Care este cea mai veche Biserica?

Care este cea mai veche Biserica?

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

In orice caz nu cea care se reazama astazi pe ierarhii eclesiastice si pe grade preotesti. Biserica primara nu le-a cunoscut nici pe unele, nici pe celelalte. Aceste imitatii ale structurilor iudaice stravechi sau ale templelor si religiilor pagane au aparut in viata Bisericii de abia prin secolele de dupa legaturile compromitatoare cu Statul politic. Ca sa poata functiona in Stat, Biserica a emulat structurile piramidale ale ierarhiilor de Stat si a parasit simplitatea unei familii crestine in care toti credinciosii erau frati:

„Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Hristos, si voi toti sunteti frati. si „Tata” („parinte”) sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri. Sa nu va numiti „Dascali”; caci Unul singur este Dascalul vostru: Hristosul.” (Matei 23:8-10)

Nicaieri in Noul Testament nu ni se vorbeste despre grade preotesti in Biserica. Si de ce am vrea sa-i avem printre noi pe urmasii acelora care l-au rastignit pe Domnul Isus? Preotia vechi testamentala a apus in rasaritul marii preotii a lui Christos. Preotia levitica a fost desfintata in Biserica de preotia de tipul lui Melhisedec. Astazi nimeni nu mai poate pretinde ca se trage din neamul preotesc. Numirea de preoti este aplicata doar generic tuturor credinciosilor din biserica:

„Voi insa (toti) sunteti o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor, pe care Dumnezeu si L-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din intunerec la lumina Sa minunata” (1 Petru 2:9).

Care este deci cea mai veche Biserica?

Prin intoarcerea la „Sola Scriptura”, prin revenirea la nealterata invatatura a Bibliei, neoprotestantii au reluat legatura organica cu stravechea „radacina” a crestinismului primar. Refuzand sa faca acelasi lucru si complacandu-se in tot felul de „adaugiri ale traditiei omenesti”, bisericile istorice se afla astazi altoite pe niste increngaturi salbaticite, cu fructe denaturate si foarte deosebite de roadele crestinismului primar.

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Calugaria

Calugaria

In cazul in care cunosti macar cateva lucruri despre calugaria estica, atunci poti afrima ca stii foarte multe si despre ortodoxismul rasaritean.
de John Chryssavgis

Calugaria a luat nastere intr-o dimineata de duminica a anului 270 sau 271, intr-un sat egiptean. Pasajul din Evanghelie care a fost citit la slujba in acea zi, cuprindea urmatoarele cuvinte: „Daca vrei sa fii desavarsit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, da la saraci, si vei avea o comoara in cer! Apoi vino, si urmeaza-Ma”(Matei 19:21). In mijlocul acelei adunari se afla un tanar, pe nume Anton, care la auzirea acestor cuvinte, a inceput trairea unei vieti, nu neaparat in saracie, ci de singuratate totala.

Acest pas al lui Anton, intr-un desert nelocuit, in acea perioada, a fost observat foarte putin atat de catre cei din satul lui, cat si de cei din afara satului. Dar in momentul in care Anton a murit la varsta de 106 ani, Atanasie din Alexandria, prietenul si biograful sau (d.373), ne relateaza ca numele lui Anton ajunsese cunoscut „in imprejurimi.” „Desertul”, relateaza Atanasie, „devenise un oras”, mii de oameni obisnuind sa vina la Anton in mod regulat, pentru a-i asculta invataturile.

Din acel moment, calugaria a devenit o caracteristica importanta a ortodoxiei rasaritene, astfel incat nimeni nu poate intelege ortodoxia fara a-i intelege traditia monahala.

Rigurosii intelegatori

In Egipt s-au dezvoltat trei tipuri principale de calugarie, corespunzatoare celor trei mare zone geografice:

Viata pustnica, infiintata in Egiptul de Jos, unde Anton (d. 356) este urmat drept model. Aici calugarii traiau o viata de rugaciune izolata si austera.

Cenobitia, sau forma de viata in comun, aparuta in Egiptul de Sus, unde Pahomius (d. 346) a infiintat o comunitate de calugari care se rugau si munceau impreuna.

Calea de mijloc, infiintata de catre Ammon (in jur de 350) in Nitria si Scetis, la vest de gura Nilului. Aici un grup unit de mici asezaminte de cate doi pana la sase calugari erau condusi de un prezbiter, sau „abba.”

Centrul calugariei estice s-a mutat din Egipt in Asia Mica la sfarsitul anilor 300, in Palestina in jurul anului 400, in Sinai in jurul anului 500, si la Muntele Atos in Grecia in anii 900, acolo unde aceste trei forme de calugarie inca mai exista.

In alte regiuni s-au creat o varietate de moduri de viata: in Siria, de exemplu, ii gasim pe „stylites”(stalpiti), care au ales sa traiasca pe stalpi. In Capadoccia (in Turcia Moderna), a aparut sub influenta lui Vasile cel Mare (d.379) o forma mai invatata, liturgica, si sociala de calugarie. In Palestina traditia directiei spirituale a fost stabilita de oameni ca Isaia din Scetis (d.489) si Sabas (d. 532). In Sinai, o forma mai tacuta a spiritualitatii, sau „hezicasm”, a fost infiintata de Ioan Climacus (d. In jur de 679).

Manastirile puteau fi gasite si in orase. In 518, in Constantinopol, existau in jur de 70 de comunitati doar pentru barbati. Calugarii devenisera din ce in ce mai influenti in viata ecleziastica si sociala: interveneau in disputele teologice, predau liturghie si spiritualitate si constituiau inspiratie pentru laicitate, care avea tendinta de a urma pe calugarii carismatici.

In general, calugaria din Est a fost mai flexibila si mai putin uniforma decat in Vest. Estul nu a avut niciodata un Augustin sau un Benedict, care sa scrie reguli stricte de urmat pentru calugari. Prin contrast, „regulile” lui Vasile din Cezarea, nu erau nici pe departe atat de sistematice. Regulile sale lungi, sunt o serie de predici, in timp ce regulile scurte sunt raspunsuri la intrebarile calugarilor, din timpul vizitelor sale prin manastiri. Nu a existat o regula general valabila in Est. Fiecare manastire avea propria sa traditie.

Existau de asemenea manastiri pentru femei, care aparusera inaintea celor pentru barbati. Inainte de a se retrage in desert, Anton o trimisese pe sora sa la o „casa pentru virgine,” fapt care ne arata indirect ca existau deja asemenea comunitati crestine in Egipt.

In general in Est, se punea mai putin accentul pe „stabilitate,” adica pe cerinta ca, calugarii si maicutele sa traiasca toata viata lor intr-o singura manastire. De aceea, calugarii si maicutele din est schimbau des manastirile.

„Cei fara somn”
Desi stabilitatea nu constituia o caracteristica principala a monahiei estice, „asezarea intr-o singura celula” era importanta. In Vorbirile Parintilor Desertului, Tatal (Abba) Moise (d.407), arata ca „celula ne invata totul.”

Celula era mai mult un loc de rugaciune, rugaciunea constituind cea mai importanta slujba sociala a calugarilor bizantini. Mare parte a manastirilor din Est erau situate in locuri pustii, separate de civilizatie, care te indemnau la rugaciune: manastirea Sfantului Saba din Taramul Sfant, manastirea Sfanta Caterina de pe Muntele Sinai, Republica Monastica a Muntelui Atos si stancile inalte din Meteora, Grecia centrala.

Unii calugari si maicute din est erau implicati in invatamant, evanghelizare si munca caritabila, dar aceste lucruri erau considerate secundare vocatiei principale a monasticilor- rugaciunea. Vizitatorii manastirilor se asteptau sa gaseasca locuri de rugaciune, sa descopere persoane ale rugaciunii, si sa intalneasca oameni sfinti cu darul calauzirii spirituale.

Obiectivul rugaciunii, al intregii vieti monastice, era uniunea cu Dumnezeu. Aceasta uniune era posibila doar prin trairea unei vieti de purificare spirituala si de renuntare totala – o dezbracare de sine, atat de lucrurile materiale, cat si de proiectarile intelectuale. Aceasta era calea negarii sau a cunostintei apofatice. Dumnezeul de necunoscut era venerat printr-o serie de negari, care il aratau pe Dumnezeu ca fiind „dincolo de orice intelegere.” Calea apofatica avea si o latura morala: purificarea de dorintele sau pornirile pacatoase.

In Vest, manastirile au devenit deseori cuiburi de invatatura, dar in Est, acestea erau indeosebi centre de spiritualitate. Cel mai de seama serviciu al calugarismului estic a fost flacara permanent arzanda a rugaciunii si spiritualitatii. O manastire din Constantinopol se numea Akoimetoi (traducere libera, „cei fara de somn”), unde rugaciunea era continua, 24 de ore pe zi, calugarii recitand rugaciuni la rand.

Intr-un sens, in acel moment, viata monastica a fost o experienta de entuziasm carismatic, o realitate penticostala (a Cincizecimii). Calugarul era un „pneumato phoros” („pastrator al Duhului”), pastrand marturisirea prezentei permanente a Duhului in Biserica.

John Chryssavgis este profesor de teologie la Scoala de Teologie Ortodoxa Greaca Sfanta Cruce (Holy Cross Greek Orthodox School of Theology) in Brookline, Massachusetts.

Identitate Crestina in Istorie – Oastea Domnului

Oastea Domnului

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Miscari de innoire in Biserica Ortodoxa

Cine citeste cartea Apocalipsei isi va da repede seama ca Dumnezeu se ingrijeste personal de Biserica Sa. Bisericile locale pomenite in primele capitole ale cartii nu seamana nici una cu cealalta, dar fiecare are privilegiul de a fi in atentia lui Dumnezeu si de a primi un mesaj personal adecvat din partea Domnului Isus. Tot asa stau lucrurile si cu Biserica Ortodoxa din Romania. Dintre miscarile de trezire spirituala, mai mult sau mai putin locale, mai mult sau mai putin luate in seama de istorici, vom aminti aici de miscarea cunoscuta sub numele de „Oastea Domnului.”

Exista o frumoasa simetrie istorica intre aceasta miscare de reinnoire spirituala din Romania si o alta, petrecuta in Anglia si intrata in istorie sub numele de „Salvation Army” (posibil de tradus prin „Oastea Mantuirii” sau „Armata Salvarii”). Si una si cealalta s-au nascut intr-un climat de apatie religioasa si de decadenta spirituala, cand Biserica era mai mult caracterizata de ceremonii liturghice decat de vitalitate si preocuparea de a se ingriji de sufletele oamenilor.

In Romania, imprimavararea crestina a venit uneori din „import” prin activitatile misionare ale „evanghelicilor” protestanti sau neoprotestanti. Miscarea „Oastea Domnului” a fost si continua sa fie o „trezire spirituala” nascuta in sanul Bisericii Ortodoxe.

Pentru o scurta istorie a „Oastei Domnului” vom reda mai jos prelegerea pastorului Adolf Novay, tinuta in 1998 cu ocazia conferintei „Lumina pentru rasarit” din Germania.

„Cine se intereseaza de istoria spirituala a Romaniei constata ca anii care au urmat imediat dupa primul razboi mondial au fost o perioada a multor inceputuri.

In 1922, calugarul ortodox Dumitru Cornilescu a terminat traducerea Bibliei, lucrarea a devenind mai tarziu foarte cunoscuta.

In acelasi timp, preotul Tudor Popescu L-a predicat in Bucuresti pe Christos asa cum ajunsese el sa-l cunoasca prin pocainta si prin nasterea din nou, respectiv prin studierea Bibliei.

In acelasi an, viata spirituala din cadrul Bisericii Ortodoxe a inceput sa se invioreze si in Transilvania, mai exact in Sibiu. Toate aceste evenimente au lasat urme pana in ziua de azi, poate si din cauza ca au fost marcate de suferinte si de grele incercari.

Lupta pentru viata spirituala

Infiintarea si dezvoltarea Oastei Domnului este legata inseparabil de fondatorul ei, preotul Iosif Trifa. El s-a nascut in ziua de 3 Martie 1888 in satul Certege, judetul Turda, in Transilvania si a studiat teologia ortodoxa la Sibiu. Aici, la Academia Teologica din Sibiu, a fost mai tarziu si profesor.

Dupa ce s-a casatorit, a slujit 10 ani ca preot. Intre anii 1912 si 1918, lui Trifa i-au murit trei din cei patru copii si deasemenea si sotia. Au fost ani grei, care l-au pregatit insa pentru lucrarea de mai tarziu.

In 1920, Iosif Trifa isi publica prima sa carte, sub titlul „Spre Canaan.”

In 1922, mitropolitul Balan ii propune sa faca parte din redactia gazetei bisericesti „Lumina satelor.” Un an mai tarziu, Trifa a publicat in aceasta revista o chemare arzatoare la o innoire spirituala in toata tara. Autorul era nemultumit de starea spirituala a poporului roman si a preotilor lui. De asemenea, Trifa s-a gandit (critic) si la sine. In cartea „Sa crestem in Domnul”, Trifa a scris: „Multi ani am fost si eu un om lumesc. Chiar ca preot de tara, eram intr-o buna parte un om lumesc. Traiam si eu in judecata nebuna ca sunt preot numai cand sunt imbracat in haine de slujba; incolo sunt si eu om care trebuie „sa-mi traiesc viata.” Aceasta cumplita judecata, care – durere! – se mai tine si azi, ma impartea in doua: in omul de la altar si in celalalt, de prin sat si de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusa sa locuiasca impreuna cu intunericul. Slavit sa fie Domnul ca nu m-a lasat sa pier in aceasta nebunie de suflet amagitoare. Am inceput sa ma trezesc la o viata noua.”

Aceiasi regenerare duhovniceasca si-o dorea pentru intreaga tara. El scria: „Romania se afla intr-o robie umilitoare. Naravurile noastre sunt stricate … Prin furtunile pline de otrava … ni s-a inveninat credinta, ni s-a pierdut dragostea si ni s-a umplut sufletul de otrava pacatului … Ea este aceea care a golit bisericile de oameni si sufletele de credinta.”

Solutia vazuta de preotul Trifa a fost intr-o pocainta interioara: „De ne vom opri, de ne vom ridica si noi ca fiul cel ratacit din Evanghelie si de vom pleca spre Casa Tatalui ceresc (…) La temelia noii randuieli din sat – din tara – trebuie pusa teama de Dumnezeu si ascultarea de Cuvantul Lui. Numai o singura doftorie poate da lumii si tarii noastre sanatatea si mantruirea: sa se intoarca oamenii si popoarele la Isus.”

Aceasta framantare sufleteasca a crescut tot mai mult. In preajma Anului Nou 1923, preotul Trifa si-a analizat viata traita pana atunci, in mod special slujirea lui ca preot. Profund intristat si nemultumit, a constatat ca viata sa, ca si a celorlalti oameni, nu era marcata de rugaciune si evlavie, ci de datini pagane intunecate. Oamenii traiau in chefuri si in destrabalari rusinoase. Pe sub fereastra casei sale tocmai trecea un card de betivi, care ragneau de rasuna intreg cartierul. S-a simtit indemnat sa scrie un articol la revista tocmai pe aceasta tema. In mod spontan, a ingenuncheat la masa sa de scris si a marturisit:

„Doamne, Dumnezeule! Ne copleseste rautatea … ne biruie intunericul … ne ineaca potopul faradelegilor … se scufunda oamenii in pieire sufleteasca … Da-ne Tu, Doamne, putere mai multa in lupta contra intunericului si a Diavolului … Vino, Isuse Doamne, caci iata s-a facut furtuna in marea vietii noastre.”

In aceasta stare de zdrobire sufleteasca, preotul Iosif Trifa s-a decis sa cheme oamenii la pocainta si la lupta impotriva raului. Aceasta chemare spre tara a rasunat in Nr. 1/1923 al gazetei „Lumina satelor”:

„Veniti sa faceti o intrare crestineasca in anul cel nou. Avem noi, romanii, doua mari pacate care mai ales ne strica sufletul si traiul crestinesc: sudalma si betia. Veniti sa facem o hotarare si o intovarasie de lupta impotriva lor, ca sa le scoatem din casa noastra, din traiul nostru si al vecinilor nostri.”

Mii de oameni au urmat aceasta chemare: tarani, muncitori si intelectuali. Cu aceasta au fost puse temeliile Oastei Domnului.”

Programul si realizarea lucrarii

„Preotul Iosif Trifa a definit sarcina Oastei Domnului astfel: ” … aflarea si vestirea lui Isus cel rastignit.” Aceasta formulare era o veritabila „declaratie de razboi sufletesc contra intunericului si a rautatii” din partea unei „armate care lupta sub steagul si conducerea lui Isus Biruitorul.”

Despre programul Oastei Domnului, preotul Trifa a scris: „Isus cel rastignit – acesta a fost programul meu in toti anii de Oaste si acesta este programul Oastei Domnului. Nu este un program nou. L-am aflat gata de la dumnezeiescul apostol Pavel.”

Doua lucruri au fost importante pentru Trifa: apostolatul laic (astazi am spune „preotia generala”) si voluntariatul duhovnicesc („Deoarece orice suflet care L-a aflat cu adevarat pe Domnul se face vestitorul Domnului”). Trifa scrie: „Yinand cont de permanenta ofensiva a iadului, un ostas al Domnului trebuie sa fie „un ostas activ, luptator”, un „mare viteaz”, capabil sa atraga si pe altii in lupta cea mare a mantuirii sufletelor.”

In anul 1929 s-au cumparat tiparnite, a fost infiintata editura si a fost deschisa libraria miscarii Oastea Domnului. Trifa a scris: „Tiparul este o mare putere a vremurilor noastre, care trebuie atrasa in slujba Domnului.”

In cei 15 ani de activitate, preotul Trifa a publicat gazeta in sase numere saptamanale cu un total de 20 de milioane de exemplare. Pe langa acestea, au mai aparut inca 12 calendare, care au ajuns, partial, pana la 5 editii, cu un total de 1,32 milioane de exemplare.

Tipariturile s-au dovedit foarte eficiente. Tractatele si brosurile au ajuns in cele mai indepartate colturi ale tarii. Efectul a fost ca, pe alocuri, carciumile de la sate au fost inchise si transformate in case de adunare ale Oastei Domnului. Iata un citat dintr-o scrisoare adresata preotului Trifa: „Preacucernice parinte si semanatorule de lumina – scrie un taran din Transilvania – „Va fac cunoscut ca, dupa ce s-a infintat Oastea Domnului si la noi, in Poiana Marului, judetul Brasov, un carciumar de aici, cu numele Ioan Enescu, la staruintele cuvioasei sale femei, care este o inima buna si a fost cea dintai in Oastea Domnului, a lasat carciuma si localul acela care era pus in slujba Diavolului, l-a curatit si impodobit frumos si l-a pus in slujba Domnului. Localul acela, unde se vorbeau vorbe urate si murdare, sudalme, certuri, batai, astazi este plin de rugaciuni si cantari duhovnicesti.”

Batranii si tinerii au marturisit ca prin cartile, brosurile si gazetele lui Iosif Trifa au venit la credinta vie in Isus Christos. Numarul membrilor Oastei Domnului a crescut formidabil.”

Opozitia – lupta de exterminare

Primavaratica miscare a Oastei Domnului a socat ierarhia Bisericii Ortodoxe. Din pacate, in loc sa se bucure si sa cunoasca „ceasul cercetarii”, Biserica Ortodoxa a reactionat negativ la succesul preotului Iosif Trifa. Iata ce scrie Adolf Novay:

„Numarul de mebrii din ce in ce mai mare ai Oastei a nelinistit conducerea Bisericii Ortodoxe, mai ales pe mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Balan. Din invidie, preotul Trifa a intrat in dizgratia ierarhilor. Mitropolitul a inceput sa raspandeasca banuieli murdare si calomnii la adresa lui Trifa. Cand acestea nu au avut efectul scontat, Biserica Ortodoxa a trecut la lupta pe fata impotriva Oastei Domnului. Aceasta lupta a durat ani in sir. Preotul Trifa a fost reclamat, tipografia a fost confiscata de Biserica Ortodoxa. Culmea acestei campanii de persecutii a fost acuzarea lui Trifa inaintea Sfantului Sinod. In cele din urma, (ca si Luther in Germania catolica) preotul Iosif Trifa, unul dintre cei mai buni fii ai crestinismului din Romania, a fost excomunicat.

(Prin aceasta, ierarhia ortodoxa refuza o inoire din interiorul Bisericii, impingand un numar mare de doritori de spiritualitate sa se indrepte spre Bisericile evanghelice – n.a.)

Sub necazul sufletesc, boala trupeasca, de care Trifa suferea deja de cativa ani, s-a agravat foarte mult. Acuzatiile si banuieliile din partea Bisericii Ortodoxe i-au inrautatit foarte mult suferinta. Au urmat ani grei in care, in ciuda tuturor impotrivirilor si fara inlesnirea unor spatii corespunzatoare pentru editura, Trifa a continuat sa tipareasca carti si gazete. Atacul Bisericii Ortodoxe a continuat chiar si atunci cand Oastea a gasit un alt redactor pentru tiparituri. In Februarie 1938, lupta parintelui Trifa pentru mantuirea neamului romanesc s-a terminat. Dumnezeu l-a luat acasa in slava. Ura Bisericii Ortodoxe nu s-a potolit nici macar inaintea sicriului: hainele preotesti au fost smulse efectiv de pe trupul mort – si numai dupa aceea s-a dat voie ca Trifa sa fie ingropat!

Ceata crestinilor ortodocsi treziti la credinta vie avea insa sa continue sa activeze. Din pacate insa, dupa cel de al doilea razboi mondial, alaturi de Biserica Ortodoxa, impotriva Oastei s-a napustit un nou instrument de represiune: Statul comunist.”

Complicitatea dintre Republica Populara si Biserica Ortodoxa

„In anul 1948, la insistentele Bisericii Ortodoxe, autoritatile de Stat interzic activitatea Oastei Domnului. Legea aferenta nu a fost insa publicata niciodata. Chiar si asa, in tara au inceput arestarile: Cornel Rusu (Simeria) si Traian Dorz (Beius), talentatul poet crestin si colaboratorul apropiat al preotului Iosif Trifa, au fost condamnati la ani grei de temnita. Traian Dorz a fost eliberat in 1952, insa numai pentru cateva luni, dupa care a fost inchis din nou. Inchisorile au inceput sa se umple de membrii ai Oastei Domnului.

In anul 1954 a urmat un al treilea val de arestari, oamenii fiind eliberati apoi in anul 1958.

Conditiile din inchisorile comuniste au fost inumane. Beton gol, priciuri goale, multe si ele din beton; iarna fara incalzire, mancare putina si nehranitoare si, peste toate, o tortura caineasca. Pe durata interogatoriilor, tortura era zilnica.

(Acestia au fost anii de teroare stalinista cand s-au intalnit in inchisori cei mai buni fii ai Romaniei. Crestinismul a avut atunci multi reprezentanti intre martirii neamului: preoti greco catolici, preoti ai Oastei, pastori baptisti, lutherani si membrii din majoritatea confesiunilor crestine au facut atunci „Academia crestina a suferintei.” In exterior, ierarhia Bisericii Ortodoxe tinea slujbe de proslavire a „noii puteri a poporului” – n.a.)

Eliberat a doua oara din inchisoare, poetul Traian Dorz a fost somat de autoritati sa inceapa actiunea de „legalizare” a miscarii Oastea Domnului. Au urmat o serie intreaga de vizite la Bucuresti si intocmirea unor liste cu conducatorii miscarii. Cand autoritatile s-au declarat multumite de listele alcatuite de Traian Dorz a urmat … arestarea! Toti conducatorii miscarii Oastea Domnului au fost arestati in ziua de Craciun a anului 1958. Au urmat apoi alte arestari. Un total de peste 500 de lideri ai Oastei au fost aruncati in puscarie. (Biserica Ortodoxa isi rezolva treburile murdare cu ajutorul Statului! – n.a.)

Sub presiunile politice venite din vest, a urmat o amistiere generala si membrii Oastei au iesit din inchisori in anul 1964.

Chiar si pe timpul in care conducatorii ei erau in inchisoare, Oastea Domnului a continuat sa existe si sa se manifeste. Aflata acum in „ilegalitate” miscarea a continuat sa-si vada membrii arestati si inchisi. De obicei, conducatorii locali erau arestati, iar crestinii surpinsi in adunari erau amendati cu mari sume de bani. Doar in 1967, 40 de familii au fost amendate de doua ori: o data cu 40.000 de lei si a doua oara cu 60.000 de lei. Salariul mediu al unui muncitor era atunci de 2.000 de lei.

Denuntati de preotul local, membrii Oastei erau luati sub supraveghere de autoritatile de Stat si sicanati la locul de munca. Toti traiau acasa cu teama perchezitiilor. Nicolae Moldovan, talentatul compozitor al Oastei (trecut ulterior la Biserica Baptista) a fost perchezitionat in 1971, 1973, 1976 si 1977. Pentru ca a continuat sa fie activ in lucrarea crestina, Nicolae Moldovan a fost arestat, judecat si condamnat la 13 ani de detentie (din care a trebuit sa stea in inchisoare „numai” sase ani).

Traian Dorz, care a scris peste 15.000 de poezii, grupate acum in 28 de volume, si alte 46 de carti de meditatii la textele biblice, de istorioare pentru copii, etc., a fost condamnat de sase ori si a petrecut in total 17 ani in diferite inchisori. Dintre cei 17 ani, 12 ani a stat inchis fara sa fi existat vreo sentinta judecatoareasca! (Statul comunist se ferea sa faca publicitate persecutiei- n.a.) Privit ca lider al Oastei Domnului, Traian Dorz a fost silit sa traiasca sub domiciliu fortat majoritatea anilor. Ultima lui arestare a avut loc pe 3 August 1981. La varsta de 67 de ani, el a fost condamnat atunci la „doar” 2 ani de detentie.

Dupa sase luni a fost insa eliberat din nou. Opt ani mai tarziu, la 29 Mai 1989, Traian Dorz a murit la spital, fara sa mai apuce sa vada „schimbarea” politica din acel an.”

(Arestarile si supravegherea neincetata l-a care a fost supus Traian Dorz au fost elementele unei campanii de teroare prin care Statul comunist a facut un serviciu Bisericii in schimbul complicitatii ei politice. – n.a.)

Specificul Oastei Domnului

„Miscarea Oastea Domnului a tinut pana in ziua de azi de cele patru puncte principale. La adunarile lor este vorba in esenta de:

1. Cuvantarea libera (predica) cu chemarea la pocainta

2. Declamarea de poezii spirituale

3. Intonarea cantarilor religioase cu acompaniament instrumental

4. Rugaciunea libera, spontana

Toate acestea sunt lucruri care nu sunt permise in Biserica Ortodoxa. Adunarile Oastei dureaza normal pana la doua ore, in functie de numarul celor care participa in mod activ la slujba divina. Cei prezenti emana o bucurie profunda si, in acelasi timp, o teama neprefacuta de Dumnezeu. La intruniri participa un numar izbitor de mare de tineri.

In adunarile publice si in viata privata, pentru membrii Oastei Domnului Biblia joaca un rol central” Iosif Trifa a fost de parere ca: „Sfanta Scriptura nu este o carte ca oricare alta. Ea este cartea lui Dumnezeu. O carte prin care Dumnezeu sta de vorba cu noi despre planurile Sale. Biblia este o carte in care Dumnezeu isi descopera planul de mantuire.”

Anii grei ai libertatii

„Dupa „revolutia” din 1989, a sosit ceasul libertatii si pentru Oastea Domnului. Biserica Ortodoxa a fost suficient de inteligenta sa-i integreze in randurile ei pe „tacutii din tara”, altfel i-ar fi pierdut in favoarea altor biserici. Ici si colo, adunarile membrilor Oastei se desfasoara in cladirile bisericilor ortodoxe, insa in afara spatiului liturghiei oficiale. Integrarea a reusit numai in unele cazuri, deoarece multi preoti ortodocsi nu au nici un pic de intelegere fata de Oastea Domnului.

S-a discutat si se discuta mereu in ce masura mai pot adopta membrii Oastei obiceiurile Bisericii Ortodoxe, in special cele fara suport biblic, ca rugaciunile la sfinti si pomenile pentru morti. O parte din membrii Oastei au declarat ca nu pot ramane in sanul unei Biserici care i-a tradat si i-a aruncat in inchisoare. Alti au ramas. O a treia parte a Oastei s-a alaturat miscarilor evanghelice, integrandu-se in biserici baptiste, pentecostale sau crestin dupa evanghelie. Imaginea de azi a Oastei Domnului nu mai este la fel de omogena ca in anii persecutiei. Ici si colo exista localitati in care ostasii s-au alaturat Bisericii Greco- Catolice.

Conducerea Oastei Domnului se afla in Cluj Napoca. Aici, membrii ei au la dispozitie cateva birouri. Mai nou, ei au si o clinica medicala cu un medic internist, un cabinet stomatologic si un medic pediatru. In scurt timp se va da in folosinta si o noua tipografie proprie.

Una din traditiile Oastei a ramas insa in picioare: la Rusalii, ostasi din toata tara vin la Sibiu si se aduna in jurul mormantului fondatorului miscarii, preotul Iosif Trifa.

(Am putea spune ca acest gest este simbolic pentru ancorarea miscarii in trecut. Pentru supravietuirea prezenta si pentru dezvoltarea viitoare, Oastea Domnului resimte nevoia aparitiei unor noi lideri, cu suficient har si personalitate pentru a da contur acestei miscari de renastere spirituala nationala – n.a.)

„Despre starea de astazi a Oastei, presedintele ei actual (in anul 1998), Suciu Vasile afirma: „Astazi, Oastea Domnului este un fenomen de masa. Din pacate, prin aceasta calitatea ei a scazut. De asemenea, ne lipsesc si conducatori binecuvantati de Dumnezeu, asemenea celor pe care i-am avut in trcut. Asimilarea de catre Biserica Ortodoxa ne-a impus un formalism rigid.”

Reluand paralelismul amintit anterior, am putea spune impreuna cu Novay Adolf ca:

„Ceea ce a fost Wesley pentru Biserica Anglicana a fost si Iosif Trifa pentru Biserica Ortodoxa din Romania. Viitorul acestei miscari, indiferent de numarul de azi ai membrilor ei, depinde de credinciosia si de angajamentul lor fata de lucrarea lui Dumnezeu. El este Cel care i-a ocrotit in trecut prin marile lupte. Acum, Oastea Domnului trebuie sa fie confirmata de libertate.”

6. IN LOC DE EPILOG

Discursul tinut in anul 1997 de domnul Emil Constantinescu, presedintele Romaniei, la intalnirea cu reprezentantii cultelor religioase din Romania este, probabil cea mai buna declaratie programatica pentru lucrarea crestina din Romania. Il redam cu mare placere si incuviintare, regretand ca un om ca dansul nu poate fi astazi un benefic „dictator” in problemele religioase:

„Prea Fericirea Voastra,

Inalt Prea Sfintiile voastre,

Excelentele Voastre,

Reverenzi Domni,

Sunt deosebit de emotionat de faptul ca ati dat curs invitatiei mele si ca ma aflu, asa cum doream de mult, impreuna cu Dumneavoastra. Poate ca niciodata aceasta sala nu a fost mai bine folosita decat in acest moment. Cred ca, la mai bine de sapte ani dupa Decembrie 1989, suntem cu totii in masura, atat dumneavoastra – ca reprezentanti si conducatori ai Bisericilor si comunitatilor religioase din Romania – cat si eu – ca reprezentant al Statului si in virtutea functiei de mediator intre Stat si societate pe care mi-o ‘ncredinteaza Constitutia – sa degajam problemele de fond pe care aceste relatii le pun inaintea noastra, a tuturor.

N-as vrea insa ca intalnirea de astazi sa fie privita ca un dialog conventional de tip bilateral, in care doua parti stau fata in fata, sustinandu-si fiecare punctul de vedere si confruntandu-si opiniile. Acum, dupa alegerile din noiembrie anul trecut, cand o noua echipa politica este responsabila de destinele Statului si incearca sa-si asume aceasta responsabilitate potrivit unei noi etici de guvernare, hranita dintr-o filosofie politica diferita de cea care a marcat prima etapa a postcomunismului, acum putem sa ne amintim de adevarul rostit de unul din cele mai vechi texte crestine, Scrisoarea catre Diognet, adevar pe care sper ca-l vor impartasi deopotriva prietenii nostri evrei si musulmani: „Intr-o cetate, comunitatea credinciosilor nu are o adresa anume, ci este asemenea sufletului in trup, comunitatea credinciosilor nu este o parte a cetatii, in conflict sau in acord cu alte parti, ci este tocmai ceea ce da viata cetatii.

Cu alte cuvinte, nici eu si nici actualul guvern nu vrem sa tratam Bisericile si comunitatile religioase ca pe niste institutii ca oricare altele, institutii ce promoveaza interese specifice, interese cu care noi am avea dreptul sa fim, sau sa nu fim de acord. Nu ne simtim deasupra religiei, ori in afara ei. Dimpotriva, in tot ceea ce intreprindem, pe plan politic, economic sau social, noi incercam – cu toata modestia si fara nici un fel de emfaza – sa ne orientam, in ultima instanta, dupa marile valori religioase.

Nu este pentru nimeni un secret ca familia politica din care provin eu insumi, ca si primul-ministru, ori presedintele Camerei Deputatilor de altfel, este Democratia Crestina.

Vreau, de aceea, sa va incredintez, inca o data ca interesele noastre sunt aceleasi, ca limba noastra este comuna, ca respectul pe care vi-l purtam este respectul pe care-l datoram propriei noastre traditii si propriei noastre identitati. Ne intalnim acum dupa o perioada care, pentru toti crestinii de diferite confesiuni, pentru evrei si musulmani, a fost un timp de reculegere, de meditatie, de concentrare asupra mesajului fundamental pe care-l contin toate religiile Cartii. Dupa post si rugaciune ne aflam acum in sarbatoare si n-as vrea sa incepem discutia noastra fara sa va adresez mai intai tuturor si fiecaruia in parte felicitarile mele cu prilejul acestor sarbatori.

Ma intreb daca exista vreo semnificatie speciala a faptului ca marile sarbatori religioase cad, de obiecei, primavara. Ma gandesc ca un posibil raspuns poate fi gasit in capitolul 9 din profetia lui Isaia:

„Caramizile au cazut, sa zidim acum cu piatra cioplita; smochinii au fost taiati, sa punem cedrii in locul lor.”

Cum afara a venit in sfarsit primavara, e timpul sa plantam cu totii cedrii acolo unde smochinii nu au dat roade. Sa construim din cea mai durabila piatra o noua intelegere intre noi. O intelegere care sa ne uneasca fara sa ne stearga identitatea.

As vrea sa incep prin a va spune cateva lucruri in care cred cu tarie. Nu ma indoiesc ca Dumneavoastra, in calitate de cei mai fini observatori ai lumii si de experti in problemele omului, ati remarcat ca m-am straduit in ultimele luni de cand imi este dat sa indeplinesc inalta misiune de Presedinte al Romaniei, sa spun adevarul, atat in tara, cat si in afara ei, atat fata de oamenii cei mai simpli. Ar fi fost cea mai cumplita greseala ca tocmai Dumneavoastra sa va ascund ceea ce gandesc cu adevarat, chiar daca adevarul in care eu cred ar putea deranja.

Vreau sa ma opresc mai intai asupra intelesului pe care-l atribui tolerantei.

Fireste, toata lumea este de acord, in principiu, cu toleranta. Dificila se arata mai ales practica tolerantei. Sunt constient de faptul ca toleranta reciproca nu este usor de realizat, doctrinele si traditiile noastre sunt uneori foarte apropiate, adesea foarte diferite. Marimea comunitatilor religioase din care facem parte nu este nici ea aceeasi. Cand vorbim, intr-un Stat de drept, despre egalitatea tuturor cultelor in fata legii, ar trebui sa o facem fara nici o urma de ipocrizie. Toate bisericile si comunitatile religioase trebuie sa se bucure, fara discutie, de aceleasi drepturi. Nu putem tolera ca aceste drepturi sa fie incalcate sau restranse intr-un caz sau altul. In acelasi timp insa, nu putem sa nu recunoastem ca exista in Romania o biserica majoritara. Ceea ce nu-i confera insa nici un privilegiu in ochii legii, dar ne obliga sa-i acordam o atentie si o reverenta speciala. La randul ei, Biserica Ortodoxa, care cuprinde imensa majoritate a cetatenilor acestei tari, n-ar trebui nici ea sa transforme aceasta pozitie intr-un titlu de superioritate. Dupa cum nici comunitatile mai restranse numeric sau intemeiate la o data mai recenta n-ar trebui sa actioneze ca si cum Biserica Ortodoxa n-ar exista. Indiferent de ponderea numerica, de vechime si de forta traditiei mi se pare ca respectul reciproc ar trebui sa ne uneasca pe toti.

Se cuvinte ca ecumenismul si dialogul intre religii sa devina in sfarsit o realitate si aceasta cat mai devreme posibil. Cat mai curand cu putinta, pentru ca ne aflam sub harul unui moment cu totul special. Trebuie sa intelegem ca Dumnezeu ne-a harazit sa traim intr-o vreme de rascruce, de care suntem inca poate prea aproape pentru a-i evalua adevarata importanta.

Judecata asupra istoriei cere, de regula, o anumita perspectiva. Uneori, cand te afli chiar acolo unde se face istoria, nu ai ragazul de a-ti da seama de unicitatea clipei pe care o traiesti.

Realitatea este ca rareori unei societati umane i-a fost dat sa se transforme atat de radical, sa cunoasca o schimbare atat de profunda ca cea care a marcat istoria romaneasca dupa Decembrie 1989. Mai cunoaste cineva, in toata istoria omenirii, un alt exemplu de iesire din captivitatea unei dictaturi atat de cumplite, cum a fost cea de tip comunist, care a facut atatea victime in numele unei ideologii care se mandrea cu ateismul ei? Sa nu lasam sa treaca acest prilej. Sa ne lasam cu totii atinsi de aceasta schimbare.

Desigur, sa nu ne pierdem credinta, convingerile si identitatea. Putem insa invata din extraordinara lectie pe care ne-au dat-o tinerii din Piata Universitatii si din Timisoara, infruntand cel mai puternic regim de opresiune cu mainile goale si cu doua idei-forta: „Cu noi este Dumnezeu” si „Vom muri si vom fi liberi.” Unii au murit, altii au ramas liberi. Nimeni nu ne poate contesta ca dispunem acum de libertatea pentru care ei au cazut.

Problema este daca am stiut, daca stim si daca vom sti ce sa facem cu ea. Pe mine, aceste idei m-au marcat in chip decisiv. De aceea, va indemn sa urmam cu totii exemplul acestor tineri care au luptat pentru libertate si pentru dreptate. Suntem datori fata de ei si fata de noi insine sa parasim mentalitatea de infruntare, lipsa de atentie fata de cel de langa noi, absenta deschiderii plina de solicitudine fata de aproapele nostru, care se intampla adesea, intr-o societate democratica, sa mearga la alta biserica decat la cea pe care o frecventam noi insine. Sa nu pierdem, deci, aceasta ocazie.

Religiile si confesiunile pe care dumneavoastra le reprezentati sunt stravechi. Cele mai multe au radacini aici inca din zorii natiunii noastre.

Biserica Rasariteana si cea Romana s-au aflat aici de la inceput, mai intai nedespartite, urmand apoi un drum istoric diferit. Armenii si musulmanii convietuiesc cu romanii de cel putin sase veacuri. Reforma Bisericii Catolice a creat, in secolul al XVI-lea, comunitati luterane, calvine si unitariene, intr-o prima etapa nu numai pentru germani si maghiari, dar si pentru un anumit numar dintre romanii ardeleni. Sunt trei sute de ani de cand o parte din acestia s-au unit cu biserica Romana, pastrandu-si propria traditie liturgica si nationala. Comunitatile evreiesti incep sa participe activ la viata societatii romanesti de cel putin 200 de ani. In secolul al XIX-lea si in prima parte a veacului nostru bisericile neoprotestante au venit sa imbogateasca experienta noastra religioasa.

V-am reamintit toate aceste lucruri pentru ca din ele putem desprinde o lectie majora, cea a tolerantei. Rareori societatea romaneasca a prilejuit infruntari si persecutii pe teme religioase. Dimpotriva, Tarile Romane au fost un pamant de azil. Husitii si-au gasit aici adapost in vremea in care erau expulzati din orice alta parte a Europei, Unitarienii, urmariti pretutindeni, au dobandit in Transilvania statutul de religie oficiala.

Romania se constituie ca un caz special de convietuire. Romania are de transmis un mesaj de toleranta. De aceea, la acest sfarsit de mileniu, marcat in alte parti si pe alocuri chiar si la noi, de mesaje cu un fals continut religios, mesaje care nu au nimic in comun cu traditia abrahamica, va invit pe toti sa aprofundam propriile noastre mesaje. Caci a fi toleranti nu inseamna sa toleram agresivitatea celor care isi inchipuie ca in Romania religia este total necunoscuta. Dupa cum a fi toleranti nu inseamna nici sa toleram refuzul celor care sunt mai vechi, mai numerosi si mai puternici, de a-i lasa sa vorbeasca pe cei care, cu buna credinta, cred ca pot contribui la imbogatirea spirituala a societatii noastre. Sa nu ne prefacem deci ca nimeni n-a auzit vreodata in Romania de Evanghelie. Si nici sa nu pretindem ca numai noi o stim pe dinafara. Altfel spus, fiecare biserica, fiecare comunitate religioasa are dreptul, potrivit propriei vocatii, sa-si aprofundeze mesajul si sa incerce sa-i convinga pe toti ceilalti de autenticitatea acestuia.

Acest drept trebuie respectat si protejat. Nu insa si actiunile de prozelitism agresiv si lipsit de respect fata de convingerile celorlalti.

Singura arma a credintei este si trebuie sa ramana cuvantul. Cuvantul, daca e rostit cu bune intentii, trebuie primit cu seninatate, chiar daca nu suntem de acord cu el. Sa nu uitam ce spunea candva, in momentul in care crestinismul se desprindea de iudaism, rabinul Gamaleel: „Daca un lucru este de la Dumnezeu, va ramane. Daca nu, va trece.”

Religia a fost o forma de rezistenta fata de totalitarism, un mod de a afirma primatul constiintei fata de ingerintele politice. In proportii diferite, toate comunitatile confesionale din Romania au avut martirii si marturisitorii lor. Inchisorile comuniste au strans laolalta calugari ortodocsi si episcopi catolici sau greco-catolici, rabini si pastori, parohi evanghelici si predicatori neoprotestanti. Nimeni nu a fost scutit de suferinta. De aceea, socotesc ca nimeni n-ar trebui sa transforme aceasta suferinta intr-un privilegiu exclusiv. Au fost, este drept, si compromisuri, mai mici sau mai mari, ale unor autoritati ecleziastice. Dar, in materie de credinta, statisticile nu au nici o relevanta. In ochii lui Dumnezeu un om este la fel de pretios ca o intreaga cetate. Sa nu fim mai severi decat Dumnezeu care, sa nu uitam, a fost candva de acord ca un oras intreg merita crutat daca locuiesc in el fie si numai zece drepti.

Nu putem, de aceea, in mod legitim si cu constiinta impacata, sa discriminam pe cineva in mod pozitiv. Societatea romaneasca este acum incordata la maximum. Costul reformei intarziate este imens. Costul acesta, sa nu uitam, nu este platit de la buget, ci de catre oameni. Sa nu adaugam poveri noi pe umerii compatriotilor nostri. In cei cincizeci de ani de totalitarism s-a strans un sir nesfarsit de nedreptati. Au fost confiscate biserici si scoli pentru a fi date altor culte, sau pentru a li se schimba pur si simplu destinatia. Episcopi, preoti, pastori, rabini, calugari si calugarite, ori simpli credinciosi au fost inchisi pentru ceea ce erau si pentru ceea ce credeau. Echilibrele sociale, asa cum fusesera ele asezate de veacuri au fost rupte si aranjate intr-un mod diferit. Astazi putem reforma economia, putem reorganiza societatea, dar asupra timpului care s-a scurs nu mai avem nici o putere.

Statul de drept este, fara indoiala, un stat al dreptatii. Iar dreptatea potrivit celei mai simple definitii, inseamna a da fiecaruia ce este al sau si ce i se cuvine. Stiu ca marea problema cu care se confrunta, aproape fara exceptie, cultele din Romania este problema refacerii patrimoniilor comunitare. Calea acestei refaceri este in mod fundamental calea restituirii.

Nu este insa vorba despre o cale usoara. Infinite probleme juridice, politice si interconfesionale se afla in miezul acestei operatiuni. Nu se pot repara in cateva luni nedreptati si frustrari acumulate de-a lungul catorva decenii.

Restituirea bunurilor comunitare este, nimeni nu poate tagadui, un proces aflat in plina desfasurare. Un proces delicat, care trebuie sa impace si sa indrepte, nu sa dezbine, sa complice si sa adauge noi tensiuni. Primul pas este facut. Ministerul de Interne a deblocat arhivele comunitare, ce vor fi restituite proprietarilor lor legitimi. Chestiunea bunurilor imobile nu va putea fi insa rezolvata de o maniera satisfacatoare decat dupa elaborarea si adoptarea Legii patrimoniului.

Viziunea dupa care se conduc legiuitorii in ceea ce priveste patrimoniul public, national si local, este una a descentralizarii. Statul de drept nu trebuie sa repete eroarea statului totalitar, aceea de a se manifesta ca judecator suprem, care confisca si distribuie in functie de propriile sale interese, ori de telurile aliatilor sai vremelnici. Responsabilitatea restituirii trebuie sa revina, intr-o logica stricta a subsidiaritatii, comunitatilor locale. Pentru ca, uneori aceste comunitati se confunda cu comunitatile confesionale. Ele trebuie sa judece ce este drept si ce se cuvine fiecaruia. Statului de drept nu-i revine decat rolul de a stabili cadrul legislativ in care comunitatile vor avea libertatea sa lucreze la rezolvarea propriilor probleme si litigii. Statutului nu-i apartine decat sarcina de a formula in norme de drept vointa politica de a face dreptate si de a pune la dispozitie instantelor competente mijloacele prin care dreptatea sa se faca efectiv.

De altfel, o regula constitutionala elementara cere ca Statul intemeiat pe democratia reprezentativa sa nu intervina, altfel decat prin sprijin si subventii, in problemele care ating Bisericile sau raporturile dintre dife-ritele confesiuni. Statul de drept isi asuma deja imensa responsabilitate de a sustine financiar toate cultele intr-o epoca de drastica austeritate bugetara. Atat eu, cat si Guvernul si Parlamentul intelegem ca nu putem sa privam bisericile si comunitatile religioase de ajutorul pe care-l constituie subventionarea salariilor slujitorilor de cult. Este modul nostru de a asigura demnitatea bisericilor si comunitatilor, de a le arata – fara demagogie, la modul cel mai concret si fara a cere ceva in schimb – respectul pe care credem ca-l merita.

Restituirea integrala, reparatiile totale sunt un ideal extrem de greu de atins. Nu cred ca ma insel atunci cand afirm ca o asemenea restituire globala nu a fost niciodata posibila in istoria mai apropiata sau mai indepartata.

Deoarece nu avem, in ultima instanta, de-a face cu ziduri, fie ele de biserici, scoli, manastiri, congregatii sau institutii. Problema restituirii este o problema a oamenilor care se afla intre aceste ziduri. Cineva se va simti intotdeauna nedreptatit si cred, cu tot respectul, ca nimeni nu este mai putin chemat decat o biserica sau o comunitate religioasa sa se manifeste ca un creditor implacabil. Tocmai pentru ca in inima oricarei credinte se afla omul.

Se spune – si cred ca toata lumea va fi de acord – ca toate drumurile Bisericii duc catre om. Bisericile si comunitatile religioase nu sunt simple institutii. Bisericile si comunitatile religioase au vocatia de a lucra cu cea mai delicata si sensibila materie: constiintele si sperantele oamenilor.

Biserica, religia in general este mai apropiata de oameni decat poate spera sa fie vreodata o institutie a statului. Caci bisericile sunt oamenii insisi, cu nevoile si exigentele lor concrete. De aceea, cred ca bisericile si comunitatile religioase sunt mai bine plasate decat aparatele statului pentru a intelege mai repede unde se afla si care sunt cauzele fracturilor si dezechilibrelor sociale. Comunitatile confesionale trebuie sa se afle – spun acest lucru nu in calitate de reprezentant al Statului, ci ca persoana care face parte din biserica – in prima linia a razboiului, vazut si nevazut, pe care-l ducem impotriva suferintei, nedreptatii, bolii, violentei si tuturor celorlalte maladii ale societatii noastre.

De sapte ani, religia si-a recapatat locul central in societatea romaneasca. Bisericile si comunitatile sunt prezente la toate evenimentele majore ale vietii publice romanesti. Sunt consultate de fiecare data cand o alegere istorica trebuie facuta. La randul lor, bisericile si comunitatile confesionale trebuie sa-si asume raspunderi. Consider, cu tot respectul, ca aceste raspunderi nu se opresc la poarta lacasului de cult. Oamenii bisericii, responsabilii cultelor se cuvine sa mearga, potrivit propriei traditii si vocatiei lor specifice, acolo unde oamenii au nevoie de ei: in spitale, in inchisori, in camine de batrani, in asezaminte pentru orfani si copii abandonati, in institutii pentru handicapati, in unitati militare. Oamenii bisericii si responsabilii cultelor trebuie sa mearga acolo unde copiii strazii au nevoie de ei, trebuie sa se gandeasca acum la cei din pacate multi, pe care reforma ii va lasa temporar fara lucru. Altfel zis, cred ca oamenii bisericii, slujitorii comunitatilor nu trebuie sa astepte ca oamenii sa vina la ei. Menirea lor este aceea de a pleca in cautarea oamenilor, oriunde sunt chemati de acestia.

In aceste zile ale Pastelui, bucuria mea nu a fost deplina. Caci aceste zile au fost zguduite de omoruri, de talharii, de violuri. In aceste zile, in care toti eram sortiti bucuriei, semeni ai nostri au cazut victima violentei irationale si patimilor necontrolate ale unor concetateni ai lor. Este acum evident pentru toata lumea ca dispozitivul de represiune a criminalitatii cu care este dotat Statul de drept functioneaza din plin. Ca niciodata parca, organele de ordine isi fac datoria. Justitia se pronunta fara intarziere atunci cand e vorba de atingerea demnitatii si integritatii persoanei. Inchisorile noastre sunt de trei ori mai pline decat capacitatea lor. Pericolul, exagerand putin fireste, este ca o mare parte din preoti sa devina preoti de inchisoare. Mi se pare ca unul din rosturile slujitorilor cultului este tocmai acela de a-i impiedica pe semenii lor sa ajunga in astfel de locuri.

In calitate de presedinte imi doresc o prezenta mai activa a reprezentantilor bisericilor si comunitatilor religioase in toate instantele societatii civile, in toate organismele statului si, in primul rand, in scoala. Functia educatiei religioase am redescoperit-o dupa 1989. Bisericile sunt prezente in scoli. Sunt mandru ca in urma cu ani, ca rector al Universitatii din Bucuresti, am luat initiativa de a integra in institutiile de invatamant superior facultatile de teologie. Nu numai cele ale Bisericii Ortodoxe, dar si, intr-un spirit ecumenic, facultati de teologie catolica, greco-catolica sau baptista. Confesiunile sunt astazi active in sistemul nostru educational la toate nivelele. Lor le apartine acum sarcina de a valorifica la maximum aceasta oportunitate, de a-si transmite si perpetua credinta si traditiile.

Mi se pare ca, analizand cu luciditate tot ce s-a facut vreme de sapte ani, tot ceea ce am incercat sa acceleram de sase luni, relatiile dintre biserica si Stat – si folosesc in mod generic termenul biserica – sunt astazi global mai bune decat au fost vreodata. Ceea ce nu inseamna ca trec cu vederea probleme care inca exista si care sunt departe de a fi usoare si usor de rezolvat. Ele se refera, in primul rand, la chestiuni patrimoniale. Vreau sa va reamintesc insa ca numai statul totalitar este statul tuturor posibilitatilor, este statul care, intr-o buna zi, poate decide discretionar sa atribuie, sa confiste si sa redistribuie. Statul de drept este un stat care nu poate actiona decat prin lege. Dreptatea sa este o dreptate care ia in calcul, in permanenta, vointa cetatenilor, a tuturor cetatenilor; a majoritatii, ca si a minoritatilor. Caci cetatenii, prin alesii lor, fac aceste legi. Nimeni nu se poate substitui suveranitatii cetatenilor. Nimeni nu poate recurge, chiar si cu bune intentii, la acte brutale de vointa. Statul de drept este un stat al deliberarii, al consultarilor, al dezbaterilor, iar deliberarea cere timp. Cere sa fie ascultate toate partile, cantarite toate argumentele, evaluate toate riscurile, evitate toate nedreptatile.

De acum inainte, insa, timpul este in puterea noastra. Fara ca prin aceasta sa fi castigat dreptul de a-l comprima. Caci numai pentru Dumnezeu o mie de ani sunt ca o singura zi. Pentru noi este suficienta povara fiecarei zile.”

Un Exercitiu de Uimire

Un Exercitiu de Uimire
Afirmatii ale scriitorilor ortodocsi referitoare la misterele profunde ale credintei crestine.
Transcendenta lui Dumnezeu

Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umana. Daca ar putea fi cuprins, atunci El nu ar mai fi Dumnezeu.

— Evagrius din Pontus (a.d. 399)

Intr-o buna zi, cativa dintre frati au venit sa-l vada pe Parintele Anton, printe ei fiind si Parintele Iosif. Dorind sa-i puna la incercare, batranul a amintit un text din Scriptura si i-a intrebat ce inseamna textul respectiv, incepand cu cel mai tanar. Fiecare a explicat textul cum stiau mai bine. Totusi, batranul le-a spus tuturor: „Inca nu ati gasit raspunsul.”

In cele din urma, se adresa Parintelui Iosif, spunandu-i: „Tu ce anume crezi ca spune acest text?” Acesta raspunse zicand: „Nu stiu.” Atunci Parintele Anton a spus, „Cu adevarat Parintele Iosif a gasit calea, pentru ca el a spus: – Nu stiu -.”

—Zicerile Parintilor din Desert (secolul al-VI-lea)

Imagineaza-ti coama ascutita a unei stanci abrupte. Acum inchipuie-ti ce ar simti o persoana care si-ar pune piciorul pe coama acestei stanci, si uitandu-se in jos in prapastie, nu ar vedea nimic pe ce sa se sprijine sau de care sa se agate.

Aceasta este ceea ce cred ca sufletul experimenteaza, atunci cand trece dincolo de limitele sale din planul material, in cautarea si in incercarea de a gasi ceea ce nu poate fi masurat si care exista din vesnicie. Pentru ca aici, nu se poate tine de nimic, nici de un loc, nici de un loc in timp, nici de o masura sau de orice altceva; mintile noastre nu pot cuprinde sau intelege acest lucru.

Iar astfel, sufletul, alunecand la fiecare punct de care nu poate fi prins, devine ametit si perplex, intorcandu-se inca o data la ceea ce ii este asemanator, multumit sa cunoasca macar putin despre necunoscut, care este complet diferit de natura lucrurilor pe care acesta le cunoaste.

—Gregory din Nyssa (aprox.a.d. 395)

Taina intruparii

Dumnezeu a devenit om pentru ca oamenii sa poata deveni dumnezei.

—Atanasie (a.d. 373)

Cel care nu poate fi atins de nimeni este prins in stramtoare;

Cel care il elibereaza pe Adam de blestem este legat.

Cel care incearca inimile si gandurile adanci ale omului este adus pe nedrept la judecata;

Cel care a inchis abisul este luat prizonier.

Cel care a inchis abisul este luat prizonier.

Cel in fata Caruia puterile cerului stau tremurande, sta inaintea lui Pilat;

Creatorul este lovit de mainile creatiei Sale.

Cel care vine sa judece vii si mortii este condamnat pe cruce.

Distrugatorul iadului este pus intr-un mormant.

Oh,Tu care induri toate aceste lucruri in iubirea Ta cea mare, Cel care ai salvat omenirea de blestem,

Oh indelung rabdatorule Domn, glorie Tie.

—liturghia Vespers pentru Vinerea Mare

Stiu ca Cel ce este dincolo de intreaga creatie

Ma ia la Sine si ma ascunde in bratele Sale,

Iar atunci ma gasesc departe de intreaga lume.

Eu, fragil, muritor mic in lume,

Vad pe Creatorul lumii, totul Lui, in mine insumi;

Si eu stiu ca nu voi muri, pentru ca sunt in Viata,

Am plinatatea Vietii izvorand ca o fantana in mine.

El este in inima mea, El este in ceruri:

Atat acolo cat si aici, El mi se descopera in aceeasi glorie.

—Simeon Noul Teolog (a.d. 1022)

Paradoxurile rugaciunii
Vorbirea este organismul lumii prezente. Linistea este taina lumii care vine.

—Isaac Sirianul (a.d. aprox. 700)

Fratii l-au intrebat pe Parintele Agaton: „Dintre toate activitatile noastre, Parinte, care virtute cere cel mai mare efort?

Acesta a raspuns: „Sa-mi fie cu iertare, dar nu cred ca este munca mai mare decat rugaciunea catre Dumnezeu. Pentru ca de fiecare data cand un om vrea sa se roage, dusmanii sai, demonii, incearca sa-l impiedice; pentru ca ei stiu ca nimic nu ii impiedica mai mult decat rugaciunea catre Dumnezeu. In orice alt lucru pe care il face un om, daca persevereaza, va capata odihna. Totusi, pentru a se ruga, un om trebuie sa se lupte pana la ultima suflare.”

– Zicerile Parintilor din Desert (secolul al-VI-lea)

Gandeste-te la un om care sta noaptea in casa sa, cu toate usile inchise; iar la un moment dat acest om deschide o fereastra chiar in momentul in care apare un fulger instantaneu. Nesuportand stralucirea fulgerului, imediat omul se protejeaza inchizand ochii si retragandu-se de la fereastra.

La fel este si cu suletul care este inchis in sfera simturilor; daca vreodata arunca o privire prin fereastra intelectului, este inundat de stralucirea, asemanatoare fulgerului, a pecetei Duhului Sfant care este in el.Incapabil sa suporte splendoarea stralucirii, se retrage imediat in intelect, refugiindu-se ca intr-o casa, intre lucrurile si simturile umane.

—Simeon Noul Teolog (a.d. 1022)

Cu cat sufletul se avanta mai departe, cu atat sunt mai mari adversarii carora trebuie sa le faca fata.

Esti binecuvantat, daca in momentul rugaciunii, lupta creste puternic impotriva ta.

Pentru ca sa te poti bucura de viata vesnica, munceste fara incetare pana in clipa mortii si nu lasa ca ochii tai sa doarma, sau ca genele tale sa atipeasca.

—Evagrius of Pontus (d. 399)

Lasa multimea vorbelor afara din rugaciunile tale. Un singur cuvant a fost de ajuns pentru ca vamesul si fiul risipitor sa primeasca iertarea lui Dumnezeu. …Nu incerca sa gasesti cuvintele potrivite pentru rugaciunea ta: de cate ori balbaiala simpla si monotona a copiilor atrag atentia tatalui lor!

Nu te lansa in discursuri lungi, pentru ca daca vei face acest lucru, mintea ta va fi imprastiata, pentru a gasi doar cuvintele potrivite. Rugaciunea simpla a vamesului a determinat indurarea lui Dumnezeu. Un singur cuvant plin de credinta l-a mantuit pe talharul de pe cruce.

—Ioan Climacus (a.d. 649)

Domnul meu Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul.

— Rugaciune catre Isus (secolul al-VII-lea)

Identitate Crestina in Istorie – Biserica Unita (Greco Catolica)

Biserica Unita (Greco Catolica)

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Introducere:
Biserica Unita, numita si Biserica Greco-Catolica, este una din componentele crestine ale peisajului religios romanesc contemporan. Pentru cei neavizati, sau pentru cei doritori de mai multa informatie, iata un scurt studiu despre aparitia, lucrarea si specificul acestei miscari crestine.

1. PRIMELE DOVEZI DE CATOLICISM PE TERITORIUL ROMANIEI
Duelul Ortodoxiei cu Biserica Catolica Apuseana

Iata ce scrie episcopul greco catolic Ioan Pop despre activitatile catolice de pe teritoriul Romaniei:

„Este demn de amintit faptul ca iinca de la inceputul sec. XIII, in Moldova se aflau calugari franciscani si dominicani. Primii misionari sosesc pe la 1221, iar in 1227 se convertesc vreo 15.000 de cumani (moldoveni) in frunte cu principii lor Bortz si Membroc.

Inca inainte de intemeierea Principatelor, calugarii franciscani faceau apostolat in Banat, Muntenia si Moldova. In 1327, papa Ioan XII numeste un episcop pentru Moldova (Cumania) pe Luca de Castelo, care stia romaneste si se pare ca avea sediul la Milcov. Se mai infiinteaza o episcopie la Siret, in 1371 si la Baia in 1420. Alexandu cel Bun a cladit la Baia o mare biserica de piatra cu chilii pentru franciscani.

In Muntenia, tot franciscanii intemeieaza o episcopie la Arges, unde activa Anton de Spoleto, in timpul lui Vlaicu Voda. Aceasta episcopie s-a mutat apoi la Severin (1382). Dar, sub influenta calugarilor bulgari si greci, franciscani sunt alungati din tarile Romane. Am vazut, in capitolele precedente influenta calugarilor bulgari, care, veacuri de-a randul, au influentat cultura religioasa din tara noastra.

Magazinul Istoric, nr. 9/1985, are un articol intitulat: Documente in piatra ale Iasului, de Gh. David, unde se reda o fotografie a unui fragment in ceramica, infatisand stema Moldovei (zimbrul), inconjurata de inscriptia „Moneda Alexandri”, descoperire de o exceptionala importanta, care dovedeste ca (in Moldova) au existat monede cu inscriptie latina. Tot asa, Al. Lepadatu, in 1907, prezinta un sigiliu avand ca insemne un cerb decapitat, cu o cruce intre coarne (Simbolul Sfantului Hubert) si inscriptia „Sigillum capitalis Moldaviae Terrae Moldaviensis”. Autorul conchide ca a existat o perioada cand limba latina era limba oficiala a cancelariei Moldovei si a Yarii Romanesti.

Pe la 1575, voievodul Petru Wchiopul, Impreuna cu Mitropolitul Moldovei, Gh. Movila, ii recheama in Moldova pe franciscani si pe iezuiti, dar activitatea lor este mereu stavilita de calugarii slavoni si apoi de nenumarate schimbari de domni si de razboaie nesfarsite.”

Nu putem trece cu vederea influenta Bisericii Catolice din Polonia asupra tineretului moldovean, pentru ca multi fii de boieri frecventau scolile catolice din aceasta tara.

In secolul al XV-lea, vero douazeci de boieri tineri studiaza la Cracovia, Liov, Camenita. Prin mijlocirea acestor scoli, romanii fac din nou cunostinta cu limba latina. Prin asemanare si prin studiul istoriei, ei devin constienti de originea latina a poporului roman. Astfel, dupa o mie de ani, prin contactul cu civilizatia Apusului, apare o licarire de sentiment national, trezind constiintele din bezna slavonismului. Astfel apar cronicarii moldoveni:

GRIGORE URECHE (1590-1647) care afirma cu mandrie in Letopisetul tarii Moldovei „caci noi de la Ram ne tragem.”

MIRON COSTIN (1632-1691) care a stat 20 de ani in Polonia, scrie lucrarea „De neamul Moldovenilor” demonstrand originea romana a moldovenilor.

ION NECULCE (1672-1745) reia firul cronicii lui Miron Costin, zicand cu durere: „O saraca tara a Moldovei, ce nenorocire de stapani ca acestia ai avut!”, avand o ura neimpacata impotriva grecilor.

Toti trei cronicari scriau in limba romana aceste adevarate carti de istorie a poporului roman, numite „cronici” sau „letopisete.”

CONSTANTIN CANTACUZINO (1650-1716), care a studiat la Padova (Italia), scrie de asemenea o istorie a Yarii Romanesti, in care arata cu mandrie originea noastra latina.”

Ce ar fi insemnat poporul nostru, daca ar fi ramas la credinta stramoseasca a Romei de la inceput, sau daca ar fi trimis la studii in Apus mai multi tineri ca sa studieze?”

La aceasta intrebare retorica nu se poate din pacate raspunde. Datorita unor imprejurari nefaste si unor hotarari nefericite, Romania a ramas pentru multa vreme sub influenta Orientului. Sa reluam insa firul relatarilor lui Ioan Ploscaru.

Situatia specifica din Ardeal

„Dupa anul 830, ungurii veniti din Asia se stabilesc in campia dintre Tisa si Dunare, iar de aici prada tinuturile invecinate si treptat cuceresc Ardealul, care este populat de „Pastores blachorum”, adica pastori valahi, asa cum ii numeste Anonymus (secretarul Regelui Bela IV) pe locuitorii aflati aici. Puterea ungurilor creste pe la anul 1000, cand se increstineaza sub regele Stefan, care primeste de la Roma, coroana si imputernicirea de a organiza biserica. Romanii fiind organizati in voievodate si cnezate, iar ungurii avand un rege au fost mai tari si treptat se impun romanilor, astfel ca pe la 1200, ungurii detin puterea in intreg teritoriul Ardealului, iar pentru apararea granitelor din sud-est, ei aduc pe sasi din Flandra si Luxemburg, care, la randul lor se grupeaza formand centre urbane: Brasov, Medias, Sibiu. Ei au adus o cultura superioara, asa ca erau tratati ca oaspeti ai regelui.

Tot in aceeasi perioada sunt adusi secuii, in rasarit, pentru a apara teritoriul de navalirile tatarilor. Asa se formeaza in Ardeal o elita de sasi, secui si unguri, fiind toti de religie catolica, pe vremea aceea. Majoritatea populatiei autohtone, romanii, erau folositi la munci agricole, neluati in seama si treptat au devenit supusii celorlalti, care se socoteau natiuni privilegiate. Din punct de vedere religios, romanii apartineau de Mitropolia Ungro-Vlahiei de la Targoviste, adoptand si ei ritul si limba slavona.

Daca ungurii ar fi fost sinceri in practicarea religiei catolice, romanii nu s-ar fi indepartat de religia stramoseasca si limba latina pentru a o imprumuta pe cea slava, pe care nimeni nu o cunostea. Dar pentru ca ungurii au avut atitudini de dominatie, romanii nu au acceptat „religia asupritorului”, ci au preferat sa fie impreuna cu fratii lor de peste munti, care fiind rupti de restul lumii latine au acceptat prin teroare limba slavona. In Ardeal, treptat conditiile de trai ale romanilor ajunsera foarte grele, devenind iobagi, legati de pamantul magnatului. Nici situatia preotilor nu era mai buna. Serviciul de preot se dadea prin alegere pe timp de un an, platind o suma de bani episcopului. Daca nu mai era ales preot in anul viitor, ramanea in sat, reluandu-si vechea ocupatie. Assa s-a ajuns ca uneori erau 3-4 preoti intr-un sat, dar cei mai multi nu stiau nici a scrie, nici a citi. Erau slujbasii unui rit, al carui sens de multe ori nu-l pricepeau. Ei boscorodeau, imitand limba slavona, asa cum au vazut la sediul episcopiei unde au fost hirotoniti.

Bunaoara, Popa Ion din Vad, este bigam (casatorit a doua oara) stie cele „Zece porunci”, „Tatal nostru” si jumaatate din „Credeu” si boscorodeste. (Raportul catre Susana Lorantfy, 2.IV.1657).

Episcopii din Ardeal erau numiti de principii unguri si sfintiti in tara Romaneasca in rit bizantin. Nici ei nu erau mai bine pregatiti.

2. UNIREA ROMANILOR DIN TRANSILVANIA CU BISERICA ROMEI

In anul 1685, armatele austriece, ale Casei de Habsburg, ocupa Transilvania, iar imparatul Leopold I, emite in 1691 „Diploma Leopoldina” (un fel de constitutie), dar care nu schimba lucrurile in Ardeal, desi imparatul era catolic. Episcopii calvini se intitulau mai departe „Episcop maghiar si roman al Ardealului.

Pentru a se bucura de drepturi, romanii trebuiau sa treaca la una din religiile dominante: catolica, luterana, calvina sau la unitariana. Dar care era mai apropiata de sufletul romanesc?

Parintele Ladislau Barany, calugar iezuit, a lamurit pe episcopul Teofil, de la Alba Iulia, ca Roma a hotarat prin instructiunile date Congregatiei de Propaganda Fide, in 1669, ca orientalii pot reveni la Biserica Catolica, pastrandu-si ritul si traditiile, acceptand numai dogmele catolice. In acelasi timp si imparatul Leopold emise un decret (23.8.1692) prin care preotii si credinciosii de rit grecesc, daca vreau sa se bucure de privilegiile Bisericii Catolice, pot sa se uneasca cu aceasta.

Cand ne gandim cat erau de umiliti romanii – atat iobagii cat si preotii, – fata de celelalte natiuni ale Ardealului, nu era alta scapare, decat sa imbratiseze una din religiile recunoscute. Cea mai apropiata de sufletul romanilor era religia catolica. Neschimband nimic din ritul oriental, cu care erau obisnuiti, nici din obiceiuri, iar dogmele erau propriu-zis, o problema ce nu atingea cu nimic multimea de credinciosi.

In anul 1697, episcopul Teofil, care a primit Scaunul Episcopesc in conditiile obisnuite (acceptand cele 19 puncte calviniste) s-a sfatuit cu clerul si convoaca un sinod general la Alba Iulia. Aici Teofil arata situatia grea, de asuprire a poporului roman, fiind amenintata insasi existenta natiunii. Lamuri asistenta si asupra conditiilor de unire cu Roma, precum si marea asemanare de credinta ce exista, fata de marile deosebiri ale calvinilor. Sinodul fixeaza in scris marturisirea de credinta prin care promit sa accepte cele patru puncte care despart Rasaritul de Apus. In acelasi document ei cer ca romanii sa primeasca drepturile celorlalte confesiuni din Transilvania. Dar in mod subit, Teofil moare. Se crede ca a fost otravit. Dupa Teofil a urmat Atanasie – Anghel Popa din Ciugud – care facuse scoala in insitutele calviniste de la Aiud si Alba Iulia. Calvinii aveau incredere in el, desi era inca foarte tanar. Este numit episcop, apoi merge la Bucuresti pentru a fi sfintit. Aici sta sapte luni, unde este lamurit de patriarhul Dositei al Ierusalimului (care statea mai mult la Bucuresti, avand aici 177 de mosii inchinate) si care ii da o scrisoare cu sfaturi. La punctul 5 scrie:

Sfintele slujbe sa fie citite numai in slavoneste sau elineste (greceste), iar nu pe romaneste sau in alt chip, deoarece limba romaneasca e putina si ingusta… Intors in Ardeal, tanarul Atanasie isi da seama in ce dezastru se afla Biserica romana si cauta sa ia legatura cu parintele Barany. El vede ce deosebire este in puterea catolicilor fata de calvini. Calvinii bateau din picior, iar catolicii faceau propuneri. In acest timp P. Barany era la Viena, unde aratase imparatului dorinta romanilor de a se uni cu Roma.

Cardinalul Ungariei L. Kolonich scrie lui Atanasie, aratandu-i in ce consta Unirea! La 7 octombrie 1698, Atanasie convoaca Sinodul General de la Alba Iulia. Aici se intocmeste un lung manifest care incepe asa:

„… Noi, vladica, protopopii si popii Bisericii Romaine, dam de stire tuturor, ca din bunavointa noastra ne unim cu Biserica Romei si voim sa traim cum traiesc madularele si popii acestei Biserici sfinte… Nimeni sa nu-i clateasca pe Uniti din obiceiurile Bisericii rasaritene, ci toate ceremoniile, sarbatorile, posturile, cum pana acum, asa si de acum inainte sa fim slobozi a le tine dupa calendarul vechi… ”

Actul Unirii a fost semnat de toti membrii Sinodului si intarit cu sigiliul Mitropoliei Balgradului – Alba Iulia. Dupa aceasta marturisire, imparatul Leopold a dat „Diploma Leopoldina”, prin care Bisericii Romanesti i se recunosc drepturile ce le avea si Biserica Romano-Catolica. Insa Dieta Transilvaniei, Parlamentul era in mainile calvinilor care n-au vazut cu ochi buni intarirea elementului catolic si eliberarea poporului roman, din Ardeal. Fiind ei proprietarii de pamanturi si atotputernici, au inceput a persecuta pe preoti. Pe unii i-au bagat in temnita, altora le rapeau vitele, ori le distrugeau bisericile si clopotnitele si multe alte rele, punand la cale adevarate revolte printre tarani, ca sa nu se alature Bisericii Romei.

Atanasie convoaca un nou Sinod la 4.9.1700, la care iau parte nu numai protopopii si preotii, ci si cate trei deputati mireni din fiecare sat. Cei 54 de protopopi, in afara de preoti si mireni, au dat un nou manifest in care repeta marturisirea celor patru puncte de credinta: Primatul Papal, Filioaue, Purgatoriul si Cuminicarea cu azima.

Fermentul „reformat”

Unele referinte din cartea episcopului greco catolic Ioan Ploscaru fac aluzie la activitatea influentelor „reformate” pe teritoriul tarii noastre. Vantul primavaratec care avea sa preschimbe din temelii Europa si avea sa puna bazele democratiei americane si-a intins adierile si asupra tinuturilor locuite de romani. Acest fapt este o dovada ca Romania a evoluat la un anumit moment pe orbite europene. Chiar daca sunt deformate de punctul de vedere greco catolic, evidentele mentionate de Ioan Ploscaru si-au pus amprenta pe sufletul romanesc, mai ales in Ardeal:

Trezirea pentru scrierea in limba romana a fost influenta luterana si calvina din Ardeal. Acestia, pentru a-i castiga pe romanii ardeleni la religia lor, incep sa tipareasca un sir de carti religioase in romaneste. Asa se tipareste la Sibiu primul Catehism calvinesc la 1544, apoi la Brasov, Catehismul luteran in 1559, urmate de alte vreo 20 de carti tiparite de Coresi, dintre care 9 carti sunt in limba romana: Tetraevanghelierul, Psaltirea, Pravila Sfintilor Apostoli si altele. La Orastie, fiul lui Coresi tipareste Palia (Vechiul Testament), dar cu tendinte calviniste. Aceste carti au meritul de a fi o prima incercare de introducere a limbii romane in biserica. Dar ce regret, este sa constatam ca este o ini-tiativa a reformatilor din Ardeal, pentru calvinizarea si luteranizarea romanilor!”

Regretul domnului episcop este plasat gresit. Influentele „reformei”, daca ar fi fost permanentizate, ar fi putut fi fermentul social si religios care ar fi integrat Romania in lumea occidentala. Dovada ca reforma nu a „germanizat” alte popoare, ci le-a descatusat din chingile imperiale si le-a inlesnit drumul spre afirmarea propriei identitati nationale, este in evolutia istorica a unor state precum Olanda, Belgia, Danemarca si Norvegia.

Intr-un alt fragment al istoriei sale, episcopul greco catolic Ioan Ploscaru continua polemica lui partizana:

In aceasta stare de intuneric total pentru romani, apare in secolul al XVI-lea Reforma lui Luther si Calvin. Acestia s-au rupt de jurisdictia Romei, sustinand ca singura baza a religiei crestine este Sfanta Scriptura, respingand Traditia si pe Sfintii parinti. Reforma luterana apare in Transilvania pe la 1519, in frunte cu Honterus, care ii luteranizeaza, in special pe sasi. Cam in acelasi timp, o parte din nobilii unguri, pentru a lua pozitie impotriva Casei de Austria (catolica), au imbratisat calvinismul. Fiecare noua confesiune dorea sa castige prozeliti printre romani. In acest scop incepe tiparirea de carti romanesti: Catehismul luteran la Brasov (1559), Evanghelia si Faptele Apostolilor (Coresi).

Calvinii, in frunte cu principele Gh. Rakoczi, tiparesc la Alba-Iulia, Catehismul Calvinesc (1640). Acest catehism a fost condamnat de Mitropolitul Varlaam al Moldovei prin „Raspuns la catehismul calvinesc” aratand ca este „plin de otrava, si calvinii talcuiesc rau si strambeaza Sfanta Scriptura.

Pentru a constrange clerul din Ardeal sa treaca la calvini, principii unguri, numesc in Dieta din 1566 un superintendent calvin pe langa episcopul roman „pentru a intoarce pe romani de la radacinile lor!” Calvinii numeau religia ortodoxa „superstitiile grecesti.” Asa au fost numiti superintendenti: George din Singeorz, Pavel Tordasi si Mihai Tordasi. Acesta din urma tipareste Palia de la Orastie, in 1582.

„Prin straduintele acestor calvini, insotite adesea, fie de promisiuni, fie de forta, s-a constituit in Ardeal o Biserica romaneasca, adoptand in parte Crezul calvinesc. Cand era numit un nou episcop, dupa ce venea din tara Romaneasca, depunea juramant pe Catehismul calvinesc, promitand sa respecte cele 19 puncte (intre acestea erau: sa nu se mai tina posturile, suprimarea slujbelor de inmormantare, botez numai cu apa simpla, fara cruce, fara lumanari, fara icoane, fara Maica Sfanta, in locul Sfintelor Impartasanii, numai Cina de la Pasti cu paine si vin neconsacrate). Dar cel mai important factor era sa recunoasca autoritatea superintendentului si sa-l consulte in toate problemele importante.

In multe parti sate intregi treceau la calvini. Acestia intemeiau scoli pe cheltuiala lor, facandu-le si o multime de avatanje materiale. Asa de exemplu, Biserica din Turdas, a fost data cu tot cu pamanturi, acelor romani, care la 1.6.1655 au trecut la religia calvina, iar cei care nu au trecut, au fost nevoiti sa-si faca alta biserica, din nuiele. Un secol si jumatate de propaganda calvina adusese Biserica la ruina. Ea ajunsese calvineasca in credinta si bizantina in rit!

Superintendentul care avea titlul de „Episcop si Superintendent al Bisericilor Romanesti” avea misiunea de a predica prin sate credinta calvina si sa stea de vorba cu episcopul, clericii si credinciosii, demonstrandu-le cu argumente din Scriptura temeinicia noii credinte. Cine zadarnicea munca predicatorului calvin era socotit tradator si dusman al statului, fiind, de multe ori, constrans sa paraseasca tara. (Nicolae Iorga, Istoria Romanilor din Transilvania, vol.I).

3. Redesteptarea nationala

Pentru episcopul Atanasie Anghel au urmat ani grei de lupta, fiind atacat atat de calvini, cat si de Arhiepiscopia Ungro-Vlahiei. Ungurii nu vor sa respecte diploma imparatului. Atanasie este chemat la Viena pentru a se dezvinovati de unele acuze nedrepte. Nicolae Iorga, marele nostru istoric recunoaste:

„Din umilinta lui Atanasie a iesit mantuirea noastra! Fara unirea in credinta cu Roma, nu erau scoli mari din strainatate pentru ucenici romani, aspri in ale invataturii, nu era mai ales, acea mare scoala pentru inima poporului nostru, care a fost ROMA insasi!” (Sate si preoti din Ardeal, p.191).

Atanasie moare in 1713, dupa ce indeamna pe toti sa persevereze in Unire!

Activitatea episcopilor Uniti, dupa Atanasie este istoria luptelor si nazuintelor pentru obtinerea drepturilor fagaduite. Dar imparatul era la Viena, iar principii calvini erau in Ardeal! Insa din punct de vedere religios, castigul a fost imens. Cele patru puncte au completat credinta cu elemente vitale si i-au dat imbold de actiune pentru viitor. Intre cei mai de seama urmasi ai lui Atanasie au fost:

Ian Giurgiu Parachi. Acesta a mutat Episcopia de la Alba Iulia la Fagaras, caci nu puteau fi doua episcopii catolice in acelasi oras.

Inocentiu Micu Klein, von Klein este titlul dat de imparat la innobilare, asa cum era obiceiul vremii. Ca nobil a intrat in Dieta Ardealului si a cerut drepturi pentru poporul roman cu argumente bine precizate:

1. Romanii sunt cei mai vechi locuitori ai tarii;
2. Romanii sunt populatia cea mai numeroasa din Ardeal;
3. Romanii lucreaza pamantul si ocnele (muncile cele mai grele);
4. Romanii dau cele mai mari contributii si in virtutea vointei imperiale exprimata prin cele doua diplome leopoldine trebuie sa se faca dreptate si poporului roman.

Deci si romanii au dreptul sa fie recunoscuti ca natiune, a patra in Ardeal, nu numai „plebes valahica”. Dar cele trei natiuni privilegiate, ungurii, sasii si secuii s-au impotrivit, spunand ca acesta cere „niste lucruri pe care nu le-a cerut nimeni pana acum”. In Dieta se iscau adevarate furtuni si astfel au cautat sa scape de acest episcop incomod. De fapt au reusit prin rascoala unui calugar sarb, Visarion Sarai. Acesta trimis de Mitropolitul ortodox de la Karlovat incepuse in 1744 sa umble prin sate si sa ameninte poporul cu iadul fiindca au facut unirea cu Roma. Iar pe de alta parte confesiunile reformate – in special calvinii, temandu-se de restabilirea catolicismului – sa nu fie nevoite sa restituie averile secularizate incep cu un sistem de terorizare din cele mai cumplite pentru a impiedeca Unirea cu Roma si raspandirea ei. Tratand cu mare tiranie pe preotii romani ce se declarau pentru Unire, aruncandu-i in inchisoare, batandu-i si jefuindu-i ii alungau din parohii, retinandu-le femeile si copiii in iobagie”. (Xenopol, Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, vol. II si Al. Pop, Dezbonarea in Biserica Romanilor din Ardeal si Ungaria, Bucuresti 1921).

In acest timp episcopul Inocentiu Micu face mai multe memorii atat in Dieta Transilvaniei cat si la Viena, dar pana la urma intrigile l-au rapus. El pleaca la Viena pentru a se dezvinovati, dar aici este sfatuit sa nu se prezinte personal, ci sa depuna numai memoriul. Deceptionat el pleaca la Roma, unde va trai in exil 24 de ani. Micu |lein a fost o personalitate de mare curaj care a deschis drumul spre eliberarea poporului roman, atat spiritual cat si politic, ridicandu-l la ideea de „natiune” (natio).

Petru Pavel Aron (1752-1764) urmeaza lui Inocentiu Micu. El are marele merit de a infiinta Scolile Blajului, Seminarul diecezan si o tipografie. Astfel, la 1754 se intemeiaza prima scoala romaneasca cu limba de predare romana pentru toti fiii poporului. In istoria intunecata a romanilor din Transilvania, aceasta constituie unul din cele mai luminoase evenimente. Sunt primele focare de cultura romaneasca! In primul an s-au inscris 300 de elevi. Profesorii si elevii erau sustinuti si salarizati de episcopul P. P. Aron. In anul 1747 este instalata tipografia la care se vor tipari pentru prima data carti cu litere latine.

Au urmat apoi episcopi, ca: Atanasie Rednic, Grigore Maior, Ioan Bob care au continuat lupta pentru usurarea starii iobagilor, precum si pentru luminarea poporului.

Unirea cu Roma, desi nu a usurat prea mult starea iobagilor, a creat mediul istoric de unde va porni in toate partile locuite de romani lumina trezirii noastre nationale. Tineri trimisi sa studieze in Apus, mai cu seama la Roma, au ajuns la constiinta latinitatii poporului roman, au introdus alfabetul latin si au inceput sa scrie romaneste. Cei trei mari (nepotul episcopului Inocentiu Micu), Gheorghe Sincai si Petru Maior au fost urmati de: Ioan Budai Deleanu, Simion Barnutiu, Gheorghe Baritiu, Timotei Cipariu, Andrei Muresan si altii.

Scoala Ardeleana, prin trezirea constiintei nationale, ii influenteaza si pe alti tineri care, dupa ce studiaza in apus, trec muntii Carpati si intemeieaza primele scoli romanesti. Astfel:

Gheorghe Lazar (1779-1823) studiaza la Viena, apoi trece Carpatii si intemeiaza prima scoala romaneasca la Bucuresti (Sf. Sava) in 1818.

Gheorghe Asachi (1788-1869) cu studii in Polonia, Viena si Italia, deschide prima scoala romaneasca la Iasi, in Moldova.

Aron Pumnul (1818-1866) studiaza la Blaj si Viena, este primul profesor de limba romana la Cernauti si redactor al primului ziar romanesc „Bucovina”. A participat la Revolutia din 1848 in Transilvania. El a desteptat constiintele romanilor din Bucovina.

Lupta episcopilor uniti cu Roma a fost grea si nu a incetat niciodata. Dupa Unire sarbii au incercat sa tulbure poporul din Ardeal, cum a fost Visarion Sarai despre care s-a scris inainte, ori mitropolitul sarb Pavel Nenadovici care a trimis in 1751 o circulara neiscalita in care ii indemna pe tarani sa nu se „nemteasca” si sa nu se lapede de credinta lor; apoi calugarul Sofronie (Stan Popovici) din comuna Cioara-Hunedoara, a depus cea mai periculoasa activitate antiunionista. El se intitula Vicarul Sf. Sinod din |arlovitz. El a instigat poporul cu atata vehementa incat a trebuit guvernul, prin generalul Bu\os sa restabileasca linistea, fara sa distruga insa manastirile, cum gresit se afirma din partea unora. In urma acestor tulburari o parte din romani se reintorc la biserica ortodoxa (1760). Asa s-a infiintat ulterior episcopia ortodoxa de la Sibiu.

Dupa Unirea cu Roma s-au mai infiintat in Ardeal urmatoarele episcopii, in afara de cea de la Blaj:

– Episcopia Unita de la Oradea in anul 1777,

– Episcopia Unita de Cluj-Gherla in anul 1853,

– Episcopia Unita de Lugoj in anul 1853,

– Episcopia Unita de Maramures la 15 august 1930.

Actul Unirii cu Roma a adus roade bogate pentru intreg neamul romanesc. Prin reintoarcerea la credinta stramoseasca, Biserica si-a recapatat avantul si puterea de viata spirituala:

1. A redat poporului roman vasta cultura din Apus si marea comoara a Bisericii catolice care este: Una, Sfanta si Apostolica.

2. A desteptat constiintele, demonstrand latinitatea noastra.

3. S-a introdus alfabetul latin in locul celui slavon.

4. S-au deschis primele scoli romanesti cu predare in limba romana.

Meritele Scolii Ardelene sunt incontestabile asa cum o arata toti marii nostri istorici. Astfel:

Ion Eliade Radulescu vizitand Scolile Blajului inainte de 1848, si-a descoperit capul inaintea lor zicand: „De aici a rasarit soarele romanilor!” El stia, caci a luat parte la Revolutia din 1848.

Mihai Eminescu (1850-1889) marele nostru poet national, mergand la Blaj a rostit cuvintele memorabile: „Te salut mica Roma!” (Scrieri politice si literare, Bucuresti 1910).

Ion C. Bratianu (1821-1891) marele nostru barbat de Stat, de mai multe ori prim-ministru, participant la Revolutia din tara Romaneasca in 1848, declara in Parlamentul Romaniei, la 4 Decembrie 1881:

„Si trebuie sa stiti ca descoperirea noastra nationala ne-a venit de dincolo, de peste Carpati, prin acei romani care au fost trimisi la Roma, unde au invatat sa fie romani!” (O lacrima fierbinte, I. Sterca Sulutiu, partea V din Memoriu, Sibiu 1883).

Titu Maiorescu (1840-1917) eminent critic literar si filosofic, membru al Academiei Romane, mentor spiritual al „Junimii”, spune:

„Ca in sec. XVIII politica dinastiei de Habsburg a incercat sa ne aduca sub ascultarea Papei si neizbutind, ne-a impartit in doua, n-a fost noroc. Dar ca din aceasta incercare romanii transilvaneni au ajuns in Cetatea Eterna, unde a reinviat in ei simtamantul gintei latine, revarsandu-se asupra noastra a tuturor: aceasta a fost rara fericire, care dintr-o dezbinare religioasa a inaltat neamul intreg spre o unitate de cultura nationala” (Familia, 1904).

Sextil Puscariu precizeaza: „Iar cand prin aceleasi porti intrara ca niste apostoli cativa barbati veniti de la Roma, care pe langa stiinta mai aveau si focul entuziasmului si cuvantul cald care ‘ncinge, atunci a mijit si pentru noi soarele vremilor noi. Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuel Micu si tovarasii lor au savarsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care avea sa se dezvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare.” (Istoria Literaturii Romane, Epoca veche, vol.I).

Victor Eftimiu, scriitor, membru al Academiei Romane, cu ocazia vizitei scriitorilor romani din 1923, adreseaza Blajului urmatorul omagiu: „Scriitorii romani sosesc in Blaj cu inima plina de o sfanta emotie. Blaj, cuvant magic, rascolitor de amintiri auguste, cetatea constiintei romanesti, nume ales intre toate… Aici a vibrat sentimentul, cultura si idealul national! Aici s-au ridicat si au predicat vladici, carturari de frunte, invatatori intelepti cu dragoste de neam si de biserica… Fie numele lor in veci binecuvantate, recunostinta pentru tot ce s-a visat, pentru tot ce s-a crezut, pentru tot ce s-a infaptuit intre zidurile venerabile ale acestei cetati de unde ne-a venit si arde inca lumina constiintei noastre… Salve cetate latina…”

Eugen Lovinescu spune: „Prin contactul cu insasi obarsia neamului nostru, cu Roma, ni s-a intarit constiinta nationala. In apararea rasei lor, cei trei „cavaleri ai idealului national” (expresia lui Iorga) S. Micu, G. Sincai si P. Maior s-au istovit in numeroase lucrari de istorie si filologie. Din viziunea orasului etern a pornit asadar, curentul latinist ce a fecundat, mai ales, constiinta neamului romanesc.” (Istoria civilizatiei romane moderne).

Emil Panaitescu, profesor universitar la Cluj, scrie: „…suntem stapani cu drept de succesiune peste aceasta tara, incepand de la Traian”, zise categoric unul din cei dintii episcopi ai Bisericii Unite, Ioan Inocentiu Micu. Trebuie insa sa-si plateasca acest curaj… Ideea latinitatii si al obarsiei romane…va deveni in sec. XIX puterea cea mare, care va misca si va porni sufletul romanesc sa desavarseasca independenta si unitatea nationala” (L’origine romana con legue conseguenze…).

A. D. Xenopol scrie: „Pe langa imbarbatarea poporului roman prin aratarea unui trecut cu atat mai glorios cu cat era mai indepartat, scriitorii cei mari ai Ardealului mai aplica un ridicator puternic… rusinea de a fi cazut asa de jos, cand neamul se cobora din o asa mandra obarsie…aceasta idee mantuitoare deveni ridicatorul cel mai puternic al culturii neamului romanesc, afundat pana atunci in noianul grecismului, aceasta a fost parghia cea mai spornica a civilizarii sale.”

Nicolae Iorga: „… Nu de aici putea sa vie acea lumina de care aveam noi nevoie pentru a capata constiinta despre noi si a ne ridica din umilinta… Nota rationala a inceput sa se faca auzita cand spiritul cel nou a patruns biruitor si aici, acel spirit nou pe care-l predicase intaia oara „ereticii” de peste munti” (Istoria Literaturii Romane in sec. XVIII, 1901).

4. Conflictul catolic-ortodox ia forme violente

Venirea comunismului rusesc in Romania a impins intreaga populatie spre „ortodoxia rusa.” Moscova avea atunci si mai are si astazi visul de a fi „cea de a treia Roma.” Pentru a o incarcera in orbita pan-slavismului ortodox, comunistii rusi au initiat o persecutie salbatica impotriva tuturor elementelor „occidentale” din Romania. Una dintre tintele principale au fost reprezentantii „sectelor” protestante si neo-protestante (elementele fermentelor sociale si religioase ale vestului) si, bineinteles, reprezentantii „filiatiei latine”: liderii bisericii greco catolice. Aceste doua categorii de lideri religiosi au fost supusi unui climat de exterminare in puscariile comuniste. Intr-un capitol intitulat „Arestarea episcopilor”, Ioan Ploscaru scrie:

„Dupa declaratia bisericii ortodoxe si a autoritatilor de Stat, reintregirea bisericii ortodoxe s-a infaptuit prin Proclamatia de la Cluj. Deci piscopii, care s-au „indepartat” de popor, trebuiau inlaturati. Astfel intre 27-29 Octombrie au fost arestati episcopii: Valeriu Traian Frentiu de la Oradea; Alexandru Rusu de la Baia Mare; Ioan Balan de la Lugoj; Iuliu Hossu de la Cluj; Ioan Suciu de la Blaj si Vasile Aftenie de la Bucuresti. De asemenea, au fost arestati si episcopii romano-catolici: Augustin Parha de la Timisoara; Anton Durcovici de la Iasi; Iohannes Schefler de la Satu Mare si monseniorul Ghica Vladimir de la Bucuresti. Au mai fost arestati multi protopopi, profesori de la scolile din Blaj si altii.

A urmat desfiintarea manastirilor. La cele de calugari au fost adusi stareti ortodocsi, dar calugarii nu au trecut la ortodoxie, asa ca unii au fost arestati, altii au fugit. Maicile calugarite de la Blaj, adunate in capela, nu au voit sa paraseasca edificiul, Institutul Recunostintei. Dar noaptea de 31 Octombrie 1948 a fost decisiva. Li s-a taiat curentul electric si au fost incarcate, cu forta, de muncitori, in camioane si capela a fost pradata.

La 1 Decembrie 1948, apare Decretul nr. 358, prin care Biserica Unita inceteaza de a mai exista. Episcopii arestati au fost dusi la ministerul de interne, la Bucuresti, iar de acolo au fost dusi ca prizonieri personali ai patriarhului ortodox, Iustinian Marina, la Dragoslavele, in judetul Muscel.

„Dragoslavele” era o vila a patriarhiei ortodoxe, dar acum era darapanata si pustie. Episcopii greco-catolici adusi aici au fost izolati in cate o camera. Cladirea era inconjurata de sarma ghimpata si pazita de securisti prin exterior, ca sa nu se poata apropia nimeni de cladire, iar in interior, tot soldati de la securitate le faceau cumparaturi. Ratia de alimente era foarte mica; in loc sa cumpere alimente la pret oficial, ei le cumparau la pretul pietii libere, fiind foarte scumpe toate, asa ca nu le ramanea aproape nimic. Aici au rabdat de frig, foame si izolare timp de patru luni. Patriarhul credea ca atitudinea lor este o incapatanare si ca dupa vreo patru luni vor ceda. A venit aici patriarhul ortodox I. Marina si le-a propus sa treaca la biserica ortodoxa, caci daca nu vor trece, el, patriarhul isi va lua bratul ocrotitor de pe ei si vor fi dusi la inchisoare. Atunci episcopul I. Balan de la Lugoj a zis:

„Preafericitule, daca noi, episcopii greco-catolici am crede ca biserica ortodoxa este adevarata Biserica a lui Christos, in acest moment ne-am da semnatura, caci noi vrem sa fim cu Christos! Dar dumneavoastra nu ati venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuti crestinesti, ci ne-ati arestat si ne-ati intemnitat. Hotarat, acestea nu sunt metodele lui Christos! Daca noua episcopilor uniti guvernul ne-ar fi propus si promis ca ne da toata biserica ortodoxa pe mana, cu conditia sa arestam si intemnitam pe ierarhii ei, sau numai pe unul din ei, noi ne-am fi dat viata, dar nu am fi acceptat. Deci viata ne-o puteti lua, dar credinta nu! Atata vreme cat suntem in edificiile bisericii ortodoxe, suntem prizonierii ei.”

Patriarhul a iesit foarte ganditor. Un preot ortodox cu numele Baltazar (declara episcopul I. Suciu) l-a intrebat pe patriarh: „Ce zic Episcopii Uniti?” (adica, sunt gata sa treaca la biserica ortodoxa?). Patriarhul, dupa o clipa de tacere a raspuns: „E chestie de convingere!”

Preotii care au fost arestati o data cu episcopii, au fost dusi la Manastirea Neamt, unde au fost tinuti in conditii foarte grele. Cinci din ei au semnat trecerea la biserica ortodoxa si au fost eliberati.

De la Dragoslovele, episcopii au fost dusi la Manastirea Caldarusani, langa Bucuresti. Aici au fost adusi si preotii de la Manastirea Neamt si s-a facut un singur lagar, la 1 Martie 1949. Dintre episcopi, pe Ioan Suciu si pe Vasile Aftenie i-au dus la Bucuresti, la inchisoarea ministerului de interne. Aici a murit episcopul V. Aftenie, la 10 Mai 1950, in conditii misterioase.

In lagarul de la Caldarusani, pazit de locotenentul major Badita, a putut intra calugarul bazilitan Ciubotariu, iar prin el, episcopii au putut lua contact cu Nuntiatura Apostolica de la Bucuresti. In urma acestei corespondente, aici in lagar au fost consacrati episcopi, din ordinul Papei Pius XII, Tit Liviu Chinezu si Ioan Chertes.

In anul 1950 au fost adusi toti episcopii si preotii la inchisoarea de la Sighet. Pana cand erau in lagar la Caldarusani, episcopii au cerut sa fie consacrati alti episcopi ajutatori. Nuntiul Apostolic Gerard Patri\ O”Hara a consacrat alti trei episcopi:

– Ioan Ploscaru, pentru Dieceza de Lugoj, la 30 Noiembrie 1948;
– Ioan Dragomir, pentru Dieceza de Maramures, la 6 Martie 1949;
– Iuliu Hartea, pentru Dieceza de Oradea, la 28 Iulie 1949.

A mai fost consacrat de episcopul Schubert de la Bucuresti:

– Alexandru Todea, pentru Dieceza de Alba Iulia-Fagaras, la data de 19 Noiembrie 1949. Dar curand toti vor fi arestati. Din episcopii oficiali, arestati la Dragoslavele, n-a mai fost eliberat nici unul. Toti vor muri in inchisoare, sau avand domiciliul fortat. Astfel:

– Vasile Aftenie, a murit la ministerul de interne, inmormantat la cimitirul Belu catolic din Bucuresti la 10 Mai 1950.
– Valeriu Traian Fretiu, a murit la Sighet in 11 Iulie 1952.
– Ioan Suciu, a murit la Sighet la 27 Iunie 1953;
– Tit Liviu Chinezu, a murit la Sighet in 15 Ianuarie 1955;
– Ioan Balan a murit in exil la Manastirea Ciorogarla (ortodoxa) la data de 4 August 1959;
– Alexandru Rusu, a murit la Gherla la 9 Mai 1963;
– Iuliu Hossu, cardinal, a murit in exil la Caldarusani la 28 Mai 1970.

Episcopii consacrati dupa 1 Decembrie 1948 in clandestinitate, au facut 14-15 ani de inchisoare. Unii preoti si calugarite au fost dusi la Canalul Dunare-Marea Neagra; lucrand in apa inghetata sau pe arsita cumplita, altii au fost dusi la stuf, absolut toti fiind expusi la munci epuizante si in conditii inumane. Dupa amnistia generala din 1964, cei care au supravietuit au fost eliberati. Episcopii clandestini iesiti din inchisori au activat in clandestinitate, fara odajdii si cruci pectorale, intocmai ca Apostolii lui Christos. Timp de patruzeci de ani, Biserica Unita a fost scoasa in afara legii, desi in acest timp existau in Romania alte paisprezece culte religioase! Numai Biserica Unita, care a deschis ochii natiunii si a pregatit constiintele romanilor pentru marea Unire de la 1918, nu avea dreptul la existenta. Dar zice Mantuitorul: „Daca pe Mine m-au prigonit si pe voi va vor prigoni!” (Ioan 15,20). ”

5. Regrete tirzii

De aici incolo ii lasam pe istoricii romani sa ne vorbeasca despre modul in care au trecut romanii in sfera bizantina si-i lasam pe ei sa aprecieze consecintele acestei schimbari. Subliniem faptul ca toti istoricii pe care ii citam mai jos au fost ortodocsi. Incepem cu un citat din Xenopol:

„Intoarcerea romanilor de la Crestinismul roman la cel bulgar a fost datorita unei apasari exterioare, caci nu exista nici un motiv care sa fi facut pe Romani a lepada o forma de religie pe care o intelegeau, si a lua pe una pentru care nu aveau nici o intelegere… Ce motiv ar fi putut impinge insa pe Romani a inlatura forma poporana a religiei lor si a adopta una din care nu intelegeau nici o vorba? Dinaintea puterii insa si a autoritatii trebuia sa se plece acel supus si indata ce cativa preoti bulgari vor fi gasit o vieata usoara si manoasa intre Romani, numarul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fara incetare, pentru a raspandi invatatura lor intre Romani. Astfel in putin timp, sprijinit pe bratul autoritatii seculare, pe care totdeauna clerul a stiut sa il iee in ajutorul sau, s-a latit si intarit Crestinismul bulgaresc intre Romanii din Dacia Traiana.

In o carte tiparita la Buda in limba bulgara in 1844 intitulata Tarstvenica, in care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportandu-se la niste manuscripte vechi spune: „S-au insemnat in niste carti vechi scrise de mana ca dupa raposarea patriarhului bulgar, Sfantul Ioan carele a ridicat pe Asan la imparatie, a chemat Asan dela Ohrida pe parintele Teofilact, a luminat si a curatit toata Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci in ea. Dupa aceea a invitat pe imparatul Asan de a trecut in Valahia, sa o cucereasca si sa o curete de eresul roman, care pe atunci domnea in ea; si Asan s-a dus si a supus amandoua Valahiile sub stapanirea sa, si a silit pe Valahi, care pana atunci citeau in limba latina, sa lese marturisirea romana, si sa nu citeasca in limba latina, ci in cea bulgara, si a poruncit ca celui ce va citi in limba latina sa i se taie limba, si de atunci Valahii au inceput a citi bulgareste.”

Aceste evenimente istorice sunt consemnate si de istoricul D. Onciul:

„In atarnare politica de statul Bulgar, romanii au urmat sa fie si in atarnare biericeasca de acesta, asa incat si la ei s-a introdus limba sloveneasca in biserica, in locul celei latine dela inceput. Prin statul bulgar si prin biserica bulgara, Romanii din Dacia au fost despartiti definitiv de atingerea cu imperiul si de lumea latina, ramanand supusi mult timp influentei slave. Stapanirea bulgara in Dacia a fost desfiintata prin Unguri; iar influenta bisericii bulgare a continuat pana la organizarea bisericii romane in secolul XIV-lea, dupa intemeierea principatelor.

Pe atunci toata Dacia, afara de Moldova, era dependenta de imperiul bulgar. In aceasta dependenta Romanii din Dacia au primit si ei ritul slav, pastrat in biserica bulgara si dupa restabilirea legaturilor cu Roma sub Simeon. Legaturile noastre cu biserica bulgara continuand si dupa desfiintarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins radacini atat de adanci la noi, incat el se mentinu in biserica noastra pana in secolul XVII-lea. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei.

In asemenea legaturi cu Bulgarii, romanii din Dacia, ca si cei din dreapta Dunarii din cuprinsul imperiului bulgar, au impartit cu ei soarta in stat si in biserica. Prin Bulgari si odata cu dansii, noi am fost despartiti de biserica romana; dela dansii am primit limba slavona in biserica si stat, care domina apoi vieata noastra intelectuala pana in secolul XVII. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei.”

Un alt istoric roman, N. Dobrescu, scrie despre aceleasi evenimente:

„E foarte remarcabil ca asupra acestui fapt s-a pastrat la noi o traditiune bisericeasca, caci ea are stire despre oarecari legaturi bisericesti pe cari noi le-am fi avut candva cu Formos papa, si ca noi atunci ne-am despartit de latini, cand acel Formos – cum zice traditiunea noastra, intorcand lucrurile pe dos – a trecut dela pravoslavie la latinie, in loc sa zica: cand noi (Romanii) am trecut dela latinie, adica dela ritul latin care era pana atunci in secolul al IX-lea, la noi in biserica, la pravoslavie, adica la ortodoxie adusa la noi de bulgari, cari ne stapaneau politiceste, caci prin ruptura cu Roma facuta in acest timp, limba latina era scoasa cu totul din biserica bulgara, iar resturile care se mai gaseau au disparut cu timpul. Romanii fiind atunci depedenti de stapanirea bulgara a trebuit sa dispara si la noi liturghia latina din biserica noastra si a fost inlocuita cu liturghia slava introdusa in imperiul bulgar.”

N. Iorga este de aceeisi parere cu privire la influenta slavo-bulgara:

„Aceasta e cultura pe care o puteau da invatatii din Moldova si Tara-Romaneasca: calugari dupa asemanarea celor din Serbia, ei tineau cu indaratnicie la singura carte legiuita si placuta lui Dumnezeu, cartea slavona. Literatura romaneasca nu putea porni dela dansii, cari cantau pe bulgareste pana si ispravile lui Stefan-cel-Mare. ”

Iata ce scrie profesorul universitar D. Draghicescu:

„Este insa de tinut in seama, ca in ce priveste religia, partea ei de temelie, in chestiuni de dogma, era de origina mai veche decat influenta slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credintei sunt latine, cum, spre pilda: Dumnezeu, cruce, botez, drac, inger, altar, crestin, pagan, biserica, etc….”

De aceiasi parere este si istoricul I. Bogdan:

„Continuitatea crestinismului roman o dovedeste terminologia crestina de origine romana; aceasta n-ar exista astazi in limba romana daca Romanii ar fi incetat vreodata sa fie crestini. Asadar nu crestinismul, ci biserica oficiala crestina au luat-o Romanii dela Bulgari. De alta parte insa ne-au ramas, prin inraurirea limbii slave din biserica oficiala, cuvinte ca: popa, molitva, spovadanie, festenie, blagovestenie, strana, cadelnita, tot termeni ce n-au nimic a face cu notiunile abstracte ale crestinismului, ci se rapoarta numai la ritual si sunt luati din ritualul vechiu bulgaresc al bisericii noastre. ”

Sa vedem acum ce spun E. Lovinescu si alti istorici romani despre influenta religiei ortodoxe asupra romanilor. N. V. Pantea pune aceste citate sub titlul: „Legea slavo-bizantina ne-a tinut in intunerec veacuri de-a-randul”.

1. Daca tragice imprejurari istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multa vreme in atmosfera morala a vietii rasaritene, – suflet roman in viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intra dela inceput, ca si celelalte popoare latine, in orbita civilizatiei apusene. Conditiile istorice ne-au orientalizat insa; prin Slavii dela sudul Dunarii, am primit formele spirituala ale civilizatiei bizantine; incepand inca din veacul XV, am suferit apoi, mai ales in paturile conducatoare, o molesitoare influenta turceasca, dela imbracamintea efeminata a salvarilor, a anteriilor si a islicelor, pana la conceptia fatalista a unei vieti pasive, ale carei urme se mai vad inca in psihea populara; am cunoscut, in sfarsit, degradarea morala, vitiile, coruptia regimului fanariot; si pentru a-si forma o constiinta cetateneasca si un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pana in pragul veacului trecut, actiunea disolvanta a celor trei imparatii vecine.

2. Cel mai activ ferment al orientalizarii a fost insa ortodoxismul. Intr-o vreme, in care deosebirile dintre popoare se faceau mai mult prin religie decat prin rasa, el ne-a aruncat in primejdia contopirii in marea masa a Slavilor de sud si apoi de est. In dosul crucii, spune Cervantes, se ascunde diavolul; in dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legandu-ne, sufleteste, de o religie obscurantista, intepenita in tipicuri si formalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain (gand latin exprimat in slove cu cerdacuri!), fara a ne ajuta la crearea unei culturi si arte nationale.”

Sectil Puscariu are aceeasi opinie despre influenta ortodoxiei la noi:

„Intr-o vreme cand orice miscare culturala se reflecta prin biserica, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav in urmari pentru dezvoltarea noastra culturala, caci el ne-a legat pentru veacuri intregi cu cultura Orientului, formand un zid despartitor fata de catolicismul vecinilor nostri din vest si din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseana.”

Sa incheiem aceste marturii ale istoricilor si ale oamenilor nostri de cultura din trecut cu un citat din Sextil Puscariu, profesor universitar si presedintele „Fratiei ortodoxe romane – FOR”:

„Inainte ca neamul romanesc sa poata deveni un popor, vecinii nostri slavi au ajuns la organizatii puternice de stat si la o inflorire culturala atat de remarcabila, incat ne-au silit sa ne dezvoltam in umbra lor, au dat directia pentru veacuri intregi nu numai vietii noastre de stat, ci mai ales dezvoltarii noastre culturale. La Slavii de sus insisi, cultura aceasta era de origine bizantina, astfel incat, mai tarziu, cand incepe influenta greceasca in tarile romane, numai haina externa se schimba, dar fondul ramane acelasi. Legati dar de orient cu catuse puternice, intreaga epoca veche a literaturii noastre se caracterizeaza prin influenta aceasta orientala, a carei trasatura principala era dependenta manifestarilor culturale de biserica, in special de ortodoxism.

De cate ori in epoca aceasta putem constata o miscare, sau macar un inceput de miscare cu urmari importante pentru dezvoltarea literaturii noastre in directie nationala, fie ca avem a face cu intaiele traduceri sau cu cele dintai tiparituri romanesti, fie ca vedem inflorind istoriografia noastra nationala, totdeauna descoperim la temelia ei o influenta apuseana.

Si tot unei influente din apus se datoreste renasterea cu care se incepe, si pentru literatura noastra, epoca noua.

E ceva mai mult decat o suta de ani de cand a inceput sa se sape brazde adanci intre aceste doua rastimpuri, de cand Dunarea a crescut parca, formand un hotar firesc intre noi si orient si ni s-au deschis tot mai largi portile spre vestul luminat, prin care patrundeau obiceiuri europene, literatura apuseana si gustul pentru indeletniciri artistice. Iar cand prin aceleasi porti intrara, ca niste apostoli, in aureola luminii intensive, acei cativa barbati venind dela Roma, care, pe langa stiinta, aveau si focul entuziasmului si cuvantul cald care incinge, atunci au mijit si pentru noi zorile vremurilor noui.

Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuil Micu Clain si tovarasii lor au savarsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care aveau sa se dezvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare. Ei spuneau, in definitiv, acelasi lucru pe care-l mai spusesera odata, cu un veac in urma, cronicarii. Dar il prezentau altfel, il propovaduiau cu puterea sufletului lor convins ca spun un lucru important, si-l descopereau unor ascultatori capabili sa simta fiorii mandriei nationale la singura rostire a cuvantului Traian. Oricat de exagerata a fost directia aceasta „latinista”, faptul in sine ca prin ea a luat fiinta sentimentul nostru national si nationalizarea tuturor aspiratiilor, a culturii si a literaturii noastre, dovedeste ca prin ea s-a atins o coarda existenta, si cea mai puternica, a sufletului nostru, firea noastra romanica. Tot ce e romanic in sangele nostru, tot ce ne leaga de fratii nostri din vestul Europei, fusese innabusit in noi in curs de veacuri, legaturile care ne-ar fi fost firesti fusesera taiate si capetele lor innodate cu orientul strain noua prin sange si aspiratiuni. Si acum, deodata, rupandu-se catusele, care, din cauza vechimii lor, nu mai pareau artificiale, a svacnit iar avantul nostru innascut, de care deveniram mandri.”

La aceste citate dintr-o lucrare aparuta mai demult, adaugam cateva randuri preluate dintr-un articol aparut in revista Dilema Nr.241, 5-11 septembrie 1997. Autorul lor este Nae Badulescu. Sub titlul „Putina istorie”, acesta scrie:

„S-a vorbit, adeseori, de-a lungul ultimului secol si jumatate al istoriei Romaniei, despre arderea etapelor. A caror etape si din ce cauza? Evident a acelor etape ale istoriei si civilizatiei pe care romanii, indeosebi cei din provinciile dunarene, nu le parcursesera odata cu marea majoritate a europenilor. Cu alte cuvinte un salt peste timp. Scopul? Identic cu cel al politicienilor actuali, dar si cu cel al multor romani simpli: „intrarea” in Europa. Cand vorbesti insa de arderea etapelor este imposibil sa nu rostesti si cuvantul defazaj. Sau ramanere in urma. Sau subdezvoltare. Referindu-ne la ultimul termen, el semnifica azi, in genere, subdezvoltare economica. Aceasta subdezvoltare economica si, prin extensie, tehnologica, exprima insa prea putin ceea ce inseamna defazajul Romaniei fata de Occident. El are radacini extrem de adanci si fatete multiple. Nefiind istoric, nu ma voi hazarda sa alunec, in timp, pana in vremea retragerii aureliene din Dacia. Nici nu voi incerca explicatii propriu-zis istorice. Totusi, este de observat ca valahilor si moldovenilor le-a lipsit din istorie o perioada extrem de importanta in cea a vest si central-europenilor: Evul Mediu. Chiar daca sintagma „intunecatul Ev Mediu” abunda in unele carti, lucrurile nu stau chiar asa. Evul Mediu european a pregatit si a nascut Renasterea, pentru ca din aceasta sa apara apoi Secolul si Filosofia Luminilor. Evul Mediu european a avut parte de o civilizatie si cultura aulice, a inventat nominalismul, pregatind terenul, pe de o parte, pentru literatura clasica a unui Racine sau Boileau, iar pe de alta, pentru aparitia cartezianismului.
Se pare ca momentul in care romanii s-au privat de un real Ev Mediu european trebuie cautat prin secolul al 14-lea, cand, din ratiuni politice, voievozii valahi si moldoveni au respins incercarile de catolicizare incercate de Vatican pe teritoriul statelor lor. Intorcand spatele Romei, ei au intors spatele Europei si culturii ei. Stand cu fata spre Bizant, ei s-au pomenit, catva timp mai tarziu, cu fata spre Stanbul. Ba chiar sub dominatia acestuia.

Cand in 1878, scrie Claude Karnoouh, o tarisoara balcanica… Romania se ridica la independenta… nu trecuse multa vreme de cand diplomatii si calatorii occidentali identificau elitele crestine ale acesteia cu cele turcesti: comportamentele sociale, obiceiurile vestimentare si alimentare se intalneau de la granitele orientale ale Imperiului Habsburgilor pana in Orientul Mijlociu.

Ce-i drept, in mai putin de trei sferturi de secol, aceste elite au trecut cu frenezie de la o cultura de tip arhaic, bizantino-turceasca, la o occidentalizare extrem de accelerata, cu privirile intoarse spre Franta si Germania. Numai ca aproape 90% din populatia fostelor principate dunarene avea sa-si pastreze in continuare mentalitatile si obiceiurile arhaice, de care elitele tocmai se debarasau.

Occidentalizarea – europenizarea Romaniei – se oprea la acestea. Defazajul Romaniei profunde fata de Europa ramanea. Reintorcindu-ne la Evul Mediu european, este de amintit ca Biserica Romano-Catolica nu a nascut numai Inchizitia, ci si, chiar daca nu a dorit, ba chiar in urma unor razboaie religioase, Reforma. Bisericile protestante, elitele luterane si calvine au dat, la randul lor, lovitura de moarte Evului Mediu feudal, creind, prin pragmatismul credintei, prin grija, mai intai, pentru viata pamanteasca, si doar dupa aceea pentru viata de apoi, o noua mentalitate in randul populatiei simple a burgurilor medievale. O mentalitate care a transformat, incet-incet, economia inchisa de tip feudal in economie de piata libera. Prin aceasta, amintita populatie a devenit, treptat, ceea ce se cheama astazi clasa „de mijloc”, unul din pilonii de baza ai societatii occidentale. Aceeasi mentalitate va crea, ce-i drept pe temelia unor vechi institutii de origine aristocrato-feudala, institutiile Europei moderne, printre care nu trebuie uitata cea a parlamentului. Chiar daca elita liberala romaneasca a sfarsitului de secol XIX si a inceputului de veac XX nu a ramas mai putin deschisa influentelor occidentale, ea s-a dovedit incapabila sa determine dezvoltarea europeana a unei tari lipsite de o clasa de mijloc, si deci fara mentalitatile ei.

„Desigur”, observa tot Claude Karnoouh, „Romania anilor ’30 nu este singura tara din Europa care „respinge institutiile imprumutate cu cateva decenii in urma de la traditia parlamentara europeana”. Totusi, ar trebui subliniat un fapt: cu exceptia notabila a Germaniei si Italiei interbelice, care au respins din cauze cu totul diferite democratia, tarile care au intors spatele sistemului parlamentar, gasindu-l vinovat de toate relele, si promovand, astfel, intoarcerea la traditiile lor, apartineau aceluiasi spatiu ca si Romania: balcanic sau de traditie bizantina. Dar defazajul Romaniei fata de lumea occidentala s-a accentuat enorm in timpul regimului comunist. Desigur, duritatea acestuia, comparativ cu cele ale altor state socialiste, ar putea explica, dar numai partial, faptul ca Romania a reusit sa se defazeze si fata de statele central europene, foste comuniste. Sa nu uitam ca Romania a fost ultima care s-a eliberat de tirania comunista – si inca printr-o „revolutie” sangeroasa, provocata si ea, se pare, in parte, din exterior, ca urmare a exasperarii marilor puteri. Exasperarea ca ultimul bastion al stalinismului din Europa rezista valului care maturase regimurile comuniste ale continentului. Pe de alta parte, lipsa unei societati civile in Romania predecembrista poate si ea explica de ce evenimentele din decembrie ’89 au fost doar aici sangeroase, dar si aceasta lipsa reprezinta tot o fateta a defazajului Romaniei chiar si fata de tarile central-europene. O fateta care s-a simtit din plin dupa 1989 si se mai simte chiar si azi.
Fara a mai vorbi de arderea etapelor, speranta ca defazajul Romaniei fata de Occident – ba chiar fata de unii vecini se va micsora – exista. Cu conditia ca si clasa politica sa constientizeze numeroasele aspecte presupuse de o astfel de intreprindere. Chiar daca unele par minore. Asa cum ar fi cramponarea cu care Romania trebuie sa fie definita ca stat national unitar. Este si acesta un exemplu de defazaj fata de mentalitatea europeana de astazi.
Voi incheia citindu-l pe Jean-Marie le Breton, ambasador al Frantei la Bucuresti ‘ntre 1987 si 1990. „Fara indoiala, poporul roman este capabil de sacrificii, dar pentru a-l mobiliza in serviciul unei cauze mari, el trebuie sa se elibereze de atmosfera sufocanta in care a ramas inchis in pofida revolutiei sale. Destinul Romaniei, destinul romanilor este in Europa, nu numai in cea a institutiilor, dar si in cea a spiritului.”

D-l ambasador scria toate acestea prin 1995. Nu ne mai ramane sa speram decat ca eliberarea romanilor din atmosfera sufocanta de care vorbea Jean-Marie Le Breton a inceput chiar prin schimbarea de regim din noiembrie 1996.

Pentru unii dintre romani, legati afectiv si puternic de Biserica Ortodoxa, nu este usor sa citeasca aceste pagini. Caci ele reprezinta o punere sub semnul intrebarii a unor lucruri intime, imprimate in noi timp de o mie de ani, si care – bune sau rele – fac astazi parte din structura sufletului romanesc.

Consiliile lui Hristos

Consiliile lui Hristos
Ortodocsii cred ca vocea lui Isus mai poate fi auzita in cele sapte consilii ecumenice.
de Stanley Samuel Harakas

Isus Hristos a promis sa trimita Duhul Sfant pentru a calauzi biserica in tot adevarul? (Ioan 16:13). Conform ortodocsilor, aceasta promisiune isi gaseste implinirea in consiliile ecumenice.

La consiliile ecumenice (de la echivalentul grecesc al cuvantului mondial), episcopii si clericii din toata biserica s-au adunat pentru a emite doua tipuri de reguli. Canoanele reglementeaza aspectele administrative si pot fi modificate de consilii ulterioare. Horoi, formularile doctrinale, nu pot fi modificate; ele exprima in mod permanent invatatura ortodoxa autentica.

De-a lungul secolelor, liderii ortodocsi s-au adunat in zeci de consilii pentru a discuta doctrina si practica religioasa. Totusi, ortodocsii cred ca au existat doar sapte consilii cu adevarat ecumenice. In continuare sunt prezentate principalele invataturi teologice, precum si cateva exemple de canoane, aprobate de fiecare consiliu.
1. Nicea (325)
318 episcopi
S-a opus invataturilor lui Arius, afirmand ca Isus este divin pe deplin.
A emis prima versiune a crezului nicen.
A aprobat 85 canoane: Roma este prima in crestinatate; diverse restrictii trebuie puse crestinilor care s-au lepadat de la credinta sub persecutie; rugaciunea trebuie sa fie facuta in picioare.
2. Constantinopol I (381)
150 episcopi
A afirmat divinitatea Duhului Sfant, deci a formulat doctrina Sfintei Treimi: Un Dumnezeu in trei persoane (ipostaze), Tata, Fiu si Duh Sfant.
A completat versiunea finala a crezului nicen (numit de asemenea crezul niceano-constantinopolitan).
A aprobat sapte canoane: episcopii nu trebuie sa se implice in problemele altor eparhii; episcopul Constantinopolului este secund doar Romei.
3. Efes (431)
200 episcopi
A respins invatatura lui Nestorius, afirmand ca Isus Hristos a fost o persoana cu doua naturi.
A declarat-o pe Maria – Theotokos- „Nascatoare de Dumnezeu.”
A aprobat opt canoane: episcopii demisi de episcopii nestorieni sunt repusi in drepturi; este interzisa modificarea crezului nicen.
4. Calcedon (451)
630 episcopi
S-a opus vederilor monofizite, care sustineau ca natura divina a lui Isus Hristos coplesea natura Sa umana. A invatat ca divinul si umanul in Hristos erau unite fara confuzie, schimbare, diviziune sau separare.
A aprobat 30 canoane: clericii si calugarii nu se pot implica in afaceri sau in armata; femeile nu pot fi ordinate diaconese inainte de varsta de 40 de ani; preotii si diaconii nu au voie sa confiste bunurile materiale ale episcopului lor, la moartea acestuia.
5. Constantinopol II (553)
165 episcopi
In lumina controverselor continue referitoare la persoana lui Hristos, a reafirmat invataturile consiliilor ecumenice precedente referitoare la Isus Hristos si la Duhul Sfant.
Nu au fost aprobate canoane.
6. Constantinopol III (680)
170 episcopi
S-a opus invataturii monotelitiste (vointa divina unica) referitoare la Hristos, afirmand ca Isus Hristos a avut atat vointa umana deplina cat si divina, unite armonios sub conducerea vointei divine.
Nu au fost aprobate canoane.
5. & 6. Consiliul V & VI (692)
327 episcopi
Cunoscut de asemenea ca si Consiliul de la Trullo, deoarece a avut loc in – trullus – sau camera cu cupola din palatul imparatesc de la Constantinopol.
Este vazut ca o extensie a Consiliilor Ecumenice al-V-lea, al-VI-lea; de aici si denumirea sa.
A aprobat 102 canoane: celibatul obligatoriu al clericilor este condamnat; postul de sambata in perioada sarbatorii Lent este interzisa.
7. Nicea II (787)
367 episcopi
A avut loc in mijlocul unei controverse referitoare la icoane care a tinut mai mult de un secol (725-842). A concluzionat ca doar Dumnezeu poate fi venerat prin inchinare, dar icoanele pot fi onorate ca mijloc de exprimare a devotiunii fata de ceea ce este reprezentat in ele.
A aprobat 22 de canoane: episcopii, preotii si diaconii nu pot fi numiti de autoritatile seculare; femeile nu pot locui in casele episcopilor sau in manastiri de barbati.

Stanley Harakas este profesor emerit de teologie la Scoala Ortodoxa de Teologie Sfanta cruce (Holy Cross Greek Orthodox School of Theology) din Brookline, Massachusetts. El este autorul cartii „Despre viata si mantuire??? (Of Life and Salvation) (Lumina si viata – Light and Life, 1996).