din urma

Dumnezeu la timpul hotarit de El, si pe caile hotarite de El, va aduce in curind sfirsitul lumii. Conform promisiunilor Lui, Isus Christos va reveni personal, vizibil si in glorie, pe pamint; mortii vor invia; si Christos va judeca toti oamenii dupa dreptate. Cei pacatosi vor fi aruncati in Iad, locul de pedeapsa vesnica. Neprihanitii inviati in trupuri de slava vor fi rasplatiti si vor locui pe vecie in Cer cu Domnul.

Isa. 2:4; 11:9; Mat. 16:27; 18:8-9; 19:28; 24:27, 30, 36, 44; 25:31-46; 26:64; Marcu 8:38; 9:43-48; Luca 12:40, 48; 16:19-26; 17:22-37; 21:27-28; Ioan 14:1-3; Fapte 1:11; 17:31; Rom. 14:10; 1 Cor 4:5; 15:24-28, 35-58; 2 Cor 5:10; Filip. 3:20-21; Col. 1:5; 3:4; 1 Tes. 4:14-18; 5:1 ff.; 2 Tes. 1:7 ff.; 2; 1 Tim. 6:14; 2 Tim. 4:1, 8; Tit 2:13; Evr. 9:27-28; Iacov 5:8; 2 Petru 3:7 ff.; 1 Ioan 2:28; 3:2; Iuda 14; Apoc. 1:18; 3:11; 20:1 to 22:13

XI. Evanghelism si Misiune

Este datoria si privilegiul fiecarui urmas al lui Christos si a fiecarei biserici a lui Isus Christos de a merge sa faca ucenici din toate neamurile. Renasterea spirituala prin Duhul Sfint inseamna si dobindirea dragostei pentru altii. Efortul misioanr colectiv este deci rezultatul manifestarii nasterii din nou si este poruncit in repetate rinduri in inavataturile lui Christos. Este de datoria fiecarui copil al lui Dumenzeu sa staruiasca continuu in cistigarea celor pierduti pentru Christos, atit prin efort personal, cit si prin orice alte metode in armonie cu Evanghelia lui Christos.

Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-6; Isa. 6:1-8; Mat. 9:37-38; 10:5-15; 13:18-30, 37-43; 16:19; 22:9-10; 24:14; 28:18-20; Luca 10:1-18; 24:46-53; Ioan 14:11-12; 15:7-8, 16; 17:15; 20:21; Fapte 1:8; 2; 8:26-40; 10:42-48; 13:2-3; Rom. 10:13-15; Efes. 3:1-11; 1 Tes. 1:8; 2 Tim. 4:5; Evr. 2:1-3; 11:39 to 12:2; 1 Petru 2:4-10; Apoc. 22:17

XII. Scolarizarea

Scopul scolarizarii in Imparatia lui Christos este asociat cu activitatile misionare si de caritate si este finantat prin suportul liber consimtit al bisericilor. Un sistem scolar crestin adecvat este necesar in implinirea programului de maturizare spirituala pentru poporul lui Christos.

In educatia crestina ar trebui sa existe un echilibru sanatos intre libertatea academica si responsabilitatea academica. In orice relatie ordonata a vietii umane libertatea este totdeauna limitata, niciodata absoluta. Libertatea unui profesor care activeaza in scolile, colegiile si seminariile crestine este limitata de supunerea fata de suveranitatea lui Isus Christos, de caracterul autoritar al Scripturii si de scopul distinct pentru care exista scolile crestine.

Deut. 4:1, 5, 9, 14; 6:1-10; 31:12-13; Neem. 8:1-8; Iov 28:28; Ps. 19:7 ff.; 119:11; Prov. 3:13 ff.; 4:1-10; 8:1-7, 11; 15:14; Ecl. 7:19; Mat. 5:2; 7:24 ff.; 28:19-20; Luca 2:40; 1 Cor 1:18-31; Efes. 4:11-16; Filip. 4:8; Col. 2:3, 8-9; 1 Tim. 1:3-7; 2 Tim. 2:15; 3:14-17; Evr. 5:12 to 6:3; Iacov 1:5; 3:17

XIII. Darnicia

Dumnezeu este sursa tuturor binecuvintarilor temporare si spirituale; tot ce avem si tot ce suntem ii datoram Lui. In administrarea posesiunilor lor, crestinii au o indatorire de ordin spiritual, o chemare sfinta prevazuta in Evanghelie si o preocupare dictata de natura slujirii lor in lume. Ei sunt deci sub obligatia de a-L servi pe Dumnezeu cu timpul lor, cu talentele lor si cu tot ce au din punct de vedere material. Crestinii trebuie sa recunoasca faptul ca toate acestea le sunt incredintate pentru a fi folosite spre gloria lui Dumnezeu si spre ajutorarea altora. In conformitate cu Scripturile, crestinii trebuie sa daruiasca din ceea ce au cu bucurie, in mod regulat, sistematic, proportional cu venitul lor si de buna voie pentru innaintarea cauzei Rascuparatorului pe pamint.

Gen. 14:20; Lev. 27:30-32; Deut. 8:18; Mal. 3:8-12; Mat. 6:1-4, 19-21; 19:21; 23:23; 25:14-29; Luca 12:16-21,42; 16:1- 13; Fapte 2:44-47; 5:1-11; 17:24-25; 20:35; Rom. 6:6-22; 12:1-2; 1 Cor 4:1-2; 6:19-20; 12; 16:1-4; 2 Cor 8-9; 12:15; Filip. 4:10-19; 1 Petru 1:18-19

XIV. Cooperarea

In masura in care realitatea o cere, poporul lui Christos trebuie sa se organizeze in asociatii si conventii pentru cooperare la cel mai inalt nivel in atingerea scopului maret al Imparatiei lui Dumnezeu. Astfel de organizatii nu au insa nici o autoritate unele asupra altora sau asupra bisericilor locale. Ele au un caracter voluntar si cu scop consultativ si sunt destinate sa stimuleze, sa combine si sa directioneze in cel mai efectiv mod energiile poporului crestin. Membrii bisericilor Nou Testamentale trebuie sa coopereze unii cu altii pentru innaintarea lucrarilor misionare, de educatie si de binefacere care duc la extinderea Imparatiei lui Christos. In sens Nou Testamental, unitatea crestina este definita drept o armonizare spirituala si o cooperare voluntara a diferitelor grupe din poporul crestin care urmaresc implinirea unor scopuri comune. Cooperarea este de dorit si justificata chiar si intre diferite denominatii crestine, atunci cind scopul urmarit este el insusi justificat si cind aceasta cooperare nu implica o incalcare a constiintei sau un compromis al loialitatii fata de Christos si fata de Cuvintul Sau asa cum este el revelat in Noul Testament.

Ex. 17:12; 18:17 ff.; Jud. 7:21; Ezra 1:3-4; 2:68-69; 5:14-15; Neem. 4; 8:1-5; Mat. 10:5-15; 20:1-16; 22:1-10; 28:19-20; Marcu 2:3; Luca 10:1 ff. Fapte 1:13-14; 2:1 ff.; 4:31-37; 13:2-3; 15:1-35; 1 Cor 1:10-17; 3:5-15; 12; 2 Cor 8-9; Gal. 1:6-10; Efes. 4:1-16; Filip. 1:15-18

XV. Crestinul si Ordinea Sociala

Fiecare crestin este obligat sa caute sa instaureze autoritatea suprema a voiei lui Christos atit in viata personala, cit si in viata sociala. Mijloacele si metodele folosite pentru imbunatatirea societatii si pentru instaurarea bunelor moravuri intre oameni pot fi de un ajutor real si permanent numai cind sunt inradacinate in renasterea individului prin harul acordat de Dumnezeu in Isus Christos. Crestinul trebuie sa confrunte, in Duhul lui Christos, orice forma de lacomie, egoism sau viciu. El trebuie sa lucreze ca sa aiba ce sa dea orfanilor, nevoiasilor, batrinilor, saracilor si celor bolnavi. Fiecare crestin trebuie sa caute sa aduca economia, guvernul si societatea ca un tot unitar sub balanta principiilor dreptatii, adevarului si dragostei fratesti. Pentru promovarea acestor scopuri, crestinii trebuie sa fie gata sa colaboreze cu toti oamenii de bine, suportind orice cauza buna, fiind intotdeauna gata sa actioneze in spiritul dragostei, dar fara a compromite loialitatea pentru Christos si pentru adevarul Sau.

Ex. 20:3-17; Lev. 6:2-5; Deut. 10:12; 27:17; Ps. 101:5; Mic. 6:8; Zah. 8:16; Mat. 5:13-16, 43-48; 22:36-40; 25:35; Marcu 1:29-34; 2:3 ff.; 10:21; Luca 4:18-21; 10:27-37; 20:25; Ioan 15:12; 17:15; Rom. 12-14; 1 Cor 5:9-10; 6:1-7; 7:20- 24; 10:23 to 11:1; Gal. 3:26-28; Efes. 6:5-9; Col. 3:12-17; 1 Tes. 3:12; Filimon; Iacov 1:27; 2:8

XVI. Pacea si Razboiul

Este de datoria crestinilor sa caute pacea cu toti oamenii pe principiile dreptatii. |n conformitate cu spiritul si invatatura lui Christos, ei trebuie sa faca tot ce atirna de ei ca sa sa puna capat razboiului.

Adevaratul remediu pentru duhul razboinic este Evanghelia Domnului nostru. Cea mai imperioasa nevoie a lumii este aceea de a accepta invatatura Lui in toate problemele dintre oameni si natiuni, si aceea de a aplica practic Legea Lui bazata pe iubire.

Isa. 2:4; Mat. 5:9, 38-48; 6:33; 26:52; Luca 22:36, 38; Rom. 12:18-19; 13:1-7; 14:19; Evr. 12:14; Iacov 4:1-2

XVII. Libertatea religioasa

Dumnezeu singur este Stapinul constiintei, iar El o vrea eliberata de robia oricaror invataturi si porunci omenesti care sunt impotriva Cuvintului Sau si nu-L reprezinta. Biserica si Statul trebuie sa fie separate. Statul datoreaza fiecarei biserici protectie si garantarea deplinei libertati de a persevera in implinirea scopurilor ei spirituale. |n garantarea libertatii religioase, Statul nu trebuie sa favorizeze diferentiat nici un fel de grup eclesiastic sau denominational. Pentru ca stapinirile civile sunt rinduite de Dumnezeu, este de datoria crestinilor sa le fie supuse in toate lucrurile care nu sunt contrare cu vointa Lui revelata. Biserica n-are voie sa recurga la ajutor din partea Statului pentru implinirea lucrarii ei. Evanghelia lui Christos prevede ca implinirea scopurilor ei sa fie facuta exclusiv prin resurse aflate in perimetrul strict al Bisericii. Statul nu are dreptul sa penalizeze pe cineva pentru opiniile sale religioase, orice forma ar lua acestea. Statul nu are dreptul sa impuna taxe pentru suportul oricarei forme de religie. Idealul crestin este “O biserica libera intr-un stat liber”, iar aceasta implica dreptul tuturor oamenilor de a avea acces liber si nestinjenit la Dumnezeu, precum si dreptul de a formula si de a propaga opinii in sfera religioasa fara nici un amestec din partea puterii civile.

Gen. 1:27; 2:7; Mat. 6:6-7, 24; 16:26; 22:21; Ioan 8:36; Fapte 4:19-20; Rom. 6:1-2; 13:1-7; Gal. 5:1, 13; Filip. 3:20; 1 Tim. 2:1-2; Iacov 4:12; 1 Petru 2:12-17; 3:11-17; 4:12-19

XVIII. Familia

Dumnezeu a orinduit familia ca si institutia de temelie a societatii. Ea este compusa din persoane inrudite unele cu altele prin casatorie, singe sau adoptiune. Casatoria este legamintul stabilit intre un barbat si o femeie care se leaga sa ramina impreuna pe toata durata vietii. Casatoria este un dar unic prin care Dumenzeu realizeaza citeva scopuri: ilustreaza unirea dintre Christos si Biserica Sa, pune la dispozitia barbatului casatorit si a femeii casatorite un cadru pentru relatiile de intimitate in care acestia isi implinesc trairile sexuale in conformitate cu standardele biblice si perpetueaza rasa umana.

Barbatul si nevasta au o valoare egala inaintea lui Dumenzeu, fiind creati amindoi dupa chipul si asemanarea Lui. Relatiile de casatorie ilustreaza felul in care se poarta Dumnezeu cu poporul Sau. Barbatul trebuie sa-si iubeasca nevasta dupa cum si Christos si-a iubit Biserica. Dumnezeu i-a dat barbatului responsabilitatea sa hraneasca, sa pazeasca si sa conduca familia lui. Nevasta trebuie sa se supuna de buna voie autoritatii barbatului care o slujeste din dragoste, dupa cum si Biserica este supusa de buna voie lui Christos, Capul ei. Creata ca si barbatul dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nevasta este agala cu el innaintea lui Dumnezeu si a primit din partea lui Dumnezeu resposabilitatea de de a-si respecta barbatul, de a-l sluji ca un ajutor potrivit in administrarea casei si in formarea noii generatii.

Copiii, din momentul conceptiei, sunt o binecuvintare si o mostenire de la Domnul. Parintii trebuie sa arate copiilor prin viata lor modelul lui Dumnezeu pentru viata de casnicie. Parintii trebuie sa-i invete pe copiii lor valori morale si spirituale si sa-i determine, prin exemplul personal consistent si prin disciplina dragostei sa faca decizii bazate pe adevarul biblic. Copiii trebuie sa-si cinsteasca parintii si sa le fie supusi.

Gen. 1:26-28; 2:18-25; 3:1-20; Ex. 20:12; Deut. 6:4-9; Ios. 24:15; 1 Sam. 1:26-28; Ps. 78:1-8; 127; 128; 139:13-16; Prov. 1:8; 5:15-20; 6:20-22; 12:4; 13:24; 14:1; 17:6; 18:22; 22:6,15; 23:13-14; 24:3; 29:15,17; 31:10-31; Ecl. 4:9-12; 9:9; Mal. 2:14-16; Mat. 5:31-32; 18:2-5; 19:3-9; Marcu 10:6-12; Rom. 1:18-32; 1 Cor 7:1-16; Efes. 5:21-33; 6:1-4; Col. 3:18-21; 1 Tim. 5:14; 2 Tim 1:3-5; Tit 2:3-5; Evr. 13:4; 1 Pet. 3:1-7.

Istoria jertfei in marturisirile Pr. Iosif Trifa

Istoria doumentara a „Oastei Domnului”, conflictul dramatic dintre Pr. Iosif Trifa si Mitr. Nicolae Balan – 1923-1947 – de Nicolae Marini.

Istoria jertfei in marturisirile Pr. Iosif Trifa

CUVANT INAINTE
Era in toamna anului 1992. Ma aflam in orasul Brasov, la o mare adunare a „Oastei Domnului”, in piata din centrul orasului. In mijlocul unui sobor de preoti, se afla si P.S.Ep. Vicar Serafim Fagarasanul, de la Mitropolia din Sibiu. Dupa obisnuita slujba de vecernie, in cuvantul sau catre publicul care umplea piata, P.S.Ep. Vicar, in predica sa de sfatuire si indemnuri adresate ascultatorilor, intre altele a facut si urmatoarea declaratie: Miscarea „Oastea Domnului” este opera Mitropolitului Nicolae Balan, din Sibiu, ajutat de un preot. Numele preotului nu l-a mai pronuntat. Cand am auzit o asemenea afirmatie, de substituire la adresa martirului „Oastei Domnului”, in favoarea celui ce l-a prigonit, parea ca am fost lovit in cap, si aveam senzatia ca in acel moment parintele Iosif Trifa s-a rasucit in mormant.

Intentionam sa intervin ulterior pentru a pune lucrurile la punct, prin a arata adevarul, cu privire la cele declarate de P.S. Vicarul din Sibiu, dar nu mi s-a permis accesul la cuvant, de catre cei ce au condus programul, fiindca ei inghitisera in tacere minciuna, si se faceau ca nici n-au auzit nimic.

In preajma mea unii ascultatori comentau, spunand: „Ati auzit ce se afirma?

In cartile ostasilor, preotul Trifa spune ca a actionat de unul singur, fara sprijin si binecuvantare de la nimeni. Atunci care este adevarul?” Aflandu-ma langa acel grup, si ca unul care l-am cunoscut personal pe parintele Iosif Trifa, am intervenit spunand: „Declaratia par. Vicar eludeaza adevarul despre „Oastea Domnului” si membrii ei si mai ales despre cei care au suferit in puscariile comuniste. Adevarul cu privire la originea „Oastei Domnului”, la infiintarea acestei miscari religioase din Biserica noastra, este asa cum l-ati citit in cartile scrise de preotul Iosif Trifa”, demonstrandu-le si tragedia prin care a trecut si ca tot ce se spune altceva, in afara de ce declara el, in cartile sale, cu privire la aceasta problema, sunt simple nascociri. Dar cineva care spiona prin zona, a avut grija sa ma „toarne” celor din suita oficialitatii.

Incercarea de a mi se aduce invinuiri pentru acea interventie a esuat. Nu veau argumente prin care sa sustina contrariul. Adevarul cu care am demonstrat realitatea in fata acelor ascultatori neinformati, nu putea fi contestat. De temeinicia lui, cititorul va lua cunostinta in paginile cartii.

* * *

Nefiind, pentru unii, o publicatie comoda, la aparitia acestei carti, ce cuprinde un grupaj de documente cu caracter istoric pentru „Oastea Domnului”, s-ar putea ivi orice fel de reactii. Dar aceasta lucrare nu jigneste pe nimeni. O istorie nu poate fi jignitoare, nici nu este avocatul nimanui si nici o moara de tocat personalitati! Ea exprima autoritatea dovezilor zdrobitoare, pentru a demonstra adevarul in toata plinatatea lui. Istoria nu se confunda cu exaltarile trepadusilor de tot felul, a impostorilor si traficantilor de false idealuri, a Iudelor care si-au vandut constiinta.

Istoria trebuie sa fie cunoscuta asa cum a fost, mai ales, de catre generatiile carora zeci de ani le-a fost ascunsa si mistificata de „ambasadorii lui Anticrist”, ce pazeau pe la usile Bisericilor. Cei ce mai incearca si astazi sa mistifice adevarul din trecutul „Oastei Domnului”, o fac, fie din anumite interese, fie din simpatii pentru unele persoane implicate in aceste evenimente, ca opusi ai adevarului. Dar adevarul e unul singur si nu poate fi mistificat.

Parintele Iosif Trifa, – pe plan spiritual – era o mare personalitate a timpului sau, asa cum dealtfel a ajuns sa fie cunoscut in tara, si chiar si peste hotare. Acest fapt a starnit invidia unor preoti si ierarhi, si mai ales a ierarhului de la Sibiu, care l-a si pus la zidul infamiei. El mai considera ca preotul trebuie sa fie unit cu poporul in aspiratiile lui sufletesti, in caz contrar misiunea se indeplineste defectuos si cu caracter de provizorat. Mai presus de toate, parintele Iosif iubea adevarul si era impotriva minciunii sub toate aspectele ei. Fapt pentru care a stiut sa lupte si sa se impuna – cand era cazul – de fiecare data cand minciuna era ridicata la rang de adevar. Pentru acest fapt plin de curaj, el si-a riscat existenta, sanatatea si chiar viata. Dar nu putea altfel, fiindca si-a construit viata si caracterul pe invatatura Bibliei de la care nu s-a abatut niciodata. Era criticat ca a suparat pe mai marii bisericii. Dar cand vrei sa castigi o lupta – mai spunea el, – este normal sa superi pe cineva, ca sa nu superi pe nimeni, inseamna sa nu faci nimic.

Nimic durabil si tare se poate obtine fara sacrificii. Marimea gloriei, este direct proportionala cu marimea riscurilor asumate, cu dimensiunea curajului, pentru un destin maret.

* * *

Ca unul care cunosc pe viu intreaga istorie a „Oastei Domnului” inca de la inceputurile ei, si fiind inspirat in primul rand din activitatea in domeniu a fratelui meu Ioan Marini, ma simt dator a o face cunoscuta celor interesati si in primul rand fratilor Ostasi.

Astfel, de data aceasta, cititorii sunt pusi in fata unei carti cu un cuprins autobiografic al parintelui Iosif Trifa, precum si privind relatiile sale cu conducatorii Bisericii Ortodoxe si o parte din preotime.

Faptele din cuprinsul cartii au la baza documente greu de pus la indoiala, in care se reflecta o realitate istorica. Aceste documente, ingalbenite de vreme, descopera adevarul pana la capat, mai ales despre momentul crucial din istoria „Oastei Domnului”. (Autorul)

1. Lamuriri pentru ostasii domnului, pentru abonatii foii „Isus Biruitorul” si pentru toti cititorii si cunoscutii mei din intreaga tara
Asa s-a pomenit de cand e lumea. Cand cineva te acuza, ai dreptul sa te aperi. Numai aici, la Sibiu, s-a stricat aceasta veche oranduiala. Cu ajutorul fortei publice, Mitropolia din Sibiu mi-a oprit foaia „Isus Biruitorul”. M-a oprit cu puterea sa mai graiesc. Iar in vremea asta, toata „Lumina Satelor” s-a napustit asupra mea cu fel de fel de acuze si invinuiri.

Adica cu o mana il acuzi pe cineva, iar cu cealalta ii astupi gura sa nu poata grai si sa nu se poata apara! Sunt tinut cu calusul in gura. Ce lucru rusinos! Mai ales ca asa ceva se petrece in biserica.
Silit de aceasta ilegalitate, a trebuit sa-mi caut un refugiu la Bucuresti, sa ma apar de aici.

In cele ce urmeaza, voi arata pe scurt framantarile prin care am trecut cu miscarea „Oastea Domnului”, in timp de 12 ani. Voi largi apoi aceste insemnari, le voi scoate intr-o carte intreaga cu titlul „ISTORIA UNEI JERTFE”. Ele vor avea o covarsitoare insemnatate pentru istoria „Oastei DomnuluiI.

2. IN CAUTAREA UNUI POST
In situatia grea, de preot vaduv la tara, imi cautam prin anii 1920-21 un post la oras. Era sa ma duc la Cluj intr-un post pe care mi-l recomanda par. Profesor Universitar, I. Lupas. Dar venind la Sibiu, cu prilejul unui congres preotesc si intelegand I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae ca vreau sa plec de la tara, m-a chemat la Sibiu in postul de duhovnic la Academia Teologica. In acest post am venit la Sibiu in toamna anului 1921. Pe vremea aceea eram deja un nume cunoscut si apreciat din scrisul meu de pe la diferite ziare si reviste. Aveam tiparita chiar si o carte de predici „Spre Canaan”. Aceasta activitate imi deschidea „multe cai” sa pot iesi la larg dintr-o parohie de munte.

3. APARE „LUMINA SATELOR”
I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae se preocupa atunci de scoaterea unei foi populare a mitropoliei. Spre acest scop s-a convocat un Comitet compus din vreo 10 preoti si profesori de teologie. Intre acestia – mai la coada si fara sa fiu intrebat nici un cuvant – eram si eu. Toata chestiunea era incredintata par. P. Morusca. Sub conducerea si administrarea Sf. Sale, a pornit la drum foaia intitulata „Lumina Satelor”. Eu, fiind mai liber, figuram ca redactor al foii. Privitor la directivele acestei gazete, mie nu mi s-a incredintat nici o misiune speciala. Dealtfel, precum arata colectia foii, anul I, „Lumina Satelor” era pe atunci mai mult un organ cu vesti politice, economice, sociale (mai tarziu si anumite indictiuni politice si confesionale).

In felul acesta a mers foaia un an. Membrii comitetului s-au retras rand pe rand de la munca. si pe urma m-a parasit si par. Morusca. La jugul muncii am ramas singur.

4. RASARE „OASTEA DOMNULUI”
In preajma anului 1923, imi faceam un bilant al activitatii mele de 10 ani de preotie la tara si un an de redactor la foaia „Lumina Satelor” si ma gandeam cu durere la zadarnicia celor 11 ani de strigare in pustiu, fara urme si fara roade.

Era noaptea tarziu. Pe sub fereastra casei mele tocmai trecea urland un grup de betivi. Asta mi-a sporit si mai mult durerea. Am cazut in genunchi plangand si m-am rugat Domnului sa-mi ajute in anul ce vine, sa lucrez cu mai multa izbanda.

In acea noapte, Duhul Domnului mi-a inspirat gandul unei hotarari care s-a publicat in numarul de Anul Nou 1923, al foii „Lumina Satelor”. In aceasta Hotarare, ii chemam pe cititorii mei sa intre in anul cel nou, cu o hotarare de lupta contra betiilor, sudalmelor si alte pacate. Prin iscalirea unei declaratii, ii chemam sa se hotarasca contra pacatelor. Din acest inceput a iesit pe urma, miscarea „Oastea Domnului”.

Initiativa acestei miscari este, asadar pe de-a-ntregul, a Domnului. Cu nimeni n-am avut absolut nici o consfatuire si nici o intelegere cu privire la aceasta miscare. si de la nimeni n-am avut absolut nici un fel de incredintare speciala pentru infiriparea ei. Si nu numai initiativa acestei miscari este a Domnului, ci si creatia intreaga este a Lui.

Dupa Hotararea si Apelul din numarul de Anul Nou, nu s-a interesat absolut nimeni despre rostul acestei miscari, despre rezultatul ei, despre mersul ei. Am luptat ani de zile pentru sustinerea acestei miscari, cu greutati si jertfe in care mi s-a topit sanatatea si viata, fara sa am nici un sprijin.
Am tinut la un an, o adunare generala a acestei miscari (vestita la foaie), fara insa sa se intereseze absolut nimeni despre ea si sa se apropie de ea.
Miscarea era amenintata cu esec. Am pus totul in cumpana sa o salvez. In vremea asta – de lupta apriga cu greutatile inceputului, ma asteptam ca I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae sa-mi sara in ajutor cu o pastorala catre popor, pentru incurajarea initiativei. Dar n-a sarit si nici macar nu m-a intrebat cum merge initiativa.

7 ani de zile, conducatorii bisericii din Sibiu n-au avut nici un cuvant pentru aceasta miscare si nu i-au dat nici un sprijin.

Probabil, conducatorii bisericii se temeau ca miscarea va da un esec si nu vroiau sa se „expuna”.

Am avut insa sprijinul larg al Acelui care a pornit-o la drum. Domnul a dus la biruinta lucrarea Lui, Oastea Lui.

Cei care de la inceput ar fi trebuit sa dea sprijin si ajutor, s-au interesat de ea numai atunci, cand era deja o puternica Infaptuire, care putea aduce glorie si lauda personala.

Fireste, prin afirmatia ca inspiratia si creatia „Oastei Domnului” a venit pe de-a-ntregul de la Domnul – nu neg legaturile ierarhice ale preotiei. Vreau insa sa spun ca, in felul cum s-a infiripat aceasta miscare, ca un voluntariat care a cuprins de la inceput toate eparhiile – n-am avut o incredintare si indrumare speciala din partea I.P.S. Sale Mitropolitul Nicolae.

Am tras si am conturat singur cadrele acestui voluntariat accentuand insa cu toate prilejurile ca stau sub controlul bisericii intregi (Sf. Sinod), dupa ce miscarea cuprindea toate Eparhiile.

5. ANII DE JERTFA
Urmeaza anii in care mi-am macinat pieptul si sanatatea, anii in care am creat „Lumina Satelor” si „Oastea Domnului”. Sunt anii in care baiatul meu ma lasa intotdeauna seara la masa de scris si dimineata ma afla tot acolo. Sunt cei 7 ani de jertfa pentru lucrul Domnului. Sunt cei 7 ani in care un om plapand se topea ca o lumina, in ravna si dragostea lui de a aprinde in popor lumina vietii si a aduce suflete pierdute la picioarele Crucii. In acesti 7 ani am scris o mare parte din talcuirile si cartile mele.

6. VINE TIPOGRAFIA; LIBRARIA SI FOAIA „OASTEA DOMNULUI”
Dupa sapte ani de munca si jertfa, miscarea „Oastei Domnului” luase proportii. Ii pipaiam pulsul si simteam ca nu mai incape in „Lumina Satelor”. Isi cauta o revarsare. si atunci, intr-un moment de insufletire evanghelica, am luat eroica hotarare sa-mi cumpar o tipografie proprie, prin care sa largesc cadrele miscarii. Fara sa ma consult cu nimeni decat cu Domnul, mi-am cumparat o tipografie moderna din Germania cu 1 milion si jumatate. Era o mare indrazneala evanghelica pe care am platit-o din greu, precum se arata pe larg in alta parte. Aici voi spune numai atat. Tipografia aceasta a fost o mare inviorare pentru fronturile Oastei. Fratii insufletiti au inceput sa strige „cinste pentru „Mireasa vantului””. Era o incurajare pentru indrazneala mea.
In acelasi timp, am deschis si o librarie religioasa. E drept ca aici am primit un dus rece din partea Consistoriului. Pentru o odaita lunga de 6 m si larga de 5 m, in care am deschis libraria, Consistoriul m-a taxat cu o chirie de 5.000 lei lunar.

Pentru a alimenta o tipografie asa mare si pentru a alimenta fronturile tot mai largite ale Oastei, am scos si o foaie noua, „Oastea Domnului”.
Toate acestea au mers ca o initiativa particulara, fara nici o consfatuire cu nimeni si fara nici o aprobare din partea nimanui. Totul era un risc personal. La Leipzig, de unde am cumparat tipografia, imi angajasem averea de la Vidra si Certeje, cu extrase din cartile funduare.

Clipe grele, dar marete, au urmat pentru mine. Un pitic de om isi deschisese o tipografie si o librarie. „Tunul cel mare” tragea din greu la carti si foi. Visul meu, de ani de zile, se infaptuise. Ce bucurie! Dar nu este biruinta fara lupta si jertfa. Ar fi mers prea, prea. Vine drumul Crucii.

7. CAZUT PE FRONT – IN „SCOALA” DE LA GEOAGIU
S-a intamplat ceea ce era de asteptat. Istovit de uriasa munca, am cazut pe front. si am plecat cu plamanii sangerand in scoala de la Geoagiu. Medicii clatinau din cap. Eram intr-o stare grozava. Numai schelet. si in starea aceasta asteptam o mangaiere oarecare. Asteptam de la Sibiu un semn de mangaiere. Dar el mi-a venit de la Bucuresti. M-au cercetat fratii Oprisan si Lascarov. M-au mangaiat si m-au sarutat. Nu voi uita niciodata aceasta scumpa mangaiere. Chiar daca ar fi ei candva contra mea, eu le voi pastra si dincolo de mormant dragostea si recunostinta mea pentru aceasta mangaiere.
Nu peste mult mi-a venit si de la Sibiu o mangaiere: o aspra provocare sa platesc imediat o datorie pe care o avea foaia „Lumina Satelor” la tipografia Arhidiecezana. si ma strangea de gat cu aceasta provocare, tocmai in clipele cand ma zbateam intre moarte si viata.

Si atunci mi-am zis plangand: Iata asta e rasplata pentru ca mi-am jertfit sanatatea si viata la „Lumina Satelor”. Prin munca si jertfa mea am platit la tipografia Arhidiecezana pentru tiparirea de carti si foi suma de 7 milioane 769 mii 169 lei. Iar acum pentru o bagatela datorie de 80.000 lei, eram strans fara mila de gat.

Si n-a trecut mult si Sibiul mi-a mai trimis o mangaiere: instiintarea ca sunt demis din postul ce l-am avut; o vestire rece, oficioasa, fara nici un cuvant de mangaiere (fireste „demisia” de atunci nu insemna ca acum, „Iesirea mea din biserica”) – asta imi venise, tocmai la implinirea altor 20 ani de preotie.

Isi poate inchipui oricine starea mea sufleteasca in fata acestor izbituri. Am trimis la Consistoriu o lunga jelanie de vreo 7-8 coli in care imi aratam durerea si mahnirea. Iar la foaie am trimis spre publicare un articol „Rasplata lumii” (dar cei de la foaie s-au temut sa-l publice). Probabil dandu-si seama de aceasta greseala, mai tarziu cand m-am intors la Sibiu, mitropolia mi-a conferit titlul de protopop.

8. SE INCHIDE LIBRARIA
La vremea aceasta, de acasa tot vesti rele. Tipografia n-are ce macina. Cambiile bat la usa. La Consistoriu trebuia sa platim chiriile pana la ultimul ban. Libraria nu mai putea rezista cu o chirie de 5.000 lei lunar, pe care o incasa Consistoriul. Am inchis-o. Localul Librariei a fost inchiriat de Consistoriul dornic de „evanghelizare” unui negustor care si-a deschis acolo unde fusese „Libraria Oastei” un magazin de coloniale, „La pasaI.

9. REINTORS LA FRONT
Refacut in parte, – printr-o minune de la Dumnezeu – ma reintorc la front dupa un an de zacut la pat. Aflu totul ravasit. Datoriile de 1 milion striga din toate partile. Bolnav pe jumatate, trebuie sa ma bag iar in jug. Redeschid libraria, Consistoriul indurandu-se a-mi reduce chiria la 2.500 lunar (cu atat sta si azi). Toamna trebuie sa-mi incep iar odihna prescrisa de medici. Dar cine mai avea vreme de odihna? Lucram cu boala in oase. si taceam cu toate ca ma inecam in greutati si datorii. Intr-aceea a venit atacul de la Cernauti care ma acuzaca fac „castiguri”. Le-am raspuns ca tot „castigul” meu este o datorie de peste 600.000 lei.

Intelegand despre aceasta stare grea, fratii de la Bucuresti au inceput a striga: Sariti, frati ostasi, ca se ineaca parintele Iosif… Tipografia e in primejdie de a ajunge la licitatie…

Si au sarit fratii in ajutor. Dar Consistoriul si Mitropolia n-au sarit. Ma inecam in fata lor si se uitau nepasatori. Veneau de prin tara „banutii vaduvei”, dar Consistoriul cu o avere uriasa de peste 40 case la Sibiu, mosii si paduri – nici macar cu un leu n-a sarit in ajutor. Atunci de fapt era primejdia cu „Tipografia-Rosenthal”, dar nimeni nu s-a miscat. Acum insa i-ar trebui mitropoliei o tipografie salvata. Rusine!…

10. „NU SE POATE”
Prin strigarea de la Bucuresti s-a strans cu totul (cu Banca Nationala cu tot), un ajutor de vreo 250.000 lei. Dar ce era acest picur intr-o mare de datorii?

Impins de valuri, m-am prezentat I.P.S. Sale Mitropolitului Nicolae si-am cerut un ajutor. stiam insa ca Consistoriul e zgarcit in a da bani. Am cerut deci un alt fel de ajutor. Am cerut sa mi se lase „Lumina Satelor” sa o tiparesc in tipografia „Oastea Domnului” macar 2-3 luni, caci in felul acesta mi se usura mult situatia. Dar Parintele Mitropolit mi-a respins indata aceasta cerere spunand ca ei au tipografia Arhidiecezana.

11. UN ZIMBET CE „TAIE”
Cu acest prilej, Inaltul Ierarh m-a intrebat zambind: „Asa-i ca-ti pare rau ca ai cumparat tipografia?” …

Era acesta un zambet taios care m-a ranit pana in adancul sufletului. Pana voi intra in pamant, ma urmareste mereu acest zambet sarcastic care mi s-a dat – drept incurajare – in cele mai grele clipe din lupta mea.
Dealtfel, I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae de la inceput a urat aceasta tipografie. O dovada e si faptul ca, iata s-au implinit 5 ani si I.P.S. Sa nu s-a coborat nici macar din curiozitate, sa vada unde si cum este tipografia si libraria „Oastea DomnuluiI”.

12. O CERERE DE AJUTOR
Silit de primejdia de a ma ineca, am facut si o rugare catre Consistoriu sa se indure a-mi da un ajutor. Mi-a raspuns I.P.S. Sa: „Parinte Iosif, ai facut o rugare. Sa ierti ca nu te-am putut asculta… sunt vremuri grele …”
Adica Consistoriul nu ma putea ajuta cu nimic, nici cu chirii nici cu ajutor de bani.

Aici voi nota ca pentru incaperile unde era administratia foilor si a librariei, am platit Consistoriului (proprietarul cladirii) chirie in suma de 380 mii 314 lei.

13. DACA AS FI FALIMENTAT ?
Aici ma intreb: ce s-ar fi intamplat daca as fi dat faliment cu tipografia si ar fi sarit firma de la Leipzig in capul meu si averea mea? Ar fi sarit atunci Consistoriul sa nu ma lase? Pe asta pot jura ca nu. Mi s-ar fi aruncat in fata vorba: Singur te-ai incurcat singur te descurca.

Azi insa i-ar trebui Consistoriului o tipografie salvata, caci intr-acolo merge tot zgomotul ce-l face mitropolia prin „Lumina Satelor” in jurul tipografiei – precum aratam intr-alt loc, mai pe larg. Dealtfel, din felul cum s-au desfasurat lucrurile, reiese tot mai clar un lucru. Cei din str. Mitropoliei au asteptat sa ma prabusesc, sau sa ma prapadesc, ca sa intre in infaptuirea mea. Dar, o Doamne, eu sunt de vina daca nu m-am prabusit si n-am murit?

14. INAINTE PRIN VALURI
Era la doi ani dupa intoarcerea mea de la Geoagiu. Pieptul imi spunea ca trebuie sa plec iarasi la odihna. Dar ma puteam eu rupe din apriga lupta pentru salvarea tipografiei? Am ramas pe front. Inainte prin valuri.

15. O NOAPTE CU SANGE
Era noaptea de 25 octombrie 1932. Ma chinuia tusea si simteam o durere ascutita in piept. Pe la miezul noptii, o tuse grea ma trezeste din somn. si cand aprind lumina, ma infricosez. Perina si patul erau pline de sange. Se deschisese cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu Tit si am plans impreuna. Sangele imi spunea ca trebuie sa plec iar pe drumul Spitalului, … sa-mi las iar casa, copilul si tipografia.

Dimineata mi-am pus intrebarea, sa plec sau sa nu plec? Sangele imi spunea ca trebuie sa plec, dar situatia grea imi spunea ca trebuie sa raman, mai ales ca peste 2 luni se apropiau si 10 ani de Oaste.

M-am rugat cu lacrimi si am zis: „Doamne, totul pentru Tine si lucrul Tau! Eu raman la front. Inainte de a muri, la 10 ani de Oaste, vreau sa mai spun ceea ce Tu imi vei arata, si apoi ma voi apleca linistit in bratele Tale” …
si am ramas. La 10 ani de Oaste, am scris cu sange, acel numar festiv din foaia „Oastea Domnului”, in care era si testamentul cu „Moara si piticul” (nr. 1 an 1933).

16. CAZUT A DOUA OARA LA SANATORIUL DAVOS – ELVETIA
S-a intamplat apoi ceea ce era de asteptat. Boala din piept s-a agravat. I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae imi tot spunea: „Du-te la Davos in Elvetia, acolo te vei reface complet… e adevarat ca e scump, dar vom mai da ceva ajutor si noi si vei mai da si Sf. ta… si va fi bine.” Si am plecat la Davos lasand in urma mea 10 ani de Oaste si 10.000 de abonati la foi.

Nu putusem inca achita toata datoria la Consistoriu ce o aveam pentru „Lumina Satelor”. Abea putusem razbi cu platirea cambiilor pentru tipografie.
Dar la Davos mi-a mers pe urma rau cu sanatatea. Boala s-a agravat cu furie si ajunsesem pe prag de mormant. Nu mai era nadejde nici macar sa pot ajunge viu acasa. Iar in aceste clipe grele – cele mai grele din viata mea – iata-mi soseste de la Sibiu o alta mangaiere: o provocare cu amenintare de proces sa platesc imediat datoria ce o am la tipografia Arhidiecezana, altfel voi fi inprocesuat.

Ceea ce ma durea mai mult era ca Consistoriul, dupa o datorie de 99.543 lei, imi socotise o camata de 110.112 lei. Astfel ca in loc de 99.543 lei, eram provocar sa platesc 209.655 lei. Aceasta probabil si drept multumita ca tipografia Arhidiecezana incasase pana atunci de la mine aproape 8 milioane lei.

Isi poate inchipui oricine in ce stare sufleteasca ma aflam.
Am scris parintelui Secas sa intervina la I.P.S. Sa pentru a se aranja lucrurile astfel: ma oblig sa platesc datoria impartita pe trei cambii cu trei rate. Iar de camata sa fiu iertat dupa ce sunt bolnav si am facut atatea jertfe.
La aceasta scrisoare par. Secas imi raspunde: „Cat priveste datoria la arhidiecezana, I.P.S. Sa, cand i-am vorbit de cambii, nici nu a voit sa auda:
„Sa platiti acum!” I-am aratat ca incasarile sunt tot mai mici, apoi amarul de bani pe care trebuie sa-l cheltuiesti Sf. Ta. S-a facut nervos si m-a concediat fara ceva lamurit. apoi nu stiu cine-l tot monteaza pe tema cantarilor oastei!” (Din scrisoarea cu data de 14 aprilie 1933).

Fireste, acest raspuns aspru m-a ranit grozav. Ma ruinasem si materialiceste. Boala m-a apucat intr-un sanatoriu scump, in care eram silit sa stau cu cheltuieli enorme (am cheltuit cu totul 200.000 lei). Iar Consistoriul, in loc sa ma ajute cu ceva, ma strangea de gat cu camete de 100.000 lei. Izbit de aceste lovituri am trimis I.P.S. Sale o lunga scrisoare, din care dau cele ce urmeaza.

17. O SCRISOARE – DOCUMENT
Inalt Prea Sfintite Stapane!

Am trecut printr-o nespus de grea incercare… pe la Pasti eram numai o umbra de om. Singura mea preocupare era cum as putea scapa viu acasa. De 2 ori am voit sa plec, dar n-a fost cu putinta… tin insa sa spun ca alaturi de boala, m-a durut foarte mult si un lucru. Facusem prin par. Secas o rugare privitor la datoria ce o aveam la tipografia Arhidiecezana… mi s-a raspuns insa categoric ca nu se accepta rugarea si am primit in acest sens de la Consistoriu o invitatie sa platesc datoria, plus o camata de 109.000, altfel voi fi dat in judecata. Dupa un capital de 100.000 mi se cere camata de 109.000 lei, iar aceasta invitare mi-a venit tocmai la timp, pe pasti, cand eram la hotar Intre a ramanea sau a pleca din lume. a fost pentru mine o lovitura grea care desigur mi-a agravat si ea boala. a fost pentru mine o lectie amara care Imi va ramanea pentru intreg restul vietii. consistoriul nu m-a crutat nici la geoagiu si nu m-a crutat nici aici. si eu cred ca nu meritam acest vitreg tratament. Desigur 100.000 lei e o datorie respectabila, dar totusi in raport cu milioanele pe care le-am trecut prin tipografia Arhidiecezana – nu e o suma prea mare. si apoi sa mi se ceara o camata de 109.000 lei dupa aceasta datorie!

Cu adevarat m-am intrebat si ma intreb de mii de ori: Asta-i rasplata bisericii mele pentru jertfa ce-am facut-o?

Mi se arunca mereu observatia ca cu banii foii m-am folosit la tipografia Oastei. Ori in capitalul de 1 milion 800 mii lei investiti in tipografie, ce inseamna o suma de 100.000 lei? (Datoria ce era la tipografia Arhidiecezana, N.R.) si apoi nici cu tipografia Oastei cred ca n-am facut o crima pentru binele bisericii mele. Incercarile cu boala sunt cauzele ca n-am putut plati si cred ca eram in drept sa aflu intelegere si sprijin in directia aceasta. De 3 ani de zile imi carpesc mereu sanatatea zdruncinata cu cheltuieli de sute de mii de lei. Numai aici am cheltuit 200.000 lei (cu atata mi se incheie bugetul pe 1 septembrie, cand voi pleca acasa). Am mancat tot ceea ce am avut si dupa reintoarcere va trebui sa-mi pun din nou la bataie sanatatea pentru a salva situatia.

Il rog pe Domnul si Mantuitorul meu sa-mi prelungeasca viata pana voi putea achita si datoria ce o mai am, caci pe patul meu de suferinta ma gandesc mereu, daca eu sunt astfel tratat de ce tratament s-ar bucura copilasul meu dupa moartea mea? Daca eu sunt tratat cu amenintari de judecata, cum va fi crutat copilul meu?

Va rog sa ma iertati pentru glasul ce-l dau acestei mahniri. Dar nu pot altfel. Ea a copt in sufletul meu si ma doare… (Davos – luna iulie 1933).

18. REINTORS DE LA DAVOS
Izbit din atatea parti credeam ca raman pentru totdeauna la Davos. Dar Domnul s-a indurat de mine. A facut o minune. M-a ridicat de pe patul mortii. Dar rana cea sufleteasca a ramas deschisa. M-am intors cu ea deschisa acasa.
La intoarcere, i-am spus par. Secas ca voi trage toate consecintele. Par. Secas mi-a spus ca I.P.S. Sa Mitropolitul s-a cam suparat pentru scrisoarea ce i-am trimis. stiam si eu acest lucru pentru ca I.P.S. Sa Mitropolitul nu mi-a raspuns nimic la Davos. Iar sosit acasa bolnav, I.P.S. Sa nu s-a mai interesat despre soarta mea.

19. MUTAREA LA BUCURESTI
Intors de la Davos bolnav, am plecat iarasi in „scoala” de la Geoagiu. Am plecat cu „rana” de la Davos. Din aceasta „rana” – si alte imprejurari pe care le arat mai tarziu – a iesit gandul si planul meu cu mutarea la Bucuresti. Cu ce inima mai puteam eu lucra la Sibiu? Despre hotararea acestei mutari l-am instiintat pe I.P.S. Sa prin parintele Secas.

Fata de acuzele ce mi se aduc in acest punct c-am lucrat pe ascuns raspund: Nu era nici un motiv sa lucrez pe ascuns dupa ce n-am voit sa duc si n-am dus la Bucuresti absolut nimic din ceea ce nu era al meu. Pe „ascuns” si la „intuneric” lucreaza numai acei care vreau sa jefuiasca pe cineva, dar mi-am furat eu „lucrul” meu? Ca cei de la mitropolie sustin ca ar fi fost a lor ceea ce era al meu – asta-i alta chestiune, pe care sa pofteasca sa o dovedeascaI
Am si tiparit un numar din foaia „Oastea Domnului” la Bucuresti cu data de Nasterea Domnului 1933.

Nu era dealtfel nici o crima aceasta mutare. Dimpotriva, ea urmarea o largire a cadrelor Oastei. Ca dovada spicuiesc din articolul de fond ce s-a publicat in numarul de la Bucuresti, urmatoarele: „O lucrare atat de uriasa cum este azi la „Oastea Domnului” nu mai pot sa se reazeme pe un bolnav. Aici trebuie neaparat un „stat major”, care sa imparta frateste sarcinile si lucrarile. In capitala tarii voit-a Domnul sa se stranga mai multi ostasi – purtator de condei – sub steagul Lui. Cu ajutorul lor si cu strangerea lor intr-o tabara de munca bine impartita, se va putea da un nou avant miscarii.
Descalecand in capitala tarii ne punem sub scutul Sfintei noastre Patriarhii.” (Foaia „Oastea Domnului nr. 1/25 decembrie, anul 1933 – BucurestiI).

Fata de o astfel de „CRIMa”, a sarit insa Mitropolia din Sibiu si a impiedicat expedierea foii de la Bucuresti. si a sigilat si tipografia Oastei pe cateva zile, in baza ca am datorie neplatita la Consistoriu.

20. MAI DEPARTE
Lucrurile apoi s-au mai domolit. Se cauta o restabilire a raporturilor ca sa nu sufere fronturile. Am propus de Craciun un sfat cu fratii de la Bucuresti pentru „lamurirea” lucrurilor. Dar I.P.S. Sa n-a primit aceasta propunere. Imi scria: „Te rog sa ai deplina incredere, caci lucrurile se vor aranja bineI.

21. O PROPUNERE
Nu peste mult timp I.P.S. Sa m-a cercetat la Geoagiu. Venise pentru „clarificarea” lucrurilor. Mi-a promis ca lucrurile vor fi precizate in scris.
De la Sibiu, din partea mitropoliei, mi-a venit atunci „Declaratia” de mai jos pe care urma sa o iscalesc.

22. DECLARATIA – DOCUMENT
I. Avand in vedere ca tipografia „Oastea Domnului” din Sibiu, Str. Avram Iancu nr. 5, s-a intemeiat in parte prin contributia subsemnatului Pr. Iosif Trifa, si in parte din suma in legatura cu gazeta „Lumina Satelor” si din sume colectate pe seama „Oastei Domnului”, miscarea religioasa, morala din sanul Bisericii Ortodoxe Romane, patronata si autorizata de Arhiepiscopia ort. rom. de Alba Iulia si Sibiu, subsemnatul Pr. Iosif Trifa recunosc ca numita Arhiepiscopie este coproprietara tipografiei cu 2 (N.R.) parti avand asupra ei In toate dreptul de control.

Compactoria si libraria sunt exclusiva proprietate a subsemnatului.

II. Inmatriculandu-se tipografia ca firma comerciala, intreprinderea va forma o societate simpla, societar comanditat cu drept de obligatiune de administrare fiind subsemnatul preot Iosif Trifa, iar Arhiepiscopia fiind societar comanditar cu partea sa de coproprietate din tipografie, evaluata la Lei… si cu drept de control In toate, indeosebi in ce priveste interesele bisericesti in legatura cu miscarea „Oastea DomnuluiI.

Sediul tipografiei si societatii este Sibiul si el nu poate fi schimbat fara autorizarea Arhiepiscopiei.

III. Firma tipografiei va fi in conformitate cu codul comercial si legea pentru registrul comercial.

Drept emblema se poate folosi denumirea „Oastea Domnului”. Considerand insa caracterul bisericesc al acestei miscari, Proprietarul emblemei acesteia este exclusiv Arhiepiscopia Ort. Rom. De Alba Iulia si Sibiu, care oricand este in drept sa revoce autorizarea de folosinta a ei cerand radierea ei in registrul firmelor si incetarea folosirii, indeosebi daca s-ar contraveni intereselor bisericesti.

In aceleasi conditii Arhiepiscopia poate autoriza emblema si pentru librarie si compactorie. Emblema nu se poate transmite asupra unui tert, fara autorizatia Arhiepiscopiei.

Toate acestea se vor evidentia in registrul de comert (al firmelor), depunandu-se la oficiul lui copia legalizata al prezentului act.

V. Subsemnatul preot Iosif Trifa recunosc ca publicatia saptamanala din Sibiu „Lumina Satelor” este proprietatea Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane de Alba Iulia si Sibiu, fiind subsemnatul numai administratorul si redactorul ei.
Arhiepiscopia este in drept ca in baza acestui document sa ceara inscrierea ei in numele propriu.

De asemenea, recunosc ca anexa „Lumina Satelor”, publicatia saptamanala „Oastea Domnului” este editata si redactata de subsemnatul din autorizarea Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane din Sibiu, exclusiv in vederea miscarii religioase cu acelasi nume in cadrele Bisericii Ortodoxe Romane.
In consecinta Arhiepiscopia are drept de control si de cenzura asupra ei, fiind in drept sa revoce autorizarea de a apare sub denumirea „Oastea Domnului” indeosebi daca ea ar contraveni intereselor bisericesti sau nu s-ar supune dispozitiilor arhiepiscopiei, fiind editura in caz de revocare a autorizarii obligata sa inceteze imediat folosirea denumirii de „Oastea DomnuluiI.

VI. In fine, recunosc ca registrele de abonati, adresele acestora, imprimatele, cliseele sunt proprietatea arhiepiscopiei.

Dispozitiile din punctul premergator privitoare la folosirea denumirii „Oastea Domnului” la publicatia periodica, anexa „Luminii Satelor” sunt valabile pentru orice publicatii, imprimate cu editura „Oastea DomnuluiI.
VII. Arhiepiscopia Ortodoxa Romana de Alba Iulia si Sibiu ia act de prezenta Declaratie, drept care s-a semnat dupa citirea si explicarea acestui act in fata notarului public.

Ce reiese din aceasta declaratie? Ca Mitropolia din Sibiu se temea inca de mutarea miscarii la Bucuresti si punerea ei sub ocrotirea Sfintei Patriarhii, – desi miscarea Oastei apartinea si apartine bisericii intregi. De aceea isi cerea drept in proprietatea tipografiei (ca sa nu mai poata fi mutata). si de aceea cerea emblema (numirea) „Oastea Domnului” pe seama Arhiepiscopiei din Sibiu, cu toate ca emblema Oastei era si este mai presus de hotarele Eparhiale.

Iar pe mine, aceasta „Declaratie” ma scotea din Oaste, punandu-ma sub un control jignitor si putandu-ma opri oricand de a ma mai ocupa cu miscarea Oastei pe baza ca „Oastea Domnului” este exclusiva proprietate a Consistoriului din Sibiu. Care lucru, insa, nu l-ar fi putut dovedi decat prin smulgerea de declaratii jignitoare de la mine.

La aceasta „declaratie” am trimis raspunsul de mai jos.

23. DOCUMENT
Inalt Prea Sfintite Parinte!

Am primit la timp formula de declaratie ce mi s-a trimis. Pentru mine insa a fost ceva penibil aceasta „Declaratie”. M-a jignit si m-a mahnit adanc. Sunt urmarit in ea – eu si toata lucrarea mea – pas cu pas ca un sectar; ca unul gata sa apuce un drum gresit si trebuie oprit din drumul acesta cu Declaratie.

La sfarsitul unei vieti de jertfa cred ca nu meritam si aceasta lovitura sufleteasca.

Intreaga Declaratie se rasfrange penibil asupra mea. Ea striga cat de colo ca trebuie luate masuri de precautie contra mea si a lucrarii mele. si ma intreb de ce vine aceasta jignire tocmai la sfarsit cand ar trebui sa am o mangaiere dupa o lucrare in care am pus totul? Pentru ca am vrut sa plec la Bucuresti? Dar eu am facut lucrul acesta pe fata si deschis. Acolo e articolul „In capitala tarii” in care spuneam cu ce planuri merg acolo. Puteam eu oare sa merg la Bucuresti, in viesparul criticantilor si vrajmasilor Oastei, cu gandul de a depasi hotarele bisericii mele? Numai un nebun ar fi putut concepe asa ceva. Am vrut sa merg la Bucuresti cu un ideal de largire a muncii si a cadrelor de lupta ale miscarii. Prin Sfantul Sinod urma sa dau Oastea Bisericii intregi si prin capitala, tarii intregi.

In numarul de Anul Nou ce urma sa iasa la Bucuresti facusem un plan de reorganizare a miscarii, un plan de dimensiuni largi, un plan pe care il voi lasa in memoriile mele ca pe un document istoric de care nu-mi va fi rusine.
Sunt cu constiinta tare si curata ca n-am avut nici un gand si nici o intentie contra bisericii mele. Iar daca totusi se crede ca lucrarea Oastei a depasit hotarul ortodoxiei, sa se spuna acest lucru deschis si sa se trateze in consecinta. Autoritatea bisericeasca are oricand acest drept fara sa ia spre acest scop declaratie de la mine.

Repet: Declaratia ce mi s-a trimis este o jignire pentru mine. Iscalirea ei ar insemna iscalirea unei sentinte de pedeapsa morala pentru mine si ceea ce am lucrat.

Declaratia o aflu nemeditata bine si prin felul cum se ocupa cu miscarea Oastei. O miscare pronuntat duhovniceasca e coborata la o targuiala comerciala intre doi „comercianti”. O miscare ce a cuprins demult toata tara e ingradita intre hotarele unei Arhiepiscopii. si Sf. Sinod e desigur chemat sa controleze aceasta miscare si sa-si spuna cuvantul. Daca Sf. Sinod va socoti ca e periculoasa si a depasit hotarele ortodoxiei – astept sentinta.
Declaratia ce mi s-a trimis – in diferite subtile forme – imi ia tot ceea ce am creat eu prin munca si jertfa mea. OMOARa INITIATIVA unui om care a facut ceva si, de va fi voia Domnului, va mai putea inca munci si crea.
M-a mahnit atat de mult aceasta declaratie, incat era sa nu mai reflectez nimic. Sa las totul in seama Dreptului Judecator, sa dau un comunicat lamuritor catre ostasii din tara si sa-mi scriu memoriile.

Mi-am dat Insa seama ca totusi e mai buna o intelegere, – altcumva desigur ar suferi si miscarea.

Alaturat am precizat in puncte clare si scurte ceea ce poate readuce pacea, buna intelegerea si prosperitatea lucrarii.
Aveti in aceasta declaratie asigurarea pe care o doriti mai mult: Sibiul este si ramane sediul miscarii si al foilor.

Tipografia Va rog sa o lasati asa cum este, caci ea este rodul jertfelniciei mele si tin la aceasta avere in care am pus totul, ea ramane fiului meu Tit cu testament sa o puna si mai departe in slujba Domnului.

Altfel, dupa mine ramane un copil bland si bun. O pacinica conlucrare cu el este asigurata. Doresc insa sa-i asigur si eu o viata pacinica. Caci a-i lasa averea tipografiei – in care se afla si averea lui personala de la Vidra – cu un „control in toate”, asta poate fi pentru el o amaraciune pe intreaga viata a lui.

Un control badaran si jignitor (si este aproape regula generala acest lucru pentru controale), ar incurca numai lucrurile si i-ar face baiatului meu zile amare pe intreaga viata lui. De aceea tin ca la viata mea la zestrea tipografiei in care am pus tot ceea ce am avut. Orice atingere in punctul acesta ma raneste.

Supravegherea si controlul spiritual ce-l are biserica in toata vremea, asupra miscarii e de prisos sa mai fie precizat cu jigniri pentru mine. Autoritatea bisericeasca are doar oricand dreptul si puterea de a lua imediat masuri contra oricarei miscari care ar depasi hotarele bisericii si ale ortodoxiei.

I.P.S. Ta Stapane! Va rog foarte mult pentru lichidarea unei stari care ma tine intr-o continua mahnire sufleteasca. Cu sanatatea sunt mult mai bine: mi-a revenit dorul si puterea de a munci mai departe. Vreau insa sa am si eu ceea ce trebuie unui om care munceste si creeaza: dreptul de a nu fi stingherit cu conditii jignitoare si umilitoare, In asemenea conditii orice continuare si colaborare de munca pentru mine este imposibila.
Am formulat punctele de mai sus pentru restabilirea „DRAGOSTEI CELEI DINTKI” si pentru reinceperea activitatii cu puteri indoite.
Vom concentra din nou toate energiile Oastei. Am schitat un program de largire a cadrelor de munca pe care-l voi discuta cu I.P.S. Sa, iar la praznicul Oastei de la Rusalii, vom pune in Sibiu o noua pasire a Oastei, o noua avantare spre culmile biruintei.

I.P.S. Stapane!
Va rog sa aveti toata increderea in acela pe care Domnul vi l-a aratat sa-l chemati la Sibiu. Va rog lasati Duhul Domnului sa lucreze ceea ce mai are de lucrat prin vasul acesta slab.

Rugand pe Domnul sa-si coboare darul pacii si iubirii Sale peste noi, am ramas al I.P.S. Voastre

Pr. Iosif Trifa
Geoagiu Sanatoriu, 27.I.1934

Ce reiese din acest raspuns? Ca doream staruitor o impacare a lucrurilor, cu toate ca fusesem jignit prin ceea ce imi cerea mitropolia. si ceream doar atat: sa nu mi se taie aripile cu ingradiri si controale jignitoare. Ceream numai libertatea de care orice initiativa creatoare are lipsa.