Ce a mai ramas din „unitatea” Bisericii?

Ce a mai ramas din „unitatea” Bisericii?

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Una din criticile vehemente aduse miscarii „protestante” si „miscarii evanghelice” este ca a produs „fracturarea” trupului lui Christos. Oare asa sa fie?

Privita sub numirile ei istorice, biserica a fost mai intai „crestina”, apoi „catolica”, apoi „ortodoxa”, apoi „protestanta” si mai de curand „evanghelica.” Ce a insemnat aceasta succesiune de numiri?

In primele trei veacuri, crestinismul s-a aflat in faza sa „expansionista”, credincios misiunii de a ajunge „pana la marginile pamantului.” Sub influenta lucrarii apostolilor si inca sub extraordinarul impuls dat de pogorarea Duhului Sfant, crestinismul a trecut, insangerat si persecutat, toate granitele civilizatiei de atunci si a devenit o „forta” demna de luat in seama de cei care faceau calcule politice. Raspandit prin activitatea milioanelor de anonimi, avansand cu viteza deplasarilor personale („per pedes apostolorum”), crestinismul a fost raspandit de „martori”, care nu de putine ori au fost gata sa devina „martiri” in confruntarea cu Statul si cu puternicii zilei.

Luat sub protectia imperiala de Constantin, acest „crestinism” a devenit „catolic” (universal, general), ravnind sa-i aduca in sanul Bisericii pe toti locuitorii pamantului. Pentru realizarea acestui deziderat, Biserica „catolica” nu a ezitat sa foloseasca forta de constrangere pusa la dispozitie de alianta cu „imperiul” politic.

Cand Imperiul Roman s-a scindat in cele doua ramuri, Apuseana si Rasariteana, cezarul de la Constantinopol a creiat o Biserica nedependenta de scaunul papal de la Roma. Adunati in sinoade convocate „la comanda” de imparatii Bizantului, episcopii au gasit „nod in papura” in teologia Bisericii Catolice, au „afurisit”-o (excomunicat-o) si s-au autoproclamat pastratorii „dreptei credinte”. S-a nascut astfel, dintr-un fel de decret politic, „Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana.” Antagonismul dintre cele doua ramuri ale bisericii „catolice” dainuieste si astazi. Nu se poate spune deci ca „protestantii” au inceput „sfasierea trupului lui Christos.”

Prin Reforma, Luther n-a urmarit sa formeze o alta biserica, ci doar sa o reformeze, din interior, pe cea existenta. Biserica Protestanta s-a nascut doar din reactia violenta a Romei. Ea i-a impins afara pe cei ce cereau Reforma. Treizeci de ani de razboaie necurmate, uriase dislocari si migratii umane si milioane de morti dovedesc cu prisosinta ca „protestantii” s-au nascut doar din „intoleranta” Romei fata de unii din cei mai spirituali fii ai ei.

Eliberat din chinga „traditiilor” si „ritualismului” religios, crestinismul a redescoperit Biblia si a devenit „evanghelic.” Autoritatea eclesiastica a fost inlocuita cu „autoritatea Scripturii.” S-a revenit astfel la vremea „crestinismului incipient”, cu biserici autonome, traind intr-o totala separare de puterea politica.

Odata cu Reforma au fost declansate energiile spiritului uman independent, tinute in lanturi de „opresiunea” inchizitiei atata amar de vreme. Scapata de sub constrangerea Statului pseudocrestin, societatea a produs miscari de gandire „alternative” crestinismului. Prin renastere si iluminism s-a instaurat epoca „rationalismului umanist.” El a produs apoi „materialismul” si, o data cu el, progresul extraordinar al tuturor indeletnicirilor legate de „materie.” Omenirea s-a „tehnologizat” si se grabeste sa se „supratehnologizeze.”

Spiritul critic analist a invadat lumea Bisericii si a produs valuri de „liberalism”, in care scepticismul general a erodat increderea in Biblie si in trairile „spirituale.”

Omenirea a trait pentru o vreme iluzia posibilitatii de a aduce prin „stiinta”, fara ajutorul lui Dumnezeu, „raiul pe pamant.” Au urmat insa dezastroasele razboaie mondiale, spulberarea oricaror increderi in „bunatatea imanenta” a omului si, incet, incet, oamenii au inceput sa caute iar ajutorul de „dincolo de sfera propriilor lor puteri.”

Astazi, ezitand sa se reintoarca la „crestinismul istoric” si la obsesivul „stat crestin” sau „natiune crestina”, oamenii au cautat sa patrunda in realitatile spirituale individual, pe calea unor religii orientale exotice sau pe mai „tehnologizata” alternativa a „extraterestrilor.” In plina epoca moderna, asistam la renasterea „paganismului antic”.

Mai este oare posibila o „unire” a tuturor bisericilor pentru a reface unitatea „catolica” dupa care ofteaza unii? Spre un asemenea tel se indreapta toate miscarile „ecumenice” contemporane. Altii se intreaba insa mai serios si mai profund: „Ce a mai ramas din dorinta exprimata de Domnul Isus in Ioan 17, cand a cerut Tatalui ca urmasii Sai sa fie „una” dupa cum Tatal si Fiul sunt „una”? A fost ascultata aceasta rugaciune? In caz ca raspunsul este afirmativ (si nu vad cum ar putea cineva spune ca Tatal nu L-a ascultat pe Domnul Isus!) ce fel de unitate este caracteristica Bisericii?

Avem la dispozitie cateva alternative: unitatea organizatoric-institutionala, unitatea organica, unitatea spirituala, unitatea escatologica. Sa le luam pe rand:

1. Unitatea organizatorica-institutionala.
Oricat ar parea de neobisnuit, eu cred cu tarie ca Dumnezeu n-a vrut ca Biserica sa fie „catolica”, un fel de imparatie terestra a tuturor crestinilor. In spiritul acestei opinii citez continutul tuturor cartilor Noului Testament. Ele ne vorbesc despre o convietuire terestra perpetua intre „bine” si „rau”, intre „grau” si „neghina”, intre fiii lui Dumnezeu si fiii Diavolului, intre fiii luminii si fiii intunerecului. Ultimul capitol al Apocalipsei decreteaza profetic:”Cine este nedrept, sa fie nedrept si mai departe; cine este intinat, sa se intineze si mai departe; cine este fara prihana sa traiasca si mai departe fara prihana. Si cine este sfant, sa se sfinteasca si mai departe!” (Apoc. 22:11).

Intr-o alta rostire escatologica, trecuta cu vederea de multi, profetul Daniel proclama:

„Este hotarat ca razboiul va tinea pana la vremea sfarsitului si impreuna cu el si pustiirile” (Daniel 9:26).

Dumnezeu nu a intentionat sa lase pe seama oamenilor „asezarea imparatiei” („Nu este treaba voastra sa stiti cand … – Fapte 1:7; „Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” – Ioan 18:36). Parerea mea este ca daca biserica de astazi ar reusi sa-i adune, prin „ecumenism”, pe toti crestinii intr-o singura „organizatie”, ea s-ar imbata imediat de putere si s-ar amesteca iarasi in treburile politice ale societatii. Doamne, fereste!

Biserica a fost confundata adesea cu Israelul (vezi numirea de „noul Israel”) si a incercat sa imbrace zadarnic destinul si prerogativele acestui popor terestru. Dumnezeu are insa planuri diferite cu Israelul si cu Biserica. Desi amandoua au roluri principale in economia „cunostintei mantuitoare despre Dumnezeu”, Israelul si Biserica au caracteristici si misiuni diferite (de aceea nici nu au putut actiona „concomitent” in economia divina). Israelul are un destin terestru, cu o tara aflata intre granite bine precizate, cu o capitala identificata sub numele de Ierusalim, cu un sistem propriu de guvernare, cu un sistem de taxare corespunzator, cu dusmani si aliati politici. Prin contrast, Biserica este compusa din oameni „din toate neamurile”, cu cetatenie „in ceruri”, in asteptarea unui Ierusalim ceresc si cu o nadejde nestramutata in stramutarea extraterestra, pentru a intra in odaia de nunta a Mirelui, Isus Christos. Caracterul acesta de „intersectie” intre temporal si etern, intre lumea de acum si lumea viitoare, intre loialitatea fata de „cezarul” terestru si credinciosia fata de Capul suprem asezat la dreapta Maririi pe tronul ceresc, face din Biserica o entitate cu o existenta unica in istoria lumii. „Straini si calatori” pe pamant, membrii ei sunt destinati, nu sa conduca treburile societatii, ci sa fie „prigoniti si urati” de oamenii din lume, asemenea „Invatatorului” lor (Ioan 15:18-27). Nimic nu este mai strain de invatatura Noului Testament decat ideia unui Stat „crestin” sau a unei societati mondiale „crestine”. O „unitate” conceputa pe aceste coordonate a fost o aberatie istorica si o epoca a compromisurilor si decadentei spirituale.

2. Unitatea organica.
Un organism este compus dintr-un ansamblu de „organe” ce contribuie fiecare in parte la sanatatea si bunul mers al intregului. Noi suntem obisnuiti sa vedem relatiile noastre cu Dumnezeu si cu Christos mai mult in mod individual, adica numai in ce ne priveste pe noi personal. Exista insa o alta realitate, in care Dumnezeu se gandeste la noi mai mult in colectiv, ne vede ca pe o unitate compusa si complexa: trupul lui Christos. Din pacate suntem de multe ori prea individualisti si prea oportunisti, vrem sa se invarta totul in jurul nostru si intrebam ingrijorati: „Care este avantajul nostru?” Insa Dumnezeu ne vede colectiv, El ne vede ca plinatatea slavita a lui Christos, prin care El va implini odata totul. Este absolut esential sa putem vedea fiecare aceasta perspectiva a lui „noi”, a ansamblului in care traiesc organic toti copiii lui Dumnezeu. Privita din acest punct de vedere, Biserica lui Christos exista astazi in toate bisericile „locale”, oricare le-ar fi numele lor denominational. Pentru a intelege mai bine, este instructiv sa comparam istoria formarii primei creatii cu cea de a doua, cea veche cu cea noua, spre a arata legatura celei din urma cu „trupul lui Christos.”

Prima creatie a inceput prin crearea cerurilor si a pamantului. Ele impreuna (cerurile si pamantul) au constituit partial marea si intinsa baza (scena) pe care s-au desfasurat evenimentele ulterioare. Prin crearea lui Adam si a Evei, Dumnezeu a incheiat prima creatie. Textul Bibliei ne spune ca, dupa ce a terminat de lucrat „Dumnezeu S-a odihnit de toata lucrarea Sa” (Gen. 2:3).

Cea de a doua creatie nu incepe cu ceruri noi si cu un pamant nou. Acestea nu mai constituie baza pentru urmatoarele evenimente ale creatiei. Mai bine zis, creatia noua incepe in ordinea inversa. Ea incepe cu Omul Isus Christos (1 Tim. 2:5). Acesta este al doilea Om, Omul din cer si ultimul Adam (1 Cor. 15:45,47). El este piatra din capul unghiului aleasa pentru creatia cea noua (Isa. 28:16; 1 Petru 2:7). In El se continua noua creatie. Pentru inceput se spune: ” … daca este cineva in Christos, este o faptura noua” (2 Cor. 5:17). Orice om care Ii apartine lui Christos, devine o creatie („zidire” – ctisis) noua. Aceasta isi gaseste deci prima ei forma in „trupul spiritual al lui Christos”, in Biserica, intr-un Om nou (Efes. 2:15). Apoi, ea se extinde in toata natura inconjuratoare, care asteapta cu o dorinta infocata descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8:19-22). Aceasta creatie se va incheia prin realizarea unui cer nou si a unui pamant nou. Dupa aceea, Dumnezeu se va odihni iarasi, de data aceasta „impreuna cu oamenii.”

In desenul de mai sus, vedem cele doua triunghiuri asezate unul peste celalalt. Pe partea mai lata a triunghiului de jos avem baza extinsa a cerurilor si a pamantului primei creatii. Partea lata a triunghiului de sus ne prezinta extinderea noului cer si a pamantului nou din creatia cea noua. Punctul central si de contact al celor doua triunghiuri este Christos, intrupat in chipul celui dintai Adam. Imaginea ne prezinta o dezvoltare diametral opusa si confluenta a celor doua creatii, veche si noua, care se intalnesc „in Christos.” Cea veche culmineaza prin crearea lui Adam, cea noua incepe cu Christos, ultimul Adam. La formarea creatiei noi, „trupul lui Christos” va fi Organismul ceresc-pamantesc, care, respins de creatia veche, o va zgudui din temelii si va deveni „unealta” oricarei innoiri, conform lui Apoc. 2:15: „Iata ca Eu fac toate lucrurile noi!” (Fritz Binde, Desavarsirea trupului lui Christos).

Unitatea organica este o realitate spirituala nevazuta, restransa la „Biserica adevarata” care va fi Mireasa Mielului. In planul „crestinismului social” vizibil insa, ezitam sa spunem ca biserica are o unitate organica deoarece intre diferitele biserici denominationale nu exista prea multe forme de colaborare sau intr-ajutorare reciproca.

3. Unitatea spirituala.
Este evident ca, destinati sa traiasca „in lume”, fara a fi insa „din lume”, raspanditi printre toate natiunile pamantului, crestinii vorbesc despre o unitate la nivelul unei trairi mai adanci decat trairea sociala, unitatea spirituala. Ea este conditia si circumstanta in care putem vorbi si despre unitatea „vizibila” a bisericii locale.Aceasta unitate este exprimata in Noul Testament prin expresia: „Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez” (Efes. 4:4-5).

Unitatea Bisericii este ilustrata in multe feluri: ca aceea existenta intre un sot si o sotie, ca aceea prezenta intre pietrele unei cladiri „duhovnicesti”, ca aceea dintre mladite si vita de vie. Este vorba de o unitate „functionala” in planul existentei spirituale.

Apostolul Pavel vede unitatea externa manifestata in biserica locala ca o urmare fireasca a unirii pe care fiecare crestin o are cu Christos. El vede aceasta unitate, nu ca pe ceva de dorit sau de realizat, ci ca pe ceva deja in existenta, ce trebuie primit prin credinta si pastrat printr-o viata de ascultare:

„Va sfatuiesc dar eu, cel intemnitat pentru Domnul, sa va purtati intr-un chip vrednic de chemarea pe care ati primit-o, cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga rabdare; ingaduiti-va unii pe altii in dragoste, si cautati SQ PQSTRAYI unirea Duhului, prin legatura pacii” (Efes. 4:1-3).

Biserica traieste in aceasta unitate „a Spiritului” despre care apostolul Pavel vorbeste atat de frumos in 1 Corinteni 12.

4. Unitatea escatologica.
Chiar si cel mai inflacarat sustinator al Bisericii trebuie sa recunoasca faptul ca Biserica crestina, asa cum am urmarit-o de-a lungul secolelor si asa cum se manifesta ea astazi, nu reprezinta un exemplu ideal de „unitate.” Nici macar biserica locala, restransa in perimetrul aceleaisi experiente sociale si avantajata de atatea lucruri comune pe care le au membrii ei, nu poate fi o pilda de „desavarsita unitate”, ca aceea despre care vorbea Domnul Isus in capitolul 17 al Evangheliei lui Ioan:”Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei sa fie una in noi, cum si noi suntem una. Eu in ei si Tu in Mine; pentru ca ei sa fie in chip desavarsit una.”

Cand a rostit aceste cuvinte, Domnul Isus era inca pe pamant si-I cerea Tatalui sa fie dus in slava: „Wi acum, Tata, proslaveste-Ma la Tine insuti cu slava, pe care o aveam la Tine, inainte de a fi lumea” (Ioan 17:5).

Conceptul de unitate a Bisericii trebuie legat de aceasta asteptare escatologica a clipei in care toate nedesavarsirile vor fi imbracate in slava viitoare. Toti aceia care sunt acuma una cu Christos, Mirele lor, vor fi una in mireasa care va intra cu El in odaia de nunta.

„Pentru ca noi suntem madulare din madularele Lui, carne din carnea Lui si os din oasele Lui. De aceea „va lasa omul pe tatal sa si pe mama-sa si se va lipi de nevasta-sa, si cei doi vor fi un singur trup.” Taina aceasta este mare – vorbesc despre Christos si despre Biserica” (Efes. 5:30-32).

Dincolo de multele si dureroasele conflicte care exista in bisericile crestine de astazi, „unitatea aceasta escatologica” poate fi gustata oriunde se intalnesc credinciosi maturi si plini de spiritualitate:

„Si El a dat pe unii apostoli; pe altii prooroci … pentru desavarsirea sfintilor, … , pentru zidirea trupului lui Christos, pana vom ajunge toti la UNIREA credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos; ca sa nu mai fim copii, plutind incoace si incolo, purtati de orice vant de invatatura, prin viclenia oamenilor si prin siretenia lor in mijloacele de amagire, ci credinciosi adevarului, in dragoste, sa crestem in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Christos” (Efes. 4:11-15).

O astfel de traire spirituala a unitatii crestine poate fi gustata de fiecare crestin, indiferent de numirea bisericii lui locale. Ea trece peste orice bariere temporare ale denominatiilor din crestinismul actual.

Era „post-crestina”?

Cei din Europa anilor 1950 s-au grabit sa proclame intrarea societatii contemporane intr-o epoca „post crestina.” Pentru nereusita revenire la „pre-crestinism” din timpul „renasterii”, paradoxal, oamenii au dat vina tot pe biserica. Nedorind sa se intoarca la realitatile Evului Mediu, oamenii din societatea moderna stau in cumpana. Ce-i de facut? Ce a mai ramas neexplorat si neexperimentat?

In vidul ideologic produs de atatea deziluzii, oamenii au inceput sa creada in bazaconii „extraterestre”, in solutii de unificare spirituala cu universul propuse de religiile orientale si in alternative inca neexplorate.

In plin veac al revolutiilor tehnologice, traim, paradoxal, o intoarcere la fundamentalismul religios al islamului si al altor religii. Ele refuza progresul steril adus de „civilizatiile crestine.” In Anglia moderna, scade numarul bisericilor, dar creste numarul moscheilor!

Intram oare cu adevarat intr-o civilizatie „post crestina”? Cuvintele acestei intrebari par un ecou al unei intrebari retorice pusa de Domnul Isus: „Dar cand va veni Fiul omului, va gasi El credinta pe pamant?” (Luca 18:8).

Nadejdea si optimismul nostru pentru viitorul crestinismului nu se sprijina nici pe „realizarile” crestine din istorie si nici pe „calitatea” liderilor crestini de astazi. Certitudinea ca acest crestinism va dainui pana la sfarsit, oferind pana la capat o usa de mantuire si de iesire de sub mania lui Dumnezeu se reazama pe considerente mult mai stabile.

Insemnatatea Bisericii locale

“Cea mai inalta expresie a voiei lui Dumnezeu in dispensatia actuala este Biserica. Pentru a fi in intregime biblica, orice activitate religioasa trebuie sa fie integrata si subordonata Bisericii. Trebuie sa spunem foarte clar si raspicat ca orice slujba adusa lui Dumnezeu in vremea de acum trebuie sa izvorasca si sa se desfasoare in cadrul sfant al adunarii copiilor lui Dumnezeu. Scoli teologice, societati de tractate, organizatii misionare, societati de binefacere, edituri crestine, si orice alte grupari aflate intr-o forma sau alta de slujire crestina trebuie sa se autoexamineze cu toata evlavia si cu toata responsabilitatea stiind ca lucrarile lor nu pot avea nici un fel de semnificatie spirituala atata timp cat ele raman in afara Bisericilor locale.” (John Mac Arthur Jr.)

In terminologia Scripturii, Biserica este: “locul unde locuieste Dumnezeu, prin Duhul” – cel mai important organism aflat in existenta sub soare. Ea nu este numai una din institutiile umane pozitive din societate, alaturi de familie, stat, scoli, – ci, dintre toate, ea este cea mai de seama si mai coplesitoare in importanta. Biserica locala este un bastion al lui Dumnezeu intr-o lume “care zace in cel rau”, “ambasada lui Dumnezeu” intr-un pamant strain, “avanpostul” invaziei imparatiei luminii intr-o tara a intunericului, o “avanpremiera” a ceea ce va fi si “o taina” pe care cei din lume nu o pot intelege.

Cei aflati in Biserica sunt singurii “extraterestii” aflati pe planeta noastra, oameni cu o dubla apartenenta, una exterioara la neamul creat de Dumnezeu prin Adam si o a doua, interioara, la un neam nou, “dintr-o alta creatie” (2 Corinteni 5:17), inceputa cu “cel de al doilea Adam”, Isus Christos (1 Corinteni 15:45-49).

Cinicul batjocoritor ne va intreba repede “despre care biserica in particular vorbim, stiind ca exista multe “biserici” si nenumarate “denominatii”, si ca din aceasta cauza este aproape imposibil sa stii care este “Biserica cea adevarata, daca, bineinteles, asa ceva exista.” Nu trebuie sa ne lasam tulburati de zambetul ironic afisat de cei ce ne intampina cu astfel de obiectii. Batjocoritori au existat intodeauna, dar ironia lor nu a reusit niciodata sa desfiinteze realitatea. Biserica lui Christos exista.

Ea nu este deocamdata “desavarsita” in ochii lumii. Imperfectiunea ei se vede inca si mai bine pentru credinciosul sincer care se afla in interiorul ei, dar ceea ce nu stie “inteleptul lumii acesteia” este faptul ca imperfectiunile Bisericii nu-i masoara acesteia “inexistenta”, ci sunt dovezile unui proces de crestere, manifestarile unor “neputinte si nevrednicii omenesti” biruite rand pe rand de “harul” lui Dumnezeu si de “puterea Celui care lucreaza in noi ce-I este placut” (Evrei 13:21).

Biserica exista in toate locurile in care Duhul Sfant a adunat impreuna cateva persoane care L-au primit pe Isus Christos ca Mantuitor, care I se inchina lui Dumnezeu in duh, si care se straduiesc sa se pastreze neintinati de lume si de poftele firii pamantesti. S-ar putea ca unele madulare ale Bisericii sa fie pentru o vreme raspandite pe toata suprafata pamantului, despartite de distante si de imprejurari, dar in fiecare din aceste madulare ale trupului salasluieste acelas dor de casa, aceasi tanjire a oilor dupa staulul comun si dupa partasia Pastorului. Dati cea mai mica sansa unor crestini veritabili si ei se vor strange impreuna si vor pune la cale un plan de intalniri regulate pentru inchinaciune comuna, studiu in Cuvant si rugaciune. Grupuri din acestea, raspandite in toata lumea, sunt celulele trupului lui Christos. Fiecare adunare locala in parte este in sine o Biserica adevarata si toate impreuna alcatuiesc Biserica cea mare, Mireasa care se pregateste in vederea intrarii in “odaia de nunta” a “Mielului” (Apocalipsa 19:7-8).

Prin astfel de grupuri, Duhul Sfant lucreaza in lume si ii atrage la mantuire pe cei pierduti. Oricine vorbeste de rau Biserica locala, vorbeste de rau Trupul si Mireasa lui Christos.
Confruntarea cu Biserica este sortita intotdeauna esecului. Christos este cel ce o zideste, “si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Sa ne definim termenii si… pozitia

Vorbind despre Biserica trebuie sa ne ferim de “certurile de vorbe” care se nasc adesea intre cei credinciosi din cauza diferentelor produse de intelegerea diferita a unor termeni.
Orice cuvant are in spatele sau o incarcatura de semnificatie aflata in gandirea celui ce-l foloseste. De multe ori, vorbitori diferiti folosesc aceleasi cuvinte, dar nu se pot intelege datorita faptului ca fiecare gandeste altceva. Din cauza aceasta este bine sa aiba loc o lamurire “semantica” (a sensurilor).

Biserica Crestina – un grup anume intre “cetele” mantuitilor lui Dumnezeu destinat sa alcatuiasca un organism distinct in vesnicie printr-o relatie speciala cu Isus Christos, cea de a doua persoana a Dumnezeirii: Isus Mirele – Biserica Mireasa (Trupul lui Christos). Amintind despre relatia dintre Christos si Biserica crestina, apostolul Pavel spunea:

“ … si cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Christos si despre Biserica)” (Efeseni 5:31-32).

Biserica Universala – totalitatea credinciosilor salvati prin credinta in lucrarea mantuitoare a lui Isus Christos in trecut, prezent si viitor.

Biserica Mondiala – totalitatea credinciosilor aflati in viata in toata lumea la o anumita data.

Biserica Locala – un grup de credinciosi adunati intr-un anumit loc pentru inchinaciune in duh si in adevar.

Realitatea Bisericii Universale nu trebuie sa umbreasca in nici un fel importanta functionarii bisericilor locale. De fapt, este greu de conceput ca cineva poate spera sa faca parte din Biserica Universala atata timp cat, desi are posibilitatea, nu vrea sa faca parte din nici o Biserica locala. Cum ar putea sa aiba cineva partasie cu credinciosii din toate veacurile, in timp ce refuza partasia crestinilor din imediata lui apropiere?

Exista astazi un curent de invatatura si atitudine care priveste de sus Biserica locala, ca pe ceva compromis si ne-necesar. Acesti invatatori neinspirati s-au departat de invatatura Bibliei si propovaduiesc numai o Biserica spirituala fara nici un fel de forma sau organizare omeneasca. Dupa ei, orice organizare este ceva “firesc” si trebuie parasita in vederea “trairii in Duhul”. Contactele cu Bisericile locale sunt privite ca vizite la “fratii mai slabi” aflati inca in robia “invataturilor incepatoare”. Orice structura este denuntata drept “omeneasca” si orice slujitor al Bisericii este demascat drept un nou “Diotref”, care tine sa-si impuna autoritatea sa, in dauna autoritatii Duhului.
De obicei, in spatele acestor atitudini exista o mare doza de “mandrie spirituala” combinata cu un caracter nesupus si incapabil sa suporte disciplinarea partasiei dintr-o legatura frateasca stransa. Ce este si mai grav insa, este faptul ca in numele unei superioritati spirituale se intretine critica si dispretul, iar sub paravanul unei cunoasteri a lucrurilor “mai adanci”, se paraseste ascultarea de mesajul clar al Evangheliilor si al Epistolelor Noului Testament. Textele care vorbesc despre organizarea din Bisericile locale sunt scoase din contextul biblic imediat, sunt rastalmacite si alegorizate fortat pentru a sprijini opiniile celor porniti pe o astfel de “talmacire”.

Biserica Universala – Biserica Locala

Ce este la urma urmei Biserica? Exista zeci si zeci de raspunsuri. Bisericile, asa cum le cunoastem noi astazi sunt impartite pe toata fata pamantului, diferite ca forma, instrainate ca denumiri oficiale, invrajbite intr-un patriotism sectar sau sufocate intr-un ecumenism fara valori crestine.
Ce spune insa Biblia despre Biserica? Cum este descrisa ea in planul de functionare alcatuit de “arhitectul” si Capul ei dumnezeiesc, Isus Christos?

Pentru inceput, sa spunem doar ca in limba greaca pentru Biserica este folosit cuvantul “EKKLESIA” si ca sensul acestuia in uzanta timpului era “colectivitatea celor chemati afara”.
Din aceasta definitie se poate vedea ca Biserica nu poate fi in nici un caz o cladire in care se tin servicii religioase. Mai degraba, ea este colectivitatea celor ce s-au adunat in acea cladire pentru inchinaciune.

Apoi, Biserica nu poate fi inteleasa drept o simpla “organizatie”. In limba greaca, pentru a defini viata Bisericii a fost folosit termenul “KOINONIA” care defineste o relatie de partasie, o traire in stari si scopuri comune.

In Evanghelii, “ekklesia” apare de doua ori (in Matei 16:18: “pe acesta piatra voi zidi Biserica Mea” si in Matei 18:17: “Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l Bisericii”). Din ambele pasaje se vede clar ca Mintuitorul se referea la o colectivitate de oameni.

Intre Biserica si lumea inconjuratoare s-au format inca de la inceput raporturi foarte clare. Crestinii mantuiti au format o comunitate sociala distincta si s-au separat de ceilalti oameni. Mesajul crestin a devenit imediat: “Mantuiti-va din mijlocul acestui neam ticalos” (Faptele Apostolilor 2:40).

Ekklesia este aratata deci a fi colectivitatea celor “chemati afara”:
“Sa iesim dar afara din tabara la El si sa suferim ocara Lui” (Evrei 13:13).

Chiar si atunci cand mergeau inca la templu, crestinii stateau separati de ceilalti:
“Toti stateau impreuna in pridvorul lui Solomon, si niciunul din ceilalti nu cuteza sa se lipeasca de ei” (Faptele Apostolilor 5:12-13).

Petru ne spune de ce s-a produs aceasta separare intre Biserica si lume:
“Voi insa sunteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor pe care Dumnezeu Si l-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui care v-a chemat din intunerec la lumina Sa minunata” (1 Petru 2:9).

O data cu aparitia ekklesiei, omenirea a cunoscut o alta impartire in economia mantuirii divine. Pana atunci fusesera numai evreii si neamurile. Cei dintai erau poporul ales al lui Dumnezeu, iar cei din urma erau “cei fara cetatenie in Israel, straini de Dumnezeu si de legamintele fagaduintei” (Efeseni 2:12). Delimitarea era clara si transanta. Prapastia dintre cele doua tabere era mare si de netrecut. Din pricina ca Israelul L-a refuzat insa pe Isus Christos, adevaratul lor Mesia, Dumnezeu a adus in lume astazi o a treia grupare de oameni, Biserica crestina. Ea este instrumentul de mantuire pentru vremea actuala.

Vremea Bisericii se intinde intre ziua de Cinzecime (Rusalii) in care Duhul Sfant s-a pogorat peste credinciosii in Isus Christos adunati la rugaciune si ziua Rapirii pe care nu o stie nimeni, dar pe care o asteptam cu infrigurare. In toata perioada aceasta de timp, Biserica trebuie sa traiasca in lume ca o marturie despre Dumnezeu si ca o chemare adresata tuturor oamenilor, indiferent de rasa, sex, stare sociala sau cultura.

Totusi noi stim ca nu va exista o Biserica mondiala ca un rezultat al convertirii tuturor oamenilor (Matei 24:14). Din aceasta cauza, “Biserica Catolica” (care inseamna tocmai o Biserica in care trebuiesc inclusi toti oamenii) este o utopie periculoasa.

Convertirea Neamurilor intregi ramine privilegiul lui Israel. Biserica are o chemare individuala adresata “la orice faptura” (Marcu 16:15) si ea va reusi sa “faca ucenici din toate neamurile “ (Matei 28:19) ca o pirga a marelui seceris de la vremea sfarsitului.

Unde este astazi Biserica adevarata?

Daca avem incredere in cuvintele Domnului Isus, ajungem la concluzia ca Biserica se afla si astazi pe maini tot atat de bune ca si acum aproape 2.000 de ani, cand ucenicii din Ierusalim puneau lumea in uimire cu curajul si cu infaptuirile lor. Domnul Isus a spus:
“Eu voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Soarta adevaratei Biserici a lui Christos nu s-a hotarat niciodata in Sinoade, Congrese sau Adunari Legislative. Capul nevazut al Bisericii locuieste in cer, asezat la dreapta maririi lui Dumnezeu. Domnul Isus Christos are astazi “toata puterea in cer si pe pamint” (Matei 28:18). Trupul Sau spiritual, Biserica nu este lasata in voia valurilor:
“Iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pina la sfarsitul veacului” (Matei 28:20).

Biserica adevarata exista si astazi. Ea isi implineste mereu aceiasi misiune de a fi “lumina lumii” si “sarea pamantului” (Matei 5:13-14). Nebagata in seama si nesocotita adesea in calculele mai marilor acestei lumi, Biserica traieste, iar Capul ei inca isi mai “cunoaste oile pe nume” (Ioan 10:1-16). Convins de aceasta realitate, apostolul Pavel scria in 2 Timotei 2:19:
“Totusi temelia tare a lui Dumnezeu sta nezguduita, avand pecetea aceasta: Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui”.

Se spune adesea ca multimea pestrita de biserici de astazi nu arata progresul Bisericii. Dar eu cred ca si in aceasta situatie se vede ceva din intelepciunea cu care Dumnezeu isi implineste planurile. Daca Biserica ar fi una din punct de vedere organizatoric, ea s-ar amesteca iarasi foarte repede in treburile acestei lumi. Experientele trecutului au dovedit cu prisosinta acest lucru. Dumnezeu nu doreste insa ca Biserica sa alcatuiasca o Imparatie terestra. Cetatenia noastra trebuie sa ramana “in ceruri”. Destinul Imparatiei terestre ramane un prerogativ al Israelului si el si-l va implini atunci cand la conducerea Statului se va instala insusi Mesia.

In plan uman, atacul Diavolului si neintelepciunea noastra ne lipsesc de “partasia duhovniceasca” care ar trebui sa se manifeste intre diferitele ramuri ale Bisericii. Nici una si nici cealalta insa nu-L impiedica pe Dumnezeu sa-si duca la indeplinire planul. Oriunde se vesteste Cuvantul curat al Evangheliei si oriunde oamenii intra sub sangele si sub domnia lui Christos exista Biserica cea adevarata. Oriunde se produce “nasterea din nou” si “vietuirea in neprihanire” exista Biserica cea nemuritoare.

De 2.000 de ani, Diavolul seamana in aria lumii neghina lui, dar slava Domnului, graul se inmulteste si “Cel ce are puterea sa faca sa creasca” este la lucru. Lumea stricata de astazi nu a intrat deocamdata intr-o deplina putrefactie tocmai pentru ca inca are in ea “sarea pamintului.” Intunerecul nu s-a lasat de tot, pentru ca inca mai este aici “lumina lumii”.

Cum trebuie sa arate o Biserica crestina?

Este adevarat ca, din datele pe care ni le pune la dispozitie un studiu al bisericilor din vremea apostolica, nu putem extrage un tipar clar si unic pentru biserica locala. Aceasta nu inseamna insa ca bisericile acelea nu au fost organizate. De fapt, organizarea bisericilor locale, ca si organizarea tuturor formelor vii de viata, nu se bazeaza pe forme fixe sau pe tipare, ci pe principii vitale. Asa cum corpul functioneaza armonios adaptindu-si activitatile in jurul unor principii clare si indispensabile (trebuie sa ne hranim, sa dormim, sa ne spalam, sa avem viata sociala, etc.) si Biserica locala isi organizeaza activitatile adaptandu-le principiilor fundamentale pe care le-au respectat toate bisericile din toate timpurile.

Trebuie sa distingem clar intre principiu si forma. Principiul aduce viata si o intretine in cele mai bune conditii, forma se adapteaza realitatilor de timp, societate si resurse. Principiul ramane mereu acelasi, forma trebuie sa se schimbe. A tine la forme inseamna a renunta de multe ori la principii si asta este intodeauna in detrimentul vietii.

Principiile de baza ale bisericilor locale, asa cum le putem studia noi in cartile Noului Testament, sunt cuprinse in textele din Matei 28:19 si Faptele Apostolilor 2:42. La fiecare dintre aceste principii de baza ii corespund o multime de forme, alese in functie de conditii, de necesitati si, nu o data, in functie de … posibilitati.

1. Principiul evanghelizarii lumii. Biserica lui Christos trebuie sa se preocupe de mantuirea celor pierduti. Ea trebuie sa gaseasca cele mai bune si mai eficace metode pentru a vesti Evanghelia “la orice faptura”.

2. Principiul maturizarii credinciosilor. Marturia Bisericii este marturia celor credinciosi. De aceea, fiecare nou convertit trebuie sa fie “invatat”. Biserica are aceasta datorie: “Invatati-i tot ce v-am poruncit”. Unde sa fie invatati cei convertiti (in Seminarii, acasa sau in Biserica), cit sa dureze procesul de invatare, care sunt cele mai bune metode de transmitere a invataturii, si multe alte astfel de “forme” raman la latitudinea Bisericii si pot fi oricand schimbate.

3. Principiul trairii in partasie. Trupul lui Christos este alcatuit din madulare unite intre ele, sanatoase si slujindu-se reciproc: “Ei staruiau in legatura frateasca” (Faptele Apostolilor 2:42).
Crestinii trebuie sa aiba partasie ! Formele prin care este pus in practica acest principiu sunt infinit de variate. Unde sa se adune, cat timp sa stea impreuna, ce forma sa aiba cladirile, care sa fie programul intalnirilor lor, cine sa conduca cutare program si cine sa conduca celalalt, etc. sunt “forme” necesare, dar neimportante in ele insele.

4. Principiul amintirii lucrarii Domnului Isus. Biserica nu poate exista in afara lucrarii mantuitoare a lui Christos. “Sa faceti aceasta spre amintirea Mea” a spus Mantuitorul despre Cina Domnului. Pavel a adaugat: “Caci n-am avut de gand sa stiu intre voi altceva decat pe Christos si pe El rastignit” (1 Corinteni 11:25 2:2). Biserica trebuie sa practice “frangerea piinii”. De cite ori sa faca aceasta intr-o luna, ce fel de paine sa aleaga, cum sa franga painea, etc. , raman iarasi “forme” necesare, dar neimportante in ele insele. Conditiile in care trebuie luata Cina Domnului trebuiesc hotarate in functie de calauzirea specifica pe care Domnul o da fiecarei Biserici locale in parte.

5. Principiul inchinaciunii. “Ei staruiau … in rugaciuni” (Faptele Apostolilor 2:42). Biserica exista pentru proslavirea lui Dumnezeu. Toata fiinta si activitatea unei Biserici locale trebuie subordonate acestui scop. NU este esential cata participare este la serviciul unei Biserici locale, dar este esential cita inchinaciune este in programul acela.
“Duhul da viata, dar slova (forma) omoara.”

Istoria greselilor Bisericii este si istoria bisericilor care s-au obisnuit intr-atat de mult cu forma, incat n-au mai observat ca intre timp viata disparuse. Bisericile acelea au fost atat de mult lipite de forma, incat viata a trebuit sa le paraseasca si sa se stabileasca in alte “tipare”, socotite multa vreme “eretice”. Trebuie sa spunem ca “istoria reformelor” nu a fost niciodata istoria transformarii vietii religioase (cum sustin criticii atei), ci istoria re-”formelor”, adica istoria succesiunilor de crize provocate de cei care, confundand forma cu continutul, au trebuit sa fie lasati in urma de o Biserica energica, militanta si mereu egala cu ea insasi.

Un alt lucru pe care trebuie sa-l spunem despre viata bisericilor locale este ca ne aflam in perioada de “constructie”. Grupurile locale de credinciosi sunt deocamdata numai parti componente, “in devenire” asezate in marele ansamblu al Bisericii universale. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, Biserica este deja desavarsita prin faptul ca a fost ciatigata de Domnul Isus la Cruce:
“Cum a iubit si Christos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, dupa ce a curatit-o prin botezul cu apa prin Cuvant, ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara zbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efeseni 5:25-27) .
In practica, bisericile locale se afla in etapa de “sfintire si curatire prin Cuvant”. Apostolul Pavel scria cu incredere deplina:

“Sunt incredintat ca Acela care A INCEPUT in voi aceasta buna lucrare, O VA ISPRAVI… “ (Filipeni 1:6).

In Efeseni, capitolul 4 vorbeste despre Biserica in termeni de crestere: “Din El, tot trupul… isi primeste cresterea,… si se zideste in dragoste” (Efeseni 4:16),asa ca nu trebuie sa cadem in disperare ori de cate ori observam greseli, nedesavarsiri si inconsistente in bisericile locale. Domnul Isus a spus: “Eu voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Cel ce face lucrarea este asadar, Domnul Isus Insusi, iar noi trebuie sa fim extrem de prudenti atunci cand ne exprimam asupra felului in care El lucreaza.

Cu imperfectiunile din Biserica locala este la fel ca si cu cele care se manifesta in viata spirituala a oricarui credincios. Noi stim ca Christos lucreaza in noi prin Duhul Sfint si ca are ca scop sa ne transforme dupa chipul si asemanarea Lui.

Acelasi Duh Sfant este la lucru si in Biserica locala. Scopul Lui este s-o aduca la o desavarsita frumusete morala si s-o maturizeze din punct de vedere intelectual in “adevar”. Ne aflam inca in plin proces de constructie. Lucrarea nu s-a terminat, asa ca nu trebuie sa ne fie rusine sa ne recunoastem imperfectiunile. Ar fi total neintelept sa ne asteptam sa gasim undeva o Biserica locala ajunsa deja la perfectiune. Din “sfinti” in devenire, nu se poate cladi decit o Biserica “in devenire”. Cu toate acestea, tinta fiecarei Biserici locale trebuie sa ramana “Biserica desavarsita”, caci Dumnezeu este El insusi la lucru si El nu se va multumi cu jumatati de masura. Iata ce declara apostolul Pavel in scrisoarea catre crestinii din Efes:

“Mie mi-a fost dat harul sa vestesc … bogatiile nepatrunse ale lui Christos … pentru ca domniile si stapanirile din locurile ceresti sa cunoasca azi, prin Biserica, intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu” (Efes. 3:8-10).

“Caci noi suntem lucrarea (poema – in greaca) Lui, si am fost ziditi in Christos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele” (Efes. 2:10).

Intr-o buna zi, la sfarsitul istoriei, Christos va prezenta Biserica inaintea tuturor fapturilor ceresti, ca pe o stralucita dovada a puterii si iubirii Sale:

“(Christos) S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, … ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara sbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efes. 5:25-27).

Care este Biserica cea adevarata?

Care este Biserica cea adevarata?

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Intrebarea din titlu poate fi si sincera, dar si batjocoritoare sau cinica. Cine o pune, trebuie sa nu uite nici o clipa ca aceasta intrebare Ii este adresata in ultima instanta lui Dumnezeu Creatorul si lui Isus Christos, Cel ce a promis sa „zideasca” aceasta Biserica si „s-o prezinte” intr-o buna zi „fara pata, fara zbircitura” in fata intregului univers.

Iata de ce va invit sa cititi cu evlavie si atentie rindurile care urmeaza:

„Cea mai inalta expresie a voiei lui Dumnezeu in dispensatia actuala este Biserica. Pentru a fi in intregime biblica, orice activitate religioasa trebuie sa fie integrata si subordonata Bisericii. Trebuie sa spunem foarte clar si raspicat ca orice slujba adusa lui Dumnezeu in vremea de acum trebuie sa izvorasca si sa se desfasoare in cadrul sfant al adunarii copiilor lui Dumnezeu. Scoli teologice, societati de tractate, organizatii misionare, societati de binefacere, edituri crestine, si orice alte grupari aflate intr-o forma sau alta de slujire crestina trebuie sa se autoexamineze cu toata evlavia si cu toata responsabilitatea stiind ca lucrarile lor nu pot avea nici un fel de semnificatie spirituala atata timp cat ele raman in afara Bisericilor locale.” (John Mac Arthur Jr.)

In terminologia Scripturii, Biserica este: „locul unde locuieste Dumnezeu, prin Duhul” – cel mai important organism aflat in existenta sub soare. Ea nu este numai una din institutiile umane pozitive din societate, alaturi de familie, stat, scoli, – ci, dintre toate, ea este cea mai de seama si mai coplesitoare in importanta. Biserica locala este un bastion al lui Dumnezeu intr-o lume „care zace in cel rau”, „ambasada lui Dumnezeu” intr-un pamant strain, „avanpostul” invaziei imparatiei luminii intr-o tara a intunericului, o „avanpremiera” a ceea ce va fi si „o taina” pe care cei din lume nu o pot intelege.

Cei aflati in Biserica sunt singurii „extraterestii” aflati pe planeta noastra, oameni cu o dubla apartenenta, una exterioara la neamul creat de Dumnezeu prin Adam si o a doua, interioara, la un neam nou, „dintr-o alta creatie” (2 Corinteni 5:17), inceputa cu „cel de al doilea Adam”, Isus Christos (1 Corinteni 15:45-49).

Cinicul batjocoritor ne va intreba repede „despre care biserica in particular vorbim, stiind ca exista multe „biserici” si nenumarate „denominatii”, si ca din aceasta cauza este aproape imposibil sa stii care este „Biserica cea adevarata, daca, bineinteles, asa ceva exista.” Nu trebuie sa ne lasam tulburati de zambetul ironic afisat de cei ce ne intampina cu astfel de obiectii. Batjocoritori au existat intodeauna, dar ironia lor nu a reusit niciodata sa desfiinteze realitatea. Biserica lui Christos exista. Ea nu este deocamdata „desavarsita” in ochii lumii. Imperfectiunea ei se vede inca si mai bine pentru credinciosul sincer care se afla in interiorul ei, dar ceea ce nu stie „inteleptul lumii acesteia” este faptul ca imperfectiunile Bisericii nu-i masoara acesteia „inexistenta”, ci sunt dovezile unui proces de crestere, manifestarile unor „neputinte si nevrednicii omenesti” biruite rand pe rand de „harul” lui Dumnezeu si de „puterea Celui care lucreaza in noi ce-I este placut” (Evrei 13:21).

Biserica exista in toate locurile in care Duhul Sfant a adunat impreuna cateva persoane care L-au primit pe Isus Christos ca Mantuitor, care I se inchina lui Dumnezeu in duh, si care se straduiesc sa se pastreze neintinati de lume si de poftele firii pamantesti. S-ar putea ca unele madulare ale Bisericii sa fie pentru o vreme raspandite pe toata suprafata pamantului, despartite de distante si de imprejurari, dar in fiecare din aceste madulare ale trupului salasluieste acelas dor de casa, aceasi tanjire a oilor dupa staulul comun si dupa partasia Pastorului. Dati cea mai mica sansa unor crestini veritabili si ei se vor strange impreuna si vor pune la cale un plan de intalniri regulate pentru inchinaciune comuna, studiu in Cuvant si rugaciune. Grupuri din acestea, raspandite in toata lumea, sunt celulele trupului lui Christos. Fiecare adunare locala in parte este in sine o Biserica adevarata si toate impreuna alcatuiesc Biserica cea mare, Mireasa care se pregateste in vederea intrarii in „odaia de nunta” a „Mielului” (Apocalipsa 19:7-8).

Prin astfel de grupuri, Duhul Sfant lucreaza in lume si ii atrage la mantuire pe cei pierduti. Oricine vorbeste de rau Biserica locala, vorbeste de rau Trupul si Mireasa lui Christos. Confruntarea cu Biserica este sortita intotdeauna esecului. Christos este cel ce o zideste, „si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Sa ne definim termenii si… pozitia

Vorbind despre Biserica trebuie sa ne ferim de „certurile de vorbe” care se nasc adesea intre cei credinciosi din cauza diferentelor produse de intelegerea diferita a unor termeni.

Orice cuvant are in spatele sau o incarcatura de semnificatie aflata in gandirea celui ce-l foloseste. De multe ori, vorbitori diferiti folosesc aceleasi cuvinte, dar nu se pot intelege datorita faptului ca fiecare gandeste altceva. Din cauza aceasta este bine sa aiba loc o lamurire „semantica” (a sensurilor).

Biserica Crestina – un grup anume intre „cetele” mantuitilor lui Dumnezeu destinat sa alcatuiasca un organism distinct in vesnicie printr-o relatie speciala cu Isus Christos, cea de a doua persoana a Dumnezeirii: Isus Mirele – Biserica Mireasa (Trupul lui Christos).

Amintind despre relatia dintre Christos si Biserica crestina, apostolul Pavel spunea:

” … si cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Christos si despre Biserica)” (Efeseni 5:31-32).

Biserica Universala – totalitatea credinciosilor salvati prin credinta in lucrarea mantuitoare a lui Isus Christos in trecut, prezent si viitor.

Biserica Mondiala – totalitatea credinciosilor aflati in viata in toata lumea la o anumita data.

Biserica Locala – un grup de credinciosi adunati intr-un anumit loc pentru inchinaciune in duh si in adevar.

Realitatea Bisericii Universale nu trebuie sa umbreasca in nici un fel importanta functionarii bisericilor locale. De fapt, este greu de conceput ca cineva poate spera sa faca parte din Biserica Universala atata timp cat, desi are posibilitatea, nu vrea sa faca parte din nici o Biserica locala. Cum ar putea sa aiba cineva partasie cu credinciosii din toate veacurile, in timp ce refuza partasia crestinilor din imediata lui apropiere?

Exista astazi un curent de invatatura si atitudine care priveste de sus Biserica locala, ca pe ceva compromis si ne-necesar. Acesti invatatori neinspirati s-au departat de invatatura Bibliei si propovaduiesc numai o Biserica spirituala fara nici un fel de forma sau organizare omeneasca. Dupa ei, orice organizare este ceva „firesc” si trebuie parasita in vederea „trairii in Duhul”. Contactele cu Bisericile locale sunt privite ca vizite la „fratii mai slabi” aflati inca in robia „invataturilor incepatoare”. Orice structura este denuntata drept „omeneasca” si orice slujitor al Bisericii este demascat drept un nou „Diotref”, care tine sa-si impuna autoritatea sa, in dauna autoritatii Duhului.

De obicei, in spatele acestor atitudini exista o mare doza de „mandrie spirituala” combinata cu un caracter nesupus si incapabil sa suporte disciplinarea partasiei dintr-o legatura frateasca stransa. Ce este si mai grav insa, este faptul ca in numele unei superioritati spirituale se intretine critica si dispretul, iar sub paravanul unei cunoasteri a lucrurilor „mai adanci”, se paraseste ascultarea de mesajul clar al Evangheliilor si al Epistolelor Noului Testament. Textele care vorbesc despre organizarea din Bisericile locale sunt scoase din contextul biblic imediat, sunt rastalmacite si alegorizate fortat pentru a sprijini opiniile celor porniti pe o astfel de „talmacire”.

Biserica Universala – Biserica Locala

Ce este la urma urmei Biserica? Exista zeci si zeci de raspunsuri. Bisericile, asa cum le cunoastem noi astazi sunt impartite pe toata fata pamantului, diferite ca forma, instrainate ca denumiri oficiale, invrajbite intr-un patriotism sectar sau sufocate intr-un ecumenism fara valori crestine. Ce spune insa Biblia despre Biserica? Cum este descrisa ea in planul de functionare alcatuit de „arhitectul” si Capul ei dumnezeiesc, Isus Christos?

Pentru inceput, sa spunem doar ca in limba greaca pentru Biserica este folosit cuvantul „EKKLESIA” si ca sensul acestuia in uzanta timpului era „colectivitatea celor chemati afara”.

Din aceasta definitie se poate vedea ca Biserica nu poate fi in nici un caz o cladire in care se tin servicii religioase. Mai degraba, ea este colectivitatea celor ce s-au adunat in acea cladire pentru inchinaciune.

Apoi, Biserica nu poate fi inteleasa drept o simpla „organizatie”. In limba greaca, pentru a defini viata Bisericii a fost folosit termenul „KOINONIA” care defineste o relatie de partasie, o traire in stari si scopuri comune.

In Evanghelii, „ekklesia” apare de doua ori (in Matei 16:18: „… pe acesta piatra voi zidi Biserica Mea” si in Matei 18:17: „Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l Bisericii”). Din ambele pasaje se vede clar ca Mintuitorul se referea la o colectivitate de oameni.

Intre Biserica si lumea inconjuratoare s-au format inca de la inceput raporturi foarte clare. Crestinii mantuiti au format o comunitate sociala distincta si s-au separat de ceilalti oameni. Mesajul crestin a devenit imediat:

„Mantuiti-va din mijlocul acestui neam ticalos” (Faptele Apostolilor 2:40).

Ekklesia este aratata deci a fi colectivitatea celor „chemati afara”:

„Sa iesim dar afara din tabara la El si sa suferim ocara Lui” (Evrei 13:13).

Chiar si atunci cand mergeau inca la templu, crestinii stateau separati de ceilalti:

„Toti stateau impreuna in pridvorul lui Solomon, si niciunul din ceilalti nu cuteza sa se lipeasca de ei” (Faptele Apostolilor 5:12-13).

Petru ne spune de ce s-a produs aceasta separare intre Biserica si lume:

„Voi insa sunteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor pe care Dumnezeu Wi l-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui care v-a chemat din intunerec la lumina Sa minunata” (1 Petru 2:9).

O data cu aparitia ekklesiei, omenirea a cunoscut o alta impartire in economia mantuirii divine. Pana atunci fusesera numai evreii si neamurile. Cei dintai erau poporul ales al lui Dumnezeu, iar cei din urma erau „cei fara cetatenie in Israel, straini de Dumnezeu si de legamintele fagaduintei” (Efeseni 2:12). Delimitarea era clara si transanta. Prapastia dintre cele doua tabere era mare si de netrecut. Din pricina ca Israelul L-a refuzat insa pe Isus Christos, adevaratul lor Mesia, Dumnezeu a adus in lume astazi o a treia grupare de oameni, Biserica crestina. Ea este instrumentul de mantuire pentru vremea actuala.

Vremea Bisericii se intinde intre ziua de Cinzecime (Rusalii) in care Duhul Sfant s-a pogorat peste credinciosii in Isus Christos adunati la rugaciune si ziua Rapirii pe care nu o stie nimeni, dar pe care o asteptam cu infrigurare. In toata perioada aceasta de timp, Biserica trebuie sa traiasca in lume ca o marturie despre Dumnezeu si ca o chemare adresata tuturor oamenilor, indiferent de rasa, sex, stare sociala sau cultura.

Totusi noi stim ca nu va exista o Biserica mondiala ca un rezultat al convertirii tuturor oamenilor (Matei 24:14). Din aceasta cauza, „Biserica Catolica” (care inseamna tocmai o Biserica in care trebuiesc inclusi toti oamenii) este o utopie periculoasa.

Convertirea Neamurilor intregi ramine privilegiul lui Israel. Biserica are o chemare individuala adresata „la orice faptura” (Marcu 16:15) si ea va reusi sa „faca ucenici din toate neamurile ” (Matei 28:19) ca o pirga a marelui seceris de la vremea sfarsitului.

Unde este astazi Biserica adevarata?

Daca avem incredere in cuvintele Domnului Isus, ajungem la concluzia ca Biserica se afla si astazi pe maini tot atat de bune ca si acum aproape 2.000 de ani, cand ucenicii din Ierusalim puneau lumea in uimire cu curajul si cu infaptuirile lor. Domnul Isus a spus:

„Eu voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Soarta adevaratei Biserici a lui Christos nu s-a hotarat niciodata in Sinoade, Congrese sau Adunari Legislative. Capul nevazut al Bisericii locuieste in cer, asezat la dreapta maririi lui Dumnezeu. Domnul Isus Christos are astazi „toata puterea in cer si pe pamint” (Matei 28:18). Trupul Sau spiritual, Biserica nu este lasata in voia valurilor:

„Iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pina la sfarsitul veacului” (Matei 28:20).

Biserica adevarata exista si astazi. Ea isi implineste mereu aceiasi misiune de a fi „lumina lumii” si „sarea pamantului” (Matei 5:13-14). Nebagata in seama si nesocotita adesea in calculele mai marilor acestei lumi, Biserica traieste, iar Capul ei inca isi mai „cunoaste oile pe nume” (Ioan 10:1-16). Convins de aceasta realitate, apostolul Pavel scria in 2 Timotei 2:19:

„Totusi temelia tare a lui Dumnezeu sta nezguduita, avand pecetea aceasta: Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui”.

Se spune adesea ca multimea pestrita de biserici de astazi nu arata progresul Bisericii. Dar eu cred ca si in aceasta situatie se vede ceva din intelepciunea cu care Dumnezeu isi implineste planurile. Daca Biserica ar fi una din punct de vedere organizatoric, ea s-ar amesteca iarasi foarte repede in treburile acestei lumi. Experientele trecutului au dovedit cu prisosinta acest lucru. Dumnezeu nu doreste insa ca Biserica sa alcatuiasca o Imparatie terestra. Cetatenia noastra trebuie sa ramana „in ceruri”. Destinul Imparatiei terestre ramane un prerogativ al Israelului si el si-l va implini atunci cand la conducerea Statului se va instala insusi Mesia.

In plan uman, atacul Diavolului si neintelepciunea noastra ne lipsesc de „partasia duhovniceasca” care ar trebui sa se manifeste intre diferitele ramuri ale Bisericii. Nici una si nici cealalta insa nu-L impiedica pe Dumnezeu sa-si duca la indeplinire planul. Oriunde se vesteste Cuvantul curat al Evangheliei si oriunde oamenii intra sub sangele si sub domnia lui Christos exista Biserica cea adevarata. Oriunde se produce „nasterea din nou” si „vietuirea in neprihanire” exista Biserica cea nemuritoare.

De 2.000 de ani, Diavolul seamana in aria lumii neghina lui, dar slava Domnului, graul se inmulteste si „Cel ce are puterea sa faca sa creasca” este la lucru. Lumea stricata de astazi nu a intrat deocamdata intr-o deplina putrefactie tocmai pentru ca inca are ‘n ea „sarea pamintului.” Intunerecul nu s-a lasat de tot, pentru ca inca mai este aici „lumina lumii”.

Cum trebuie sa arate o Biserica crestina?

Este adevarat ca, din datele pe care ni le pune la dispozitie un studiu al bisericilor din vremea apostolica, nu putem extrage un tipar clar si unic pentru biserica locala. Aceasta nu inseamna insa ca bisericile acelea nu au fost organizate. De fapt, organizarea bisericilor locale, ca si organizarea tuturor formelor vii de viata, nu se bazeaza pe forme fixe sau pe tipare, ci pe principii vitale. Asa cum corpul functioneaza armonios adaptindu-si activitatile in jurul unor principii clare si indispensabile (trebuie sa ne hranim, sa dormim, sa ne spalam, sa avem viata sociala, etc.) si Biserica locala isi organizeaza activitatile adaptandu-le principiilor fundamentale pe care le-au respectat toate bisericile din toate timpurile.

Trebuie sa distingem clar intre principiu si forma. Principiul aduce viata si o intretine in cele mai bune conditii, forma se adapteaza realitatilor de timp, societate si resurse. Principiul ramane mereu acelasi, forma trebuie sa se schimbe. A tine la forme inseamna a renunta de multe ori la principii si asta este intodeauna in detrimentul vietii.

Principiile de baza ale bisericilor locale, asa cum le putem studia noi in cartile Noului Testament, sunt cuprinse in textele din Matei 28:19 si Faptele Apostolilor 2:42. La fiecare dintre aceste principii de baza ii corespund o multime de forme, alese in functie de conditii, de necesitati si, nu o data, in functie de … posibilitati.

1. Principiul evanghelizarii lumii – Biserica lui Christos trebuie sa se preocupe de mantuirea celor pierduti. Ea trebuie sa gaseasca cele mai bune si mai eficace metode pentru a vesti Evanghelia „la orice faptura”.

2. Principiul maturizarii credinciosilor. Marturia Bisericii este marturia celor credinciosi. De aceea, fiecare nou convertit trebuie sa fie „invatat”. Biserica are aceasta datorie: „Invatati-i tot ce v-am poruncit”. Unde sa fie invatati cei convertiti (in Seminarii, acasa sau in Biserica), cit sa dureze procesul de invatare, care sunt cele mai bune metode de transmitere a invataturii, si multe alte astfel de „forme” raman la latitudinea Bisericii si pot fi oricand schimbate.

3. Principiul trairii in partasie. Trupul lui Christos este alcatuit din madulare unite intre ele, sanatoase si slujindu-se reciproc: „Ei staruiau in legatura frateasca” (Faptele Apostolilor 2:42).

Crestinii trebuie sa aiba partasie ! Formele prin care este pus in practica acest principiu sunt infinit de variate. Unde sa se adune, cat timp sa stea impreuna, ce forma sa aiba cladirile, care sa fie programul intalnirilor lor, cine sa conduca cutare program si cine sa conduca celalalt, etc. sunt „forme” necesare, dar neimportante in ele insele.

4. Principiul amintirii lucrarii Domnului Isus. Biserica nu poate exista in afara lucrarii mantuitoare a lui Christos. „Sa faceti aceasta spre amintirea Mea” a spus Mantuitorul despre Cina Domnului. Pavel a adaugat: „Caci n-am avut de gand sa stiu intre voi altceva decat pe Christos si pe El rastignit” (1 Corinteni 11:25 2:2). Biserica trebuie sa practice „frangerea piinii”. De cite ori sa faca aceasta intr-o luna, ce fel de paine sa aleaga, cum sa franga painea, etc. , raman iarasi „forme” necesare, dar neimportante in ele insele. Conditiile in care trebuie luata Cina Domnului trebuiesc hotarate in functie de calauzirea specifica pe care Domnul o da fiecarei Biserici locale in parte.

5. Principiul inchinaciunii. „Ei staruiau … in rugaciuni” (Faptele Apostolilor 2:42). Biserica exista pentru proslavirea lui Dumnezeu. Toata fiinta si activitatea unei Biserici locale trebuie subordonate acestui scop. NU este esential cata participare este la serviciul unei Biserici locale, dar este esential cita inchinaciune este in programul acela.

„Duhul da viata, dar slova (forma) omoara.”

Istoria greselilor Bisericii este si istoria bisericilor care s-au obisnuit intr-atat de mult cu forma, incat n-au mai observat ca intre timp viata disparuse. Bisericile acelea au fost atat de mult lipite de forma, incat viata a trebuit sa le paraseasca si sa se stabileasca in alte „tipare”, socotite multa vreme „eretice”. Trebuie sa spunem ca „istoria reformelor” nu a fost niciodata istoria transformarii vietii religioase (cum sustin criticii atei), ci istoria re-„formelor”, adica istoria succesiunilor de crize provocate de cei care, confundand forma cu continutul, au trebuit sa fie lasati in urma de o Biserica energica, militanta si mereu egala cu ea insasi.

Nu fiti prea pretentiosi !

Un alt lucru pe care trebuie sa-l spunem despre viata bisericilor locale este ca ne aflam in perioada de „constructie”. Grupurile locale de credinciosi sunt deocamdata numai parti componente, „in devenire” asezate in marele ansamblu al Bisericii universale. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, Biserica este deja desavarsita prin faptul ca a fost ciatigata de Domnul Isus la Cruce:

„Cum a iubit si Christos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, dupa ce a curatit-o prin botezul cu apa prin Cuvant, ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara zbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efeseni 5:25-27) .

In practica, bisericile locale se afla in etapa de „sfintire si curatire prin Cuvant”. Apostolul Pavel scria cu incredere deplina:

„Sunt incredintat ca Acela care A INCEPUT in voi aceasta buna lucrare, O VA ISPRAVI… ” (Filipeni 1:6).

In Efeseni, capitolul 4 vorbeste despre Biserica in termeni de crestere: „Din El, tot trupul… isi primeste cresterea,… si se zideste in dragoste” (Efeseni 4:16),asa ca nu trebuie sa cadem in disperare ori de cate ori observam greseli, nedesavarsiri si inconsistente in bisericile locale. Domnul Isus a spus: „Eu voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Cel ce face lucrarea este asadar, Domnul Isus Insusi, iar noi trebuie sa fim extrem de prudenti atunci cand ne exprimam asupra felului in care El lucreaza.

Cu imperfectiunile din Biserica locala este la fel ca si cu cele care se manifesta in viata spirituala a oricarui credincios. Noi stim ca Christos lucreaza in noi prin Duhul Sfant si ca are ca scop sa ne transforme dupa chipul si asemanarea Lui.

Acelasi Duh Sfant este la lucru si in Biserica locala. Scopul Lui este s-o aduca la o desavarsita frumusete morala si s-o maturizeze din punct de vedere intelectual in „adevar”. Ne aflam inca in plin proces de constructie. Lucrarea nu s-a terminat, asa ca nu trebuie sa ne fie rusine sa ne recunoastem imperfectiunile. Ar fi total neintelept sa ne asteptam sa gasim undeva o Biserica locala ajunsa deja la perfectiune. Din „sfinti” in devenire, nu se poate cladi decit o Biserica „in devenire”. Cu toate acestea, tinta fiecarei Biserici locale trebuie sa ramana „Biserica desavarsita”, caci Dumnezeu este El insusi la lucru si El nu se va multumi cu jumatati de masura. Iata ce declara apostolul Pavel in scrisoarea catre crestinii din Efes:

„Mie mi-a fost dat harul sa vestesc … bogatiile nepatrunse ale lui Christos … pentru ca domniile si stapanirile din locurile ceresti sa cunoasca azi, prin Biserica, ‘ntelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu” (Efes. 3:8-10).

„Caci noi suntem lucrarea (poema – in greaca) Lui, si am fost ziditi ‘n Christos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele” (Efes. 2:10).

Intr-o buna zi, la sfarsitul istoriei, Christos va prezenta Biserica inaintea tuturor fapturilor ceresti, ca pe o stralucita dovada a puterii si iubirii Sale:

„(Christos) S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, … ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara sbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efes. 5:25-27)

Biserica Ortodoxa Catolica Rasariteana – Daniel Branzei

Biserica Ortodoxa Catolica Rasariteana

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

1. O PREZENTARE ISTORICA A „ORTODOXIEI”
„Biserica Ortodoxa Rasariteana”, cu numele ei oficial de Biserica Ortodoxa Catolica Rasariteana, dar cunoscuta si sub titulatura de biserica Greco-Ortodoxa, este una din cele trei grupari doctrinare si administrative din sinul crestinismului european. Ea are o identitate specifica datorata doctrinei despre continuitatea apostolica, datorita specificului liturgic si datorita existentei „bisericilor teritoriale surori”. Aderentii ei, raspinditi altadata in partea de vest a Marii Mediterane, traiesc astazi in Balcani, in Orientul Mijlociu si in Rusia.

Termenul „ortodox” (cu semnificatia de „invatatura cea dreapta” sau de „adevarata credinta” in limba greaca) implica o deosebire polemica cu alte grupari crestine, fata de care, ortodocsia se pretinde pastratoarea exclusiva a invataturii apostolice nealterate.

Origine si specific

Ca origine, Biserica Rasariteana se trage din acelasi crestinism istoric al primelor trei secole si, in teologie, recunoaste chiar aceleasi sapte sacramente ca si biserica romano catolica.

Schisma dintre Catolicismul Apusean si Catolicismul Ortodox Rasaritean nu s-a produs din motive teologice, ci din cauza unor factori culturali si politici. Roma nu i-a putut ierta niciodata lui Constantin faptul ca a mutat capitala imperiala la Bizant (Bizantium), pe care l-a numit ulterior Constantinopol (orasul lui Constantin).

Constantinopol era asezat pe tarmul European al strimtorii Bosfor, aflata la jumatatea distantei dintre Marea Egee si Marea Neagra. Orasul aduna intre zidurile lui oameni din Europa si din Asia. In 1453, cind turcii au cucerit Imperiul Bizantin, Constantinopol a devenit capitala noului Imperiu Otoman. (Din 1930, orasul se numeste Istambul).

Teodosius I, urmasul lui Constantin la tron, a fost ultimul Cezar care a domnit peste intreg Imperiul Romano-Catolic. Dupa moartea sa (395), imperiul a fost impartit intre fii sai, Arcadius (la 17 ani) a primit stapinire peste jumatatea Rasariteana a Imperiului, iar Honorius (la 10 ani) a fost asezat la Milan sa domneasca peste jumatatea lui Apuseana. Aceasta „despartire” care trebuia in ochii contemporanilor sa fie doar vremelnica, a devenit definitiva.

Astazi, din punct de vedere cultural, despartirea dintre crestinismul Apusean (catolicism si protestantism) si crestinismul Rasaritean perpetueaza divizarea Imperiului Roman in jumatatea Apuseana, in care limba latina a fost dominanta, si jumatatea Rasariteana, in care mai toti literatii vremii foloseau limba greaca.

Incepind cu secolul IV, aceste doua jumatati s-au indepartat continuu una de cealalta. Imperiul Roman de Apus s-a prabusit sub presiunea invaziilor barbare din secolul V. Papa de la Roma, care si pina atunci se bucurase de o anumita pozitie prioritara in autoritatea exersata asupra patriarhatelor crestine, s-a trezit singurul mostenitor al si asa mult diminuatei autoritati imperiale.

Imperiul Roman de Rasarit a mai stat in picioare inca aproximativ o mie de ani, sub forma a ceea ce istoricii numesc „Imperiul Bizantin.” Patriarhul Constantinopolui, capitala imperiala, s-a ridicat deasupra celorlalti patriarhi regionali si, ca un „primus inter pares” (cel dintii dintre mai multi egali) a devenit capul ecumenic al Bisericii. Totusi, ca supus cetatenesc in fata imparatilor imperiali cu puteri depline, acest patriarh nu si-a asumat niciodata o autoritate independenta asemanatoare papei de la Roma. Chiar si astazi, supunerea patriarhilor fata de autoritatea politica a natiunii-stat este o caracteristica bizantina.

Cea mai timpurie literatura crestina a fost scrisa, chiar si la Roma, in limba greaca. In primele secole, crestinismul a avut un pronuntat caracter grecesc. Incepind cu secolul V, specificul grecesc a inceput sa se piarda. Majoritatea crestinilor din Egipt si Siria, care pina atunci acceptasera subordonarea fata de cultura greaca, au decis sa se rupa de restul bisericii istorice din cauza hotaririlor luate la conciliile (sinoadele) de la Efes (431) si Calcedon (451), care stabileau primatul patriarhului de la Constantinopol. Faptul ca arabii au cucerit apoi aceste provincii a fost interpretat de unii drept o pedeapsa divina, dar a dus si mai departe la slabirea influentei sociale a jumatatii rasaritene a Bisericii.

Prin contrast, crestinatatea apuseana de limba latina s-a raspindit in teritorii de dincolo de limitele vechiului Imperiu Roman, cistigind loialitatea popoarelor din restul tarilor europene.

Doar „increstinarea” Rusiei in secolul X de catre misionari ai Constantinopolelui a mai echilibrat cu ceva balanta puterii si a intinderii sferelor de influenta dintre crestinismul Rasaritean si crestinismul Apusean.

In incordarea dintre cele doua biserici, papa de la Roma a cautat mereu sa impuna invatatura „primatului Romei”. Acolo se afla doar mormintul lui Petru, cel numit de Domnul Isus „piatra” pe care va fi zidita Biserica (Mat. 16:18). Crestinatatea Rasariteana, desi a respectat intr-o oarecare masura un fel de predominanta a Romei in exersarea autoritatii in probleme de doctrina si morala, a ripostat prin afirmatia ca primatul trebuie sa fie o problema rezolvata pe considerente istorice. Atita timp cit Imparatul isi mutase resedinta la Constantinopol, orasul avea tot dreptul sa se numeasca „noua Roma.”

Cele doua interpretari despre „primatul in Biserica”, unul „apostolic” in Apus si altul „pragmatic” in Rasarit au coexistat timp de secole si nu au fost reconciliate nici pina astazi.

Ambitia lui Carol cel Mare (Charlemagne) de a reface in secolul IX integritatea Imperiului Roman de altadata a dus la primul conflict deschis dintre cele doua biserici. Carol cel Mare a vrut sa reaseze Roma in primatul de capitala Imperiala si sa refaca „Sfintul Imperiu Romano-Catolic”. (O a doua incercare de refacere a Imperiului ii va apartine lui Napoleon, iar o a treia lui Hitler. Yineti minte mult trimbitatul „al treilea Reicht”, ce trebuia sa dainuie si el o mie de ani?). Pentru a intoarce simpatiile tuturor crestinilor spre scaunul papal de la Roma, Carol cel Mare a cerut „episcopilor” apuseni sa gaseasca „un nod in papura” patriarhului de la Constantinopole si sa-l declare „eretic.”

Incapabili sa gaseasca ceva de esenta, episcopii s-au agatat de mici diferente de limbaj doctrinar si de liturghie. Astfel, faptul ca in marturisirea de crez a bisericii Rasaritene era scris ca „Duhul Sfint purcede de la Tatal” (numai), nu „de la Fiul si de la Tatal” (filioaue) cum scria in marturisirea bisericii Apusene a devenit principalul „cap de acuzare.” Un al doilea mar al discordiei a fost data la care se sarbatorea Pastele, iar un al treilea: daca piinea de la Cina trebuie sa fie dospita sau nu.

Astfel de „diferente” ireconciliabile au cauzat in anul 1054 o „excomunicare reciproca”, semnata de Papa Leo al X-lea si de Mihai Cerularius, patriarhul Constantinopolui. Aceasta „afurisire reciproca” s-a mentinut pina in anul 1965. Infama cruciada „a IV-a” din anul 1204, prin care crestinatatea apuseana a cucerit Constantinopolul, l-a inlaturat pe imparatul bizantin si a asezat in locul lui pe tron un patriarh latin aservit papei, a cauzat in crestinatatea rasariteana un resentiment adinc ce a zadarnicit de atunci toate incercarile de impacare.

Inspre secolul XVII, Biserica Rasariteana a fost asediata din trei directii: din partea musulmanilor, din partea catolicismului si din partea protestantismului.

Biserica „Unita”

In Polonia, unde traiau un mare numar de ortodocsi, asaltul catolic a fost dezlantuit cu ferocitate. Din cauza distantei, patriarhul de la Constantinopol, sub a carui jurisdictie se afla Polonia, n-a putut sa exercite un control real asupra vietii religioase. Din cauza aceasta, episcopii ortodocsi erau asezati in slujba de catre regele catolic. In nenumarate ocazii, autoritatile Romano-catolice din Polonia au incercat sa forteze biserica Ortodoxa sa se subordoneze papei. Cei mai activi in directia aceasta au fost „iezuitii.” Ca urmare, un numar apreciabil de oficiali ortodocsi au acceptat primatul si suprematia pontifului roman, formind Biserica „unita.” Membrii acestei biserici au fost numiti „catolici de rit oriental.” Treptat, sub presiunile si persecutia exercitata de Roma, biserica ortodoxa din Polonia a incetat sa mai existe, autoritatile recunoscind oficial doar Biserica Unita.

Un patriarh … reformat!

O relatie mai pasnica a existat intre Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana si reprezentantii protestantismului. In anul 1573 a inceput un schimb de idei intre Protestantism si Ortodoxie. Un grup de invatati Lutherani din Tubingen a fost invitati la Constantinopol. Stiind-o advesara a Romei, protestantii au sperat sa aduca Biserica Rasariteana la principiile Reformei. In discutiile purtate cu patriarhul Ieremia al II-lea, ei i-au inminat o copie a Marturisirii de credinta de la Augsburg si o colectie de predici ale lui Luther. Reprezentantii Bisericii Ortodoxe cautau insa mai degraba o unire in scopuri de dominatie politica, decit o dezvoltare doctrinara. Cind cea dintii s-a dovedit nerealizabila, Ieremia al II-lea a publicat o serie de „Raspunsuri” (1576, 1579 si 1581), reafirmind pozitia traditionala a Bisericii Ortodoxe in probleme legate de „autoritatea eclesiastica a scrierilor patristice, cele sapte sacramente, rugaciunea pentru morti si rugaciunile indreptate Mariei si sfintilor.”

Din toate articolele „Marturisirii de credinta” de la Augsburg, Ieremia al II-lea nu a acceptat decit importanta sinodadelor ecumenice si faptul ca preotii se pot casatori. Desi relatiile dintre ortodoxie si protestantism n-au mai continuat cu aceiasi intensitate pe vremea lui Ieremia, ele au fost intotdeauna politicoase si lipsite de orice incercare de constringere.

Ideile din documentele reformate Lutherane l-au influentat foarte mult insa pe Ciril Lucaris (1572-1638), care a ajuns primul si, pina acum singurul, patriarh „reformat” al ortodoxiei!

Ciril Lucaris a fost un preot grec pe care persecutiile declansate de Romano-Catolici asupra ortodocsilor din Polonia l-au facut sa se umple de o aversiune neimpacata fata de scaunul papal. Cind a devenit patriarh al Constantinopolui, Ciril si-a dedicat toate eforturile pentru contracararea tuturor influentelor romano-catolice din teritoriile imperiului otoman. Pentru aceasta, el a cerut si capatat ajutorul ambasadelor tarilor protestante din Constantinopol si a solicitat suport teologic din partea miscarii calviniste. In 1629, Ciril a publicat „Confesiunile” sale, o culegere de articole doctrinare cu un foarte pronuntat ton reformat. Ele afirma autoritatea Scripturii asupra Bisericii, neaga infailibilitatea bisericii, accepta doar cele doua sacramente la care se oprisera si reformatorii: Botezul si Cina Domnului si neaga cu desavirsire notiunile de transubstantiere si purgatoriu. Domnia lui Ciril ca patriarh al bisericii a fost zbuciumata, el fiind depus si reasezat in slujba de nu mai putin de cinci ori. In final, Ciril o fost omorit de masinatiunile politice si a fost spinzurat („mazilit”) de turci. Sub presiunea autoritatilor din Imperiul otoman, care nu doreau o unire cu Europa apuseana, ci cucerirea ei prin forta si dictat, toate sinoadele ecumenice ale Bisericii Ortodoxe dintre anii 1638 si 1691 au condamnat cu tarie „confesiunile” calviniste ale lui Ciril Lucaris. Se punea astfel capat uneia dintre putinele miscari de „reforma” din sinul Bisericii Ortodoxe Rasaritene.

2. STRUCTURA SI ORGANIZARE

Biserica Catolica Ortodoxa este rezultatul partasiei unor biserici teritoriale independente. Fiecare dintre ele este autocefala, adica se autoguverneaza sub autoritatea unui episcop suveran, numit cel mai adesea „patriarh” („parintele tuturor”). Aceste biserici autonome recunosc primatul patriarhului „ecumenic” din Constantinopol (astazi Istambul) si impartasesc o credinta marturisita intr-un crez comun, principii comune in organizare si functionare eclesiastica si o traditie liturgica comuna. Deosebirile constau in limbile folosite in rostirea liturghiei si in alte citeva aspecte minore ale traditiilor locale.

Conducatorul bisericilor teritoriale ortodoxe este numit „patriarh”, „mitropolit” sau „arhiepiscop.” Acesti prelati prezideaza peste sinoade episcopale care reprezinta cea mai inalta autoritate canonica, doctrinara si administrativa. Intre diferitele biserici teritoriale exista o tacita ierarhie a importantei, alcatuita nu pe principiul marimii, ci pe acela al vechimii in existenta.

Numarul bisericilor catolice ortodoxe a variat mult de-a lungul istoriei. Au supravietuit pina astazi Biserica din Constantinopol, Biserica din Alexandria (Egipt), Biserica din Antiohia (cu sediul central la Damasc, in Siria), Biserica de la Ierusalim, Biserica Ortodoxa Rusa, Biserica din Georgia, Biserica din Bulgaria, Biserica din Romania, Biserica din Serbia, Biserica din Cipru, Biserica din Grecia, Biserica din Albania, Biserica Ortodoxa Poloneza si Biserica din Cehia. Mai exista si alte astfel de biserici ortodoxe, de mai mica importanta, raspindite in toate colturile lumii: in Finlanda, in insula Creta, in Japonia si multe in America, apartinind minoritatilor etnice care au emigrat acolo. Numarul total de credinciosi care fac parte din Biserica Catolica Ortodoxa este de aproximativ 250 de milioane.

Autoritatea patriarhului din Constantinopol se extinde asupra micii comunitati crestine din Turcia (aflata pe o rapida cale de disparitie), asupra diocezelor din insulele grecesti si din nordul Greciei, asupra numeroaselor grupuri etnice de limba greaca din America, Australia si din Europa occidentala, ca si asupra bisericii autonome din Finlanda. Dupa ce Imperiul otoman a cucerit in 1453 Constantinopolul, turcii au hotarit ca patriarhul de la Constantonopol va fi singurul reprezentant recunoscut al tuturor crestinilor de pe teritoriile imperiului turc. Aceasta situatie a durat pina in secolul XIX, cind tarile crestine au iesit de sub dominatia turca si astfel au putut reaseza institutia bisericilor autocefale (adica „de capul lor”, cu sensul de a se autoguverna). Ele s-au infiintat pe rind in Grecia (1833), Romania (1864), Bulgaria (1871) si Serbia (1879).

Alte trei patriarhate stravechi exista in Alexandria, Egipt, in Damascul Siriei (acolo poarta inca numirea antioheana) si in Ierusalim. Patriarhia din Damasc are in autoritatea ei o semnificativa comunitate crestina araba raspindita prin Siria, Liban si Irak.

De departe insa, cea mai numeroasa si mai intinsa patriarhie contemporana din lume este aceea a Moscovei. Pe vremea tarilor, Moscova s-a autoproclamat „cea de a treia Roma.” Biserica Catolica Ortodoxa Rusa are cei mai multi membrii si, supravietuind revolutiei comuniste din 1907 si epocii ateismului comunist, ocupa astazi locul al cincilea in ierarhia bisericilor autocefale, fiind urmata in ordine de patriarhatele din Georgia, Serbia, Romania si Bulgaria.

Faimosii misionari bizantini, Ciril (827-869) si Metodius (826?-884), au tradus Biblia si liturghia in limba slavona (aprox. 864) si le-au folosit ca instrument de „convertire” a popoarelor slave. Bulgarii, popor de etnie turca s-au increstinat la 864 si au fost „slavicizati” in mod treptat. Rusii, au fost increstinati in anul 988 si au ramas sub jurisdictia patriarhului de la Constantinopol pina in 1219.

Ciril si Metodius au fost frati de corp, nascuti in Tesalonic, Grecia. Din cauza specificului lucrarii lor, li s-a dat numele de „apostoli ai slavilor.” Ei au fost trmisi de Bizant sa evanghelizeze o ramura a tatarilor, kazarii, un popor care tolera toate religiile, dar al carui domnitor practica iudaismul. Mai tirziu, Ciril si Metodius s-au dus in Moravia (Slovacia de astazi), la cererea facuta de dregatorul local catre imparatul bizantin Mihaiel. Ciril a pus bazele alfabetului „cirilic”, s-a apucat sa traduca Biblia in limba slavilor si a alcatuit o liturghie in slavona. Intrigat de aceasta invazie ortodoxa in teritoriile Europene apusene, papa Nicolas I le-a poruncit celor doi sa se infatiseze in fata scaunului papal. Pina sa ajunga ei insa la Roma, Nicolas I a murit, iar urmasul lui, Adrian al II-lea, ignorant in polica imperiala, s-a pripit si a aprobat „liturghia slavona.” Ciril a murit la Roma. Metodius s-a intors in Moravia si, ca o recunoastere a lucrarii lui misionare a fost numit in anul 869 arhiepiscop. Ironia este ca in anul 1881, Ciril si Metodiu au fost „canonizati” ca „sfinti” de papa Leo al XII-lea. Numele lor este sarbatorit in ziua de 14 Februarie in calendarul catolic si in ziua de 11 Mai in calendarul ortodox.

Ideea de „Biserica”

Conceptia Catolica Ortodoxa despre biserica este bazata pe convingerea ca o comunitate locala de credinciosi, adunata in jurul episcopului lor pentru sarbatorirea Cinei Domnului (sau „impartasania”), este in miniatura imaginea bisericii de pe intreg pamintul. Acest concept al „intregului”, al „incluziunii” este numit „catolicism”. S-ar putea sa para un concept abstract, dar el are o implicatie foarte practica si anume ca „orice este sau ar putea sa fie necesar pentru viata bisericii se gaseste deja in adunarea locala. Ideia „catolica” poate fi comparata cu o piine. Fiecare felie de piine nu poate fi „toata piinea”, dar ea poate si de fapt contine toate ingredientele necesare prezente in piine. Asta inseamna ca oriunde se gasesc impreuna un episcop si o adunare de credinciosi, avem de a face cu o „biserica.”

Aceasta continuitate a bisericii este demonstrata prin faptul ca la consacrarea („hirotonisirea”) unui episcop este necesara prezenta citorva alti episcopi. Implicarea lor in procesul ordinarii marturiseste despre unitatea organica a bisericii si despre transmiterea autoritatii printr-un lant neintrerupt care-si are originea in vremea apostolilor.

In afara episcopilor, biserica mai are inca alte doua categorii de slujitori: preotii si diaconii. Acestia se pot casatori, dar un episcop este ridicat intotdeauna din rindul celor care au adoptat celibatul sau sunt vaduvi.

(Este interesant sa observam ca schizma dintre partea de Rasarit si partea de Apus a Europei persista si astazi, ca in metaforicul chip din visul profetic talmacit lui Nebucadnetar de Daniel. Intr-adevar, chipul care anunta o dezvoltare unitara a societatii in succesiunea imperiilor Babilonului, Medo-Persanilor, Greciei si Romei, s-a impartit apoi in anatomia celor doua picioare, „parte lut si parte de fier”, existente in fiinta pina la „instaurarea imparatiei celei vesnice” (Daniel 2).

Cunoscutul politolog american, prof. Samuel P. Hungtington, in cartea „Prabusirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale”, preconizeaza impartirea Europei dupa valorile spirituale comune: in Rasarit, ortodocsii cu ortodocsii, iar in Apus, catolicii cu catolicii, protestantii si neoprotestantii. Ca granita granita intre Rasarit si Apus, el propune, exact in tara noastra, lantul muntilor Carpati. – n.a.)

Credinta si specific de inchinaciune

In exprimarile ei canonice si in textele ei liturghice, Biserica Catolica Ortodoxa afirma cu tarie ca este continuatoarea crestinismului primar, comun atit bisericilor din Rasarit, cit si bisericilor din Apus in primii o mie de ani de istorie crestina. In particular insa, Biserica Catolica Ortodoxa nu se bazeaza doar pe textul Evangheliei propriu zis, ci pe articolele crezului crestin stabilit la sinoadele ecumenice la care au participat si bisericile din Rasarit si bisericile din Apus. Acestea au fost in numar de sapte: Nicean I (325), Constantinopol I (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol al II-lea (553), Constantinopol al III-lea (680), Nicean al II-lea (787). Toate celelalte exprimari de mai tirziu ale crezului crestin, ca de exemplu acel foarte important sinod din secolul al XIV-lea, in care s-au definit caile de „comuniune cu Dumnezeu”, sunt privite in ortodocsie doar ca simple extensii ale invataturile fixate odata pentru totdeauna de biserica din primului mileniu.

Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana accepta sapte „sacramente” sau „taine”: botezul, increstinarea (similara „confirmarii” catolice apusene), Cina Domnului (impartasania), ordinarea, pocainta, mirungerea (ungerea cu untdelemn) si casatoria. Acest numar de sapte „taine” nu a fost niciodata precizat si acceptat de biserica primara, ci a aparut doar ca un raspuns polemic dat reformatorilor protestanti din secolul XVI, care, sfidind rinduielile catolice, au limitat numarul sacramentelor la doar doua: Cina Domnului si Botezul.

Sacramentul „increstinarii” este specific Bisericii Rasaritene. Noii nascuti sunt botezati si apoi unsi imediat cu untdelemn si admisi la Cina Domnului (sfinta cuminecatura). In Biserica Catolica Apuseana, cei botezati la nastere trebuie sa astepte un anumit numar de ani pina sa primeasca dreptul de a participa la prima Cina. Acceptind copiii la Cina, Biserica Ortodoxa sustine ca botezul este inceputul unei vieti noi care trebuie sustinuta cu puterea derivata din „impartasirea cu trupul si singele Domnului.”

Liturghiile

Forma de inchinaciune practicata in bisericile catolice ortodoxe se numeste „liturghie”. Ea este o succesiune de activitati, majoritatea declamari intonate muzical, repetate identic la fiecare serviciu de inchinaciune al bisericii. Prin selectie, biserica a pastrat si repeta astazi mereu doua liturghii majore „de duminica”, pentru Cina Domnului: cea a lui Ioan Chrisostom (Ioan gura-de-aur) si cea a lui Vasile cel Mare. Toate liturghiile sunt ocazii solemne, pompoase si festive.

O liturghie este alcatuita din trei parti. Cea dintii este „ceremonia pregatirii”, timp in care preotul aseaza pe o tava bucatile de piine ce simbolizeaza adunarea sfintilor, cei vii si cei morti, in jurul jertfei lui Christos. Urmeaza o a doua parte, numita si liturghia catehumenilor (invataceilor). Ea include citirea unor lectii si rostirea unei predici. Partea a treia, numita liturghia celor credinciosi, consta in recitarea crezului si savirsirea Cinei (impartasaniei).

Bisericile Ortodoxe respecta calendarul bisericesc anual, care incepe cu „postul mare”, la patru saptamini inainte de Craciun. Cea mai mare sarbatoare anuala este Pastele, care cade la o data diferita de data la care este sarbatorit in Biserica Apuseana, din cauza ca Biserica Rasariteana prefera sa foloseasca si acum calendarul „Iulian.”

Biserica Catolica Ortodoxa are o bogata traditie in compunerea unor piese muzicale folosite in cadrul liturghiilor. Toate melodiile sunt cintate cu vocea umana, solo sau cor, deoarece folosirea instrumentelor muzicale este interzisa.

Icoanele

Inseparabila de traditia liturgica Rasariteana, arta picturii religioase este vazuta de Biserica Ortodoxa drept o forma de exprimare a marturisirii de credinta prin intermediul imaginilor. Geniala ca ideie si practica intr-o lume in care majoritatea credinciosilor erau „analfabeti”, folosirea „icoanelor” a degenerat repede intr-un fel de idolatrie circumstantiala, contestata de interdictia categorica din cele „Zece Porunci” biblice.

Interesant este ca o miscare de contestare a icoanelor a venit nu din perimetrul crestinismului, ci ca o reactie la confruntarea cu mahomedanismul. Pretinsii urmasi ai lui Avraam, decendenti prin Ismael si, prin aceasta, inchinatori ai Dumnezeului cel adevarat, mahomedanii i-au invinuit pe crestinii ortodocsi de „folosirea de chipuri cioplite” si „imagini” interzise in Biblie. In fata acestei situatii, in sinul Bisericii Ortodoxe s-a dat o lupta „iconoclasta” in secolele VIII si IX. In anii 726 si 730, imparatul Leo al III-lea, „Isaurianul”, a dat doua decrete prin care interzicea venerarea icoanelor. Desi condamnata in Apus de papa, interdictia a continuat sa fie aplicata in Rasarit pe toata durata domniei lui Leo si mai ales pe durata domniei succesorului sau, Constantin al V-lea. Acesta a condamnat inchinarea la icoane, declarind-o in Sinodul tinut la Hieria in anul 754 „de-a dreptul idolatrie”.

Pedepsirea inchinatorilor la icoane (fresca ortodoxa)

Folosirea icoanelor a fost iarasi interzisa in Biserica Ortodoxa in prima partea a secolului IX. Iata ce scrie profesorul Ioan Bria in Dictionarul de teologie ortodoxa”: „In secolul al VIII-lea, imparatul bizantin Leontin V, Armeanul (813-820), incepe o campanie de persecutie contra cultului icoanelor ortodoxe, sub influenta religiei islamice, persecutie cunoacuta sub numele de „iconoclasm” (distrugator de icoane).”

Aceasta perioada de „iconoclasm” s-a incheiat in anul 843, cind, sub patronajul imparatesei Teodora a II-a, Sinodul pentru Ortodoxie a repudiat toate pretentiile „iconoclastilor.”

O „icoana” este o imagine cu continut religios. Termenul este un derivat de la verbul „eikenai” (a se asemana) si este luat din chiar porunca prin care o asemenea practica era interzisa evreilor de catre Iehova: „Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo INFATISARE a lucrurilor care sunt sus in ceruri sau jos pe pamint sau in apele mai de jos decit pamintul. Sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti; caci Eu, Domnul, Dumnezeul tau sunt un Dumnezeu gelos” (Exod 20:4-5).

Incepind cu secolul IV, termenul de „icoana” a inceput sa fie aplicat oricarei piese de arta religioasa, fie ca era vorba despre un mozaic, un basorelief sau o pictura pe pinza sau pe lemn. Initiatorii introducerii icoanelor in viata de inchinaciune a Bisericii si-au bazat teologia pe realitatea „intruparii” prin care Christos a luat „chip” de om. In cel nascut din fecioara Maria, oamenii L-au putut vedea pe Dumnezeul cel nevazut. Urmind aceasta linie de gindire, teologii secolelor II si IV au sustinut ca in crestinism, spre deosebire de Legea Mozaica, initiativa comunicarii prin simbol I-a apartinut lui Dumnezeu insusi. Epistola catre Coloseni ne spune ca Isus este „chipul Dumnezeului celui nevazut.”

In acelasi fel in care „slava lui Dumnezeu a stralucit pe fata lui Christos” este de datoria artistului sa inlesneasca „realitatii transcendentale” sa straluceasca in operele de arta cu caracter religios.

In masura in care reprezentarile artistice inlesnesc o intimitate a crestinului cu persoana semnificata in imagine, Biserica catolica ortodoxa rasariteana a recomandat „venerarea” icoanelor, rezervind „inchinarea” doar pentru relatia cu Dumnezeu insusi. Cu alte cuvinte, crestinii erau indemnati sa „venereze” icoanele, in timp ce vor continua sa „se inchine in duh si in adevar” lui Dumnezeu.

Inchinarea la icoane a marcat o treapta de decadere in viata de inchinaciune. Pe linga relatia personala din Noul Testament, credinciosilor li s-a recomandat sa aleaga o cale „ocolita” catre Dumnezeu, prin lucrarea de mijlocire a „maicii Domnului” si a „sfintilor decedati.”

Monasticismul

Biserica catolica ortodoxa are o mare traditie „monastica” (a calugariei). Inceputul ei poate fi datat prin secolele III sau IV. Ea a fost primordial o miscare contemplativa pasiva, de cautare a unei legaturi personale intense, prin rugaciune, cu divinitatea. In Rasarit nu s-au dezvoltat ordine monastice cu preocupari misionare sau educative ca in crestinatatea apuseana.

Existenta liturghiilor, intr-o oarecare masura, si dezvoltarea spiritului artistic in biserica ortodocsa au fost strins legate de existenta calugarilor. Monasticismul crestin a inceput prima data in Egipt, Palestina, Siria si Asia Mica si a atras ca un magnet persoane din elita spirituala a Europei de Rasarit. Bazata pe legamintele necasatoririi, supunerii si saraciei, aceasta traditie a luat forme diferite, mergind de la instaurarea unor asezaminte de viata in comun, numite manastiri, pina la ascetismul „sihastriei” pustnicilor. („Sihastru” este un derivat de la grecul „hesychia”- „tacere”). La muntele Atos, in Grecia, exista si astazi mai mult de 1000 de calugari, unii grupati in 20 de comunitati monastice, iar altii izolati in locuri singuratice.

Toti episcopii bisericii catolice ortodoxe sunt ridicati din rangul calugarilor care nu se casatoresc.

Viata monahala este bazata pe repetitia unor exercitii de spiritualitate. Cu timpul acestea au fost grupate in liturghii ciclice specifice: ciclul zilnic (cu rugaciunea de dimineata, slujba de vecernie, rugaciunea de la cele patru ore canonice, rugaciunea de la miezul noptii, etc), ciclul pascal (care acopere perioada „postului mare” si cele 50 de zile dintre Inviere si Rusalii), si ciclul anual sau „sanctoral” (cu slujbe prestabilite pentru sarbatori fixate in anumite duminici ale anului si cu slujbe dedicate comemorarii anumitor sfinti). Creat in perioada Imperiului Bizantin, sistemul liturgic este imbogatit continuu prin adaugarea de incantatii introduse pentru cinstirea unor sfinti noi.

Mesajul

Chintesenta Ortodoxiei Rasaritene este chemarea la procesul de „indumnezeire” prin ritualul bisericesc si prin savirsirea de fapte bune. In ortodoxie „indumnezeirea” este privita ca ca fiind scopul ultim urmarit de Dumnezeu in creatie. Traditia ortodocsa sustine ca „omul poate deveni Dumnezeu prin credinta si prin unirea cu Dumnezeu.” „Stiinta nemiscarii, a contemplarii si a rugaciunii interiorizate, in care se repeta ca o incantatie numele lui Isus sunt de cea mai mare importanta.” Credinciosii trebuie neaparat sa „participe la sacramente si sa pazeasca toate poruncile lui Dumnezeu.” Telul final este „devenirea intru indumnezeire”, refacerea chipului lui Dumnezeu asezat initial in om in momentul creatiei.

Christoforos Stavropoulos, teolog ortodocs de seama scrie: „In Sfinta Scriptura … citim despre o chemare unica pe care ne-o face Dumnezeu …: „Sunteti dumnezei, toti …” (Ps. 82:6; Ioan 10:34) … Ca fiinte umane, fiecare dintre noi avem aceasta chemare speciala, sa ajungem la „theosis” … sa devenim un dumnezeu, sa fim ca Dumnezeu insusi …” (citatele de mai sus au fost luate din cartea „Eastern Ortodoxy Theology”, aparuta in Baker Books, 1995).

Bazata prin excelenta pe „fapte bune”, doctrina mintuirii din Biserica Ortodocsa exclude cu desavirsire justificarea „numai prin har si prin credinta”, atit de draga protestantilor:

„Caci prin har ati fost mintuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. Caci noi suntem lucrarea Lui, si am fost ziditi in Christos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele” (Efeseni 2:8-10).

Spre deosebire de protestantism, care prin convertirea si botezarea adultilor, subliniaza totala depravare a firii umane si absoluta necesitate a lepadarii de sine si a „nasterii din nou” pentru „imbracarea cu Christos”, ortodocsia, plasind „nasterea din nou” in momentul botezului aplicat copiilor, trebuie sa faca un compromis cu firea paminteasca, atribuindu-i un anumit potential de divinitate:

„Indumnezeirea este prefacerea spirituala care se sprijina pe o calitate a firi … aici este vorba de o transcendere reala a firii, de o continua depasire a ei prin iradierea harului necreat din umanitatea lui Christos indumnezeita, pina ce crestinul ajunge „la starea barbatului desavirsit, la masura virstei deplinatatii lui Christos” (Efes. 4:13) (citat din Ion Bria, Dictionar de teologie ortodocsa, pag. 219).

Arhitectura

Formalismul Bisericii Ortodoxe (in sensul incriptarii mesajului crestin intr-o structura sau forma caracteristica), a dus la ridicarea unor edificii bisericesti foarte elaborate si minutios decorate prin picturi si elemente arhitectonice. Cea mai vestita casa de inchinaciune si ramasa pina astazi si cea mai mare in lumea ortodocsa, a fost ridicata in secolul VI pe timpul domniei imparatului Iustinian I la Constantinopol si poarta numele de „Hagia Sofia” (Sfinta Intelepciune). Ea a fost transformata pentru o vreme de turci intr-o moschee, iar apoi, la protestele crestinatatii, a fost pastrata ca muzeu. Constructia „Hagiei Sofia” consta dintr-o cupola uriasa asezata deasupra unei structuri traditionale de „biserica.” Majoritatea celorlalte cladiri de biserici ortodoxe au insa doua sau trei turnuri (turle).

Interiorul unei cladiri de biserica ortodoxa este diferit de interiorul altor lacasuri de inchinaciune crestine. In majoritatea cladirilor din biserica apuseana, altarul este vizbil de indata ce patrunzi pe usa „bisericii.” In cladirile ortodoxe, altarul este ascuns de un perete despartitor, numit „iconostas”. Acest perete, de lemn sau din zid, este acoperit cu „icoane”, portrete ale lui Christos sau ale sfintilor. Rolul iconostasului este sa sublinieze contrastul dintre manifestarea vizibila a lui Dumnezeu in Christos ca om si prezenta lui invizibila si desavirsita in „impartasanie.”

Faptul ca ortodoxia este un derivat al catolicismului se vede si din modul in care a „evoluat” iconostasul. Iata ce ne spune profesorul Ion Braia in Dictionarul de teologie ortodoxa, Iconografie, pag.198: „Iconostasul este un zid sau perete de icoane care separa naosul de altar, sau poporul de slujitori, simbol al unei separari temporale. Inainte de secolul al II-lea, iconostasul era o simpla demarcatie a spatiului rezervat pentru miscarea si procesiunea liturgica (asemanator cu linia imaginara de demarcatie dintre „scena” si sala tuturor cladirilor de cult – n.a.). Pina in secolele XIV-XV, iconostasul nu impiedica accesul vizual al celor din naos. Arhitectura sa a evoluat continuu, din secolul al XVI-lea.”

Cladirile bisericilor ortodoxe nu contin statui sau alte imagini tridimensionale.

3. PATRUNDEREA ORTODOXIEI IN ROMANIA

Probabil ca cea mai socanta afirmatie pe care trebuie sa o facem este ca „Romania nu a fost ortodoxa decit din secolul IX, cind, sub influenta Imperiului bulgar, catolicismul a fost treptat inlocuit cu „ortodocsia.”

In excelenta sa carte „Credinta adevarata”, Iosif Ton arata cum s-a intimplat aceasta schimbare si care au fost efectele ei asupra poporului roman. Autorul citeaza intensiv din cartea „Legea stramoseasca, vazuta si descrisa de istoricii romani cei mai de seama si de profesorii de la facultatile de teologie ortodoxa.” Cartea a aparut prima data in Romania in 1934, iar apoi a fost retiparita in 1968 la Roma si in 1985 la Munchen. Cu indemnul de a cauta si citi cartea lui Iosif Ton, ne vom margini aici sa citam doar citeva din excelentele ei pasaje:

„… daca am fi exigenti cu noi insine si cu adevarul, am spune ca „legea stramoseasca” a romanilor a fost religia romano catolica.

Formarea noastra ca neam si dezvoltarea noastra spirituala si culturala de doua mii de ani incoace au fost determinate de evenimente istorice pe care nu noi le-am initiat, ci carora le-am fost victime.

Unul dintre evenimentele istorice nenorocite care ne-au afectat in mod radical, dind o noua structura gindirii si trairii noastre spirituale, a fost o cucerire straina (una din multele!), si anume: cucerirea bulgara. Stapinirea bulgara a fost cea care ne-a obligat sa ne schimbam religia.

Bulgarii s-au crestinat in anul 864. Dupa crestinare, ei au oscilat citiva ani intre Roma si Bizant. In cele din urma, in anul 870 ei au decis sa se asocieze cu Bizantul si sa accepte ritul ortodocs. Citiva ani mai tirziu, au decis sa introduca in biserici, in locul limbii grecesti, limba slavona. Fiindca romanii se aflau sub stapinirea imperiului bulgar, automat s-a introdus si in bisericile lor ritul bizantin si limba slavona. De aici incolo ii lasam pe istoricii romani sa ne vorbeasca despre modul in care au trecut romanii in sfera bizantina si-i lasam pe ei sa aprecieze consecintele acestei schimbari. Subliniem faptul ca toti istoricii pe care ii citam mai jos au fost ortodocsi. In cepem cu un citat din Xenopol:

„Intoarcerea romanilor de la Crestinismul roman la cel bulgar a fost datorita unei apasari exterioare, caci nu exista niciun motiv care sa fi facut pe Romani a lepada o forma de religie pe care o intelegeau, si a lua pe una pentru care nu aveau nici o intelegere… Ce motiv ar fi putut impinge insa pe Romani a inlatura forma poporana a religiei lor si a adopta una din care nu intelegeau nici o vorba? Dinaintea puterii insa si a autoritatii trebuia sa se plece acel supus si indata ce citiva preoti bulgari vor fi gasit o vieata usoara si minoasa intre Romani, numarul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fara incetare, pentru a raspindi invatatura lor intre Romani. Astfel in putin timp, sprijinit pe bratul autoritatii seculare, pe care totdeauna clerul a stiut sa il iee in ajutorul sau, s-a latit si intarit Crestinismul bulgaresc intre Romanii din Dacia Traiana.”

„In o carte tiparita la Buda in limba bulgara in 1844 intitulata Tarstvenica, in care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportindu-se la niste manuscripte vechi spune: „S-au insemnat in niste carti vechi scrise de mina ca dupa raposarea patriarhului bulgar, Sfintul Ioan carele a ridicat pe Asan la imparatie, a chemat Asan dela Ohrida pe parintele Teofilact, a luminat si a curatit toata Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci in ea. Dupa aceea a invitat pe imparatul Asan de a trecut in Valahia, sa o cucereasca si sa o curete de eresul roman, care pe atunci domnea in ea; si Asan s-a dus si a supus amindoua Valahiile sub stapinirea sa, si a silit pe Valahi, cari pina atunci citeau in limba latina, sa lese marturisirea romana, si sa nu citeasca in limba latina, ci in cea bulgara, si a poruncit ca celui ce va citi in limba latina sa i se taie limba, si de atunci Valahii au inceput a citi bulgareste”.

Aceste evenimente istorice sunt consemnate si de istoricul D. Onciul:

„In atirnare politica de statul Bulgar, romanii au urmat sa fie si in atirnare biericeasca de acesta, asa incit si la ei s-a introdus limba sloveneasca in biserica, in locul celei latine dela inceput. Prin statul bulgar si prin biserica bulgara, Romanii din Dacia au fost despartiti definitiv de atingerea cu imperiul si de lumea latina, raminind supusi mult timp influentei slave. Stapinirea bulgara in Dacia a fost desfiintata prin Unguri; iar influenta bisericii bulgare a continuat pina la organizarea bisericii romane in secolul XIV-lea, dupa intemeierea principatelor”.

„Pe atunci toata Dacia, afara de Moldova, era dependenta de imperiul bulgar. In aceasta dependenta Romanii din Dacia au primit si ei ritul slav, pastrat in biserica bulgara si dupa restabilirea legaturilor cu Roma sub Simeon. Legaturile noastre cu biserica bulgara continuind si dupa desfiintarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins radacini atit de adinci la noi, incit el se mentinu in biserica noastra pina in secolul XVII-lea. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

„In asemenea legaturi cu Bulgarii, romanii din Dacia, ca si cei din dreapta Dunarii din cuprinsul imperiului bulgar, au impartit cu ei soarta in stat si in biserica. Prin Bulgari si odata cu dinsii, noi am fost despartiti de biserica romana; dela dinsii am primit limba slavona in biserica si stat, care domina apoi vieata noastra intelectuala pina in secolul XVII. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

Un alt istoric roman, N. Dobrescu, scrie despre aceleasi evenimente:

„E foarte remarcabil ca asupra acestui fapt s-a pastrat la noi o traditiune bisericeasca, caci ea are stire despre oarecari legaturi bisericesti pe cari noi le-am fi avut cindva cu Formos papa, si ca noi atunci ne-am despartit de latini, cind acel Formos – cum zice traditiunea noastra, intorcind lucrurile pe dos – a trecut dela pravoslavie la latinie, in loc sa zica: cind noi (Romanii) am trecut dela latinie, adica dela ritul latin care era pina atunci in secolul al IX-lea, la noi in biserica, la pravoslavie, adica la ortodoxie adusa la noi de bulgari, cari ne stapineau politiceste, caci prin ruptura cu Roma facuta in acest timp, limba latina era scoasa cu totul din biserica bulgara, iar resturile care se mai gaseau au disparut cu timpul. Romanii fiind atunci depedenti de stapinirea bulgara a trebuit sa dispara si la noi liturghia latina din biserica noastra si a fost inlocuita cu liturghia slava introdusa in imperiul bulgar”.

N. Iorga este de aceeisi parere cu privire la influenta slavo-bulgara:

„Aceasta e cultura pe care o puteau da invatatii din Moldova si Tara-Romaneasca: calugari dupa asemanarea celor din Serbia, ei tineau cu indaratnicie la singura carte legiuita si placuta lui Dumnezeu, cartea slavona. Literatura romaneasca nu putea porni dela dinsii, cari cintau pe bulgareste pina si ispravile lui Stefan-cel-Mare”.

Iata ce scrie profesorul universitar D. Draghicescu:

„Este insa de tinut in seama, ca in ce priveste religia, partea ei de temelie, in chestiuni de dogma, era de origina mai veche decit influenta slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credintei sunt latine, cum, spre pilda Dumnezeu, cruce, botez, drac, inger, altar, crestin, pagin, biserica, etc….”

De aceiasi parere este si istoricul I. Bogdan:

„Continuitatea crestinismului roman o dovedeste terminologia crestina de origine romana; aceasta n-ar exista astazi in limba romana daca Romanii ar fi incetat vreodata sa fie crestini. Asadar nu crestinismul, ci biserica oficiala crestina au luat-o Romanii dela Bulgari. De alta parte insa ne-au ramas, prin inriurirea limbii slave din biserica oficiala, cuvinte ca: popa, molitva, spovadanie, festenie, blagovestenie, strana, cadelnita, tot termeni ce n-au nimic a face cu notiunile abstracte ale crestinismului, ci se rapoarta numai la ritual si sunt luati din ritualul vechiu bulgaresc al bisericii noastre”.

Sa vedem acum ce spun E. Lovinescu si alti istorici romani despre influenta religiei ortodoxe asupra romanilor. N. V. Pantea pune aceste citate sub titlul: „Legea slavo-bizantina ne-a tinut in intunerec veacuri de-a-rindul”.

1. „Daca tragice imprejurari istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multa vreme in atmosfera morala a vietii rasaritene, – suflet roman in viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intra dela inceput, ca si celelalte popoare latine, in orbita civilizatiei apusene. Conditiile istorice ne-au orientalizat insa; prin Slavii dela sudul Dunarii, am primit formele spirituala ale civilizatiei bizantine; incepind inca din veacul XV, am suferit apoi, mai ales in paturile conducatoare, o molesitoare influenta turceasca, dela imbracamintea efeminata a salvarilor, a anteriilor si a islicelor, pina la conceptia fatalista a unei vieti pasive, ale carie urme se mai vad inca in psihea populara; am cunoscut, in sfirsit, degradarea morala, vitiile, coruptia regimului fanariot; si pentru a-si forma o constiinta cetateneasca si un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pina in pragul veacului trecut, actiunea disolvanta a celor trei imparatii vecine”.

2. „Cel mai activ ferment al orientalizarii a fost insa ortodoxismul. Intr-o vreme, in care deosebirile dintre popoare se faceau mai mult prin religie decit prin rasa, el ne-a aruncat in primejdia contopirii in marea masa a Slavilor de sud si apoi de est. In dosul crucii, spune Cervantes, se ascunde diavolul; in dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legindu-ne, sufleteste, de o religie obscurantista, intepenita in tipicuri si fromalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain (gind latin exprimat in slove cu cerdacuri!), fara a ne ajuta la crearea unei culturi si arte nationale”.

Sectil Puscariu are aceeasi opinie despre influenta ortodoxiei la noi:

„Intr-o vreme cind orice miscare culturala se reflecta prin biserica, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav in urmari pentru desvoltarea noastra culturala, caci el ne-a legat pentru veacuri intregi cu cultura Orientului, formind un zid despartitor fata de catolicismul vecinilor nostri din vest si din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseana”.

Sa incheiem aceste marturii ale istoricilor si ale oamenilor nostri de cultura din trecut cu un citat din Sextil Puscariu, profesor universitar si presedintele „Fratiei ortodoxe romane – FOR”.

„Inainte ca neamul romanesc sa poata deveni un popor, vecinii nostri slavi au ajuns la organizatii puternice de stat si la o inflorire culturala atit de remarcabila, incit ne-au silit sa ne desvoltam in umbra lor, au dat directia pentru veacuri intregi nu numai vietii noastre de stat, ci mai ales dezvoltarii noastre culturale. La Slavii de sus insisi, cultura aceasta era de origine bizantina, astfel incit, mai tirziu, cind incepe influenta greceasca in tarile romane, numai haina externa se schimba, dar fondul ramine acelasi. Legati dar de orient cu catuse puternice, intreaga epoca veche a literaturii noastre se caracterizeaza prin influenta aceasta orientala, a carei trasatura principala era dependenta manifestarilor culturale de biserica, in special de ortodoxism.”

„De cite ori in epoca aceasta putem constata o miscare, sau macar un inceput de miscare cu urmari importante pentru desvoltarea literaturii noastre in directie nationala, fie ca avem a face cu intiiele traduceri sau cu cele dintii tiparituri romanesti, fie ca vedem inflorind istoriogafria noastra nationala, totdeauna descoperim la temelia ei o influenta apuseana.”

„Si tot unei influente din apus se datoreste renasterea cu care se incepe, si pentru literatura noastra, epoca noua.”

„E ceva mai mult decit o suta de ani de cind a inceput sa se sape brazde adinci intre aceste doua rastimpuri, de cind Dunarea a crescut parca, formind un hotar firesc intre noi si orient si ni s-au deschis tot mai largi portile spre vestul luminat, prin care patrundeau obiceiuri europene, literatura apuseana si gustul pentru indeletniciri artistice. Iar cind prin aceleasi porti intrara, ca niste apostoli, in aureola luminii intensive, acei citiva barbati venind dela Roma, care, pe linga stiinta, aveau si focul entuziasmului si cuvintul cald care incinge, atunci au mijit si pentru noi zorile vremurilor noui.”

„Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuil Micu Clain si tovarasii lor au savirsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care aveau sa se desvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare. Ei spuneau, in definitiv, acelasi lucru pe care-l mai spusesera odata, cu un veac in urma, cronicarii. Dar il prezentau altfel, il propovaduiau cu puterea sufletului lor convins ca spun un lucru important, si-l descopereau unor ascultatori capabili sa simta fiorii mindriei nationale la singura rostire a cuvintului Traian. Oricit de exagerata a fost directia aceasta „latinista”, faptul in sine ca prin ea a luat fiinta sentimentul nostru national si nationalizarea tuturor aspiratiilor, a culturii si a literaturii noastre, dovedeste ca prin ea s-a atins o coarda existenta, si cea mai puternica, a sufletului nostru, firea noastra romanica. Tot ce e romanic in singele nostru, tot ce ne leaga de fratii nostri din vestul Europei, fusese innabusit in noi in curs de veacuri, legaturile care ne-ar fi fost firesti fusesera taiate si capetele lor innodate cu orientul strain noua prin singe si aspiratiuni. Si acum, deodata, rupindu-se catusele, care, din cauza vechimii lor, nu mai pareau artificiale, a svicnit iar avintul nostru innascut, de care deveniram mindri”.

La aceste citate dintr-o lucrare aparuta mai demult, adaugam citeva rinduri preluate dintr-un articol aparut in revista Dilema Nr.241, 5-11 septembrie 1997. Autorul lor este Nae Badulescu. Sub titlul „Putina istorie”, acesta scrie:

„S-a vorbit, adeseori, de-a lungul ultimului secol si jumatate al istoriei Romaniei, despre arderea etapelor. A caror etape si din ce cauza? Evident a acelor etape ale istoriei si civilizatiei pe care romanii, indeosebi cei din provinciile dunarene, nu le parcursesera odata cu marea majoritate a europenilor. Cu alte cuvinte un salt peste timp. Scopul? Identic cu cel al politicienilor actuali, dar si cu cel al multor romani simpli: „intrarea” in Europa.”

„Cind vorbesti insa de arderea etapelor este imposibil sa nu rostesti si cuvintul defazaj. Sau raminere in urma. Sau subdezvoltare. Referindu-ne la ultimul termen, el semnifica azi, in genere, subdezvoltare economica. Aceasta subdezvoltare economica si, prin extensie, tehnologica, exprima insa prea putin ceea ce inseamna defazajul Romaniei fata de Occident. El are radacini extrem de adinci si fatete multiple. Nefiind istoric, nu ma voi hazarda sa alunec, in timp, pina in vremea retragerii aureliene din Dacia. Nici nu voi incerca explicatii propriu-zis istorice. Totusi, este de observat ca valahilor si moldovenilor le-a lipsit din istorie o perioada extrem de importanta in cea a vest si central-europenilor: Evul Mediu. Chiar daca sintagma „intunecatul Ev Mediu” abunda in unele carti, lucrurile nu stau chiar asa. Evul Mediu european a pregatit si a nascut Renasterea, pentru ca din aceasta sa apara apoi Secolul si Filosofia Luminilor. Evul Mediu european a avut parte de o civilizatie si cultura aulice, a inventat nominalismul, pregatind terenul, pe de o parte, pentru literatura clasica a unui Racine sau Boileau, iar pe de alta, pentru aparitia cartezianismului.”

„Se pare ca momentul in care romanii s-au privat de un real Ev Mediu european trebuie cautat prin secolul al 14-lea, cind, din ratiuni politice, voievozii valahi si moldoveni au respins incercarile de catolicizare incercate de Vatican pe teritoriul statelor lor. Intorcind spatele Romei, ei au intors spatele Europei si culturii ei. Stind cu fata spre Bizant, ei s-au pomenit, citva timp mai tirziu, cu fata spre Stanbul. Ba chiar sub dominatia acestuia.”

„Cind in 1878”, scrie Claude Karnoouh, „o tarisoara balcanica… Romania se ridica la independenta… nu trecuse multa vreme de cind diplomatii si calatorii occidentali identificau elitele crestine ale acesteia cu cele turcesti: comportamentele sociale, obiceiurile vestimentare si alimentare se intilneau de la granitele orientale ale Imperiului Habsburgilor pina in Orientul Mijlociu.”

„Ce-i drept, in mai putin de trei sferturi de secol, aceste elite au trecut cu frenezie de la o cultura de tip arhaic, bizantino-turceasca, la o occidentalizare extrem de accelerata, cu privirile intoarse spre Franta si Germania. Numai ca aproape 90% din populatia fostelor principate dunarene avea sa-si pastreze in continuare mentalitatile si obiceiurile arhaice, de care elitele tocmai se debarasau.”

„Occidentalizarea – europenizarea Romaniei – se oprea la acestea. Defazajul Romaniei profunde fata de Europa raminea. Reintorcindu-ne la Evul Mediu european, este de amintit ca Biserica Romano-Catolica nu a nascut numai Inchizitia, ci si, chiar daca nu a dorit, ba chiar in urma unor razboaie religioase, Reforma. Bisericile protestante, elitele luterane si calvine au dat, la rindul lor, lovitura de moarte Evului Mediu feudal, creind, prin pragmatismul credintei, prin grija, mai intii, pentru viata paminteasca, si doar dupa aceea pentru viata de apoi, o noua mentalitate in rindul populatiei simple a burgurilor medievale. O mentalitate care a transformat, incet incet, economia inchisa de tip feudal in economie de piata libera. Prin aceasta, amintita populatie a devenit, treptat, ceea ce se cheama astazi clasa „de mijloc”, unul din pilonii de baza ai societatii occidentale. Aceeasi mentalitate va crea, ce-i drept pe temelia unor vechi institutii de origine aristocrato-feudala, institutiile Europei moderne, printre care nu trebuie uitata cea a parlamentului. Chiar daca elita liberala romaneasca a sfirsitului de secol 19 si a inceputului de veac 20 nu a ramas mai putin deschisa influentelor occidentale, ea s-a dovedit incapabila sa determine dezvoltarea europeana a unei tari lipsite de o clasa de mijloc, si deci fara mentalitatile ei.”

„Desigur”, observa tot Claude Karnoouh, „Romania anilor ’30 nu este singura tara din Europa care „respinge institutiile imprumutate cu citeva decenii in urma de la traditia parlamentara europeana”. Totusi, ar trebui subliniat un fapt: cu exceptia notabila a Germaniei si Italiei interbelice, care au respins din cauze cu totul diferite democratia, tarile care au intors spatele sistemului parlamentar, gasindu-l vinovat de toate relele, si promovind, astfel, intoarcerea la traditiile lor, apartineau aceluiasi spatiu ca si Romania: balcanic sau de traditie bizantina.”

„Dar defazajul Romaniei fata de lumea occidentala s-a accentuat enorm in timpul regimului comunist. Desigur, duritatea acestuia, comparativ cu cele ale altor state socialiste, ar putea explica, dar numai partial, faptul ca Romania a reusit sa se defazeze si fata de statele central europene foste comuniste. Sa nu uitam ca Romania a fost ultima care s-a eliberat de tirania comunista – si inca printr-o „revolutie” singeroasa, provocata si ea, se pare, in parte, din exterior, ca urmare a exasperarii marilor puteri. Exasperarea ca ultimul bastion al stalinismului din Europa rezista valului care maturase regimurile comuniste ale continentului.”

„Pe de alta parte, lipsa unei societati civile in Romania predecembrista poate si ea explica de ce evenimentele din decembrie ’89 au fost doar aici singeroase, dar si aceasta lipsa reprezinta tot o fateta a defazajului Romaniei chiar si fata de tarile central-europene. O fateta care s-a simtit din plin dupa 1989 si se mai simte chiar si azi.”

„Fara a mai vorbi de arderea etapelor, speranta ca defazajul Romaniei fata de Occident – ba chiar fata de unii vecini se va micsora – exista. Cu conditia ca si clasa politica sa constientizeze numeroasele aspecte presupuse de o astfel de intreprindere. Chiar daca unele par minore. Asa cum ar fi cramponarea cu care Romania trebuie sa fie definita ca stat national unitar. Este si acesta un exemplu de defazaj fata de mentalitatea europeana de astazi.”

„Voi incheia citindu-l pe Jean-Marie le Breton, ambasador al Frantei la Bucuresti intre 1987 si 1990. „Fara indoiala, poporul roman este capabil de sacrificii, dar pentru a-l mobiliza in serviciul unei cauze mari, el trebuie sa se elibereze de atmosfera sufocanta in care a ramas inchis in pofida revolutiei sale. Destinul Romaniei, destinul romanilor este in Europa, nu numai in cea a institutiilor, dar si in cea a spiritului.”

„D-l ambasador scria toate acestea prin 1995. Nu ne mai ramine sa speram decit ca eliberarea romanilor din atmosfera sufocanta de care vorbea Jean-Marie Le Breton a inceput chiar prin schimbarea de regim din noiembrie 1996.”

Pentru unii dintre romani, legati afectiv si puternic de Biserica Ortodoxa, nu este usor sa citeasca aceste pagini. Caci ele reprezinta o punere sub semnul intrebarii a unor lucruri intime, imprimate in noi timp de o mie de ani, si care – bune sau rele – fac astazi parte din structura sufletului romanesc.

4. In loc de o evaluare critica
Doar Judecata de Apoi va arata cati romani au primit mantuirea prin lucrarea Bisericii Ortodoxe in timpul celor douasprezece secole de activitate a ei in Romania. Timp de sute de ani, Romania a fost strajerul asezat la hotarele crestinatatii si a tinut piept in fata invaziilor paganilor migratori sau o avansarii musulmane. Mii, poate sute de mii de crestini ortodocsi romani si-au oferit viata pe altar, luptand „pentru dreapta credinta.”

Macar in teorie, in contrast cu Biserica Romano-catolica aservita pretinsei infailibilitati papale, Biserica Ortodoxa a ales sa nu se aseze sub autoritatea unica a unui om, cautand calauzirea divina prin multimea oamenilor duhovnicesti din sinoade. Aceasta calauzire a dus-o insa astazi foarte departe de idealurile Noului Testament.

Am enuntat mai sus cateva din caracteristicile de credinta si practica ale Bisericii ortodoxe. Fiecare dintre ele ar trebui examinate si reevaluate in lumina Scripturii si a spiritului de „relevanta” in cultura si societatea contemporana. De exemplu, picturile murale de pe manastirile romanesti a fost o ideie epocala in contextul unui popor in care majoritatea nu avea stiinta de carte. Permanentizarea unor astfel de mijloace in practica si liturghia moderna nu face insa decat sa ne dea un aspect de „muzeu al satului”, izolat de ritmul citadin contemporan, iar la muzeul satului nu se merge decat din cand in cand, pe cand in peisajul contemporan traim in toate zilele. Trebuie ca biserica ortodoxa sa iasa din inchistarea ei istorica si sa intre in atmosfera societatii pe care doreste sa o slujeasca.

Iata ce am gasit scris intr-o alta carte consacrata istoriei Bisericii:

„Bisericile din Rasarit nu sunt nici ceea ce a fost Biserica in veacul I, nici ceea ce este ea in veacul XX. Ele nu reprezinta nici Biserica primitiva, nici Biserica actuala, ci un moment al Bisericii, moment care s-a petrificat, s-a intepenit, s-a fixat. Ele sunt Biserica veacului IX.

Si fiindca ele s-au dezbinat si s-au oprit, neaga ca Biserica Catolica a avut dreptul sa mearga mai departe, sa continue drumul. Dar ceea ce a voit Isus, este, nu o Biserica imobila, incapabila de dezvoltare, ci o Biserica ce inainteaza o data cu istoria si cu omenirea; nu o Biserica ce doarme, ci o Biserica care lucreaza; nu o pazitoare a ritului, a ceremoniilor si a dogmelor, ci o Biserica prin care ritul, ceremoniile si dogmele sa devina „spirit de viata.”

Legea identitatii garantate prin prezenta Spiritului Sfant, face ca Biserica ce a proclamat Dogma din Conciliul Vatican, sa fie una si aceeasi cu Biserica ce a proclamat Dogma din Conciliul de la Niceea…

Ideea Bisericii care se sforteaza sa-si blocheze cresterea, pretinzand ca imbatranind isi poate pastra mereu trasaturile tineretii, nu exprima realitatea Trupului lui Cristos. Trupul lui Christos nu poate sa nu se dezvolte, sa nu creasca, sa nu mearga la pas cu dezvoltarea omenirii. El nu a devenit incapabil de a gandi si de a vorbi, ci trebuie sa traiasca si sa se miste mereu, modificandu-si si adaptandu-si manifestarile, dar ramanand in esenta mereu consecvent cu sine insusi … ” (Unitatea Bisericii, Ch. Quenet, trad. de Iverna Tip. Sabaoani, 1937).

Obiectii si doleante
Activitatea spirituala a bisericii ortodoxe romane in „pastorirea” celor peste 23 de milioane de romani este, daca nu inadecvata, atunci cel putin ineficienta. Nu este admisibil ca o Biserica sa se declare multumita de ceea ce a facut si sa se pretinda suficienta pentru educarea crestina a romanilor, atata vreme cat poporul nostru se afla printre cele mai decazute din Europa din punct de vedere moral si spiritual.

Parca nicaieri in lume, un popor „religios” nu-si injura cu mai mult patos si artag „Dumnezeul” si „Christosul”. Cum se impaca „multumirea” bisericii ortodoxe cu o asemenea realitate trista. In ce masura a transmis ea enoriasilor evlavia si curatia crestina? Cum poate fi socotit evanghelizat si „increstinat” un popor ai carui cetateni umplu pana la refuz puscariile si au ajuns „spaima” tarilor Europene, care refuza sa le mai deschida granitele?

Daca ar fi sa rezumam obiectiile noastre in cateva cuvinte, ne-am rezuma doar la cateva aspecte fundamentale ale crizei prin care trece miscarea ortodoxa.

1. O biserica fara Biblie. Sugeram bisericii ortodoxe sa revina la predicarea Evangheliei, nu ca parte din liturghia cantata, ci ca discurs public de invatatura. Sa tipareasca si sa raspandeasca Biblia in randul populatiei. O Biblie tinuta doar pentru preoti nu este ceea ce a vrut Mantuitorul.

2. Un crestinism fara Christos. Sugeram bisericii ortodoxe sa revina la sublinierea importantei unei relatii personale cu Christos, dincolo de „mijlocirea” intermediarilor traditionali (maica Domnului, sfintii).

Exista o diferenta de aspect intre crucea catolica (cu trupul lui Christos inca pe ea) si crucea ortodoxa (fara trupul lui Christos – caci El a inviat!). Diferenta de aspect este cumva in favoarea mesajului Ortodox, dar el poate fi interpretat din pacate si ca semn al unei „instrainari” a credinciosilor de Christos. Crucea „goala” este pozitiva ca simbol al invierii, dar ilustreaza astazi si o Biserica plina de sfinti, de maica Domnului (mijlocitori), dar fara o legatura personala cu Mantuitorul. Si totusi, Isus Christos a spus: „Iata EU voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor” „Si ce-MI veti cere in Numele Meu, voi face!”

Christos trebuie reasezat in centrul vietii crestine. Cel ce a spus: „EU voi zidi biserica MEA”, nu trebuie inlocuit cu surogate. Afirmatia este clara si categorica. Ea nu poate fi deformata in „Eu voi zidi Biserica VOASTRA” si nici in: „VOI veti zidi Biserica Mea”. Hotararea lui Dumnezeu, in Christos, ramane valabila: „EU voi zidi Biserica MEA.”

Prin Reforma tacita a „convertirilor” la protestanti si neoprotestanti si prin trecerea la Oastea Domnului, in Romania multi oameni s-au intors deja la „Pastorul si episcopul sufletelor” lor !

O chemare adresata Bisericii ortodoxe
1. Sa iasa din separatismul pe care si l-a impus, orgolioasa si intangibila. Ea are, ca institutie, pretentia „papala” de a nu putea gresi. Si ea greseste. Istoria a aratat-o cu prisosinta. Una din singurele contributii bune ale comunismului la noi in tara a fost si faptul ca ne-a convins ca ne putem insela cu totii si ca suntem supusi cu toti greselii (oameni, institutii, scoli filosofice, reprezentanti religiosi, biserici).

2. Dorim Bisericii Ortodoxe mult succes in lucrarea de „comunicare” a invataturii crestine. De fapt, „conceptia” ortodoxiei poate fi un veritabil izvor de viata. Atata timp cat ea va fi insa exteriorizata doar prin icoane si liturghii cantate si neascultate de nimeni, „comunicarea” mesajului crestin in Biserica Ortodoxa va fi insuficienta si vai, inefectiva. Recenta reintroducere a „religiei” ca materie de invatamant in scoli poate fi fermentul unei reveniri a invataturii crestine in climatul cultural al Romaniei. Fara sa „garanteze” increstinarea elevilor, ea le va pune cel putin la dispozitie suficiente cunostinte pentru luarea unei decizii personale competente. Asta cu conditia ca in orele de religie sa se predea „crestinismul textelor Noului Testament”, nu „traditiile” extratestamentale sterile.

Daca nu se lanseasza intr-o propovaduire a adevaratei Evanghelii, biserica ortodoxa risca sa intre in categoria celor osanditi de Christos:

„De aceea Intelepciunea lui Dumnezeu a zis: „Le voi trimite prooroci si apostoli; pe unii din ei ii vor ucide, iar pe altii ii vor prigoni, ca sa se ceara de la acest neam sangele tuturor proorocilor, care a fost varsat de la intemeierea lumii: de la sangele lui Abel pana la sangele lui Zaharia, ucis intre altar si Templu; da, va spun, se va cere de la neamul acesta! Vai de voi invatatori ai Legii! Pentru ca voi ati pus mana pe cheia cunostintei: nici voi n-ati intrat, iar pe cei ce voiau sa intre, i-ati impiedicat sa intre” (Luca 11:49-52).

Sa nu uitam acuzele dure pe care Octavian Goga, pe atunci ministru al culturii, le-a adus Bisericii Ortodoxe: „A dat tarii un cler afon, o taranime superstitioasa si o clasa conducatoare pagana.”

3. Sa accepte valurile de trezire produse de Duhul Sfant in sanul ei (Tudor Popescu, preotul Trifa, calugarul Zamisnico, Oastea Domnului, etc.). Orice miscare crestina este pandita de pericolul mortal al formalismului institutionalizat. Oricare, dar absolut oricare grupare din increngatura familiilor crestine poate ajunge doar o amagire, o coaja de nuca fara miez, un ambalaj din care s-a pierdut tocmai „continutul.” In ceea ce priveste Biserica, pericolul este sa ajungem:

„O Biserica fara Biblie
Si un crestinism fara Christos.”

Valurile de trezire spirituala nu sunt altceva decat primeneli cauzate de suflarea „vantului divin”, influxuri spirituale intr-o miscare de masa, re-indragostiri provocate de Marele Indragostit al veacurilor.

4. Sa accepte celelalte miscari din sanul crestinismului contemporan. In anul 1985, impreuna cu un grup de romani baptisti, ne aflam gazduiti cu chirie intr-o cladire a unei biserici adventiste americane. Pastorul acestei biserici m-a chemat in biroul lui, m-a intrebat despre problemele mele si apoi s-a oferit sa ne rugam impreuna. Cand a vazut privirea mea uimita a simtit imediat ca era nevoie de o explicatie. „Daniel”, mi-a zis el, „biserica adventista trece prin mari prefaceri si transformari. Ne-am data seama ca am facut rau izolandu-ne si declarandu-i pe toti ceilalti crestini „eretici”. Exista o miscare de reorientare. Ca sa ma intelegi si ca sa poti explica si celorlalti, tine minte imaginea aceasta: pana nu de mult, adventistii erau intorsi cu fata la Sabat si cu spatele la celelalte miscari crestine. Acum, incercam sa ne schimbam pozitia si sa ne intoarcem cu fata spre Cruce. Toti cei cu care ne putem intalni la crucea Golgotei sunt fratii nostrii. Ca adventisti, noi vom avea si Sabatul cu noi, dar el nu mai este punctul focal, ci doar una din doctrinele la care tinem. Focarul central este Crucea si toti cei care se strang acolo sunt considerati crestini din Biserica unica a lui Isus.”

Cred ca o astfel de „reorientare” este necesara si in ortodoxia romaneasca.

5. Sa renunte la dorinta de a deveni Biserica nationala. Orice Biserica cu privilegii „nationale” se autoprogrameaza la pericolul de a avea membrii nesinceri. Si asa, biserica ortodoxa este intr-o pozitie precara, datorata faptului ca-i considera „membrii” ei aproape pe toti cei nascuti intre granitele tarii. Aduceti-va aminte de studiul nostru si de cele trei categorii de „crestini” (credinciosi de convingeri personale, credinciosi din interese personale si credinciosi din teama de represalii). O „biserica nationala” este, din necesitate social-politica aservita Statului. Realitatea isto

Boscorodirea – Daniel Branzei

Boscorodirea

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

In Dictionarul explicativ al limbii romane din 1975, citim: „a boscorodi” vine de la cuvantul ucrainian „boskorodity” si inseamna a vorbi singur, spunand cuvinte neantelese, adica a bodogani. Am vazut in capitolele precedente cum s-a introdus limba slavona in locul celei latine. Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldavae, pag.152, inca mentioneaza procedeul de taierea limbii celor care nu vor folosi limba slavona. Deci metoda de inlocuire a limbii latine cu limba slavona a fost facuta cu o extrema violenta:
Preotii care nu cunosteau limba slavona, au inceput a imita prin sunete asemanatoare, pe care nici cei ce ascultau nu le intelegeau. Deci, s-a produs un fenomen unic in lume si nemaiintalnit in istorie „boscorodirea”. Ce eroare! Vorbirea clara si cu inteles a frumoasei noastre limbi, inca in formare, deci o latina vulgara, aducea cu sine pedeapsa „taierii limbii.” Iar schimonosirea, bolborosirea unor cuvinte, fara de inteles, pe care sufletul si constiinta le detesta, erau dovada de conformism. Straduinta de supunere era acceptata, chiar incurajata. Asa s-a ajuns la cea mai degradanta injosire a constiintei!

Cultul lui Dumnezeu a ajuns o insirare de sunete cu prefixe si sufixe slavone. Acesti preoti romani „boscoroditori” aveau in psihicul lor convingerea falsului si a inselatoriei. Au ajuns sa nu stie sa citeasca. Uneori nu cunosteau decat Tatal nostru (Ocinasele) si mai rar Crezul, in limba slavona, restul serviciilor era boscorodit.

Nu-i de mirare ca unii episcopi trecand la Biserica Catolica, fara a nega valabilitatea sacramentelor in Biserica ortodoxa (ca Patenie de la Muncaci) aveau dubii daca acestea au fost date valid, din mai multe pricini. Secolele de boscorodire au lasat in Biserica ortodoxa o trauma psihica. Boscorodim, adica imitam, fara probleme de constiinta…

Gheorghe Baritiu (1812-1893) publicist si istoric roman, intemeietorul presei romanesti in Transilvania, membru fondator al Academiei Romane, scrie:

„O imprejurare poate sa supere pe istoricul roman care se va ocupa de istoria reformatiunii, iar aceea este, ca incepand din anul 1566 pana la 1670, nu dai in toata istoria Transilvaniei peste un mare preot, calugar sau episcop, roman greco-rasaritean, care sa-si fi aparat dogmele credintei sale, barbateste, sa fi declarat vreunul pe fata, in ochii lumii, cum faceau apusenii, ca abjura credinta cea veche si trece la cea noua!… Cu ce se ocupau in acele timpuri miile de calugari rasariteni, carora le place foarte mult a se considera pe sine si a se numi aparatori infocati ai Bisericii Ortodoxe, rasaritene?” (Parti alese din Istoria Transilvaniei, vol.I, p.150).

Am putea raspunde noi astazi: boscorodeau!

„Ce constiinta aveau preotii boscoroditori? Ce loialitate fata de adevar, atunci cand aratau ca stiu ceea ce, de fapt, igonorau?! In asemenea imprejurari nu exista o chemare la preotie pentru ca preotul nu era pregatit si era convins ca inseala atat pe Dumnezeu, cat si pe credinciosi.”

„Orice limba are frumusetea sa, venerabilitatea sa. Deci, si limba slavona este frumoasa cand este citita si vorbita cum trebuie. Insa o limba care este parodiata, boscorodita este, de fapt, batjocorita.”

Dimitrie Cantemir (1673-1723), domn al Moldovei si mare carturar, mai scrie:

„Teoctist de neam bulgar si diacon al lui Marcu din Efes, pentru a dezradacina din Moldova samanta catolicismului si sa ridice pentru totdeauna tinerilor putinta de a citi sofismele latinilor, a incredintat pe Alexandru cel Bun sa surghiuneasca din tara pe oamenii de alta credinta si sa scoata literele latine din toate scrierile si cartile si sa introduca in locul lor, pe cele slavone.” (Descriptio Moldaviae, p.152).

Este de fapt cert ca inainte se folosea limba latina.

Orasele din Moldova aveau sigilii cu inscriptie latina: Baia, Roman, Campul Lung, Neamt (S. Civium de Nimcz); S. Civium de Foro Romani; Sigillum Capitalis Civitatis Moldaviae, Terrae Moldaviensis; Sigillum…Opidi |otnar etc. Tot in limba latina erau si sigiliile celor mai vechi peceti bisericesti. In cancelaria princiara a Moldovei, inaintea adoptarii scrisului slavon s-a scris in limba latina.” (Magazina istoric, St. Gorovei, Am pus pecetea orasului, nr. 2/1972, p.35).

Principesa Suzana Lorantfy, vaduva lui Gh. Rakoczi I, printr-un decret din 2.4.1657, a instituit o seama de vizitatori sa cerceteze si sa raporteze cele constatate la fata locului, despre stiinta si purtarea preotilor din tara Fagarasului, care fura scosi de sub jurisdictia episcopului de la Alba Iulia, pentru a fi calvinizati. Din acest raport: Examen Pastorum, reies urmatoarele: din 39 de sate, preotii stiau foarte putini „Tatal nostru”, „Cele zece porunci” si „Crezul”. Singur protopopul de la Vistea scria bine. Cei mai multi boscorodeau in limba slavona.” (Cultura Crestina, Ian.-Mart. 1941).

Biserica si religia crestina are un ritual, are formule cu care se dau Sfintele Taine. Daca cel care le administreaza nu foloseste cuvintele prescrise, sacramentul este nul. Cum vor fi dat preotii boscoroditori botezul, spovedania, Sfanta Liturghie, iar episcopii cum au hirotonit preotii? Ce siguranta are continuitatea Episcopatului de la Apostoli pana in prezent in biserica ortodoxa, cat a durat boscorodirea?…

Boscorodirea a intrat in caracter, a devenit fenomen politic:

– In timpul Habsburgilor, ortodocsii au luptat pentru drapelul acestei dinastii.

– Cand s-a instaurat Romania Mare ei s-au erijat in monarhisti, acuzand pe cei care nu au slujit cu ei la incoronare.

– Cand a venit la putere generalul Antonescu, preotii ortodocsi au facut misinada in Transnistria.

– Cand s-a instaurat comunismul, prin rusi, au adus pe patriarhul Alexei al Moscovei in tara, ca sa se arate supusi rusilor…”

Deci, cand suntem in dificultate boscorodim. Boscorodim istoria prin triumfalism, boscorodim credinta, boscorodim politica, aceasta stiinta a posibilului…

„In inchisoarea din Sighet, in anul 1953, eram (episcopul greco catolic autor al acestor rinduri) cu Ioan Ilcus, fost general de armata si ministru al apararii nationale. Din temnita se vedea printre gratii o cladire cu vreo patru cupole. Pe acestea erau cruci. Un brat transversal era mai lat, iar celalalt mai ingust si terminat cu o sageata; cand batea vantul crucea devenea girueta. Bratul lat era dus de vant, iar bratul ingust cu sageata arata de unde vine vantul.

– Ce este in cladirea aceea, pe care o vedem printre gratii si are cruci pe cupole? intreaba fostul ministru.

– Cred ca este biserica ortodoxa.

– De unde deduci aceasta? intreba din nou generalul.

– Nu vezi ca aceste cruci se invart cum bate vantul?

El a ras, dar fiind ortodox m-a intrebat:

– Dar la greco-catolici crucile nu se invart cum bate vantul?

– Cum vezi, i-am raspuns eu, noi santem in inchisoare, cu intreg Episcopatul; daca si crucile noastre s-ar intoarce dupa cum bate vantul, noi n-am fi aici!

Dupa Unirea de la 1700, tinerii nostri preoti intorsi de la Roma, vorbeau mai multe limbi, fara boscorodire. Pe cand episcopii ortodocsi ai Ardealului trebuiau sa depuna juramant pe catehismul calvinesc, dupa ce au fost consacrati la Bucuresti cu juramant ortodox! Ce fel de constiinta era aceea?…

Diaconul Coresi (1510-1581), traducator si mester tipograf. A fost chemat de la Targoviste de Hanes Begner din Brasov pentru a tipari carti romanesti cu influente luterane. In anul 1561 a inceput a publica aceste carti. El a fost ingrozit de simulacrul de religie si evlavie ce-l dovedeau popii romani si in Talcul Evangheliilor (Cazania) ii conjura:

„Fratii mei popi, cu bun inteles si cu mare frica si cinste sa pomeniti numele Domnului! Nu boscoroditi, ca va bate Dumnezeu!”

Istoria baptistilor din Romania – Daniel Branzei

ISTORIA BAPTISTILOR DIN ROMANIA

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Cum de au ajuns unii baptisti in Romania prin … Rusia ?

La 4 Decembrie 1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o „invitatie” prin care chema locuitorii din tarile Europei centrale sa se aseze in teritoriile stepelor rusesti aflate intre riul Volga si Marea Neagra. Aceasta „invitatie” a fost rezultatul dorintei tarinei de a-si civiliza supusii si, prin influenta europeana, de a initia un transfer de inventivitate si harnicie prin plantarea de „colonisti.” tarina stia ca „invitatia” ei va fi primita cu entuziasm de gruparile „separatistilor” reformati. Numirea de „separatisti” vine de la atitudinea pe care o aveau acesti reformati fata de Biserica protestanta integrata in structurile statale.

De cine s-au separat „separatistii”?

Miscarea separatista a fost o scindare a unor crestini de „reformatii” protestanti care, separindu-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au rupt de puterea politica a vremii, ci au pus in locul imperiului catolic alte micii „imperii ale exclusivismului protestant.” Din secolul IV si pina in timpul Reformei (sec. XV), Statul si Biserica au avut structuri intrepatrunse. Dupa 325 d.Ch., imparatul roman Constantin cel Mare a dat religiei crestine un statut preferential, iar episcopii s-au grabit sa „inventeze” dogma „celor doua sabii”, in care puterea politica primea, alaturi de puterea Bisericeasca statut de autoritate divina.

Ce este aceasta doctrina a „celor doua sabii”?

Doctrina „celor doua sabii” a fost o stratagema a lui Constantin cel Mare, prin care puterea imperiala a primit pe nedrept calificativul de „divina.” Intreaga „smecherie” a fost rasplata pe care Biserica crestina a fost fortata sa i-o dea lui Constantin cel Mare pentru instaurarea unui climat de libertate pentru crestini. Doctrina „celor doua sabii” a fost „fundamentata” pe textul din Luca 22:36, in care Petru ii spune Domnului Isus: „Iata aici doua sabii”, iar Domnul Isus ii raspunde: „Destul.” In „interpretarea” (daca o putem numi asa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredintat lui Petru dublul caracter al autoritatii sociale: „sabia politica”, garantoare a disciplinarii temporale in Stat si „sabia eclesiastica”, garantoarea disciplinarii eterne in Biserica.

In secolele care s-au succedat dupa decretul lui Constantin cel Mare, intre Biserica si Stat au existat adevarate „dueluri”, in care cele doua sabii s-au luptat din rasputeri pentru suprematie. Cei ce cunosc istoria stiu ca, desi pe vremea aceea, in Europa, papii incoronau capetele regale, la incoronarea sa, Napoleon a luat, spre stupoarea generala, cununa imparateasca din mina papei si si-a asezat-o el singur pe cap. Prin gestul sau, Napoleon spunea simbolic ca Franta nu va accepta sa stea sub tutela politica a Romei.

In ce a constat greseala reformatorilor protestanti?

Protestantii Reformei s-au ridicat impotriva „ereziilor doctrinare” practicate de Biserica romano catolica. Din pacate insa, ei nu au mers pina la capat cu revenirea la invataturile biblice. Cind s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni, Luther, Z[ingli, Calvin si |nox, au scos casele nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiti de clarviziune biblica si presati de realitatile politice, au „schimbat un rau cu un altul” si, nascind alte structuri eclesiastice, s-au aliat iarasi cu Statul. In virtutea aceleiasi „dogme a celor doua sabii”, teritoriile reformate au devenit la fel de exclusiviste ca si domeniile afiliate inca Romei. Credinciosi principiului ca „preferintele seniorului” determina religia obligatorie in teritoriu, reformatii protestanti au inceput sa-i prigoneasca pe catolici cu aceiasi rivna cu care catolicii ii prigoneau pe protestanti. Aceste persecutii reciproce au dat nastere unor mari miscari de populatie. Catolicii fugeau in teritorii „catolice”, in timp ce „reformatii” se adunau de peste tot in teritoriile „reformate.” Cei mai nefericiti dintre toti au fost insa reformatii „separatisti.”

Cine au fost acesti „reformati separatisti”?

Acestia erau cei care, prin citirea Bibliei, si-au dat seama ca intre sistemul „lumii” si Biserica lui Christos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizati de decadenta Romei catolice, dar si ingrijorati de compromisurile pe care Luther si Z[ingli incepusera sa le faca pentru justificarea „razboaielor sfinte”, acesti credinciosi „evanghelici” numiti pe alocuri „frati moravieni”, „frati elvetieni”, iar prin alte parti „anabaptisti” (de la practica rebotezarii adultilor care se converteau) au refuzat categoric orice forma de asociere cu puterea politica a vremii.

In sens absolut, desi au aparut in aceiasi perioada istorica, acesti anabaptisti nu au fost parte din miscarea Reformata protestanta. Ei au devenit „separatisti”, indraznind sa intrevada o societate in care Statul si Biserica aveau sa devina doua entitati total diferite in structura si destin. Doctrina fundamentala a anabaptistilor a schimbat aberatia „celor doua sabii” cu doctrina „separarii” dintre Stat si Biserica.

Pentru ca „separatisti” au protestat fata de greselile „protestantilor”, ei au primit numirea de „neo-protestanti.”

Menonitii

Aceasta ramura a „anabaptistilor” este cea mai veche comunitate din rindurile Bisericii Libere Protestante si a miscarilor de „trezire”. Ea a fost fondata de Menno Simon (1496-1561), care, dupa ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism in 1536. Acesta a fost persecutat dupa ce a incercat sa formeze „imparatia sfintilor” in Munster. A organizat comunitati in Olanda si in tarile vecine (specificul cultural si portul specific este pastrat si astazi), dupa principiul adunarilor locale, conduse de „presbiteri”, fara alte organizarii eclesiastice. „Menonitii”, urmind reformatorii radicali, resping botezul copiilor si prezenta reala a lui Christos in elementele Cinei Domnului, cer independenta puterii bisericesti de cea seculara, refuza serviciul militar, juramintul si magistratura, sustin ca Biserica trebuie sa includa numai crestini angajati in slujba Evangheliei. Practica botezul la virsta adulta, savirsesc Cina (de trei ori pe an), duc o viata spirituala profunda, care include citirea Bibliei, rugaciunea in familie si caritatea. Prima Conferinta mondiala a menonitilor s-a tinut la Basel in anul 1925 (1.250.100 de membri). Multi menoniti au emigrat ën America si s-au stabilit ën tinuturile lui Penn (Pennsilvania de astazi). Astazi exista menoniti ën mai toate statele Americii. Ei traiesc ën comunitati strinse si sunt renumiti pentru „operele de caritate” pe care le fac.

Ce i-a atras pe „reformatorii separatisti” in Rusia?

Persecutati si uriti de moarte atit pe domeniile catolice, cit si pe cele „protestante”, anabaptistii au primit cu bucurie „Invitatia” tarinei Ecaterina a II-a, ea insasi descendenta dintr-o vita nobila germana, de a se stabili in stepele ruse dintre Volga si Marea Neagra. In doar citiva ani, un numar de peste 68.000 de colonisti germani, majoritatea lor „menoniti”, s-a indreptata spre sudul Rusiei. „Invitatia” a foat urmata pe 22 Iulie 1763 de un alt document semnat de tarina Caterina si care garanta conditii avantajoase pentru „colonisti”:

1. O totala libertate religioasa.
2. Nici un fel de taxe sau obligatii financiare fata de guvernul rus; nici un fel de obligatii ordinare sau extraordinare fata de statul rus.
3. Nici un fel de obligativitate de a servi in armata sau in alte servicii fata de Stat.
4. Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea ca este vorba doar de o proprietate colectiva, nu particulara.
5. Pamintul primit in proprietate nu putea fi instrainat fara stirea autoritatilor ruse.
6. Colonistilor li s-a dat dreptul sa cumpere orice alta proprietate aditionala, ca cetateni particulari, care era inscrisa in evidente ca proprietate particulara.

Cei mai multi „separatisti” care au dat navala si au raspuns „Invitatiei” tarinei au fost din landurile germane. Mii si mii de „anabaptisti” au luat drumul Rusiei. Cind guvernul german a revocat in anul 1789 o scutire de serviciu militar acordata precedent menonitilor (o ramura a anabaptistilor) alte mii de germani au plecat si ei in Rusia. Traind in comunitati „inchise”, pastrindu-si limba germana si cultura „de acasa”, colonistii au prosperat material si au crescut numeric. Erau fara egal in cultivarea griului, multi devenind mari fermieri si proprietari de mori pentru macinarea griului. (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 20-22)

Primii colonisti s-au asezat la Nipru, in guvernamintul Ecaterinoslav. In anul 1865 existau deja 213 colonii germane in spatiul larg cuprins intre Basarabia si Caucaz.

Prosperitatea materiala nu a fost insotita insa si de o prosperitate spirituala. Fara o asistenta pastorala corespunzatoare, viata bisericeasca a degenerat in formalism si in repetate fragmentari. si anabaptistii si menonitii isi pierdusera fervoarea evanghelica. Pe la mijlocul secolului XIX a inceput iarasi printre ei o miscare de trezire spirituala. Etnicii germani au inceput sa se adune prin case pentru grupe de studiu biblic si rugaciune („stunden”). Curind, ei si-au dat seama ca au nevoie de raspunsuri la multe intrebari si au cautat sa ia legatura cu oameni cu pregatire teologica. Unul din cei contactati a fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase in 1834 cea dintii biserica baptista din Germania si era pasionat de formarea unor noi lucratori cu Evanghelia. (Nascut in Germania la data de 26 Ianuarie 1800, acest Onken a crescut apoi in Anglia si in Scotia. In 1823 s-a intors in Germania si a fondat Societatea scolii Duminicale in Hamburg. A devenit baptist in 1834. Cu suport financiar din partea Organizatie Misionare Baptiste Americane, el a infiintat grupari baptiste in Germania si Danemarca. Tot prin eforturile si calatoriile lui au fost infiintate biserici baptiste in Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Elvetia, Belgia, Olanda, Polonia si Rusia. A murit in Zurich, Elvetia pe 2 ianuarie 1884)

Pentru ca nu se putea deplasa personal in Rusia, Onken a inceput un dialog cu germanii din Rusia prin corespondenta. Unii din miscarea „sundista” si-au dat seama ca, in general, ei sunt de acord cu toate principiile si invataturile lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat doar acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personala despre credinta crestina. Rezultatul a fost ca pe 23 Septembrie 1860 primii candidati din rindul colonistilor au primit botezul. Invatatura despre botezul adultilor a prins mai cu seama in comunitatile menonite si a dus la formarea unor grupari noi, numite „bisericile fratilor menoniti.” Bucurosi de rezultatul studiilor trimise prin corespondenta, baptistii germani l-au trimis sa viziteze Rusia pe unul din pastorii lor: August Liebig. Primit bine de cei botezati, el a fost insa arestat si aruncat in inchisoare de restul comunitatii anabaptiste germane. Fara sa tina seama de primejdia scoasa in evidenta de arestarea lui Liebig, Onken insusi s-a suit in tren si a venit in Rusia in anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un foarte mare numar de botezuri, a dus la instalarea unui misionar, Pritzkau, ca pastor local si la ordinarea unui numar mare de diaconi. In timpul vizitei sale, Onken l-a ordinat si pe Abraham Unger ca pastor al Bisericii Fratilor Menoniti din Einlage. Miscarea baptista a crescut rapid, astfel ca, in ciuda tuturor eforturilor de a o suprima, in doar saptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor Baptiste din Rusia numara peste 12.000 de membrii.

Cum au ajuns baptistii germani din Rusia in Romania?

Fervoarea evanghelistica a baptistilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din doua directii distincte: din partea colonistilor si din partea autoritatilor ruse.

Colonistii n-au privit cu ochi buni marirea numarului acelora care „tulburau” viata comunitatii, cu pretentiile lor de chemare la „sfintire.” Crestinismul coloniilor devenise mai mult o fateta a patriotismului lor german. Inconjurati asemenea unei insule de o imensa populatie de slavi ortodocsi, germanii era multumiti cu forma religioasa, dar deranjati de „excesele” de evlavie ale baptistilor.

Pe de alta parte, autoritatile ruse au fost puse in fata inevitabilului. Populatia majoritara resimtea dureros faptul ca „strainii” o duceau mult mai bine din punct de vedere economic si se bucurau de privilegiile scutirii de obligatii si plati fata de Stat. Ocazia declansarii conflictului a venit tocmai din partea „baptistilor.” In rivna lor misionara, germanii baptisti au predicat evanghelia si rusilor. Cei convinsi de Evanghelie au inceput sa ceara sa fie si ei botezati, lucru categoric interzis de lege si de aranjamentele dintre Guvernul rus si colonistii germani. Cu toate ca germanii baptisti n-au vrut sa boteze credinciosi rusi, doi dintre ei, Elim Zseibel si Trifon Chlystun, s-au strecurat in sirul candidatilor germani la botez si au fost si ei cufundati in apa de pastorul Abraham Unger. Dupa aceea, rusii botezati au inceput sa raspindeasca Evanghelia si sa boteze alti rusi care treceau in masa la credinta baptista. Nu este de mirare ca la auzul „noutatilor” Biserica Ortodoxa Rusa a trecut pe rind intii la mirare, iar apoi la minie. Ca represalii, in anul 1871 guvernul rus a anulat toate privilegiile garantate prin „Invitatia” si edictul dat de tarina Caterina a II-a. Dupa o suta de ani de privilegii, germanii se vedeau astfel siliti sa traiasca sub aceleasi legi si obligatii ca toti ceilalti cetateni ai Rusiei. De fapt, lipsiti de protectia legilor, germanii au dus-o chiar mai rau decit rusii, ajungind tinta abuzurilor de tot felul. Li s-a interzis sa mai aiba scoli in limba germana, iar pe alocuri au fost chiar fortati sa-si ia nume rusesti.

Sub presiunea evenimentelor, multi colonisti germani au intrat in Moldova si in Romania. Pina si astazi, multe din adunarile baptiste romine isi pot trasa inceputurile in activitatea baptistilor germani veniti in Romania din Rusia.

Prin anul 1924, dupa ce comunistii rusi interzisesera „orice propaganda straina” pe teritoriul sovietic, Asociatia Baptistilor Germani din America suporta material anual cu suma de 4.116 dolari pe cei 12 misionari germani activi in Romania (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 309).

Majoritatea germanilor din Rusia au preferat insa sa treaca „discret” prin Europa si sa plece in America. Persecutati in trecut in Germania si acum in Rusia, ei n-au avut de ales decit varianta stramutarii in Lumea Noua.

„Invitatia” tarinei a avut totusi, macar in parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare ale „separatistilor” germani mai sunt si astazi vizibile in Crimeia si, pe alocuri, in teritoriile de la nordul Marii Negre.

Multe din comunitatile colonistilor germani din America isi cauta si astazi radacinile in teritoriile asezate altadata intre riul Volga si Marea Neagra. Nu intimplator, o societate menonita misionara din Berlin, Ohio, are o baza de activitate in Patrauti, judetul Suceava si si-a extins activitatile in teritorii care sunt astazi incorporate in Moldova de dincolo de Prut si in Ucraina.

??

CITI BAPTISTI SUNT IN ROMANIA?

Inceputurile miscarii baptiste in Romania pot fi trasate incepind cu anul 1856 pentru populatia de etnie germana si cu anul 1875 pentru populatia de etnie maghiara si romina. In anul 1991, numarul baptistilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din Romania era:

1. Uniunea Bisericilor Baptiste 100.000 1.423 de biserici (infintata 1919)

2. Bisericil Maghiare 9.043 99 de biserici.

Cu „apartinatorii” (copiii) din familiilr lor, totalul baptistilor de se apropie de 200.000.

Totalul neoprotestantilor evanghelici din Rominia incorporeaza inca aproximativ 300.000 de pentecostali (600.000 cu apartinatori) si 60.000 de Crestini dupa Evanghelie (100.000 cu apartinatori), citeva zeci de mii de Adventisti si unele fractiuni din cei peste 1.000.000 de membrii ai Oastei Domnului.

Cum au ajuns baptistii in Romania?

Inceputurile si evolutia miscarii crestine baptiste din Romania sunt dificil de trasat deoarece avem de a face cu evenimente petrecute in trei grupuri etnice: germani, maghiari si romini. Primele convertiri la credinta baptista s-au petrecut in regiuni diferite ale tarii, aflate sub diferite jurisdictii politice, unite abia in anul 1919, cind s-a format Romania Mare, prin alipirea Transilvaniei la tara mama.

Cum a inceput lucrarea printre germanii din Bucuresti?

Primul baptist german despre care stim a fost Carl Scharschmidt, un timplar care s-a stabilit in anul 1856 in Bucuresti. Dupa numai 7 ani, in 1863, August Liebig, pastor baptist german exilat din nordul Marii Negre, a fondat in in centrul Bucurestiului prima biserica baptista germana pe strada Popa Rusu nr. 22. Cladirea acestei Biserici exista si astaxi, in ea adapostindu-se acum o foarte energica biserica baptista romina.

Alti baptisti germani exilati din Ucraina in 1864 au format in anul 1864 o biserica baptista germana la Cataloi, in Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdictie turceasca.

Un al treilea centru al baptistilor germani a fost la Tarutino, in Basarabia (astazi in Ucraina). Aceasta biserica a fost fondata ca misiune in 1875 si si-a capatat statutul de biserica independenta in anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germana din Tarutino a infiintat si sponsorat multe puncte misionare. In prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece biserici in Basarabia, dar totalul credinciosilor nu depasea cifra de o mie. Din cauza puternicei emigratii, germanii din multe parti ale Romaniei si-au parasit locurile si fie ca s-au repatriat in Germania, fie ca au emigrat in America. Lucrarea baptista printre etnicii germani este astazi aproape inexistenta.

Cum a inceput lucrarea printre unguri si romani?

O alta patrundere a baptistilor in Romania s-a produs din directia Ungariei inspre Transilvania si Banat. Un colportor (impartitor de carti si tractate crestine), Anton Novac, a dat peste un grup de reformati maghiari dornici sa studieze mai serios Biblia. In anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta, i-a botezat si a format prima biserica baptista maghiara din Translivania la Salonta Mare. Printre cei opt care s-au botezat era si Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, si la unguri si la romini.

Transilvania gazduieste astazi (1997) de departe cel mai mare numar de credinciosi baptisti, majoritatea grupati in teritoriile de la granita vestica a Rominiei. Biserica baptista maghiara din Oradea are 1.100 de membrii, in timp ce Biserica Baptista Romina Emanuel din acelasi oras are 3.000 de membrii (fiind cea mai mare biserica baptista din Europa continentala, cu exceptia Rusiei). Afiliate Bisericii Emanuel din Oradea sunt astazi Institutul Biblic Emanuel, un liceu crestin si un orfelinat.

Patrunderea baptistilor in „fostul regat” al Romaniei s-a produs, prin comparatie cu celelalte doua amintite mai sus, mult mai tirziu. In ciuda opozitiei feroce a Bisericii Ortodoxe, prima biserica baptista din Muntenia a fost infiintata in anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-1954), un romin care a facut studii teologice la Hamburg in Germania, si care s-a alaturat la intoarcerea in tara Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a inceput o lucrare de misiune printre romini in anul 1912.

Dupa unirea Transilvaniei (1918) cu Rominia, toti baptistii din Romania s-au unit in 1919, formind „Uniunea Bisericilor Baptiste din Rominia.” Fiecare grup etnic avea insa propriile lui interese, ceea ce facea foarte dificila lucrarea de colaborare. Germanii aveau propriile lor asociatii, iar in 1929 maghiarii din Transilvania si rusii/ucrainenii din Basarabia si-au facut si ei propriile lor asociatii.

Incepind chiar cu anul constituirii in Uniune, 1919, rominii baptisti au inceput sa editeze o mica revista. In anul 1921 au deschis primul Seminar in Transilvania, la Buteni. In anul urmator, Seminarul a fost mutat din motive strategice la Bucuresti.

Ca rezultat al Conferintei de la Londra, Asociatia „Southern Baptist” din America si-a asumat responsabilitatea de a sustine lucrarea de evanghelizare din Romania. In anul 1923, organizatia a trimis primul ei misionar in Rominia. Cu un an inainte, Southern Baptist Asociation cumparase un teren in Bucuresti pentru cladirea Seminarului. In anul 1929 pe linga cursurile pentru pastori, Southern Baptist a deschis si cursurile scolii Misionare pentru femei.

Ajutati de zelul lor evanghelistic, baptistii romini au continuat sa se raspindeasca foarte repede, ajungind sa numere 45.000 in 1930.

Care au fost caracteristicile baptistilor romani?

Pe linga aprinsul lor zel misionar, baptistii romini au urmat codul „puritan” de vietuire, evitind cu desavirsire tutunul si alcoolul, interzicind purtarea de podoabe si respectind cu strictete Duminica drept zi „a Domnului.”

Relatiile cu Statul Romin au fost in rastimpuri foarte dificile, mai ales in anul 1928, iar apoi intre anii 1937 si 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, intre Decembrie 1938 si Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din Rominia au fost oficial inchise.

Dupa caderea regimului fascist in anul 1944, baptistii au primit recunoasterea legala si au folosit la maxim libertatea nou dobindita. Clasele Seminarului au fost intesate cu o noua generatie de lucratori, iar Uniunea a scos revista ei lunara: „Indrumatorul Crestin Baptist.”

Incepind cu anul 1955 insa, regimul comunist ateu a declansat o campanie de restringere a drepturilor religioase. Baptistii, alaturi de majoritatea celorlalte miscari evanghelice din Romania au fost supusi unui climat dur de persecutie: credinciosii au fost retrogradati si dati afara din servicii, li s-au inchis o serie de biserici, pastorii au fost amenintati, arestati si haituiti, unora li s-a ridicat „carnetul” necesar pentru recunoasterea ca lucrator crestin legal, au fost desfintate sau mult limitate scolile duminicale pentru copii si tineret, listele candidatilor la botez au trebuit sa fie aprobate in prealabil de reprezentantii Statului, conducatorii Cultului au fost transformati in „marionete” pentru parafarea constringerilor dictate de mult temutul Departament al Cultelor. Sub toate aceste privatiuni si persecutii, activitatea credinciosilor baptisti a continuat. Lucrarea din interiorul tarii a fost sustinuta material cu carti tiparite in Occident si cu emisiuni de Radio produse de unii din liderii baptisti romini exilati peste hotarele tarii.

Dupa rasturnarea regimului comunist in 1989, baptistii romini si-au recistigat libertatea de actiune. In ciuda conditiilor economice foarte grele, baptistii romini sunt angajati in lucrari cu un caracter misionar foarte pronuntat. Desi Biserica Ortodoxa a incercat sa-si impuna iarasi statutul de Biserica nationala si sa-i priveze de drepturi pe reprezentantii celorlalte biserici crestine din Rominia, in cei opt ani scursi de la Revolutia din 1989, baptistii romini au patruns cu curaj in invatamintul scolar si in programele de radio si televiziune. Pentru a se apara impotriva abuzurilor Bisericii majoritare Ortodoxe, baptistii i-au chemat pe reprezentantii celorlalalte culte evanghelice sa formeze un front comun constituind „Alianta Evanghelica Romina.” Primul ei presedinte a fost Paul Negrut, predicator baptist la Biserica Emanuel din Oradea.

Ce doresc baptistii din Romania?

A vorbi despre drepturile baptistilor intr-o tara predominant ortodoxa suna pentru unii la fel de paradoxal ca a vorbi despre drepturile luteranilor reformati in Italia catolica. Realitatea nu trebuie insa privita sub acest unghi de vedere. Rominia nu mai trebuie sa fie o tara in care o anumita „religie” sa fie declarata „nationala.” Democratia contemporana nu permite „monopolul” nimanui asupra „sufletelor” oamenilor. Epoca totalitarismului, de orice soi ar fi el, trebuie sa dispara. Oriunde au ajuns, batistii au incurajat instalarea unui climat democratic si tolerant care sa respecte libertatea de constiinta. Multe din personalitatile politice baptiste au contribuit masiv la formarea si intretinerea climatului de libertate specific Americii. Citiva presedinti ai Americii au fost membrii ai Bisericilor baptiste. Este edificator sa aratam ca, in lume, nu exista tari baptiste (asa cum exista de exemplu tari catolice, tari ortodoxe, tari luterane, tari anglicane, etc.) Acolo unde au trait, baptistii au creiat o atmosfera propice exprimarii specificului individual.

Incadrati cu totul in suvoiul crestinismului istoric, cu o viata spirituala ale carei articole de credinta sunt ancorate in substanta tuturor crezurilor crestine stabilite in Consiliile tinute de-alungul istoriei, baptistii isi aduc si ei aportul la mintuirea copiilor lui Dumnezeu din Rominia. Prezenta lor, departe de a fi dusmanoasa sau amenintatoare, trebuie privita ca o contributie sincera si frateasca la mintuirea multor romini, ca un indemn si o incurajare spre o conformare mai fidela la standardul si spiritul Noului Testament.

(Bibliografie: Pentru cei ce vor sa afle mai multe amanunte, recomandam spre lectura: „Istoria baptistilor din Romania”, de Alexa Popovici, 2 vol, si „A short History of Romanian Baptists”, Cronicle, 5 (1942): 9-21. Deasemenea, „A hundred Years of Baptist Life in Romania”, Baptist Quarterly 33 (April 1990): pag. 265-274)

MESAJUL SI CREDINTA BAPTISTA

Aprobata de Conventia Baptista de Sud (SUA) in 9 Mai 1963 si revizuita in 9 Iunie 1998.

I. Scriptura

Sfinta Scriptura a fost scrisa de oameni sub inspiratie divina si este inregistrarea revelatiei de Sine a lui Dumnezeu catre om. Este o visterie desavirsita de invatatura divina. Autorul ei este Dumnezeu, scopul scrierii ei este salvarea oamenilor, iar continutul ei este adevarul absolut, neatins de nici un fel de eroare. Ea ne descopere principiile dupa care ne judeca Dumnezeu; si ca atare este si va ramine pina la sfirsitul lumii, adevaratul centru de unitate a Crestinilor, si un standard suprem de verificare al intregului comportament uman, al tuturor crezurilor si opiniilor religioase. Modelul de interpretare a Bibliei este Isus Christos.

Ex. 24:4; Deut. 4:1-2; 17:19; Ios. 8:34; Ps. 19:7-10; 119:11, 89, 105, 140; Isa. 34:16; 40:8; Ier. 15:16; 36; Mat. 5:17-18; 22:29; Luca 21:33; 24:44-46; Ioan 5:39; 16:13-15; 17:17; Fapte 2:16 ff.; 17:11; Rom. 15:4; 16:25-26; 2 Tim. 3:15-17; Evr. 1:1-2; 4:12; 1 Petru 1:25; 2 Petru 1:19-21

II. Dumnezeu

Exista un singur si numai un singur Dumnezeu viu si adevarat. El este o fiinta personala, inteligenta de natura spirituala, Creatorul, Rascuparatorul, Sustinatorul si Conducatorul Universului. Dumnezeu este infinit in sfintenie si desavirsit in toate celelalte atribute ale Sale. Lui ii datoram cea mai mare dragoste, adorare si supunere. Dumnezeul etern ni se reveleaza ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint, cu atribute personale distincte dar fara deosebire in natura, esenta sau fiinta.

A. Dumnezeu Tatal.

Dumnezeu Tatal domneste cu cu providenta Sa protectoare peste tot universul, peste toate creaturile Sale, si peste suvoiul curgerii istoriei umane, facind-o sa implineasca scopurile harului Sau. El este atotputernic, atotiubitor si atotintelept. Dumnezeu este un Tata adevarat pentru aceia care au devenit copii ai lui Dumnezeu prin credinta in Isus Christos. Atitudinea Lui parinteasca este indreptata spre toti oamenii.

Gen. 1:1; 2:7; Ex. 3:14; 6:2-3; 15:11 ff.; 20:1 ff.; Lev. 22:2; Deut. 6:4; 32:6; 1 Cron. 29:10; Ps. 19:1-3; Isa. 43:3, 15; 64:8; Ier. 10:10; 17:13; Mat. 6:9 ff.; 7:11; 23:9; 28:19; Marcu 1:9-11; Ioan 4:24; 5:26; 14:6-13; 17:1-8; Fapte 1:7; Rom. 8:14-15; 1 Cor 8:6; Gal. 4:6; Efes. 4:6; Col. 1:15; 1 Tim. 1:17; Evr. 11:6; 12:9; 1 Petru 1:17; 1 Ioan 5:7

B. Dumnezeu Fiul

Christos este eternul Fiu al lui Dumnezeu. Isus Christos s-a intrupat prin Duhul Sfint si prin nasterea din fecioara Maria. Isus a revelat si a implinit in mod desavirsit voia lui Dumnezeu, luind asupra Lui insusi limitarile si prerogativele naturii umane, identificindu-se complect cu omenirea, dar raminind El insusi fara pacat. El S-a supus legii divine si a cinstit-o, iar prin moartea Sa pe cruce a facut posibila rascumpararea omului din pacat. A inviat din morti in trup glorificat si s-a aratat ucenicilor drept acelasi care a fost cu ei si innainte de rastignirea Sa. S-a inaltat la cer si este acum inaltat la dreapta lui Dumnezeu, unde sta ca Mijlocitor, partas al naturii dumnezeiesti si al naturii umane, si ca Acela in persoana caruia se realizeaza impacarea dintre Dumnezeu si om. Se va intoarce in putere si glorie sa judece lumea si sa duca la indeplinire misiunea Sa rascumparatoare. Locuieste acum in toti credinciosii ca Domnul lor cel viu si intotdeauna prezent.

Gen. 18:1 ff.; Ps. 2:7 ff.; 110:1 ff.; Isa. 7:14; 53; Mat. 1:18-23; 3:17; 8:29; 11:27; 14:33; 16:16, 27; 17:5; 27; 28:1-6, 19; Marcu 1:1; 3:11; Luca 1:35; 4:41; 22:70; 24:46; Ioan 1:1-18, 29; 10:30,38; 11:25-27; 12:44-50; 14:7-11; 16:15-16, 28; 17:1-5, 21-22; 20:1-20, 28; Fapte 1:9; 2:22- 24; 7:55-56; 9:4-5, 20; Rom. 1:3-4; 3:23-26; 5:6-21; 8:1-3, 34; 10:4; 1 Cor 1:30; 2:2; 8:6; 15:1-8, 24-28; 2 Cor 5:19- 21; Gal. 4:4-5; Efes. 1:20; 3:11; 4:7-10; Filip. 2:5-11; Col. 1:13-22; 2:9; 1 Tes. 4:14-18; 1 Tim. 2:5-6; 3:16; Tit 2:13-14; Evr. 1:1-3; 4:14-15; 7:14-28; 9:12-15, 24-28; 12:2; l3:8; 1 Petru 2:21-25; 3:22; 1 Ioan 1:7-9; 3:2; 4:14-15; 5:9; 2 Ioan 7-9; Apoc. 1:13-16; 5:9-14; 12:10-11; 13:8; 19:16

C. Dumnezeu Duhul Sfint

Duhul Sfint este Duhul lui Dumnezeu. El a inspirat sfintii din vechime sa scrie Scipturile. Prin iluminare, El ii ajuta pe oameni sa priceapa adevarul. El |l proslaveste pe Christos. El dovedeste lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata. El ii cheama pe oameni la Salvatorul lor, si realizeaza innoirea lor prin nasterea din nou. El cultiva caracterul Crestinului, ii mingiie pe cei credinciosi si le da daruri spirituale pentru slujirea lui Dumnezeu prin Biserica Lui. El il pecetluieste pe cel credincios pentru ziua rascumpararii finale. Prezenta lui in viata crestinului ne da certitudinea ca Dumnezeu il va duce pe cel credincios la statura plinatatii lui Christos. El invata si imputerniceste credinciosul si biserica in lucrarea de inchinare, evanghelizare si slujire.

Gen. 1:2; Jud. 14:6; Iov 26:13; Ps. 51:11; 139:7 ff.; Isa. 61:1-3; Joel 2:28-32; Mat. 1:18; 3:16; 4:1; 12:28-32; 28:19; Marcu 1:10, 12; Luca 1:35; 4:1, 18-19; 11:13; 12:12; 24:49; Ioan 4:24; 14:16-17, 26; 15:26; 16:7-14; Fapte 1:8; 2:1-4, 38; 4:3l; 5:3; 6:3; 7:55; 8:17, 39; 10:44; 13:2; 15:28; 16:6; 19:1-6; Rom. 8:9-11, 14-16, 26-27; 1 Cor 2:10- 14; 3:16; 12:3-11; Gal. 4:6; Efes. 1:13-14; 4:30; 5:18; 1 Tes. 5:19; 1 Tim. 3:16; 4:1; 2 Tim. 1:14; 3:16; Evr. 9:8, 14; 2 Petru 1:21; 1 Ioan 4:13; 5:6-7; Apoc. 1:10; 22:17

III. Omul

Omul a fost creat printr-un act special de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa si este coroana creatiunii Lui. La inceput omul a fost facut si inzestrat de Creatorul Sau cu libertatea de a alege. Prin alegerea lui libera omul a pacatuit impotriva lui Dumnezeu si a adus pacatul in rasa umana. Fiind ispitit de Satana omul a calcat porunca lui Dumnezeu si a cazut din starea lui de inocenta initiala, ceea ce a face ca urmasii lui sa mosteneasca o natura si a un mediu inconjurator inclinate spre pacat si din momentul cind sunt capabili de actiuni morale devin calcatori ai poruncilor divine si sunt sub osinda. Numai harul lui Dumenzeu il poate readuce pe om in sfinta partasie cu El si-l poate ajuta sa-si indeplineasca scopul pentru care l-a creat Dumnezeu. Sanctitatea personalitatii umane este evidenta din faptul ca Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa, si din faptul ca Christos a murit pentru om; ca atare fiecare om are in sine demnitate si merita respect si dragoste crestina.

Gen. 1:26-30; 2:5, 7, 18-22; 3; 9:6; Ps. 1; 8:3-6; 32:1-5; 51:5; Isa. 6:5; Ier. 17:5; Mat. 16:26; Fapte 17:26- 31; Rom. 1:19-32; 3:10-18, 23; 5:6, 12, 19; 6:6; 7:14-25; 8:14-18, 29; 1 Cor 1:21-31; 15:19, 21-22; Efes. 2:1-22; Col. 1:21-22; 3:9-11

IV. Mintuirea

Mintuirea implica rascumpararea deplina a omului si este oferita fara plata tuturor acelora care-L accepta pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor, pe Cel care a obtinut prin singele Lui rascupararea celui credincios. |n sensul ei deplin mintuirea include nasterea din nou, sfintirea si glorificarea.

A. Regenerarea, sau nasterea din nou, este o lucrare a harului lui Dumnezeu prin care credinciosii devin creaturi noi in Isus Christos. Ea este o schimbare a inimii produsa de Duhul Sfint prin convingerea de pacat, la care cel credincios raspunde prin pocainta fata de Dumnezeu si prin credinta in Domnul Isus Christos. Pocainta si credinta sunt nedespartite ca experiente ale harului. Pocainta este intoarcerea sincera de la pacat spre Dumnezeu. Credinta este primirea lui Isus Christos ca Domn si Mintuitor si predarea intregii personalitati inaintea Lui. Justificarea este harul achitarii depline a credinciosului, bazata pe imputarea neprihanirii lui Christos asupra tuturor pacatosilor care se pocaiesc si cred in Christos. Justificarea il plaseaza pe cel credincios intr-o relatie de pace si de bunvointa din partea lui Dumnezeu.

B. Sfintenia este experienta prin care, incepind cu momentul nasterii din nou, credinciosul este pus de-oparte pentru scopurile lui Dumnezeu si creste spre perfectiune morala si spirituala prin prezenta si puterea Duhului Sfint care locuieste in el. Cresterea in har trebuie sa continue pe toata durata vietii celui nascut din nou.

C. Glorifcarea este punctul culminant al mintuirii, starea finala binecuvintata si permanenta a celui rascumparat.

Gen. 3:15; Ex. 3:14-17; 6:2-8; Mat. 1:21; 4:17; 16:21-26; 27:22 to 28:6; Luca 1:68-69; 2:28-32; Ioan 1:11-14, 29; 3:3-21, 36; 5:24; 10:9, 28-29; 15:1-16; 17:17; Fapte 2:21; 4:12; 15:11; 16:30-31; 17:30-31; 20:32; Rom. 1:16-18; 2:4; 3:23-25; 4:3 ff.; 5:8-10; 6:1-23; 8:1-18, 29-39; 10:9-10, 13; 13:11-14; 1 Cor 1:18, 30; 6:19-20; 15:10; 2 Cor 5:17- 20; Gal. 2:20; 3:13; 5:22-25; 6:15; Efes. 1:7; 2:8-22; 4:11-16; Filip. 2:12-13; Col. 1:9-22; 3:1 ff.; 1 Tes. 5:23-24; 2 Tim. 1:12; Tit 2:11-14; Evr. 2:1-3; 5:8-9; 9:24-28; 11:1 – 12:8, 14; Iacov 2:14-26; 1 Petru 1:2-23; 1 Ioan 1:6 to 2:11; Apoc. 3:20; 21:1 to 22:5.

V. Pastrarea sfintilor in har

Alegerea este scopul maret al lui Dumnezeu, in conformitate cu care El innoieste, sfinteste si duce pacatosii in glorie. Este in plina concordanta cu vointa libera a omului si cuprinde tot ceea ce este necesar pentru viata. Este prezentarea glorioasa a bunatatii suverane a lui Dumenzeu si este intelepciune infinita, sfinta si neschimbata. Exclude mindria si promoveaza smerenia.

Toti adevaratii credinciosi rabda pina la sfirsit. Cei pe care Dumnezeu i-a primit in Christos, si care au fost sfintiti prin Duhul Sfint nu vor cadea niciodata din starea de har, ci vor starui pina la capat. E posibil ca si credinciosii sa cada in pacat datorita neglijentei si ispitelor, intristind Duhul Sfant, subrezind harul si mingiierea lor, aducind rusine cauzei lui Christos, si disciplina asupra lor insasi, dar ei pot fi ridicati de puterea lui Dumnezeu prin credinta spre mintuire.

Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-8; 1 Sam. 8:4-7, 19-22; Isa. 5:1-7; Ier. 31:31 ff.; Mat. 16:18-19; 21:28-45; 24:22, 31; 25:34; Luca 1:68-79; 2:29-32; 19:41-44; 24:44-48; Ioan 1:12-14; 3:16; 5:24; 6:44-45, 65; 10:27-29; 15:16; 17:6, 12, 17-18; Fapte 20:32; Rom. 5:9-10; 8:28-39; 10:12-15; 11:5-7. 26-36; 1 Cor 1:1-2; 15:24-28; Efes. 1:4-23; 2:1-10; 3:1-11; Col. 1:12-14; 2 Tes. 2:13-14; 2 Tim. 1:12; 2:10, 19; Evr. 11:39 – 12:2; 1 Petru 1:2-5, 13; 2:4-10; 1 Ioan 1:7-9; 2:19; 3:2

VI. Biserica

O biserica nou-testamentala a Domnului Isus Christos este un grup local de credinciosi botezati care sunt asociati prin legamint in credinta si partasia evangheliei, care practica cele doua simboluri ale lui Christos (cina si botezul), care sunt dedicati invataturii Sale, care folosesc darurile, drepturile si privilegiile investite in ei de Cuvintul Sau si care cauta sa raspindeasca evanghelia pina la marginile pamintului. Aceasta biserica locala este o grupare autonoma, care actioneaza in proces democratic sub Conducerea lui Isus Christos. Intr-o astfel de adunare membrii sunt egali in drepturi si in responsabilitati. Singurele pozitii distincte recomandate de Scriptura sunt pastorii si diaconii.

Noul Testament vorbeste deasemenea despre Biserica ca si trup al lui Christos care-i include pe toti rascumparatii din toate timpurile.

Mat. 16:15-19; 18:15-20; Fapte 2:41-42, 47; 5:11-14; 6:3-6; 13:1-3; 14:23, 27; 15:1-30; 16:5; 20:28; Rom. 1:7; 1 Cor 1:2; 3:16; 5:4-5; 7:17; 9:13-14; 12; Efes. 1:22-23; 2:19-22; 3:8-11, 21; 5:22-32; Filip. 1:1; Col. 1:18; 1 Tim. 3:1-15; 4:14; 1 Petru 5:1-4; Apoc. 2-3; 21:2-3

VII. Botezul si Cina Domnului

Botezul crestin este cufundarea celui credincios in apa in Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfint. El este un act al ascultarii, simbolizind credinta intr-un Mintuitor crucificat, ingropat si inviat, moartea credinciosului fata de pacat, ingroparea firii vechi si invierea la o viata noua in Isus Christos. Botezul este o marturie despre credinta in invierea finala a celor morti. Fiind o practica bisericeasca, botezul este o conditie obligatorie pentru a intra in dreptul de membru al bisericii si pentru participarea la Cina Domnului.

Cina Domnului este un act simbolic de ascultare prin care membrii bisericii, prin impartasirea cu piinea si rodul vitei, comemoreaza moartea Rascumparatorului lor si aniticipeaza cea de a doua Lui venire.

Mat. 3:13-17; 26:26-30; 28:19-20; Marcu 1:9-11; 14:22-26; Luca 3:21-22; 22:19-20; Ioan 3:23; Fapte 2:41-42; 8:35-39; 16:30-33; Fapte 20:7; Rom. 6:3-5; 1 Cor 10:16, 21; 11:23-29; Col. 2:12

VIII. Ziua Domnului

Prima zi din saptamina este Ziua Domnului. Ea este o instituire crestina care trebuie respectata in mod regulat. Ea comemoreaza invierea lui Christos dintre cei morti si trebuie pusa deoparte pentru devotiune spirituala si inchinare, atit in public, cit si in particular, prin abtinerea de la distractiile lumesti, prin odihna de la activitatile muncii cotidiene, singura exceptie fiind munca strict necesara si faptele milei.

Ex. 20:8-11; Mat. 12:1-12; 28:1 ff.; Marcu 2:27-28; 16:1-7; Luca 24:1-3, 33-36; Ioan 4:21-24; 20:1, 19-28; Fapte 20:7; 1 Cor 16:1-2; Col. 2:16; 3:16; Apoc. 1:10

IX. Imparatia lui Dumnezeu

Imparatia lui Dumnezeu include doua aspecte: in general, suveranitatea Lui peste tot universul, si, in particular, suveranitatea Lui peste toti cei care, de buna voie, il recunosc pe El ca si Imparat al lor. In sens restrins, |mparatia este teritoriul spiritual al mintuirii, in care oamenii intra prin incredere si devotament copilaresc fata de Isus Christos. Crestinii trebuie sa se roage si sa lucreze pentru ca sa vina Imparatia si sa se faca voia lui Dumnezeu pe tot pamintul. |n forma ei plenara, Imparatia va fi instaurata la sfirsitul veacului, la revenirea lui Isus Christos.

Gen. 1:1; Isa. 9:6-7; Ier. 23:5-6; Mat. 3:2; 4:8-10, 23; 12:25-28; 13:1-52; 25:31-46; 26:29; Marcu 1:14-15; 9:1; Luca 4:43; 8:1; 9:2; 12:31-32; 17:20-21; 23:42; Ioan 3:3; 18:36; Fapte 1:6-7; 17:22-31; Rom. 5:17; 8:19; 1 Cor 15:24-28; Col. 1:13; Evr. 11:10, 16; 12:28; 1 Petru 2:4-10; 4:13; Apoc. 1:6, 9; 5:10; 11:15; 21-22

X. Vremurile din urma

Dumnezeu la timpul hotarit de El, si pe caile hotarite de El, va aduce in curind sfirsitul lumii. Conform promisiunilor Lui, Isus Christos va reveni personal, vizibil si in glorie, pe pamint; mortii vor invia; si Christos va judeca toti oamenii dupa dreptate. Cei pacatosi vor fi aruncati in Iad, locul de pedeapsa vesnica. Neprihanitii inviati in trupuri de slava vor fi rasplatiti si vor locui pe vecie in Cer cu Domnul.

Isa. 2:4; 11:9; Mat. 16:27; 18:8-9; 19:28; 24:27, 30, 36, 44; 25:31-46; 26:64; Marcu 8:38; 9:43-48; Luca 12:40, 48; 16:19-26; 17:22-37; 21:27-28; Ioan 14:1-3; Fapte 1:11; 17:31; Rom. 14:10; 1 Cor 4:5; 15:24-28, 35-58; 2 Cor 5:10; Filip. 3:20-21; Col. 1:5; 3:4; 1 Tes. 4:14-18; 5:1 ff.; 2 Tes. 1:7 ff.; 2; 1 Tim. 6:14; 2 Tim. 4:1, 8; Tit 2:13; Evr. 9:27-28; Iacov 5:8; 2 Petru 3:7 ff.; 1 Ioan 2:28; 3:2; Iuda 14; Apoc. 1:18; 3:11; 20:1 to 22:13

XI. Evanghelism si Misiune

Este datoria si privilegiul fiecarui urmas al lui Christos si a fiecarei biserici a lui Isus Christos de a merge sa faca ucenici din toate neamurile. Renasterea spirituala prin Duhul Sfint inseamna si dobindirea dragostei pentru altii. Efortul misioanr colectiv este deci rezultatul manifestarii nasterii din nou si este poruncit in repetate rinduri in inavataturile lui Christos. Este de datoria fiecarui copil al lui Dumenzeu sa staruiasca continuu in cistigarea celor pierduti pentru Christos, atit prin efort personal, cit si prin orice alte metode in armonie cu Evanghelia lui Christos.

Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-6; Isa. 6:1-8; Mat. 9:37-38; 10:5-15; 13:18-30, 37-43; 16:19; 22:9-10; 24:14; 28:18-20; Luca 10:1-18; 24:46-53; Ioan 14:11-12; 15:7-8, 16; 17:15; 20:21; Fapte 1:8; 2; 8:26-40; 10:42-48; 13:2-3; Rom. 10:13-15; Efes. 3:1-11; 1 Tes. 1:8; 2 Tim. 4:5; Evr. 2:1-3; 11:39 to 12:2; 1 Petru 2:4-10; Apoc. 22:17

XII. Scolarizarea

Scopul scolarizarii in Imparatia lui Christos este asociat cu activitatile misionare si de caritate si este finantat prin suportul liber consimtit al bisericilor. Un sistem scolar crestin adecvat este necesar in implinirea programului de maturizare spirituala pentru poporul lui Christos.

In educatia crestina ar trebui sa existe un echilibru sanatos intre libertatea academica si responsabilitatea academica. In orice relatie ordonata a vietii umane libertatea este totdeauna limitata, niciodata absoluta. Libertatea unui profesor care activeaza in scolile, colegiile si seminariile crestine este limitata de supunerea fata de suveranitatea lui Isus Christos, de caracterul autoritar al Scripturii si de scopul distinct pentru care exista scolile crestine.

Deut. 4:1, 5, 9, 14; 6:1-10; 31:12-13; Neem. 8:1-8; Iov 28:28; Ps. 19:7 ff.; 119:11; Prov. 3:13 ff.; 4:1-10; 8:1-7, 11; 15:14; Ecl. 7:19; Mat. 5:2; 7:24 ff.; 28:19-20; Luca 2:40; 1 Cor 1:18-31; Efes. 4:11-16; Filip. 4:8; Col. 2:3, 8-9; 1 Tim. 1:3-7; 2 Tim. 2:15; 3:14-17; Evr. 5:12 to 6:3; Iacov 1:5; 3:17

XIII. Darnicia

Dumnezeu este sursa tuturor binecuvintarilor temporare si spirituale; tot ce avem si tot ce suntem ii datoram Lui. In administrarea posesiunilor lor, crestinii au o indatorire de ordin spiritual, o chemare sfinta prevazuta in Evanghelie si o preocupare dictata de natura slujirii lor in lume. Ei sunt deci sub obligatia de a-L servi pe Dumnezeu cu timpul lor, cu talentele lor si cu tot ce au din punct de vedere material. Crestinii trebuie sa recunoasca faptul ca toate acestea le sunt incredintate pentru a fi folosite spre gloria lui Dumnezeu si spre ajutorarea altora. In conformitate cu Scripturile, crestinii trebuie sa daruiasca din ceea ce au cu bucurie, in mod regulat, sistematic, proportional cu venitul lor si de buna voie pentru innaintarea cauzei Rascuparatorului pe pamint.

Gen. 14:20; Lev. 27:30-32; Deut. 8:18; Mal. 3:8-12; Mat. 6:1-4, 19-21; 19:21; 23:23; 25:14-29; Luca 12:16-21,42; 16:1- 13; Fapte 2:44-47; 5:1-11; 17:24-25; 20:35; Rom. 6:6-22; 12:1-2; 1 Cor 4:1-2; 6:19-20; 12; 16:1-4; 2 Cor 8-9; 12:15; Filip. 4:10-19; 1 Petru 1:18-19

XIV. Cooperarea

In masura in care realitatea o cere, poporul lui Christos trebuie sa se organizeze in asociatii si conventii pentru cooperare la cel mai inalt nivel in atingerea scopului maret al Imparatiei lui Dumnezeu. Astfel de organizatii nu au insa nici o autoritate unele asupra altora sau asupra bisericilor locale. Ele au un caracter voluntar si cu scop consultativ si sunt destinate sa stimuleze, sa combine si sa directioneze in cel mai efectiv mod energiile poporului crestin. Membrii bisericilor Nou Testamentale trebuie sa coopereze unii cu altii pentru innaintarea lucrarilor misionare, de educatie si de binefacere care duc la extinderea Imparatiei lui Christos. In sens Nou Testamental, unitatea crestina este definita drept o armonizare spirituala si o cooperare voluntara a diferitelor grupe din poporul crestin care urmaresc implinirea unor scopuri comune. Cooperarea este de dorit si justificata chiar si intre diferite denominatii crestine, atunci cind scopul urmarit este el insusi justificat si cind aceasta cooperare nu implica o incalcare a constiintei sau un compromis al loialitatii fata de Christos si fata de Cuvintul Sau asa cum este el revelat in Noul Testament.

Ex. 17:12; 18:17 ff.; Jud. 7:21; Ezra 1:3-4; 2:68-69; 5:14-15; Neem. 4; 8:1-5; Mat. 10:5-15; 20:1-16; 22:1-10; 28:19-20; Marcu 2:3; Luca 10:1 ff. Fapte 1:13-14; 2:1 ff.; 4:31-37; 13:2-3; 15:1-35; 1 Cor 1:10-17; 3:5-15; 12; 2 Cor 8-9; Gal. 1:6-10; Efes. 4:1-16; Filip. 1:15-18

XV. Crestinul si Ordinea Sociala

Fiecare crestin este obligat sa caute sa instaureze autoritatea suprema a voiei lui Christos atit in viata personala, cit si in viata sociala. Mijloacele si metodele folosite pentru imbunatatirea societatii si pentru instaurarea bunelor moravuri intre oameni pot fi de un ajutor real si permanent numai cind sunt inradacinate in renasterea individului prin harul acordat de Dumnezeu in Isus Christos. Crestinul trebuie sa confrunte, in Duhul lui Christos, orice forma de lacomie, egoism sau viciu. El trebuie sa lucreze ca sa aiba ce sa dea orfanilor, nevoiasilor, batrinilor, saracilor si celor bolnavi. Fiecare crestin trebuie sa caute sa aduca economia, guvernul si societatea ca un tot unitar sub balanta principiilor dreptatii, adevarului si dragostei fratesti. Pentru promovarea acestor scopuri, crestinii trebuie sa fie gata sa colaboreze cu toti oamenii de bine, suportind orice cauza buna, fiind intotdeauna gata sa actioneze in spiritul dragostei, dar fara a compromite loialitatea pentru Christos si pentru adevarul Sau.

Ex. 20:3-17; Lev. 6:2-5; Deut. 10:12; 27:17; Ps. 101:5; Mic. 6:8; Zah. 8:16; Mat. 5:13-16, 43-48; 22:36-40; 25:35; Marcu 1:29-34; 2:3 ff.; 10:21; Luca 4:18-21; 10:27-37; 20:25; Ioan 15:12; 17:15; Rom. 12-14; 1 Cor 5:9-10; 6:1-7; 7:20- 24; 10:23 to 11:1; Gal. 3:26-28; Efes. 6:5-9; Col. 3:12-17; 1 Tes. 3:12; Filimon; Iacov 1:27; 2:8

XVI. Pacea si Razboiul

Este de datoria crestinilor sa caute pacea cu toti oamenii pe principiile dreptatii. |n conformitate cu spiritul si invatatura lui Christos, ei trebuie sa faca tot ce atirna de ei ca sa sa puna capat razboiului.

Adevaratul remediu pentru duhul razboinic este Evanghelia Domnului nostru. Cea mai imperioasa nevoie a lumii este aceea de a accepta invatatura Lui in toate problemele dintre oameni si natiuni, si aceea de a aplica practic Legea Lui bazata pe iubire.

Isa. 2:4; Mat. 5:9, 38-48; 6:33; 26:52; Luca 22:36, 38; Rom. 12:18-19; 13:1-7; 14:19; Evr. 12:14; Iacov 4:1-2

XVII. Libertatea religioasa

Dumnezeu singur este Stapinul constiintei, iar El o vrea eliberata de robia oricaror invataturi si porunci omenesti care sunt impotriva Cuvintului Sau si nu-L reprezinta. Biserica si Statul trebuie sa fie separate. Statul datoreaza fiecarei biserici protectie si garantarea deplinei libertati de a persevera in implinirea scopurilor ei spirituale. |n garantarea libertatii religioase, Statul nu trebuie sa favorizeze diferentiat nici un fel de grup eclesiastic sau denominational. Pentru ca stapinirile civile sunt rinduite de Dumnezeu, este de datoria crestinilor sa le fie supuse in toate lucrurile care nu sunt contrare cu vointa Lui revelata. Biserica n-are voie sa recurga la ajutor din partea Statului pentru implinirea lucrarii ei. Evanghelia lui Christos prevede ca implinirea scopurilor ei sa fie facuta exclusiv prin resurse aflate in perimetrul strict al Bisericii. Statul nu are dreptul sa penalizeze pe cineva pentru opiniile sale religioase, orice forma ar lua acestea. Statul nu are dreptul sa impuna taxe pentru suportul oricarei forme de religie. Idealul crestin este “O biserica libera intr-un stat liber”, iar aceasta implica dreptul tuturor oamenilor de a avea acces liber si nestinjenit la Dumnezeu, precum si dreptul de a formula si de a propaga opinii in sfera religioasa fara nici un amestec din partea puterii civile.

Gen. 1:27; 2:7; Mat. 6:6-7, 24; 16:26; 22:21; Ioan 8:36; Fapte 4:19-20; Rom. 6:1-2; 13:1-7; Gal. 5:1, 13; Filip. 3:20; 1 Tim. 2:1-2; Iacov 4:12; 1 Petru 2:12-17; 3:11-17; 4:12-19

XVIII. Familia

Dumnezeu a orinduit familia ca si institutia de temelie a societatii. Ea este compusa din persoane inrudite unele cu altele prin casatorie, singe sau adoptiune. Casatoria este legamintul stabilit intre un barbat si o femeie care se leaga sa ramina impreuna pe toata durata vietii. Casatoria este un dar unic prin care Dumenzeu realizeaza citeva scopuri: ilustreaza unirea dintre Christos si Biserica Sa, pune la dispozitia barbatului casatorit si a femeii casatorite un cadru pentru relatiile de intimitate in care acestia isi implinesc trairile sexuale in conformitate cu standardele biblice si perpetueaza rasa umana.

Barbatul si nevasta au o valoare egala inaintea lui Dumenzeu, fiind creati amindoi dupa chipul si asemanarea Lui. Relatiile de casatorie ilustreaza felul in care se poarta Dumnezeu cu poporul Sau. Barbatul trebuie sa-si iubeasca nevasta dupa cum si Christos si-a iubit Biserica. Dumnezeu i-a dat barbatului responsabilitatea sa hraneasca, sa pazeasca si sa conduca familia lui. Nevasta trebuie sa se supuna de buna voie autoritatii barbatului care o slujeste din dragoste, dupa cum si Biserica este supusa de buna voie lui Christos, Capul ei. Creata ca si barbatul dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nevasta este agala cu el innaintea lui Dumnezeu si a primit din partea lui Dumnezeu resposabilitatea de de a-si respecta barbatul, de a-l sluji ca un ajutor potrivit in administrarea casei si in formarea noii generatii.

Copiii, din momentul conceptiei, sunt o binecuvintare si o mostenire de la Domnul. Parintii trebuie sa arate copiilor prin viata lor modelul lui Dumnezeu pentru viata de casnicie. Parintii trebuie sa-i invete pe copiii lor valori morale si spirituale si sa-i determine, prin exemplul personal consistent si prin disciplina dragostei sa faca decizii bazate pe adevarul biblic. Copiii trebuie sa-si cinsteasca parintii si sa le fie supusi.

Gen. 1:26-28; 2:18-25; 3:1-20; Ex. 20:12; Deut. 6:4-9; Ios. 24:15; 1 Sam. 1:26-28; Ps. 78:1-8; 127; 128; 139:13-16; Prov. 1:8; 5:15-20; 6:20-22; 12:4; 13:24; 14:1; 17:6; 18:22; 22:6,15; 23:13-14; 24:3; 29:15,17; 31:10-31; Ecl. 4:9-12; 9:9; Mal. 2:14-16; Mat. 5:31-32; 18:2-5; 19:3-9; Marcu 10:6-12; Rom. 1:18-32; 1 Cor 7:1-16; Efes. 5:21-33; 6:1-4; Col. 3:18-21; 1 Tim. 5:14; 2 Tim 1:3-5; Tit 2:3-5; Evr. 13:4; 1 Pet. 3:1-7.

ISTORIA BAPTISTILOR DIN ROMANIA – Daniel Branzei

ISTORIA BAPTISTILOR DIN ROMANIA

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Cum de au ajuns unii baptisti in Romania prin … Rusia ?

La 4 Decembrie 1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o „invitatie” prin care chema locuitorii din tarile Europei centrale sa se aseze in teritoriile stepelor rusesti aflate intre riul Volga si Marea Neagra. Aceasta „invitatie” a fost rezultatul dorintei tarinei de a-si civiliza supusii si, prin influenta europeana, de a initia un transfer de inventivitate si harnicie prin plantarea de „colonisti.” tarina stia ca „invitatia” ei va fi primita cu entuziasm de gruparile „separatistilor” reformati. Numirea de „separatisti” vine de la atitudinea pe care o aveau acesti reformati fata de Biserica protestanta integrata in structurile statale.

De cine s-au separat „separatistii”?

Miscarea separatista a fost o scindare a unor crestini de „reformatii” protestanti care, separindu-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au rupt de puterea politica a vremii, ci au pus in locul imperiului catolic alte micii „imperii ale exclusivismului protestant.” Din secolul IV si pina in timpul Reformei (sec. XV), Statul si Biserica au avut structuri intrepatrunse. Dupa 325 d.Ch., imparatul roman Constantin cel Mare a dat religiei crestine un statut preferential, iar episcopii s-au grabit sa „inventeze” dogma „celor doua sabii”, in care puterea politica primea, alaturi de puterea Bisericeasca statut de autoritate divina.

Ce este aceasta doctrina a „celor doua sabii”?

Doctrina „celor doua sabii” a fost o stratagema a lui Constantin cel Mare, prin care puterea imperiala a primit pe nedrept calificativul de „divina.” Intreaga „smecherie” a fost rasplata pe care Biserica crestina a fost fortata sa i-o dea lui Constantin cel Mare pentru instaurarea unui climat de libertate pentru crestini. Doctrina „celor doua sabii” a fost „fundamentata” pe textul din Luca 22:36, in care Petru ii spune Domnului Isus: „Iata aici doua sabii”, iar Domnul Isus ii raspunde: „Destul.” In „interpretarea” (daca o putem numi asa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredintat lui Petru dublul caracter al autoritatii sociale: „sabia politica”, garantoare a disciplinarii temporale in Stat si „sabia eclesiastica”, garantoarea disciplinarii eterne in Biserica.

In secolele care s-au succedat dupa decretul lui Constantin cel Mare, intre Biserica si Stat au existat adevarate „dueluri”, in care cele doua sabii s-au luptat din rasputeri pentru suprematie. Cei ce cunosc istoria stiu ca, desi pe vremea aceea, in Europa, papii incoronau capetele regale, la incoronarea sa, Napoleon a luat, spre stupoarea generala, cununa imparateasca din mina papei si si-a asezat-o el singur pe cap. Prin gestul sau, Napoleon spunea simbolic ca Franta nu va accepta sa stea sub tutela politica a Romei.

In ce a constat greseala reformatorilor protestanti?

Protestantii Reformei s-au ridicat impotriva „ereziilor doctrinare” practicate de Biserica romano catolica. Din pacate insa, ei nu au mers pina la capat cu revenirea la invataturile biblice. Cind s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni, Luther, Z[ingli, Calvin si |nox, au scos casele nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiti de clarviziune biblica si presati de realitatile politice, au „schimbat un rau cu un altul” si, nascind alte structuri eclesiastice, s-au aliat iarasi cu Statul. In virtutea aceleiasi „dogme a celor doua sabii”, teritoriile reformate au devenit la fel de exclusiviste ca si domeniile afiliate inca Romei. Credinciosi principiului ca „preferintele seniorului” determina religia obligatorie in teritoriu, reformatii protestanti au inceput sa-i prigoneasca pe catolici cu aceiasi rivna cu care catolicii ii prigoneau pe protestanti. Aceste persecutii reciproce au dat nastere unor mari miscari de populatie. Catolicii fugeau in teritorii „catolice”, in timp ce „reformatii” se adunau de peste tot in teritoriile „reformate.” Cei mai nefericiti dintre toti au fost insa reformatii „separatisti.”

Cine au fost acesti „reformati separatisti”?

Acestia erau cei care, prin citirea Bibliei, si-au dat seama ca intre sistemul „lumii” si Biserica lui Christos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizati de decadenta Romei catolice, dar si ingrijorati de compromisurile pe care Luther si Z[ingli incepusera sa le faca pentru justificarea „razboaielor sfinte”, acesti credinciosi „evanghelici” numiti pe alocuri „frati moravieni”, „frati elvetieni”, iar prin alte parti „anabaptisti” (de la practica rebotezarii adultilor care se converteau) au refuzat categoric orice forma de asociere cu puterea politica a vremii.

In sens absolut, desi au aparut in aceiasi perioada istorica, acesti anabaptisti nu au fost parte din miscarea Reformata protestanta. Ei au devenit „separatisti”, indraznind sa intrevada o societate in care Statul si Biserica aveau sa devina doua entitati total diferite in structura si destin. Doctrina fundamentala a anabaptistilor a schimbat aberatia „celor doua sabii” cu doctrina „separarii” dintre Stat si Biserica.

Pentru ca „separatisti” au protestat fata de greselile „protestantilor”, ei au primit numirea de „neo-protestanti.”

Menonitii

Aceasta ramura a „anabaptistilor” este cea mai veche comunitate din rindurile Bisericii Libere Protestante si a miscarilor de „trezire”. Ea a fost fondata de Menno Simon (1496-1561), care, dupa ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism in 1536. Acesta a fost persecutat dupa ce a incercat sa formeze „imparatia sfintilor” in Munster. A organizat comunitati in Olanda si in tarile vecine (specificul cultural si portul specific este pastrat si astazi), dupa principiul adunarilor locale, conduse de „presbiteri”, fara alte organizarii eclesiastice. „Menonitii”, urmind reformatorii radicali, resping botezul copiilor si prezenta reala a lui Christos in elementele Cinei Domnului, cer independenta puterii bisericesti de cea seculara, refuza serviciul militar, juramintul si magistratura, sustin ca Biserica trebuie sa includa numai crestini angajati in slujba Evangheliei. Practica botezul la virsta adulta, savirsesc Cina (de trei ori pe an), duc o viata spirituala profunda, care include citirea Bibliei, rugaciunea in familie si caritatea. Prima Conferinta mondiala a menonitilor s-a tinut la Basel in anul 1925 (1.250.100 de membri). Multi menoniti au emigrat ën America si s-au stabilit ën tinuturile lui Penn (Pennsilvania de astazi). Astazi exista menoniti ën mai toate statele Americii. Ei traiesc ën comunitati strinse si sunt renumiti pentru „operele de caritate” pe care le fac.

Ce i-a atras pe „reformatorii separatisti” in Rusia?

Persecutati si uriti de moarte atit pe domeniile catolice, cit si pe cele „protestante”, anabaptistii au primit cu bucurie „Invitatia” tarinei Ecaterina a II-a, ea insasi descendenta dintr-o vita nobila germana, de a se stabili in stepele ruse dintre Volga si Marea Neagra. In doar citiva ani, un numar de peste 68.000 de colonisti germani, majoritatea lor „menoniti”, s-a indreptata spre sudul Rusiei. „Invitatia” a foat urmata pe 22 Iulie 1763 de un alt document semnat de tarina Caterina si care garanta conditii avantajoase pentru „colonisti”:

1. O totala libertate religioasa.
2. Nici un fel de taxe sau obligatii financiare fata de guvernul rus; nici un fel de obligatii ordinare sau extraordinare fata de statul rus.
3. Nici un fel de obligativitate de a servi in armata sau in alte servicii fata de Stat.
4. Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea ca este vorba doar de o proprietate colectiva, nu particulara.
5. Pamintul primit in proprietate nu putea fi instrainat fara stirea autoritatilor ruse.
6. Colonistilor li s-a dat dreptul sa cumpere orice alta proprietate aditionala, ca cetateni particulari, care era inscrisa in evidente ca proprietate particulara.

Cei mai multi „separatisti” care au dat navala si au raspuns „Invitatiei” tarinei au fost din landurile germane. Mii si mii de „anabaptisti” au luat drumul Rusiei. Cind guvernul german a revocat in anul 1789 o scutire de serviciu militar acordata precedent menonitilor (o ramura a anabaptistilor) alte mii de germani au plecat si ei in Rusia. Traind in comunitati „inchise”, pastrindu-si limba germana si cultura „de acasa”, colonistii au prosperat material si au crescut numeric. Erau fara egal in cultivarea griului, multi devenind mari fermieri si proprietari de mori pentru macinarea griului. (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 20-22)

Primii colonisti s-au asezat la Nipru, in guvernamintul Ecaterinoslav. In anul 1865 existau deja 213 colonii germane in spatiul larg cuprins intre Basarabia si Caucaz.

Prosperitatea materiala nu a fost insotita insa si de o prosperitate spirituala. Fara o asistenta pastorala corespunzatoare, viata bisericeasca a degenerat in formalism si in repetate fragmentari. si anabaptistii si menonitii isi pierdusera fervoarea evanghelica. Pe la mijlocul secolului XIX a inceput iarasi printre ei o miscare de trezire spirituala. Etnicii germani au inceput sa se adune prin case pentru grupe de studiu biblic si rugaciune („stunden”). Curind, ei si-au dat seama ca au nevoie de raspunsuri la multe intrebari si au cautat sa ia legatura cu oameni cu pregatire teologica. Unul din cei contactati a fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase in 1834 cea dintii biserica baptista din Germania si era pasionat de formarea unor noi lucratori cu Evanghelia. (Nascut in Germania la data de 26 Ianuarie 1800, acest Onken a crescut apoi in Anglia si in Scotia. In 1823 s-a intors in Germania si a fondat Societatea scolii Duminicale in Hamburg. A devenit baptist in 1834. Cu suport financiar din partea Organizatie Misionare Baptiste Americane, el a infiintat grupari baptiste in Germania si Danemarca. Tot prin eforturile si calatoriile lui au fost infiintate biserici baptiste in Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Elvetia, Belgia, Olanda, Polonia si Rusia. A murit in Zurich, Elvetia pe 2 ianuarie 1884)

Pentru ca nu se putea deplasa personal in Rusia, Onken a inceput un dialog cu germanii din Rusia prin corespondenta. Unii din miscarea „sundista” si-au dat seama ca, in general, ei sunt de acord cu toate principiile si invataturile lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat doar acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personala despre credinta crestina. Rezultatul a fost ca pe 23 Septembrie 1860 primii candidati din rindul colonistilor au primit botezul. Invatatura despre botezul adultilor a prins mai cu seama in comunitatile menonite si a dus la formarea unor grupari noi, numite „bisericile fratilor menoniti.” Bucurosi de rezultatul studiilor trimise prin corespondenta, baptistii germani l-au trimis sa viziteze Rusia pe unul din pastorii lor: August Liebig. Primit bine de cei botezati, el a fost insa arestat si aruncat in inchisoare de restul comunitatii anabaptiste germane. Fara sa tina seama de primejdia scoasa in evidenta de arestarea lui Liebig, Onken insusi s-a suit in tren si a venit in Rusia in anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un foarte mare numar de botezuri, a dus la instalarea unui misionar, Pritzkau, ca pastor local si la ordinarea unui numar mare de diaconi. In timpul vizitei sale, Onken l-a ordinat si pe Abraham Unger ca pastor al Bisericii Fratilor Menoniti din Einlage. Miscarea baptista a crescut rapid, astfel ca, in ciuda tuturor eforturilor de a o suprima, in doar saptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor Baptiste din Rusia numara peste 12.000 de membrii.

Cum au ajuns baptistii germani din Rusia in Romania?

Fervoarea evanghelistica a baptistilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din doua directii distincte: din partea colonistilor si din partea autoritatilor ruse.

Colonistii n-au privit cu ochi buni marirea numarului acelora care „tulburau” viata comunitatii, cu pretentiile lor de chemare la „sfintire.” Crestinismul coloniilor devenise mai mult o fateta a patriotismului lor german. Inconjurati asemenea unei insule de o imensa populatie de slavi ortodocsi, germanii era multumiti cu forma religioasa, dar deranjati de „excesele” de evlavie ale baptistilor.

Pe de alta parte, autoritatile ruse au fost puse in fata inevitabilului. Populatia majoritara resimtea dureros faptul ca „strainii” o duceau mult mai bine din punct de vedere economic si se bucurau de privilegiile scutirii de obligatii si plati fata de Stat. Ocazia declansarii conflictului a venit tocmai din partea „baptistilor.” In rivna lor misionara, germanii baptisti au predicat evanghelia si rusilor. Cei convinsi de Evanghelie au inceput sa ceara sa fie si ei botezati, lucru categoric interzis de lege si de aranjamentele dintre Guvernul rus si colonistii germani. Cu toate ca germanii baptisti n-au vrut sa boteze credinciosi rusi, doi dintre ei, Elim Zseibel si Trifon Chlystun, s-au strecurat in sirul candidatilor germani la botez si au fost si ei cufundati in apa de pastorul Abraham Unger. Dupa aceea, rusii botezati au inceput sa raspindeasca Evanghelia si sa boteze alti rusi care treceau in masa la credinta baptista. Nu este de mirare ca la auzul „noutatilor” Biserica Ortodoxa Rusa a trecut pe rind intii la mirare, iar apoi la minie. Ca represalii, in anul 1871 guvernul rus a anulat toate privilegiile garantate prin „Invitatia” si edictul dat de tarina Caterina a II-a. Dupa o suta de ani de privilegii, germanii se vedeau astfel siliti sa traiasca sub aceleasi legi si obligatii ca toti ceilalti cetateni ai Rusiei. De fapt, lipsiti de protectia legilor, germanii au dus-o chiar mai rau decit rusii, ajungind tinta abuzurilor de tot felul. Li s-a interzis sa mai aiba scoli in limba germana, iar pe alocuri au fost chiar fortati sa-si ia nume rusesti.

Sub presiunea evenimentelor, multi colonisti germani au intrat in Moldova si in Romania. Pina si astazi, multe din adunarile baptiste romine isi pot trasa inceputurile in activitatea baptistilor germani veniti in Romania din Rusia.

Prin anul 1924, dupa ce comunistii rusi interzisesera „orice propaganda straina” pe teritoriul sovietic, Asociatia Baptistilor Germani din America suporta material anual cu suma de 4.116 dolari pe cei 12 misionari germani activi in Romania (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 309).

Majoritatea germanilor din Rusia au preferat insa sa treaca „discret” prin Europa si sa plece in America. Persecutati in trecut in Germania si acum in Rusia, ei n-au avut de ales decit varianta stramutarii in Lumea Noua.

„Invitatia” tarinei a avut totusi, macar in parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare ale „separatistilor” germani mai sunt si astazi vizibile in Crimeia si, pe alocuri, in teritoriile de la nordul Marii Negre.

Multe din comunitatile colonistilor germani din America isi cauta si astazi radacinile in teritoriile asezate altadata intre riul Volga si Marea Neagra. Nu intimplator, o societate menonita misionara din Berlin, Ohio, are o baza de activitate in Patrauti, judetul Suceava si si-a extins activitatile in teritorii care sunt astazi incorporate in Moldova de dincolo de Prut si in Ucraina.

??

CITI BAPTISTI SUNT IN ROMANIA?

Inceputurile miscarii baptiste in Romania pot fi trasate incepind cu anul 1856 pentru populatia de etnie germana si cu anul 1875 pentru populatia de etnie maghiara si romina. In anul 1991, numarul baptistilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din Romania era:

1. Uniunea Bisericilor Baptiste 100.000 1.423 de biserici (infintata 1919)

2. Bisericil Maghiare 9.043 99 de biserici.

Cu „apartinatorii” (copiii) din familiilr lor, totalul baptistilor de se apropie de 200.000.

Totalul neoprotestantilor evanghelici din Rominia incorporeaza inca aproximativ 300.000 de pentecostali (600.000 cu apartinatori) si 60.000 de Crestini dupa Evanghelie (100.000 cu apartinatori), citeva zeci de mii de Adventisti si unele fractiuni din cei peste 1.000.000 de membrii ai Oastei Domnului.

Cum au ajuns baptistii in Romania?

Inceputurile si evolutia miscarii crestine baptiste din Romania sunt dificil de trasat deoarece avem de a face cu evenimente petrecute in trei grupuri etnice: germani, maghiari si romini. Primele convertiri la credinta baptista s-au petrecut in regiuni diferite ale tarii, aflate sub diferite jurisdictii politice, unite abia in anul 1919, cind s-a format Romania Mare, prin alipirea Transilvaniei la tara mama.

Cum a inceput lucrarea printre germanii din Bucuresti?

Primul baptist german despre care stim a fost Carl Scharschmidt, un timplar care s-a stabilit in anul 1856 in Bucuresti. Dupa numai 7 ani, in 1863, August Liebig, pastor baptist german exilat din nordul Marii Negre, a fondat in in centrul Bucurestiului prima biserica baptista germana pe strada Popa Rusu nr. 22. Cladirea acestei Biserici exista si astaxi, in ea adapostindu-se acum o foarte energica biserica baptista romina.

Alti baptisti germani exilati din Ucraina in 1864 au format in anul 1864 o biserica baptista germana la Cataloi, in Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdictie turceasca.

Un al treilea centru al baptistilor germani a fost la Tarutino, in Basarabia (astazi in Ucraina). Aceasta biserica a fost fondata ca misiune in 1875 si si-a capatat statutul de biserica independenta in anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germana din Tarutino a infiintat si sponsorat multe puncte misionare. In prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece biserici in Basarabia, dar totalul credinciosilor nu depasea cifra de o mie. Din cauza puternicei emigratii, germanii din multe parti ale Romaniei si-au parasit locurile si fie ca s-au repatriat in Germania, fie ca au emigrat in America. Lucrarea baptista printre etnicii germani este astazi aproape inexistenta.

Cum a inceput lucrarea printre unguri si romani?

O alta patrundere a baptistilor in Romania s-a produs din directia Ungariei inspre Transilvania si Banat. Un colportor (impartitor de carti si tractate crestine), Anton Novac, a dat peste un grup de reformati maghiari dornici sa studieze mai serios Biblia. In anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta, i-a botezat si a format prima biserica baptista maghiara din Translivania la Salonta Mare. Printre cei opt care s-au botezat era si Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, si la unguri si la romini.

Transilvania gazduieste astazi (1997) de departe cel mai mare numar de credinciosi baptisti, majoritatea grupati in teritoriile de la granita vestica a Rominiei. Biserica baptista maghiara din Oradea are 1.100 de membrii, in timp ce Biserica Baptista Romina Emanuel din acelasi oras are 3.000 de membrii (fiind cea mai mare biserica baptista din Europa continentala, cu exceptia Rusiei). Afiliate Bisericii Emanuel din Oradea sunt astazi Institutul Biblic Emanuel, un liceu crestin si un orfelinat.

Patrunderea baptistilor in „fostul regat” al Romaniei s-a produs, prin comparatie cu celelalte doua amintite mai sus, mult mai tirziu. In ciuda opozitiei feroce a Bisericii Ortodoxe, prima biserica baptista din Muntenia a fost infiintata in anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-1954), un romin care a facut studii teologice la Hamburg in Germania, si care s-a alaturat la intoarcerea in tara Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a inceput o lucrare de misiune printre romini in anul 1912.

Dupa unirea Transilvaniei (1918) cu Rominia, toti baptistii din Romania s-au unit in 1919, formind „Uniunea Bisericilor Baptiste din Rominia.” Fiecare grup etnic avea insa propriile lui interese, ceea ce facea foarte dificila lucrarea de colaborare. Germanii aveau propriile lor asociatii, iar in 1929 maghiarii din Transilvania si rusii/ucrainenii din Basarabia si-au facut si ei propriile lor asociatii.

Incepind chiar cu anul constituirii in Uniune, 1919, rominii baptisti au inceput sa editeze o mica revista. In anul 1921 au deschis primul Seminar in Transilvania, la Buteni. In anul urmator, Seminarul a fost mutat din motive strategice la Bucuresti.

Ca rezultat al Conferintei de la Londra, Asociatia „Southern Baptist” din America si-a asumat responsabilitatea de a sustine lucrarea de evanghelizare din Romania. In anul 1923, organizatia a trimis primul ei misionar in Rominia. Cu un an inainte, Southern Baptist Asociation cumparase un teren in Bucuresti pentru cladirea Seminarului. In anul 1929 pe linga cursurile pentru pastori, Southern Baptist a deschis si cursurile scolii Misionare pentru femei.

Ajutati de zelul lor evanghelistic, baptistii romini au continuat sa se raspindeasca foarte repede, ajungind sa numere 45.000 in 1930.

Care au fost caracteristicile baptistilor romani?

Pe linga aprinsul lor zel misionar, baptistii romini au urmat codul „puritan” de vietuire, evitind cu desavirsire tutunul si alcoolul, interzicind purtarea de podoabe si respectind cu strictete Duminica drept zi „a Domnului.”

Relatiile cu Statul Romin au fost in rastimpuri foarte dificile, mai ales in anul 1928, iar apoi intre anii 1937 si 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, intre Decembrie 1938 si Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din Rominia au fost oficial inchise.

Dupa caderea regimului fascist in anul 1944, baptistii au primit recunoasterea legala si au folosit la maxim libertatea nou dobindita. Clasele Seminarului au fost intesate cu o noua generatie de lucratori, iar Uniunea a scos revista ei lunara: „Indrumatorul Crestin Baptist.”

Incepind cu anul 1955 insa, regimul comunist ateu a declansat o campanie de restringere a drepturilor religioase. Baptistii, alaturi de majoritatea celorlalte miscari evanghelice din Romania au fost supusi unui climat dur de persecutie: credinciosii au fost retrogradati si dati afara din servicii, li s-au inchis o serie de biserici, pastorii au fost amenintati, arestati si haituiti, unora li s-a ridicat „carnetul” necesar pentru recunoasterea ca lucrator crestin legal, au fost desfintate sau mult limitate scolile duminicale pentru copii si tineret, listele candidatilor la botez au trebuit sa fie aprobate in prealabil de reprezentantii Statului, conducatorii Cultului au fost transformati in „marionete” pentru parafarea constringerilor dictate de mult temutul Departament al Cultelor. Sub toate aceste privatiuni si persecutii, activitatea credinciosilor baptisti a continuat. Lucrarea din interiorul tarii a fost sustinuta material cu carti tiparite in Occident si cu emisiuni de Radio produse de unii din liderii baptisti romini exilati peste hotarele tarii.

Dupa rasturnarea regimului comunist in 1989, baptistii romini si-au recistigat libertatea de actiune. In ciuda conditiilor economice foarte grele, baptistii romini sunt angajati in lucrari cu un caracter misionar foarte pronuntat. Desi Biserica Ortodoxa a incercat sa-si impuna iarasi statutul de Biserica nationala si sa-i priveze de drepturi pe reprezentantii celorlalte biserici crestine din Rominia, in cei opt ani scursi de la Revolutia din 1989, baptistii romini au patruns cu curaj in invatamintul scolar si in programele de radio si televiziune. Pentru a se apara impotriva abuzurilor Bisericii majoritare Ortodoxe, baptistii i-au chemat pe reprezentantii celorlalalte culte evanghelice sa formeze un front comun constituind „Alianta Evanghelica Romina.” Primul ei presedinte a fost Paul Negrut, predicator baptist la Biserica Emanuel din Oradea.

Ce doresc baptistii din Romania?

A vorbi despre drepturile baptistilor intr-o tara predominant ortodoxa suna pentru unii la fel de paradoxal ca a vorbi despre drepturile luteranilor reformati in Italia catolica. Realitatea nu trebuie insa privita sub acest unghi de vedere. Rominia nu mai trebuie sa fie o tara in care o anumita „religie” sa fie declarata „nationala.” Democratia contemporana nu permite „monopolul” nimanui asupra „sufletelor” oamenilor. Epoca totalitarismului, de orice soi ar fi el, trebuie sa dispara. Oriunde au ajuns, batistii au incurajat instalarea unui climat democratic si tolerant care sa respecte libertatea de constiinta. Multe din personalitatile politice baptiste au contribuit masiv la formarea si intretinerea climatului de libertate specific Americii. Citiva presedinti ai Americii au fost membrii ai Bisericilor baptiste. Este edificator sa aratam ca, in lume, nu exista tari baptiste (asa cum exista de exemplu tari catolice, tari ortodoxe, tari luterane, tari anglicane, etc.) Acolo unde au trait, baptistii au creiat o atmosfera propice exprimarii specificului individual.

Incadrati cu totul in suvoiul crestinismului istoric, cu o viata spirituala ale carei articole de credinta sunt ancorate in substanta tuturor crezurilor crestine stabilite in Consiliile tinute de-alungul istoriei, baptistii isi aduc si ei aportul la mintuirea copiilor lui Dumnezeu din Rominia. Prezenta lor, departe de a fi dusmanoasa sau amenintatoare, trebuie privita ca o contributie sincera si frateasca la mintuirea multor romini, ca un indemn si o incurajare spre o conformare mai fidela la standardul si spiritul Noului Testament.

(Bibliografie: Pentru cei ce vor sa afle mai multe amanunte, recomandam spre lectura: „Istoria baptistilor din Romania”, de Alexa Popovici, 2 vol, si „A short History of Romanian Baptists”, Cronicle, 5 (1942): 9-21. Deasemenea, „A hundred Years of Baptist Life in Romania”, Baptist Quarterly 33 (April 1990): pag. 265-274)

MESAJUL SI CREDINTA BAPTISTA

Aprobata de Conventia Baptista de Sud (SUA) in 9 Mai 1963 si revizuita in 9 Iunie 1998.

I. Scriptura

Sfinta Scriptura a fost scrisa de oameni sub inspiratie divina si este inregistrarea revelatiei de Sine a lui Dumnezeu catre om. Este o visterie desavirsita de invatatura divina. Autorul ei este Dumnezeu, scopul scrierii ei este salvarea oamenilor, iar continutul ei este adevarul absolut, neatins de nici un fel de eroare. Ea ne descopere principiile dupa care ne judeca Dumnezeu; si ca atare este si va ramine pina la sfirsitul lumii, adevaratul centru de unitate a Crestinilor, si un standard suprem de verificare al intregului comportament uman, al tuturor crezurilor si opiniilor religioase. Modelul de interpretare a Bibliei este Isus Christos.

Ex. 24:4; Deut. 4:1-2; 17:19; Ios. 8:34; Ps. 19:7-10; 119:11, 89, 105, 140; Isa. 34:16; 40:8; Ier. 15:16; 36; Mat. 5:17-18; 22:29; Luca 21:33; 24:44-46; Ioan 5:39; 16:13-15; 17:17; Fapte 2:16 ff.; 17:11; Rom. 15:4; 16:25-26; 2 Tim. 3:15-17; Evr. 1:1-2; 4:12; 1 Petru 1:25; 2 Petru 1:19-21

II. Dumnezeu

Exista un singur si numai un singur Dumnezeu viu si adevarat. El este o fiinta personala, inteligenta de natura spirituala, Creatorul, Rascuparatorul, Sustinatorul si Conducatorul Universului. Dumnezeu este infinit in sfintenie si desavirsit in toate celelalte atribute ale Sale. Lui ii datoram cea mai mare dragoste, adorare si supunere. Dumnezeul etern ni se reveleaza ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint, cu atribute personale distincte dar fara deosebire in natura, esenta sau fiinta.

A. Dumnezeu Tatal.

Dumnezeu Tatal domneste cu cu providenta Sa protectoare peste tot universul, peste toate creaturile Sale, si peste suvoiul curgerii istoriei umane, facind-o sa implineasca scopurile harului Sau. El este atotputernic, atotiubitor si atotintelept. Dumnezeu este un Tata adevarat pentru aceia care au devenit copii ai lui Dumnezeu prin credinta in Isus Christos. Atitudinea Lui parinteasca este indreptata spre toti oamenii.

Gen. 1:1; 2:7; Ex. 3:14; 6:2-3; 15:11 ff.; 20:1 ff.; Lev. 22:2; Deut. 6:4; 32:6; 1 Cron. 29:10; Ps. 19:1-3; Isa. 43:3, 15; 64:8; Ier. 10:10; 17:13; Mat. 6:9 ff.; 7:11; 23:9; 28:19; Marcu 1:9-11; Ioan 4:24; 5:26; 14:6-13; 17:1-8; Fapte 1:7; Rom. 8:14-15; 1 Cor 8:6; Gal. 4:6; Efes. 4:6; Col. 1:15; 1 Tim. 1:17; Evr. 11:6; 12:9; 1 Petru 1:17; 1 Ioan 5:7

B. Dumnezeu Fiul

Christos este eternul Fiu al lui Dumnezeu. Isus Christos s-a intrupat prin Duhul Sfint si prin nasterea din fecioara Maria. Isus a revelat si a implinit in mod desavirsit voia lui Dumnezeu, luind asupra Lui insusi limitarile si prerogativele naturii umane, identificindu-se complect cu omenirea, dar raminind El insusi fara pacat. El S-a supus legii divine si a cinstit-o, iar prin moartea Sa pe cruce a facut posibila rascumpararea omului din pacat. A inviat din morti in trup glorificat si s-a aratat ucenicilor drept acelasi care a fost cu ei si innainte de rastignirea Sa. S-a inaltat la cer si este acum inaltat la dreapta lui Dumnezeu, unde sta ca Mijlocitor, partas al naturii dumnezeiesti si al naturii umane, si ca Acela in persoana caruia se realizeaza impacarea dintre Dumnezeu si om. Se va intoarce in putere si glorie sa judece lumea si sa duca la indeplinire misiunea Sa rascumparatoare. Locuieste acum in toti credinciosii ca Domnul lor cel viu si intotdeauna prezent.

Gen. 18:1 ff.; Ps. 2:7 ff.; 110:1 ff.; Isa. 7:14; 53; Mat. 1:18-23; 3:17; 8:29; 11:27; 14:33; 16:16, 27; 17:5; 27; 28:1-6, 19; Marcu 1:1; 3:11; Luca 1:35; 4:41; 22:70; 24:46; Ioan 1:1-18, 29; 10:30,38; 11:25-27; 12:44-50; 14:7-11; 16:15-16, 28; 17:1-5, 21-22; 20:1-20, 28; Fapte 1:9; 2:22- 24; 7:55-56; 9:4-5, 20; Rom. 1:3-4; 3:23-26; 5:6-21; 8:1-3, 34; 10:4; 1 Cor 1:30; 2:2; 8:6; 15:1-8, 24-28; 2 Cor 5:19- 21; Gal. 4:4-5; Efes. 1:20; 3:11; 4:7-10; Filip. 2:5-11; Col. 1:13-22; 2:9; 1 Tes. 4:14-18; 1 Tim. 2:5-6; 3:16; Tit 2:13-14; Evr. 1:1-3; 4:14-15; 7:14-28; 9:12-15, 24-28; 12:2; l3:8; 1 Petru 2:21-25; 3:22; 1 Ioan 1:7-9; 3:2; 4:14-15; 5:9; 2 Ioan 7-9; Apoc. 1:13-16; 5:9-14; 12:10-11; 13:8; 19:16

C. Dumnezeu Duhul Sfint

Duhul Sfint este Duhul lui Dumnezeu. El a inspirat sfintii din vechime sa scrie Scipturile. Prin iluminare, El ii ajuta pe oameni sa priceapa adevarul. El |l proslaveste pe Christos. El dovedeste lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata. El ii cheama pe oameni la Salvatorul lor, si realizeaza innoirea lor prin nasterea din nou. El cultiva caracterul Crestinului, ii mingiie pe cei credinciosi si le da daruri spirituale pentru slujirea lui Dumnezeu prin Biserica Lui. El il pecetluieste pe cel credincios pentru ziua rascumpararii finale. Prezenta lui in viata crestinului ne da certitudinea ca Dumnezeu il va duce pe cel credincios la statura plinatatii lui Christos. El invata si imputerniceste credinciosul si biserica in lucrarea de inchinare, evanghelizare si slujire.

Gen. 1:2; Jud. 14:6; Iov 26:13; Ps. 51:11; 139:7 ff.; Isa. 61:1-3; Joel 2:28-32; Mat. 1:18; 3:16; 4:1; 12:28-32; 28:19; Marcu 1:10, 12; Luca 1:35; 4:1, 18-19; 11:13; 12:12; 24:49; Ioan 4:24; 14:16-17, 26; 15:26; 16:7-14; Fapte 1:8; 2:1-4, 38; 4:3l; 5:3; 6:3; 7:55; 8:17, 39; 10:44; 13:2; 15:28; 16:6; 19:1-6; Rom. 8:9-11, 14-16, 26-27; 1 Cor 2:10- 14; 3:16; 12:3-11; Gal. 4:6; Efes. 1:13-14; 4:30; 5:18; 1 Tes. 5:19; 1 Tim. 3:16; 4:1; 2 Tim. 1:14; 3:16; Evr. 9:8, 14; 2 Petru 1:21; 1 Ioan 4:13; 5:6-7; Apoc. 1:10; 22:17

III. Omul

Omul a fost creat printr-un act special de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa si este coroana creatiunii Lui. La inceput omul a fost facut si inzestrat de Creatorul Sau cu libertatea de a alege. Prin alegerea lui libera omul a pacatuit impotriva lui Dumnezeu si a adus pacatul in rasa umana. Fiind ispitit de Satana omul a calcat porunca lui Dumnezeu si a cazut din starea lui de inocenta initiala, ceea ce a face ca urmasii lui sa mosteneasca o natura si a un mediu inconjurator inclinate spre pacat si din momentul cind sunt capabili de actiuni morale devin calcatori ai poruncilor divine si sunt sub osinda. Numai harul lui Dumenzeu il poate readuce pe om in sfinta partasie cu El si-l poate ajuta sa-si indeplineasca scopul pentru care l-a creat Dumnezeu. Sanctitatea personalitatii umane este evidenta din faptul ca Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa, si din faptul ca Christos a murit pentru om; ca atare fiecare om are in sine demnitate si merita respect si dragoste crestina.

Gen. 1:26-30; 2:5, 7, 18-22; 3; 9:6; Ps. 1; 8:3-6; 32:1-5; 51:5; Isa. 6:5; Ier. 17:5; Mat. 16:26; Fapte 17:26- 31; Rom. 1:19-32; 3:10-18, 23; 5:6, 12, 19; 6:6; 7:14-25; 8:14-18, 29; 1 Cor 1:21-31; 15:19, 21-22; Efes. 2:1-22; Col. 1:21-22; 3:9-11

IV. Mintuirea

Mintuirea implica rascumpararea deplina a omului si este oferita fara plata tuturor acelora care-L accepta pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor, pe Cel care a obtinut prin singele Lui rascupararea celui credincios. |n sensul ei deplin mintuirea include nasterea din nou, sfintirea si glorificarea.

A. Regenerarea, sau nasterea din nou, este o lucrare a harului lui Dumnezeu prin care credinciosii devin creaturi noi in Isus Christos. Ea este o schimbare a inimii produsa de Duhul Sfint prin convingerea de pacat, la care cel credincios raspunde prin pocainta fata de Dumnezeu si prin credinta in Domnul Isus Christos. Pocainta si credinta sunt nedespartite ca experiente ale harului. Pocainta este intoarcerea sincera de la pacat spre Dumnezeu. Credinta este primirea lui Isus Christos ca Domn si Mintuitor si predarea intregii personalitati inaintea Lui. Justificarea este harul achitarii depline a credinciosului, bazata pe imputarea neprihanirii lui Christos asupra tuturor pacatosilor care se pocaiesc si cred in Christos. Justificarea il plaseaza pe cel credincios intr-o relatie de pace si de bunvointa din partea lui Dumnezeu.

B. Sfintenia este experienta prin care, incepind cu momentul nasterii din nou, credinciosul este pus de-oparte pentru scopurile lui Dumnezeu si creste spre perfectiune morala si spirituala prin prezenta si puterea Duhului Sfint care locuieste in el. Cresterea in har trebuie sa continue pe toata durata vietii celui nascut din nou.

C. Glorifcarea este punctul culminant al mintuirii, starea finala binecuvintata si permanenta a celui rascumparat.

Gen. 3:15; Ex. 3:14-17; 6:2-8; Mat. 1:21; 4:17; 16:21-26; 27:22 to 28:6; Luca 1:68-69; 2:28-32; Ioan 1:11-14, 29; 3:3-21, 36; 5:24; 10:9, 28-29; 15:1-16; 17:17; Fapte 2:21; 4:12; 15:11; 16:30-31; 17:30-31; 20:32; Rom. 1:16-18; 2:4; 3:23-25; 4:3 ff.; 5:8-10; 6:1-23; 8:1-18, 29-39; 10:9-10, 13; 13:11-14; 1 Cor 1:18, 30; 6:19-20; 15:10; 2 Cor 5:17- 20; Gal. 2:20; 3:13; 5:22-25; 6:15; Efes. 1:7; 2:8-22; 4:11-16; Filip. 2:12-13; Col. 1:9-22; 3:1 ff.; 1 Tes. 5:23-24; 2 Tim. 1:12; Tit 2:11-14; Evr. 2:1-3; 5:8-9; 9:24-28; 11:1 – 12:8, 14; Iacov 2:14-26; 1 Petru 1:2-23; 1 Ioan 1:6 to 2:11; Apoc. 3:20; 21:1 to 22:5.

V. Pastrarea sfintilor in har

Alegerea este scopul maret al lui Dumnezeu, in conformitate cu care El innoieste, sfinteste si duce pacatosii in glorie. Este in plina concordanta cu vointa libera a omului si cuprinde tot ceea ce este necesar pentru viata. Este prezentarea glorioasa a bunatatii suverane a lui Dumenzeu si este intelepciune infinita, sfinta si neschimbata. Exclude mindria si promoveaza smerenia.

Toti adevaratii credinciosi rabda pina la sfirsit. Cei pe care Dumnezeu i-a primit in Christos, si care au fost sfintiti prin Duhul Sfint nu vor cadea niciodata din starea de har, ci vor starui pina la capat. E posibil ca si credinciosii sa cada in pacat datorita neglijentei si ispitelor, intristind Duhul Sfant, subrezind harul si mingiierea lor, aducind rusine cauzei lui Christos, si disciplina asupra lor insasi, dar ei pot fi ridicati de puterea lui Dumnezeu prin credinta spre mintuire.

Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-8; 1 Sam. 8:4-7, 19-22; Isa. 5:1-7; Ier. 31:31 ff.; Mat. 16:18-19; 21:28-45; 24:22, 31; 25:34; Luca 1:68-79; 2:29-32; 19:41-44; 24:44-48; Ioan 1:12-14; 3:16; 5:24; 6:44-45, 65; 10:27-29; 15:16; 17:6, 12, 17-18; Fapte 20:32; Rom. 5:9-10; 8:28-39; 10:12-15; 11:5-7. 26-36; 1 Cor 1:1-2; 15:24-28; Efes. 1:4-23; 2:1-10; 3:1-11; Col. 1:12-14; 2 Tes. 2:13-14; 2 Tim. 1:12; 2:10, 19; Evr. 11:39 – 12:2; 1 Petru 1:2-5, 13; 2:4-10; 1 Ioan 1:7-9; 2:19; 3:2

VI. Biserica

O biserica nou-testamentala a Domnului Isus Christos este un grup local de credinciosi botezati care sunt asociati prin legamint in credinta si partasia evangheliei, care practica cele doua simboluri ale lui Christos (cina si botezul), care sunt dedicati invataturii Sale, care folosesc darurile, drepturile si privilegiile investite in ei de Cuvintul Sau si care cauta sa raspindeasca evanghelia pina la marginile pamintului. Aceasta biserica locala este o grupare autonoma, care actioneaza in proces democratic sub Conducerea lui Isus Christos. Intr-o astfel de adunare membrii sunt egali in drepturi si in responsabilitati. Singurele pozitii distincte recomandate de Scriptura sunt pastorii si diaconii.

Noul Testament vorbeste deasemenea despre Biserica ca si trup al lui Christos care-i include pe toti rascumparatii din toate timpurile.

Mat. 16:15-19; 18:15-20; Fapte 2:41-42, 47; 5:11-14; 6:3-6; 13:1-3; 14:23, 27; 15:1-30; 16:5; 20:28; Rom. 1:7; 1 Cor 1:2; 3:16; 5:4-5; 7:17; 9:13-14; 12; Efes. 1:22-23; 2:19-22; 3:8-11, 21; 5:22-32; Filip. 1:1; Col. 1:18; 1 Tim. 3:1-15; 4:14; 1 Petru 5:1-4; Apoc. 2-3; 21:2-3

VII. Botezul si Cina Domnului

Botezul crestin este cufundarea celui credincios in apa in Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfint. El este un act al ascultarii, simbolizind credinta intr-un Mintuitor crucificat, ingropat si inviat, moartea credinciosului fata de pacat, ingroparea firii vechi si invierea la o viata noua in Isus Christos. Botezul este o marturie despre credinta in invierea finala a celor morti. Fiind o practica bisericeasca, botezul este o conditie obligatorie pentru a intra in dreptul de membru al bisericii si pentru participarea la Cina Domnului.

Cina Domnului este un act simbolic de ascultare prin care membrii bisericii, prin impartasirea cu piinea si rodul vitei, comemoreaza moartea Rascumparatorului lor si aniticipeaza cea de a doua Lui venire.

Mat. 3:13-17; 26:26-30; 28:19-20; Marcu 1:9-11; 14:22-26; Luca 3:21-22; 22:19-20; Ioan 3:23; Fapte 2:41-42; 8:35-39; 16:30-33; Fapte 20:7; Rom. 6:3-5; 1 Cor 10:16, 21; 11:23-29; Col. 2:12

VIII. Ziua Domnului

Prima zi din saptamina este Ziua Domnului. Ea este o instituire crestina care trebuie respectata in mod regulat. Ea comemoreaza invierea lui Christos dintre cei morti si trebuie pusa deoparte pentru devotiune spirituala si inchinare, atit in public, cit si in particular, prin abtinerea de la distractiile lumesti, prin odihna de la activitatile muncii cotidiene, singura exceptie fiind munca strict necesara si faptele milei.

Ex. 20:8-11; Mat. 12:1-12; 28:1 ff.; Marcu 2:27-28; 16:1-7; Luca 24:1-3, 33-36; Ioan 4:21-24; 20:1, 19-28; Fapte 20:7; 1 Cor 16:1-2; Col. 2:16; 3:16; Apoc. 1:10

IX. Imparatia lui Dumnezeu

Imparatia lui Dumnezeu include doua aspecte: in general, suveranitatea Lui peste tot universul, si, in particular, suveranitatea Lui peste toti cei care, de buna voie, il recunosc pe El ca si Imparat al lor. In sens restrins, |mparatia este teritoriul spiritual al mintuirii, in care oamenii intra prin incredere si devotament copilaresc fata de Isus Christos. Crestinii trebuie sa se roage si sa lucreze pentru ca sa vina Imparatia si sa se faca voia lui Dumnezeu pe tot pamintul. |n forma ei plenara, Imparatia va fi instaurata la sfirsitul veacului, la revenirea lui Isus Christos.

Gen. 1:1; Isa. 9:6-7; Ier. 23:5-6; Mat. 3:2; 4:8-10, 23; 12:25-28; 13:1-52; 25:31-46; 26:29; Marcu 1:14-15; 9:1; Luca 4:43; 8:1; 9:2; 12:31-32; 17:20-21; 23:42; Ioan 3:3; 18:36; Fapte 1:6-7; 17:22-31; Rom. 5:17; 8:19; 1 Cor 15:24-28; Col. 1:13; Evr. 11:10, 16; 12:28; 1 Petru 2:4-10; 4:13; Apoc. 1:6, 9; 5:10; 11:15; 21-22

X. Vremurile din urma

Dumnezeu la timpul hotarit de El, si pe caile hotarite de El, va aduce in curind sfirsitul lumii. Conform promisiunilor Lui, Isus Christos va reveni personal, vizibil si in glorie, pe pamint; mortii vor invia; si Christos va judeca toti oamenii dupa dreptate. Cei pacatosi vor fi aruncati in Iad, locul de pedeapsa vesnica. Neprihanitii inviati in trupuri de slava vor fi rasplatiti si vor locui pe vecie in Cer cu Domnul.

Isa. 2:4; 11:9; Mat. 16:27; 18:8-9; 19:28; 24:27, 30, 36, 44; 25:31-46; 26:64; Marcu 8:38; 9:43-48; Luca 12:40, 48; 16:19-26; 17:22-37; 21:27-28; Ioan 14:1-3; Fapte 1:11; 17:31; Rom. 14:10; 1 Cor 4:5; 15:24-28, 35-58; 2 Cor 5:10; Filip. 3:20-21; Col. 1:5; 3:4; 1 Tes. 4:14-18; 5:1 ff.; 2 Tes. 1:7 ff.; 2; 1 Tim. 6:14; 2 Tim. 4:1, 8; Tit 2:13; Evr. 9:27-28; Iacov 5:8; 2 Petru 3:7 ff.; 1 Ioan 2:28; 3:2; Iuda 14; Apoc. 1:18; 3:11; 20:1 to 22:13

XI. Evanghelism si Misiune

Este datoria si privilegiul fiecarui urmas al lui Christos si a fiecarei biserici a lui Isus Christos de a merge sa faca ucenici din toate neamurile. Renasterea spirituala prin Duhul Sfint inseamna si dobindirea dragostei pentru altii. Efortul misioanr colectiv este deci rezultatul manifestarii nasterii din nou si este poruncit in repetate rinduri in inavataturile lui Christos. Este de datoria fiecarui copil al lui Dumenzeu sa staruiasca continuu in cistigarea celor pierduti pentru Christos, atit prin efort personal, cit si prin orice alte metode in armonie cu Evanghelia lui Christos.

Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-6; Isa. 6:1-8; Mat. 9:37-38; 10:5-15; 13:18-30, 37-43; 16:19; 22:9-10; 24:14; 28:18-20; Luca 10:1-18; 24:46-53; Ioan 14:11-12; 15:7-8, 16; 17:15; 20:21; Fapte 1:8; 2; 8:26-40; 10:42-48; 13:2-3; Rom. 10:13-15; Efes. 3:1-11; 1 Tes. 1:8; 2 Tim. 4:5; Evr. 2:1-3; 11:39 to 12:2; 1 Petru 2:4-10; Apoc. 22:17

XII. Scolarizarea

Scopul scolarizarii in Imparatia lui Christos este asociat cu activitatile misionare si de caritate si este finantat prin suportul liber consimtit al bisericilor. Un sistem scolar crestin adecvat este necesar in implinirea programului de maturizare spirituala pentru poporul lui Christos.

In educatia crestina ar trebui sa existe un echilibru sanatos intre libertatea academica si responsabilitatea academica. In orice relatie ordonata a vietii umane libertatea este totdeauna limitata, niciodata absoluta. Libertatea unui profesor care activeaza in scolile, colegiile si seminariile crestine este limitata de supunerea fata de suveranitatea lui Isus Christos, de caracterul autoritar al Scripturii si de scopul distinct pentru care exista scolile crestine.

Deut. 4:1, 5, 9, 14; 6:1-10; 31:12-13; Neem. 8:1-8; Iov 28:28; Ps. 19:7 ff.; 119:11; Prov. 3:13 ff.; 4:1-10; 8:1-7, 11; 15:14; Ecl. 7:19; Mat. 5:2; 7:24 ff.; 28:19-20; Luca 2:40; 1 Cor 1:18-31; Efes. 4:11-16; Filip. 4:8; Col. 2:3, 8-9; 1 Tim. 1:3-7; 2 Tim. 2:15; 3:14-17; Evr. 5:12 to 6:3; Iacov 1:5; 3:17

XIII. Darnicia

Dumnezeu este sursa tuturor binecuvintarilor temporare si spirituale; tot ce avem si tot ce suntem ii datoram Lui. In administrarea posesiunilor lor, crestinii au o indatorire de ordin spiritual, o chemare sfinta prevazuta in Evanghelie si o preocupare dictata de natura slujirii lor in lume. Ei sunt deci sub obligatia de a-L servi pe Dumnezeu cu timpul lor, cu talentele lor si cu tot ce au din punct de vedere material. Crestinii trebuie sa recunoasca faptul ca toate acestea le sunt incredintate pentru a fi folosite spre gloria lui Dumnezeu si spre ajutorarea altora. In conformitate cu Scripturile, crestinii trebuie sa daruiasca din ceea ce au cu bucurie, in mod regulat, sistematic, proportional cu venitul lor si de buna voie pentru innaintarea cauzei Rascuparatorului pe pamint.

Gen. 14:20; Lev. 27:30-32; Deut. 8:18; Mal. 3:8-12; Mat. 6:1-4, 19-21; 19:21; 23:23; 25:14-29; Luca 12:16-21,42; 16:1- 13; Fapte 2:44-47; 5:1-11; 17:24-25; 20:35; Rom. 6:6-22; 12:1-2; 1 Cor 4:1-2; 6:19-20; 12; 16:1-4; 2 Cor 8-9; 12:15; Filip. 4:10-19; 1 Petru 1:18-19

XIV. Cooperarea

In masura in care realitatea o cere, poporul lui Christos trebuie sa se organizeze in asociatii si conventii pentru cooperare la cel mai inalt nivel in atingerea scopului maret al Imparatiei lui Dumnezeu. Astfel de organizatii nu au insa nici o autoritate unele asupra altora sau asupra bisericilor locale. Ele au un caracter voluntar si cu scop consultativ si sunt destinate sa stimuleze, sa combine si sa directioneze in cel mai efectiv mod energiile poporului crestin. Membrii bisericilor Nou Testamentale trebuie sa coopereze unii cu altii pentru innaintarea lucrarilor misionare, de educatie si de binefacere care duc la extinderea Imparatiei lui Christos. In sens Nou Testamental, unitatea crestina este definita drept o armonizare spirituala si o cooperare voluntara a diferitelor grupe din poporul crestin care urmaresc implinirea unor scopuri comune. Cooperarea este de dorit si justificata chiar si intre diferite denominatii crestine, atunci cind scopul urmarit este el insusi justificat si cind aceasta cooperare nu implica o incalcare a constiintei sau un compromis al loialitatii fata de Christos si fata de Cuvintul Sau asa cum este el revelat in Noul Testament.

Ex. 17:12; 18:17 ff.; Jud. 7:21; Ezra 1:3-4; 2:68-69; 5:14-15; Neem. 4; 8:1-5; Mat. 10:5-15; 20:1-16; 22:1-10; 28:19-20; Marcu 2:3; Luca 10:1 ff. Fapte 1:13-14; 2:1 ff.; 4:31-37; 13:2-3; 15:1-35; 1 Cor 1:10-17; 3:5-15; 12; 2 Cor 8-9; Gal. 1:6-10; Efes. 4:1-16; Filip. 1:15-18

XV. Crestinul si Ordinea Sociala

Fiecare crestin este obligat sa caute sa instaureze autoritatea suprema a voiei lui Christos atit in viata personala, cit si in viata sociala. Mijloacele si metodele folosite pentru imbunatatirea societatii si pentru instaurarea bunelor moravuri intre oameni pot fi de un ajutor real si permanent numai cind sunt inradacinate in renasterea individului prin harul acordat de Dumnezeu in Isus Christos. Crestinul trebuie sa confrunte, in Duhul lui Christos, orice forma de lacomie, egoism sau viciu. El trebuie sa lucreze ca sa aiba ce sa dea orfanilor, nevoiasilor, batrinilor, saracilor si celor bolnavi. Fiecare crestin trebuie sa caute sa aduca economia, guvernul si societatea ca un tot unitar sub balanta principiilor dreptatii, adevarului si dragostei fratesti. Pentru promovarea acestor scopuri, crestinii trebuie sa fie gata sa colaboreze cu toti oamenii de bine, suportind orice cauza buna, fiind intotdeauna gata sa actioneze in spiritul dragostei, dar fara a compromite loialitatea pentru Christos si pentru adevarul Sau.

Ex. 20:3-17; Lev. 6:2-5; Deut. 10:12; 27:17; Ps. 101:5; Mic. 6:8; Zah. 8:16; Mat. 5:13-16, 43-48; 22:36-40; 25:35; Marcu 1:29-34; 2:3 ff.; 10:21; Luca 4:18-21; 10:27-37; 20:25; Ioan 15:12; 17:15; Rom. 12-14; 1 Cor 5:9-10; 6:1-7; 7:20- 24; 10:23 to 11:1; Gal. 3:26-28; Efes. 6:5-9; Col. 3:12-17; 1 Tes. 3:12; Filimon; Iacov 1:27; 2:8

XVI. Pacea si Razboiul

Este de datoria crestinilor sa caute pacea cu toti oamenii pe principiile dreptatii. |n conformitate cu spiritul si invatatura lui Christos, ei trebuie sa faca tot ce atirna de ei ca sa sa puna capat razboiului.

Adevaratul remediu pentru duhul razboinic este Evanghelia Domnului nostru. Cea mai imperioasa nevoie a lumii este aceea de a accepta invatatura Lui in toate problemele dintre oameni si natiuni, si aceea de a aplica practic Legea Lui bazata pe iubire.

Isa. 2:4; Mat. 5:9, 38-48; 6:33; 26:52; Luca 22:36, 38; Rom. 12:18-19; 13:1-7; 14:19; Evr. 12:14; Iacov 4:1-2

XVII. Libertatea religioasa

Dumnezeu singur este Stapinul constiintei, iar El o vrea eliberata de robia oricaror invataturi si porunci omenesti care sunt impotriva Cuvintului Sau si nu-L reprezinta. Biserica si Statul trebuie sa fie separate. Statul datoreaza fiecarei biserici protectie si garantarea deplinei libertati de a persevera in implinirea scopurilor ei spirituale. |n garantarea libertatii religioase, Statul nu trebuie sa favorizeze diferentiat nici un fel de grup eclesiastic sau denominational. Pentru ca stapinirile civile sunt rinduite de Dumnezeu, este de datoria crestinilor sa le fie supuse in toate lucrurile care nu sunt contrare cu vointa Lui revelata. Biserica n-are voie sa recurga la ajutor din partea Statului pentru implinirea lucrarii ei. Evanghelia lui Christos prevede ca implinirea scopurilor ei sa fie facuta exclusiv prin resurse aflate in perimetrul strict al Bisericii. Statul nu are dreptul sa penalizeze pe cineva pentru opiniile sale religioase, orice forma ar lua acestea. Statul nu are dreptul sa impuna taxe pentru suportul oricarei forme de religie. Idealul crestin este “O biserica libera intr-un stat liber”, iar aceasta implica dreptul tuturor oamenilor de a avea acces liber si nestinjenit la Dumnezeu, precum si dreptul de a formula si de a propaga opinii in sfera religioasa fara nici un amestec din partea puterii civile.

Gen. 1:27; 2:7; Mat. 6:6-7, 24; 16:26; 22:21; Ioan 8:36; Fapte 4:19-20; Rom. 6:1-2; 13:1-7; Gal. 5:1, 13; Filip. 3:20; 1 Tim. 2:1-2; Iacov 4:12; 1 Petru 2:12-17; 3:11-17; 4:12-19

XVIII. Familia

Dumnezeu a orinduit familia ca si institutia de temelie a societatii. Ea este compusa din persoane inrudite unele cu altele prin casatorie, singe sau adoptiune. Casatoria este legamintul stabilit intre un barbat si o femeie care se leaga sa ramina impreuna pe toata durata vietii. Casatoria este un dar unic prin care Dumenzeu realizeaza citeva scopuri: ilustreaza unirea dintre Christos si Biserica Sa, pune la dispozitia barbatului casatorit si a femeii casatorite un cadru pentru relatiile de intimitate in care acestia isi implinesc trairile sexuale in conformitate cu standardele biblice si perpetueaza rasa umana.

Barbatul si nevasta au o valoare egala inaintea lui Dumenzeu, fiind creati amindoi dupa chipul si asemanarea Lui. Relatiile de casatorie ilustreaza felul in care se poarta Dumnezeu cu poporul Sau. Barbatul trebuie sa-si iubeasca nevasta dupa cum si Christos si-a iubit Biserica. Dumnezeu i-a dat barbatului responsabilitatea sa hraneasca, sa pazeasca si sa conduca familia lui. Nevasta trebuie sa se supuna de buna voie autoritatii barbatului care o slujeste din dragoste, dupa cum si Biserica este supusa de buna voie lui Christos, Capul ei. Creata ca si barbatul dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nevasta este agala cu el innaintea lui Dumnezeu si a primit din partea lui Dumnezeu resposabilitatea de de a-si respecta barbatul, de a-l sluji ca un ajutor potrivit in administrarea casei si in formarea noii generatii.

Copiii, din momentul conceptiei, sunt o binecuvintare si o mostenire de la Domnul. Parintii trebuie sa arate copiilor prin viata lor modelul lui Dumnezeu pentru viata de casnicie. Parintii trebuie sa-i invete pe copiii lor valori morale si spirituale si sa-i determine, prin exemplul personal consistent si prin disciplina dragostei sa faca decizii bazate pe adevarul biblic. Copiii trebuie sa-si cinsteasca parintii si sa le fie supusi.

Gen. 1:26-28; 2:18-25; 3:1-20; Ex. 20:12; Deut. 6:4-9; Ios. 24:15; 1 Sam. 1:26-28; Ps. 78:1-8; 127; 128; 139:13-16; Prov. 1:8; 5:15-20; 6:20-22; 12:4; 13:24; 14:1; 17:6; 18:22; 22:6,15; 23:13-14; 24:3; 29:15,17; 31:10-31; Ecl. 4:9-12; 9:9; Mal. 2:14-16; Mat. 5:31-32; 18:2-5; 19:3-9; Marcu 10:6-12; Rom. 1:18-32; 1 Cor 7:1-16; Efes. 5:21-33; 6:1-4; Col. 3:18-21; 1 Tim. 5:14; 2 Tim 1:3-5; Tit 2:3-5; Evr. 13:4; 1 Pet. 3:1-7.

CUM, UNDE SI CIND AU APARUT BAPTISTII ? – Daniel Branzei

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Spre deosebire de alte miscari de trezire religioasa, miscarea baptista nu isi poate identifica un precursor unic, un intemeietor, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Wesley. Unii istorici il socotesc pe John Smith an astfel de „incepator” de drum (John Smith este o figura interesanta in istoria baptistilor. Nu se cunoaste data si locul nasterii lui in Anglia. A studiat insa la Christ College, Cambridge (1594-1598), dupa care a slujit ca preot in Biserica Angliei pina in anul 1606, cind a trecut de partea „separatistilor”. In 1608 s-a mutat in Olanda din cauza persecutiei declansate de casa regala impotriva „separatistilor.” A fost primul care s-a „autobotezat” in 1609 si apoi i-a botezat si pe alti 36 cu care a format prima biserica „baptista.” A murit in Amsterdam in 1612. Desi este legat de inceputurile primului grup organizat de baptisti, John Smith poate fi considerat cu greu un intemeietor al miscarii. De fapt, el s-a botezat prin „turnare”, iar spre sfirsitul vietii a parasit adunarile baptiste si a trecut la biserica mennonita.)

Numele de „baptisti” a aparut ca o porecla data in batjocura de cei carora li se parea caraghios ca oamenii in toata firea sa faca atita caz de importanta „botezului” (in acelasi fel si-au primit numele si „anabaptistii”, re-botezatii care au ignorat valabilitatea botezului aplicat copiilor).

Exista trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins miscarea baptista: teoria succesiunii neintrerupte, teoria inrudirii anabaptiste si teoria derivarii din separatistii englezi.

1. Succesiunea neintrerupta. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca bisericile baptiste au existat in toata istoria bisericii, succedindu-se intr-un lant neintrerupt, de la botezarea Domnului Isus in Iordan de catre Ioan „botezatorul” (baptistul) si pina astazi. Aceasta teorie pretinde ca doar baptistii poseda adevarata mostenire de credinta si practica si ca ei au pastrat-o printr-o serie de grupari a caror existenta poate fi trasata incepind cu vremea Noului Testament. Desi ei n-au folosit numele de „baptisti” membrii acestor grupari ar fi fost in toate celelalte identice cu bisericile baptiste de astazi.

Oricit de atragatoare, aceasta teorie poseda doua defecte majore. Intii, ea nu poate fi suportata cu date istorice. Marturiile de credinta specifice „montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catarilor), lolarzilor si husitilor contin o intreaga serie de „doctrine” si „practici” care nu pot fi identificate cu specificul credintei practicate de baptisti. Desi unele din aceste grupari au impartasit convingeri dragi baptistilor (autoritatea suprema a Scripturii, credinta personala necesara primirii botezului, autonomia bisericii locale, preotia universala, etc.), celelalte articole de crez si unele practici nu pot fi incadrate in nici un caz in specificul „baptist”.

In al doilea rind, teoria succesiunii neintrerupte, declara tot restul crestinatatii istorice drept o miscare „apostata”, lucru inadmisibil chiar si pentru cei mai infierbintati suporteri ai baptismului. A cauta sa identifici baptistii cu toti excentricii si „ciudatii” din istoria cultelor turbulente si a declara suvoiul crestinismului istoric drept „apostat”, inseamna a falsifica istoria si, in realitate, a face un deserviciu miscarii baptiste. Sustinuta mai ales la sfirsitului secolului XIX si la inceputul secolului XX, teoria succesiunii neintrerupte a fost astazi abandonata de aproape toata suflarea baptista.

2. Inrudirea anabaptista. O a doua teorie sustine ca baptistii se trag, direct sau indirect, din anabaptisti, aripa radicala a Reformei din secolul saisprezece. Din gruparea anabaptista au facut parte „fratii elvetieni”, huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simon). Teoria are o puternica confirmare in dovezile istorice. Desi n-au preluat in intregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales in ceea ce priveste pacifismul si non-rezistenta, depunerea juramintului, interdictia de a ocupa un oficiu public, si anumite detalii legate de natura intruparii), baptistii secolului saptesprezece au continuat cu siguranta teologia „bisericii credinciosilor care au primit botezul doar ca urmare a unei marturisiri personale de credinta in Isus Christos”, a „preotiei celor din banci” si a libertatii religiei scoase de sub controlul Statului si reasezata sub autoritatea unica a constiintei.

3. Separatistii din Anglia. Cea mai raspindita convingere a celor ce au studiat fenomenul religioas de-a lungul veacurilor este ca baptistii de astazi se trag din „separatistii englezi” exilati sub persecutie in Olanda, la Amsterdam. Acesti „puritani separatisti” ajunsesera la convingerea ca biserica Angliei este dincolo de posibilitatea unei intoarceri la credinta si practica crestina adevarata si ca este mai bine ca cei ce cred Biblia sa se separe de viata bisericii oficiale patronata de rege. In felul acsesta, miscarea baptista este definita peste tot ca o dorinta de „separare” a celor ce vor sa se intoarca la invatatura Noului Testament, de bisericile „traditionale”, anchilozate in forme si datini eclesiastice. Separarea s-a facut de obicei atunci cind, prin ierarhia ei locala, biserica „istorica” a refuzat apelul de intoarcere la Biblie si a emis acte normative care i-au declarat pe baptisti „eretici”.

Ironia este ca „separatistii baptisti” au aparut pe fondul unei alte „separari.” Anglia se separase de Biserica romano catolica pe vremea lui Henry VIII, cel care a a intrat in istorie prin faptul ca a avut sase neveste. Cind s-a despartit de prima dintre ele, caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divort. Scos din fire, Henry a poruncit Parlamentului sa taie legaturile care legau Biserica Angliei de papalitate (1543). Aceasta despartire a Bisericii Angliei de Biserica Romei trebuia sa fie doar o iesire de sub autoritate eclesiastica, nu si o renuntare la practica sau invatatura catolica. Henry al VIII-lea s-a autodeclarat „singurul suveran al Bisericii Angliei”, dar a incredintat conducerea administrativa a Bisericii Angliei in miinile arhiepiscopului de Canterbury. In furia sa anti-catolica, Henry a desfintat toate manastirile si a confiscat toate averile lor, ca si toate cladirile si ogoarele Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea si spiritualitatea crestinismului din Anglia nu s-au imbunatatit insa cu nimic, ci chiar au decazut. Dupa citeva incercari de reformare din interior, puritanii englezi, adepti ai unei intoarceri totale la spiritul si litera Noului Testament, au devenit „separatisti”.

PURITANII

„Am sa-i fac sa ma asculte sau am sa-i alung din tara!” Aceasta a fost amenintarea rostita de regele Iacob I al Angliei impotriva gruparii care tocmai ii ceruse sa „purifice” biserica nationala a Angliei de ramasitele de ceremonii si practici catolice fara suport in textul Bibliei.

Din cauza cererii lor, cei care i se adresasera regelui Iacob I aveau sa ramina cunoscuti in istorie drept „puritani”, oameni ce doreau bisericii o totala intoarcere la invatatura si practica Noului Testament, fara nici o toleranta pentru „traditii” si „invataturi” care sufocasera sau paginizasera Biserica de-a lungul istoriei.

Puritanii n-au fost un grup de „revolutionari” violenti si galagiosi, ci niste buni cetateni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriasi si invatati de frunte, unii chiar profesori la Universitatea din Cambridge. Patrunsi de convingeri crestine foarte adinci, acesti oameni s-au pronuntat impotriva valului de „crestinism formal” amestecat cu „viciile si placerile lumii” care inecase orice urma de adevarata spiritualitate.

„Maritata” cu Statul, pe principiul fantezist al celor „doua sabii”, biserica Angliei fusese fortata sa legifereze toate abuzurile regilor ei corupti si era neputincioasa acum sa stavileasca valul de decadere generala. Imoralitatea, betiile, intrigile si coruptia politica, toate erau tolerate la umbra unei biserici care pretindea ca are mandat divin sa ierte, sa absolve de vina si sa indreptateasca la tronul judecatii divine chiar si pe cel mai decazut cetatean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau viciile pagine, leganindu-se in iluzia falsa ca apartin crestinatatii. Pentru ca Statul era considerat garantul aplicarii vointei divine in societate, puritanii ii cereau lui Iacov I sa intervina.

In ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numarul unu. Li s-a imputat foarte repede ca erau niste crestini „ursuzi” si ascetici, care ar fi vrut ca toata lumea sa se calugareasca, iar Anglia sa se transforme intr-o uriasa manastire. In realitate, aceasta stigma istorica a fost o invinuire nedreapta. Puritanii nu au fost „dusmanii placerilor”, ci ai pacatului, iar adevarul este ca o foarte mare parte a „crestinismului” englez iubea pacatul si facea chiar bani foarte buni de pe urma lui.

Puritanii nu au fost impotriva placerii ca atare. Dimpotriva, viata lor de familie si de societate era plina de un vibrant simt al bucuriei in lucrurile simple si sanatoase. Iubeau muzica si artele, practicau vinatoarea, jocurile simple si intretineau „sezatori” la care discutiile atingeau un nivel academic foarte ridicat. Scrierile lor au ramas in literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani, John Milton, fac si astazi parte din bijuteriile mostenirii de litelatura de limba engleza („Paradisului pierdut” este probabil cea mai cunoscuta dintre ele).

Puritanii au fost aripa cea mai avansata a protestantilor din Anglia pe vremea Reformei din Europa.

Dupa domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care impartasea convingeri catolice, i-a persecutat feroce pe toti adeptii Reformei. Multi dintre ei s-au refugiat in Olanda (1608), iar altii au ajuns la Frankfurt pe Main, in Germania. Aici au inceput niste frictiuni intre protestantii reformei si puritanii separatisti. Exilatii englezi s-au impartit in adepti ai lui John Knox si sustinatori ai doctorului Richard Cox. Motivul discordiei l-a facut imbracamintea preoteasca. In aceasta privinta, puritanii inclinau sa-i dea dreptate lui |nox, discipol al ideilor lui Calvin si partizan al ideilor „fratilor elvetieni”, care proclamau abandonarea oricaror obiceiuri si traditii catolice fara un suport clar si categoric in textul Bibliei (obiceiul uniformelor preotesti a fost introdus in Biserica in preajma anului 500 d.Ch.)

Figura nr. 1 arata cum a „evoluat” amestecul de invataturi „nebiblice” in biserica catolica (multe preluate si de biserica ortodoxa). Pentru a acoperi si perioada contemporana am completat lista cu erezii catolice aparute si dupa vremea puritanilor si a Reformei.

A.D. 300 – Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 – Facerea semnului crucii
A.D. 375 – Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 – Instituirea „impartasaniei”
A.D. 431 – Maria este proclamata divina
A.D. 500 – Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii
A.D. 526 – Mirungerea
A.D. 593 – Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 – Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 – Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 – Bonifaciu III este proclamat cel dintii Papa
A.D. 709 – Sarutarea papucului papal
A.D. 786 – Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 – Folosirea „apei sfintite”
A.D. 995 – Canonizarea sfintilor morti
A.D. 998 – Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 – Celibatul preotilor
A.D. 1090 – Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 – Inchizitia
A.D. 1190 – Vinzarea indulgentelor
A.D. 1215 – Transubstantierea
A.D. 1229 – Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 – Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 – Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 – „Ave Maria” este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 – Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 – Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 – Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 – Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 – Infailibitatea Papala
A.D. 1930 – Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 – Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 – Maria proclamata ca Mama a Bisericii

(Loraine Boettner, Roman Catolicism (Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962. p.8-9).

In fata schimbarilor de doctrina si practica, pretentia Bisericii Catolice de a se autoproclama „pastratoarea adevarului apostolic” si „Roma neschimbatoare” ni se pare cel putin patata de ipocrizie. Intre „traditia apostolica” si „traditia bisericeasca” exista o diferenta la fel de mare ca aceea de la adevar la erezie.

Aderind la parerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servici de inchinaciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. In acest spirit, ei au renuntat la „rugaciunile scrise” (cartea de rugaciuni), la icoane si statui, si chiar la folosirea instrumentelor muzicale in serviciul de inchinaciune. Din cauza deosebirilor de vederi, unii dintre separatisti s-au despartit de ceilalti protestanti englezi, au adoptat o marturisire de credinta foarte asemanatoare cu acele ale anabaptistilor si menonitilor din Europa continentala si au primit in batjocora numele de „baptisti.” Persecutati si in tarile reformate, acesti oameni s-au imbarcat pe corabii si au plecat spre „lumea noua” (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani au traversat Atlanticul in perioada „marii migratii” (1630-1640).

Intentia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toti puritanii n-a reusit. Sustinuti de personalitati marcante ale vietii academice si politice ale vremii, ei au format adunari „separate” de bisericile oficiale si au impinzit insulele britanice. In urma Razbnoiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobindit chiar pentru o vreme controlul asupra guvernului. In aceste conditii, miscarea de emigrare s-a oprit.

Prin „restauratia” din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar saminta libertatii religioase si a „valorilor morale crestine” a incoltit peste alti citiva ani. Guvernul Angliei a fost convins sa accepte existenta „bisericilor separatistilor” si a aparut astfel pe scena societatii conceptul de „toleranta religioasa.” Libertatea religiei si libertatea constiintei au fost cele doua diamante sociale de mare pret pe care le-au daruit Americii cei ce au emigrat din Anglia.

CARE ESTE LEGATURA BAPTISTILOR CU BISERICA PRIMELOR SAISPREZECE SECOLE?

Asa cum am spus deja, baptistii nu trebuie sa se grabeasca sa condamne drept „apostate” biserici crestine istorice care au amestecat crezul scriptural autentic cu credinte si practici din sfera paginismului. O analiza a celor sapte biserici amintite in cartea Apocalipsei (socotite de exegeti drept ilustratii ale perioadelor istorice caracteristice prin care trece Biserica pina la revenirea lui Christos) ne va ajuta sa vedem ca Dumnezeu nu renunta chiar asa de usor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El (si cine este?!).

O simpla lectura a „crezurilor” bisericilor crestine de-a lungul veacurilor va dovedi foarte repede ca, in ceea ce priveste continutul biblic, ele sunt aproape la fel ca marturiile de credinta ale baptistilor de astazi. In loc sa le antagonizam, ar fi mult mai bine daca am vedea biserica baptista si bisericile istorice raspindind astazi concomitent cunostinta despre Christos in istorie.

Ar fi folositor sa remarcam ca nici Christos si nici apostolii nu ne-au lasat o invatatura clara despre limita peste care o Biserica trebuie considerata „apostata.” Nu stim cit de mult trebuie sa se rataceasca o grupare crestina de la idealurile si practica Noului Testament pentru ca sa fim indreptatiti sa nu o mai consideram „biserica”.

Credem ca orice Biserica unde este proclamata Evanghelia mintuitoare si iertarea prin singele ispasitor de la Calvar are in ea saminta strict necesara pentru dobindirea vietii dumnezeiesti prin nasterea din nou. Ca aceasta viata noua este uneori impovarata cu alte invataturi si practici discutabile (chiar regretabile) este o alta problema si ea nu neaga caracterul crestin al acelei „biserici.” Avem mult mai multe lucruri comune cu celelalte biserici crestine, decit au ele in comun cu ateismul, iudaismul, mahomedanismul, hinduismul sau comfucianismul. Suntem aliati, nu dusmani intr-un razboi spiritual in care ni s-a incredintat sa raspindim lumina, nu sa stingem „lampa care afuma” sau „mucul care inca mai fumega”.

In ce consta specificul credintei crestine baptiste?

In esenta convingerilor lor, baptistii isi trag seva din crestinismul istoric, cu ajustarile pe care le-a adus Reforma. Cu toate ca au fost influentati de curente teologice contemporane, baptistii si-au facut un titilu de cinste din a se numi „popor al cartii”, adoptind astfel Scriptura drept unica si absoluta sursa de autoritate in crez si practica. Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este „preotia universala a credinciosilor”, supranumit si „responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu.”

Figura nr.2 contine „carta celor patru libertati cardinale” ale „separatistilor”, deveniti baptisti prin etapa olandeza si prin sosirea lor pe meleagurile Americii.

Specificul credintei baptiste

Libertatea sufletului

Noi credem in preotia universala a tuturor credinciosilor, in libertatea si responsabilitatea oricarui om de a sta direct in fata lui Dumnezeu, fara impunerea unui anumit crez si fara interpunerea vreunui cleric sau guvern.

Libertatea Bibliei

Noi credem in autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem ca Biblia, sub directa autoritate a Domnului Isus Christos, este esentiala in viata fiecarui credincios si in viata Bisericii. Sustinem libertatea fiecarui crestin de a interpreta si aplica Biblia dupa calauzirea personala pe care o primeste din partea Duhului Sfint.

Libertatea bisericii

Noi credem in autonomia bisericii locale. Credem ca bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea Domnului Isus Christos, sa hotarasca cine poate fi primit in Biserica si cine sa fie cei care o conduc, sa hotarasca formele de inchinaciune si metodele de lucru, sa ordineze pe aceia pe care-i crede inzestrati de Duhul Sfint cu daruri pentru slujire si sa decida cind si cu cine sa colaboreze in activitatea largita a trupului spiritual al Bisericii lui Christos.

Libertatea religioasa

Noi credem in libertatea religioasa, libertatea pentru religie si in libertatea fata de religie. Orice om este liber sa imbratiseze si sa practice o anumita religie sau sa refuze orice forma de credinta religioasa. Suntem adeptii unei totale separari intre Biserica si Stat.

In ciuda asemanarilor cu protestantismul reformei, baptistii sunt astazi o miscare distincta si, istoric, separata. Una din cauzale pentru care baptistii s-au despartit de protestanti a fost refuzul de a-si insusi invatatura despre „magistratii bisericii”. In general, protestantii Reformei sunt avocati ai „bisericilor teritoriale”, suportate si protejate de Stat, incorporind sub disciplina lor intreaga populatie si aducindu-i pe noii nascuti intre membrii ei prin botezul copiilor. In contrast cu practicile protestante si in acord cu convingerile anabaptistilor si menonitilor, baptistii insista asupra faptului ca in Biserica nu se poate intra decit in mod voluntar, negind astfel valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra intregii populatii dintr-un anumit teritoriu si orice forma de constringere a constiintei care s-ar putea naste din unirea Bisericii cu Statul. Aceasta pozitie ii aseaza pe baptisti ca precursori si gruparii asa-numitelor biserici de „credinciosi” sau de „pocaiti”. In acelasi timp, aceasta pozitie a fost saminta din care s-au nascut toate formele moderne de civilizatie. Toate statele lumii civilizate nu mai au „biserici de Stat”, ci ingaduie cetatenilor sa-si manifeste dreptul la libera alegere a convingerilor in domeniul religiei. Desi are radacini lutherane, Germania nu este „lutherana, tot asa cum Italia si Franta nu mai sunt nici ele „catolice”, in sensul exclusivist al cuvintului.

Practici specifice crestinilor baptisti

B – botezul credintei personale

A – autonomia Bisericii locale

P – preotia universala a credinciosilor

T – transformarea vietii prin sfintirea Duhului

I – inspiratia literala a Bibliei

S – separarea totala a Bisericii de Stat

T – trimiterea Evangheliei pina la marginile lumii

De ce exista mai multe feluri de baptisti?

Chiar daca au atitea lucruri comune, multimea de biserici baptiste raspindite in mai toate tarile lumii civilizate cunoaste o mare varietate in specificul crezului si in manifestare. De fapt, dictonul caracteristic tuturor „formelor de asociere baptista” este: „Unitate in lucrurile esentiale legate de mintuire si diversitate in toate celelalte.”

Miscarea baptista contemporana poate fi impartita in trei curente majore; baptistii ecumenica, baptistii evanghelici conservatori si baptistii fundamentalisti. Cele mai mari dispute din sinul miscarii baptiste nu sunt produse de dispute intre Arminieni si Calvinisti sau intre misionaristi si nemisionaristi (ca in vremurile trecute), ci intre cei care imbratiseaza in mod diferit chiar principiile fundamentale ale miscarii: limitele implicarii in activitatile politico-sociale si relatiile cu celelalte grupari din marea familie a crestinismului istoric.

1. Baptistii ecumenici tolereaza un mare spectru de convingeri, mergind de la cele mai conservative pina la cele mai liberale. Ei accepta „membralitatea deschisa” (fara frecventarea consecventa a serviciilor divine), manifesta un interes deosebit pentru pace si pentru respectarea drepturilor omului in tarile lumii, au tendinta de a fi mai degraba liberali in probleme legate de moralitate si de ordine sociala si, asa cum le arata si numele, sunt foarte militanti pentru unirea tuturor bisericilor crestine din lume si a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasa in miscarea „ecumenica.”

2. Baptistii evanghelici conservatori sunt de departe grupul cel mai numeros si activeaza sub un cadru de referinta teologic conservator, proclamind imperativul unui inalt standard de moralitate, atit individual, cit si in sfera publica. In problematica sociala, ei sunt aliati fortelor conservatoare care pun accent pe responsabilitatea individului in fata societatii si pe valorile muncii, cinstei si harniciei. Cu toate ca multe astfel de biserici coopereaza in plan local sau international cu alte biserici cu convingeri asemanatoare, baptistii evanghelici se pronunta impotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunta drept o periculoasa forma de compromitere a adevarului crestin.

3. Baptistii fundamentalisti, militeaza activ impotriva teologiei liberale, au tendinta de a fi dispensationalisti si premilenisti in teologie, adopta un standard inalt de moralitate, si sunt gata sa duca spiritul „separatist” la extrem, trecind de la separarea de Stat la o anumita nuanta de „separare fata de societate”. Ei au vederi profund conservatoare in sfera activitatii publice si nu sunt gata de colaborare decit cu alte biserici fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. In cazul din urma insa, fundamentalistii rup orice fel de cooperare in clipa in care simt ca o astfel de biserica intretine legaturi si cu biserici considerate liberale.

Baptistii aflati in cea de a doua si cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe lucrarea misionara, atit in tara de bastina, cit si peste hotare.

Bineinteles ca exista biserici baptiste care se incadreaza undeva intre gruparea evanghelica si gruparea fundamentalista. Totusi, majoritatea bisericilor baptiste din lume se incadreaza distinct intr-una din cele trei categorii mentionate.

(Informatiile din acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists in America, editat de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3)

Tendinte contemporane

Paradoxal, cea mai mare amenintare la adresa identitatii distincte a baptistilor nu vine nici de la miscarea ecumenica si nici din cauza persecutiei din partea bisericilor nationale majoritare (cu exceptia bisericilor baptiste aflate in fostele tari comuniste, unde, in democratiile imature, bisericile „istorice” cauta sa-si recapete statutul de „biserica nationala”, cu statut privilegiat si cu pretentii de protectie si suport din partea Statului).

In tarile democratice si pluraliste, „pericolul” care-i paste pe baptisti este acela ca incep sa nu se mai deosebeasca de alte biserici evanghelice conservatoare. si iata de ce:

Siminta pusa de „Reforma” si de „separatistii” secolului XVII a incoltit in secolele care au urmat si a dus la aparitia unor biserici profund „evanghelice in crez si in manifestare”. Din dorinta de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunitatii si a lumii, pe alocuri, biserici baptiste au inceput sa scoata din numirea lor oficiala numele de „baptista”.

In conditiile unei extraordinare mobilitati sociale, populatia secolului XX, tinde sa creieze un „sat global”, in care multe din distinctiile traditionale, daca nu vor dispare cu desavirsire, cel putin se vor estompa, pierzindu-si din semnificatia initiala. Marele numar de crestini care au iesit din structurile bisericilor istorice caracteristice mai mult „evului mediu”, decit veacului modern, formeaza in acest secol informatic, biserici „ale comunitatii”, in care Biblia este studiata si respectata cu aceiasi ardoare care a caracterizat crestinismul primelor secole. Tradusa in majoritatea limbilor de circulatie, Biblia nu mai este astazi apanajul exclusiv al „clericilor”, ci a iesit din nou in arena publica, adunind in jurul ei o noua generatie in „poporul cartii”.

Identitate Crestina in Istorie – Biserica Unita (Greco Catolica)

Biserica Unita (Greco Catolica)

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Introducere:
Biserica Unita, numita si Biserica Greco-Catolica, este una din componentele crestine ale peisajului religios romanesc contemporan. Pentru cei neavizati, sau pentru cei doritori de mai multa informatie, iata un scurt studiu despre aparitia, lucrarea si specificul acestei miscari crestine.

1. PRIMELE DOVEZI DE CATOLICISM PE TERITORIUL ROMANIEI
Duelul Ortodoxiei cu Biserica Catolica Apuseana

Iata ce scrie episcopul greco catolic Ioan Pop despre activitatile catolice de pe teritoriul Romaniei:

„Este demn de amintit faptul ca iinca de la inceputul sec. XIII, in Moldova se aflau calugari franciscani si dominicani. Primii misionari sosesc pe la 1221, iar in 1227 se convertesc vreo 15.000 de cumani (moldoveni) in frunte cu principii lor Bortz si Membroc.

Inca inainte de intemeierea Principatelor, calugarii franciscani faceau apostolat in Banat, Muntenia si Moldova. In 1327, papa Ioan XII numeste un episcop pentru Moldova (Cumania) pe Luca de Castelo, care stia romaneste si se pare ca avea sediul la Milcov. Se mai infiinteaza o episcopie la Siret, in 1371 si la Baia in 1420. Alexandu cel Bun a cladit la Baia o mare biserica de piatra cu chilii pentru franciscani.

In Muntenia, tot franciscanii intemeieaza o episcopie la Arges, unde activa Anton de Spoleto, in timpul lui Vlaicu Voda. Aceasta episcopie s-a mutat apoi la Severin (1382). Dar, sub influenta calugarilor bulgari si greci, franciscani sunt alungati din tarile Romane. Am vazut, in capitolele precedente influenta calugarilor bulgari, care, veacuri de-a randul, au influentat cultura religioasa din tara noastra.

Magazinul Istoric, nr. 9/1985, are un articol intitulat: Documente in piatra ale Iasului, de Gh. David, unde se reda o fotografie a unui fragment in ceramica, infatisand stema Moldovei (zimbrul), inconjurata de inscriptia „Moneda Alexandri”, descoperire de o exceptionala importanta, care dovedeste ca (in Moldova) au existat monede cu inscriptie latina. Tot asa, Al. Lepadatu, in 1907, prezinta un sigiliu avand ca insemne un cerb decapitat, cu o cruce intre coarne (Simbolul Sfantului Hubert) si inscriptia „Sigillum capitalis Moldaviae Terrae Moldaviensis”. Autorul conchide ca a existat o perioada cand limba latina era limba oficiala a cancelariei Moldovei si a Yarii Romanesti.

Pe la 1575, voievodul Petru Wchiopul, Impreuna cu Mitropolitul Moldovei, Gh. Movila, ii recheama in Moldova pe franciscani si pe iezuiti, dar activitatea lor este mereu stavilita de calugarii slavoni si apoi de nenumarate schimbari de domni si de razboaie nesfarsite.”

Nu putem trece cu vederea influenta Bisericii Catolice din Polonia asupra tineretului moldovean, pentru ca multi fii de boieri frecventau scolile catolice din aceasta tara.

In secolul al XV-lea, vero douazeci de boieri tineri studiaza la Cracovia, Liov, Camenita. Prin mijlocirea acestor scoli, romanii fac din nou cunostinta cu limba latina. Prin asemanare si prin studiul istoriei, ei devin constienti de originea latina a poporului roman. Astfel, dupa o mie de ani, prin contactul cu civilizatia Apusului, apare o licarire de sentiment national, trezind constiintele din bezna slavonismului. Astfel apar cronicarii moldoveni:

GRIGORE URECHE (1590-1647) care afirma cu mandrie in Letopisetul tarii Moldovei „caci noi de la Ram ne tragem.”

MIRON COSTIN (1632-1691) care a stat 20 de ani in Polonia, scrie lucrarea „De neamul Moldovenilor” demonstrand originea romana a moldovenilor.

ION NECULCE (1672-1745) reia firul cronicii lui Miron Costin, zicand cu durere: „O saraca tara a Moldovei, ce nenorocire de stapani ca acestia ai avut!”, avand o ura neimpacata impotriva grecilor.

Toti trei cronicari scriau in limba romana aceste adevarate carti de istorie a poporului roman, numite „cronici” sau „letopisete.”

CONSTANTIN CANTACUZINO (1650-1716), care a studiat la Padova (Italia), scrie de asemenea o istorie a Yarii Romanesti, in care arata cu mandrie originea noastra latina.”

Ce ar fi insemnat poporul nostru, daca ar fi ramas la credinta stramoseasca a Romei de la inceput, sau daca ar fi trimis la studii in Apus mai multi tineri ca sa studieze?”

La aceasta intrebare retorica nu se poate din pacate raspunde. Datorita unor imprejurari nefaste si unor hotarari nefericite, Romania a ramas pentru multa vreme sub influenta Orientului. Sa reluam insa firul relatarilor lui Ioan Ploscaru.

Situatia specifica din Ardeal

„Dupa anul 830, ungurii veniti din Asia se stabilesc in campia dintre Tisa si Dunare, iar de aici prada tinuturile invecinate si treptat cuceresc Ardealul, care este populat de „Pastores blachorum”, adica pastori valahi, asa cum ii numeste Anonymus (secretarul Regelui Bela IV) pe locuitorii aflati aici. Puterea ungurilor creste pe la anul 1000, cand se increstineaza sub regele Stefan, care primeste de la Roma, coroana si imputernicirea de a organiza biserica. Romanii fiind organizati in voievodate si cnezate, iar ungurii avand un rege au fost mai tari si treptat se impun romanilor, astfel ca pe la 1200, ungurii detin puterea in intreg teritoriul Ardealului, iar pentru apararea granitelor din sud-est, ei aduc pe sasi din Flandra si Luxemburg, care, la randul lor se grupeaza formand centre urbane: Brasov, Medias, Sibiu. Ei au adus o cultura superioara, asa ca erau tratati ca oaspeti ai regelui.

Tot in aceeasi perioada sunt adusi secuii, in rasarit, pentru a apara teritoriul de navalirile tatarilor. Asa se formeaza in Ardeal o elita de sasi, secui si unguri, fiind toti de religie catolica, pe vremea aceea. Majoritatea populatiei autohtone, romanii, erau folositi la munci agricole, neluati in seama si treptat au devenit supusii celorlalti, care se socoteau natiuni privilegiate. Din punct de vedere religios, romanii apartineau de Mitropolia Ungro-Vlahiei de la Targoviste, adoptand si ei ritul si limba slavona.

Daca ungurii ar fi fost sinceri in practicarea religiei catolice, romanii nu s-ar fi indepartat de religia stramoseasca si limba latina pentru a o imprumuta pe cea slava, pe care nimeni nu o cunostea. Dar pentru ca ungurii au avut atitudini de dominatie, romanii nu au acceptat „religia asupritorului”, ci au preferat sa fie impreuna cu fratii lor de peste munti, care fiind rupti de restul lumii latine au acceptat prin teroare limba slavona. In Ardeal, treptat conditiile de trai ale romanilor ajunsera foarte grele, devenind iobagi, legati de pamantul magnatului. Nici situatia preotilor nu era mai buna. Serviciul de preot se dadea prin alegere pe timp de un an, platind o suma de bani episcopului. Daca nu mai era ales preot in anul viitor, ramanea in sat, reluandu-si vechea ocupatie. Assa s-a ajuns ca uneori erau 3-4 preoti intr-un sat, dar cei mai multi nu stiau nici a scrie, nici a citi. Erau slujbasii unui rit, al carui sens de multe ori nu-l pricepeau. Ei boscorodeau, imitand limba slavona, asa cum au vazut la sediul episcopiei unde au fost hirotoniti.

Bunaoara, Popa Ion din Vad, este bigam (casatorit a doua oara) stie cele „Zece porunci”, „Tatal nostru” si jumaatate din „Credeu” si boscorodeste. (Raportul catre Susana Lorantfy, 2.IV.1657).

Episcopii din Ardeal erau numiti de principii unguri si sfintiti in tara Romaneasca in rit bizantin. Nici ei nu erau mai bine pregatiti.

2. UNIREA ROMANILOR DIN TRANSILVANIA CU BISERICA ROMEI

In anul 1685, armatele austriece, ale Casei de Habsburg, ocupa Transilvania, iar imparatul Leopold I, emite in 1691 „Diploma Leopoldina” (un fel de constitutie), dar care nu schimba lucrurile in Ardeal, desi imparatul era catolic. Episcopii calvini se intitulau mai departe „Episcop maghiar si roman al Ardealului.

Pentru a se bucura de drepturi, romanii trebuiau sa treaca la una din religiile dominante: catolica, luterana, calvina sau la unitariana. Dar care era mai apropiata de sufletul romanesc?

Parintele Ladislau Barany, calugar iezuit, a lamurit pe episcopul Teofil, de la Alba Iulia, ca Roma a hotarat prin instructiunile date Congregatiei de Propaganda Fide, in 1669, ca orientalii pot reveni la Biserica Catolica, pastrandu-si ritul si traditiile, acceptand numai dogmele catolice. In acelasi timp si imparatul Leopold emise un decret (23.8.1692) prin care preotii si credinciosii de rit grecesc, daca vreau sa se bucure de privilegiile Bisericii Catolice, pot sa se uneasca cu aceasta.

Cand ne gandim cat erau de umiliti romanii – atat iobagii cat si preotii, – fata de celelalte natiuni ale Ardealului, nu era alta scapare, decat sa imbratiseze una din religiile recunoscute. Cea mai apropiata de sufletul romanilor era religia catolica. Neschimband nimic din ritul oriental, cu care erau obisnuiti, nici din obiceiuri, iar dogmele erau propriu-zis, o problema ce nu atingea cu nimic multimea de credinciosi.

In anul 1697, episcopul Teofil, care a primit Scaunul Episcopesc in conditiile obisnuite (acceptand cele 19 puncte calviniste) s-a sfatuit cu clerul si convoaca un sinod general la Alba Iulia. Aici Teofil arata situatia grea, de asuprire a poporului roman, fiind amenintata insasi existenta natiunii. Lamuri asistenta si asupra conditiilor de unire cu Roma, precum si marea asemanare de credinta ce exista, fata de marile deosebiri ale calvinilor. Sinodul fixeaza in scris marturisirea de credinta prin care promit sa accepte cele patru puncte care despart Rasaritul de Apus. In acelasi document ei cer ca romanii sa primeasca drepturile celorlalte confesiuni din Transilvania. Dar in mod subit, Teofil moare. Se crede ca a fost otravit. Dupa Teofil a urmat Atanasie – Anghel Popa din Ciugud – care facuse scoala in insitutele calviniste de la Aiud si Alba Iulia. Calvinii aveau incredere in el, desi era inca foarte tanar. Este numit episcop, apoi merge la Bucuresti pentru a fi sfintit. Aici sta sapte luni, unde este lamurit de patriarhul Dositei al Ierusalimului (care statea mai mult la Bucuresti, avand aici 177 de mosii inchinate) si care ii da o scrisoare cu sfaturi. La punctul 5 scrie:

Sfintele slujbe sa fie citite numai in slavoneste sau elineste (greceste), iar nu pe romaneste sau in alt chip, deoarece limba romaneasca e putina si ingusta… Intors in Ardeal, tanarul Atanasie isi da seama in ce dezastru se afla Biserica romana si cauta sa ia legatura cu parintele Barany. El vede ce deosebire este in puterea catolicilor fata de calvini. Calvinii bateau din picior, iar catolicii faceau propuneri. In acest timp P. Barany era la Viena, unde aratase imparatului dorinta romanilor de a se uni cu Roma.

Cardinalul Ungariei L. Kolonich scrie lui Atanasie, aratandu-i in ce consta Unirea! La 7 octombrie 1698, Atanasie convoaca Sinodul General de la Alba Iulia. Aici se intocmeste un lung manifest care incepe asa:

„… Noi, vladica, protopopii si popii Bisericii Romaine, dam de stire tuturor, ca din bunavointa noastra ne unim cu Biserica Romei si voim sa traim cum traiesc madularele si popii acestei Biserici sfinte… Nimeni sa nu-i clateasca pe Uniti din obiceiurile Bisericii rasaritene, ci toate ceremoniile, sarbatorile, posturile, cum pana acum, asa si de acum inainte sa fim slobozi a le tine dupa calendarul vechi… ”

Actul Unirii a fost semnat de toti membrii Sinodului si intarit cu sigiliul Mitropoliei Balgradului – Alba Iulia. Dupa aceasta marturisire, imparatul Leopold a dat „Diploma Leopoldina”, prin care Bisericii Romanesti i se recunosc drepturile ce le avea si Biserica Romano-Catolica. Insa Dieta Transilvaniei, Parlamentul era in mainile calvinilor care n-au vazut cu ochi buni intarirea elementului catolic si eliberarea poporului roman, din Ardeal. Fiind ei proprietarii de pamanturi si atotputernici, au inceput a persecuta pe preoti. Pe unii i-au bagat in temnita, altora le rapeau vitele, ori le distrugeau bisericile si clopotnitele si multe alte rele, punand la cale adevarate revolte printre tarani, ca sa nu se alature Bisericii Romei.

Atanasie convoaca un nou Sinod la 4.9.1700, la care iau parte nu numai protopopii si preotii, ci si cate trei deputati mireni din fiecare sat. Cei 54 de protopopi, in afara de preoti si mireni, au dat un nou manifest in care repeta marturisirea celor patru puncte de credinta: Primatul Papal, Filioaue, Purgatoriul si Cuminicarea cu azima.

Fermentul „reformat”

Unele referinte din cartea episcopului greco catolic Ioan Ploscaru fac aluzie la activitatea influentelor „reformate” pe teritoriul tarii noastre. Vantul primavaratec care avea sa preschimbe din temelii Europa si avea sa puna bazele democratiei americane si-a intins adierile si asupra tinuturilor locuite de romani. Acest fapt este o dovada ca Romania a evoluat la un anumit moment pe orbite europene. Chiar daca sunt deformate de punctul de vedere greco catolic, evidentele mentionate de Ioan Ploscaru si-au pus amprenta pe sufletul romanesc, mai ales in Ardeal:

Trezirea pentru scrierea in limba romana a fost influenta luterana si calvina din Ardeal. Acestia, pentru a-i castiga pe romanii ardeleni la religia lor, incep sa tipareasca un sir de carti religioase in romaneste. Asa se tipareste la Sibiu primul Catehism calvinesc la 1544, apoi la Brasov, Catehismul luteran in 1559, urmate de alte vreo 20 de carti tiparite de Coresi, dintre care 9 carti sunt in limba romana: Tetraevanghelierul, Psaltirea, Pravila Sfintilor Apostoli si altele. La Orastie, fiul lui Coresi tipareste Palia (Vechiul Testament), dar cu tendinte calviniste. Aceste carti au meritul de a fi o prima incercare de introducere a limbii romane in biserica. Dar ce regret, este sa constatam ca este o ini-tiativa a reformatilor din Ardeal, pentru calvinizarea si luteranizarea romanilor!”

Regretul domnului episcop este plasat gresit. Influentele „reformei”, daca ar fi fost permanentizate, ar fi putut fi fermentul social si religios care ar fi integrat Romania in lumea occidentala. Dovada ca reforma nu a „germanizat” alte popoare, ci le-a descatusat din chingile imperiale si le-a inlesnit drumul spre afirmarea propriei identitati nationale, este in evolutia istorica a unor state precum Olanda, Belgia, Danemarca si Norvegia.

Intr-un alt fragment al istoriei sale, episcopul greco catolic Ioan Ploscaru continua polemica lui partizana:

In aceasta stare de intuneric total pentru romani, apare in secolul al XVI-lea Reforma lui Luther si Calvin. Acestia s-au rupt de jurisdictia Romei, sustinand ca singura baza a religiei crestine este Sfanta Scriptura, respingand Traditia si pe Sfintii parinti. Reforma luterana apare in Transilvania pe la 1519, in frunte cu Honterus, care ii luteranizeaza, in special pe sasi. Cam in acelasi timp, o parte din nobilii unguri, pentru a lua pozitie impotriva Casei de Austria (catolica), au imbratisat calvinismul. Fiecare noua confesiune dorea sa castige prozeliti printre romani. In acest scop incepe tiparirea de carti romanesti: Catehismul luteran la Brasov (1559), Evanghelia si Faptele Apostolilor (Coresi).

Calvinii, in frunte cu principele Gh. Rakoczi, tiparesc la Alba-Iulia, Catehismul Calvinesc (1640). Acest catehism a fost condamnat de Mitropolitul Varlaam al Moldovei prin „Raspuns la catehismul calvinesc” aratand ca este „plin de otrava, si calvinii talcuiesc rau si strambeaza Sfanta Scriptura.

Pentru a constrange clerul din Ardeal sa treaca la calvini, principii unguri, numesc in Dieta din 1566 un superintendent calvin pe langa episcopul roman „pentru a intoarce pe romani de la radacinile lor!” Calvinii numeau religia ortodoxa „superstitiile grecesti.” Asa au fost numiti superintendenti: George din Singeorz, Pavel Tordasi si Mihai Tordasi. Acesta din urma tipareste Palia de la Orastie, in 1582.

„Prin straduintele acestor calvini, insotite adesea, fie de promisiuni, fie de forta, s-a constituit in Ardeal o Biserica romaneasca, adoptand in parte Crezul calvinesc. Cand era numit un nou episcop, dupa ce venea din tara Romaneasca, depunea juramant pe Catehismul calvinesc, promitand sa respecte cele 19 puncte (intre acestea erau: sa nu se mai tina posturile, suprimarea slujbelor de inmormantare, botez numai cu apa simpla, fara cruce, fara lumanari, fara icoane, fara Maica Sfanta, in locul Sfintelor Impartasanii, numai Cina de la Pasti cu paine si vin neconsacrate). Dar cel mai important factor era sa recunoasca autoritatea superintendentului si sa-l consulte in toate problemele importante.

In multe parti sate intregi treceau la calvini. Acestia intemeiau scoli pe cheltuiala lor, facandu-le si o multime de avatanje materiale. Asa de exemplu, Biserica din Turdas, a fost data cu tot cu pamanturi, acelor romani, care la 1.6.1655 au trecut la religia calvina, iar cei care nu au trecut, au fost nevoiti sa-si faca alta biserica, din nuiele. Un secol si jumatate de propaganda calvina adusese Biserica la ruina. Ea ajunsese calvineasca in credinta si bizantina in rit!

Superintendentul care avea titlul de „Episcop si Superintendent al Bisericilor Romanesti” avea misiunea de a predica prin sate credinta calvina si sa stea de vorba cu episcopul, clericii si credinciosii, demonstrandu-le cu argumente din Scriptura temeinicia noii credinte. Cine zadarnicea munca predicatorului calvin era socotit tradator si dusman al statului, fiind, de multe ori, constrans sa paraseasca tara. (Nicolae Iorga, Istoria Romanilor din Transilvania, vol.I).

3. Redesteptarea nationala

Pentru episcopul Atanasie Anghel au urmat ani grei de lupta, fiind atacat atat de calvini, cat si de Arhiepiscopia Ungro-Vlahiei. Ungurii nu vor sa respecte diploma imparatului. Atanasie este chemat la Viena pentru a se dezvinovati de unele acuze nedrepte. Nicolae Iorga, marele nostru istoric recunoaste:

„Din umilinta lui Atanasie a iesit mantuirea noastra! Fara unirea in credinta cu Roma, nu erau scoli mari din strainatate pentru ucenici romani, aspri in ale invataturii, nu era mai ales, acea mare scoala pentru inima poporului nostru, care a fost ROMA insasi!” (Sate si preoti din Ardeal, p.191).

Atanasie moare in 1713, dupa ce indeamna pe toti sa persevereze in Unire!

Activitatea episcopilor Uniti, dupa Atanasie este istoria luptelor si nazuintelor pentru obtinerea drepturilor fagaduite. Dar imparatul era la Viena, iar principii calvini erau in Ardeal! Insa din punct de vedere religios, castigul a fost imens. Cele patru puncte au completat credinta cu elemente vitale si i-au dat imbold de actiune pentru viitor. Intre cei mai de seama urmasi ai lui Atanasie au fost:

Ian Giurgiu Parachi. Acesta a mutat Episcopia de la Alba Iulia la Fagaras, caci nu puteau fi doua episcopii catolice in acelasi oras.

Inocentiu Micu Klein, von Klein este titlul dat de imparat la innobilare, asa cum era obiceiul vremii. Ca nobil a intrat in Dieta Ardealului si a cerut drepturi pentru poporul roman cu argumente bine precizate:

1. Romanii sunt cei mai vechi locuitori ai tarii;
2. Romanii sunt populatia cea mai numeroasa din Ardeal;
3. Romanii lucreaza pamantul si ocnele (muncile cele mai grele);
4. Romanii dau cele mai mari contributii si in virtutea vointei imperiale exprimata prin cele doua diplome leopoldine trebuie sa se faca dreptate si poporului roman.

Deci si romanii au dreptul sa fie recunoscuti ca natiune, a patra in Ardeal, nu numai „plebes valahica”. Dar cele trei natiuni privilegiate, ungurii, sasii si secuii s-au impotrivit, spunand ca acesta cere „niste lucruri pe care nu le-a cerut nimeni pana acum”. In Dieta se iscau adevarate furtuni si astfel au cautat sa scape de acest episcop incomod. De fapt au reusit prin rascoala unui calugar sarb, Visarion Sarai. Acesta trimis de Mitropolitul ortodox de la Karlovat incepuse in 1744 sa umble prin sate si sa ameninte poporul cu iadul fiindca au facut unirea cu Roma. Iar pe de alta parte confesiunile reformate – in special calvinii, temandu-se de restabilirea catolicismului – sa nu fie nevoite sa restituie averile secularizate incep cu un sistem de terorizare din cele mai cumplite pentru a impiedeca Unirea cu Roma si raspandirea ei. Tratand cu mare tiranie pe preotii romani ce se declarau pentru Unire, aruncandu-i in inchisoare, batandu-i si jefuindu-i ii alungau din parohii, retinandu-le femeile si copiii in iobagie”. (Xenopol, Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, vol. II si Al. Pop, Dezbonarea in Biserica Romanilor din Ardeal si Ungaria, Bucuresti 1921).

In acest timp episcopul Inocentiu Micu face mai multe memorii atat in Dieta Transilvaniei cat si la Viena, dar pana la urma intrigile l-au rapus. El pleaca la Viena pentru a se dezvinovati, dar aici este sfatuit sa nu se prezinte personal, ci sa depuna numai memoriul. Deceptionat el pleaca la Roma, unde va trai in exil 24 de ani. Micu |lein a fost o personalitate de mare curaj care a deschis drumul spre eliberarea poporului roman, atat spiritual cat si politic, ridicandu-l la ideea de „natiune” (natio).

Petru Pavel Aron (1752-1764) urmeaza lui Inocentiu Micu. El are marele merit de a infiinta Scolile Blajului, Seminarul diecezan si o tipografie. Astfel, la 1754 se intemeiaza prima scoala romaneasca cu limba de predare romana pentru toti fiii poporului. In istoria intunecata a romanilor din Transilvania, aceasta constituie unul din cele mai luminoase evenimente. Sunt primele focare de cultura romaneasca! In primul an s-au inscris 300 de elevi. Profesorii si elevii erau sustinuti si salarizati de episcopul P. P. Aron. In anul 1747 este instalata tipografia la care se vor tipari pentru prima data carti cu litere latine.

Au urmat apoi episcopi, ca: Atanasie Rednic, Grigore Maior, Ioan Bob care au continuat lupta pentru usurarea starii iobagilor, precum si pentru luminarea poporului.

Unirea cu Roma, desi nu a usurat prea mult starea iobagilor, a creat mediul istoric de unde va porni in toate partile locuite de romani lumina trezirii noastre nationale. Tineri trimisi sa studieze in Apus, mai cu seama la Roma, au ajuns la constiinta latinitatii poporului roman, au introdus alfabetul latin si au inceput sa scrie romaneste. Cei trei mari (nepotul episcopului Inocentiu Micu), Gheorghe Sincai si Petru Maior au fost urmati de: Ioan Budai Deleanu, Simion Barnutiu, Gheorghe Baritiu, Timotei Cipariu, Andrei Muresan si altii.

Scoala Ardeleana, prin trezirea constiintei nationale, ii influenteaza si pe alti tineri care, dupa ce studiaza in apus, trec muntii Carpati si intemeieaza primele scoli romanesti. Astfel:

Gheorghe Lazar (1779-1823) studiaza la Viena, apoi trece Carpatii si intemeiaza prima scoala romaneasca la Bucuresti (Sf. Sava) in 1818.

Gheorghe Asachi (1788-1869) cu studii in Polonia, Viena si Italia, deschide prima scoala romaneasca la Iasi, in Moldova.

Aron Pumnul (1818-1866) studiaza la Blaj si Viena, este primul profesor de limba romana la Cernauti si redactor al primului ziar romanesc „Bucovina”. A participat la Revolutia din 1848 in Transilvania. El a desteptat constiintele romanilor din Bucovina.

Lupta episcopilor uniti cu Roma a fost grea si nu a incetat niciodata. Dupa Unire sarbii au incercat sa tulbure poporul din Ardeal, cum a fost Visarion Sarai despre care s-a scris inainte, ori mitropolitul sarb Pavel Nenadovici care a trimis in 1751 o circulara neiscalita in care ii indemna pe tarani sa nu se „nemteasca” si sa nu se lapede de credinta lor; apoi calugarul Sofronie (Stan Popovici) din comuna Cioara-Hunedoara, a depus cea mai periculoasa activitate antiunionista. El se intitula Vicarul Sf. Sinod din |arlovitz. El a instigat poporul cu atata vehementa incat a trebuit guvernul, prin generalul Bu\os sa restabileasca linistea, fara sa distruga insa manastirile, cum gresit se afirma din partea unora. In urma acestor tulburari o parte din romani se reintorc la biserica ortodoxa (1760). Asa s-a infiintat ulterior episcopia ortodoxa de la Sibiu.

Dupa Unirea cu Roma s-au mai infiintat in Ardeal urmatoarele episcopii, in afara de cea de la Blaj:

– Episcopia Unita de la Oradea in anul 1777,

– Episcopia Unita de Cluj-Gherla in anul 1853,

– Episcopia Unita de Lugoj in anul 1853,

– Episcopia Unita de Maramures la 15 august 1930.

Actul Unirii cu Roma a adus roade bogate pentru intreg neamul romanesc. Prin reintoarcerea la credinta stramoseasca, Biserica si-a recapatat avantul si puterea de viata spirituala:

1. A redat poporului roman vasta cultura din Apus si marea comoara a Bisericii catolice care este: Una, Sfanta si Apostolica.

2. A desteptat constiintele, demonstrand latinitatea noastra.

3. S-a introdus alfabetul latin in locul celui slavon.

4. S-au deschis primele scoli romanesti cu predare in limba romana.

Meritele Scolii Ardelene sunt incontestabile asa cum o arata toti marii nostri istorici. Astfel:

Ion Eliade Radulescu vizitand Scolile Blajului inainte de 1848, si-a descoperit capul inaintea lor zicand: „De aici a rasarit soarele romanilor!” El stia, caci a luat parte la Revolutia din 1848.

Mihai Eminescu (1850-1889) marele nostru poet national, mergand la Blaj a rostit cuvintele memorabile: „Te salut mica Roma!” (Scrieri politice si literare, Bucuresti 1910).

Ion C. Bratianu (1821-1891) marele nostru barbat de Stat, de mai multe ori prim-ministru, participant la Revolutia din tara Romaneasca in 1848, declara in Parlamentul Romaniei, la 4 Decembrie 1881:

„Si trebuie sa stiti ca descoperirea noastra nationala ne-a venit de dincolo, de peste Carpati, prin acei romani care au fost trimisi la Roma, unde au invatat sa fie romani!” (O lacrima fierbinte, I. Sterca Sulutiu, partea V din Memoriu, Sibiu 1883).

Titu Maiorescu (1840-1917) eminent critic literar si filosofic, membru al Academiei Romane, mentor spiritual al „Junimii”, spune:

„Ca in sec. XVIII politica dinastiei de Habsburg a incercat sa ne aduca sub ascultarea Papei si neizbutind, ne-a impartit in doua, n-a fost noroc. Dar ca din aceasta incercare romanii transilvaneni au ajuns in Cetatea Eterna, unde a reinviat in ei simtamantul gintei latine, revarsandu-se asupra noastra a tuturor: aceasta a fost rara fericire, care dintr-o dezbinare religioasa a inaltat neamul intreg spre o unitate de cultura nationala” (Familia, 1904).

Sextil Puscariu precizeaza: „Iar cand prin aceleasi porti intrara ca niste apostoli cativa barbati veniti de la Roma, care pe langa stiinta mai aveau si focul entuziasmului si cuvantul cald care ‘ncinge, atunci a mijit si pentru noi soarele vremilor noi. Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuel Micu si tovarasii lor au savarsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care avea sa se dezvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare.” (Istoria Literaturii Romane, Epoca veche, vol.I).

Victor Eftimiu, scriitor, membru al Academiei Romane, cu ocazia vizitei scriitorilor romani din 1923, adreseaza Blajului urmatorul omagiu: „Scriitorii romani sosesc in Blaj cu inima plina de o sfanta emotie. Blaj, cuvant magic, rascolitor de amintiri auguste, cetatea constiintei romanesti, nume ales intre toate… Aici a vibrat sentimentul, cultura si idealul national! Aici s-au ridicat si au predicat vladici, carturari de frunte, invatatori intelepti cu dragoste de neam si de biserica… Fie numele lor in veci binecuvantate, recunostinta pentru tot ce s-a visat, pentru tot ce s-a crezut, pentru tot ce s-a infaptuit intre zidurile venerabile ale acestei cetati de unde ne-a venit si arde inca lumina constiintei noastre… Salve cetate latina…”

Eugen Lovinescu spune: „Prin contactul cu insasi obarsia neamului nostru, cu Roma, ni s-a intarit constiinta nationala. In apararea rasei lor, cei trei „cavaleri ai idealului national” (expresia lui Iorga) S. Micu, G. Sincai si P. Maior s-au istovit in numeroase lucrari de istorie si filologie. Din viziunea orasului etern a pornit asadar, curentul latinist ce a fecundat, mai ales, constiinta neamului romanesc.” (Istoria civilizatiei romane moderne).

Emil Panaitescu, profesor universitar la Cluj, scrie: „…suntem stapani cu drept de succesiune peste aceasta tara, incepand de la Traian”, zise categoric unul din cei dintii episcopi ai Bisericii Unite, Ioan Inocentiu Micu. Trebuie insa sa-si plateasca acest curaj… Ideea latinitatii si al obarsiei romane…va deveni in sec. XIX puterea cea mare, care va misca si va porni sufletul romanesc sa desavarseasca independenta si unitatea nationala” (L’origine romana con legue conseguenze…).

A. D. Xenopol scrie: „Pe langa imbarbatarea poporului roman prin aratarea unui trecut cu atat mai glorios cu cat era mai indepartat, scriitorii cei mari ai Ardealului mai aplica un ridicator puternic… rusinea de a fi cazut asa de jos, cand neamul se cobora din o asa mandra obarsie…aceasta idee mantuitoare deveni ridicatorul cel mai puternic al culturii neamului romanesc, afundat pana atunci in noianul grecismului, aceasta a fost parghia cea mai spornica a civilizarii sale.”

Nicolae Iorga: „… Nu de aici putea sa vie acea lumina de care aveam noi nevoie pentru a capata constiinta despre noi si a ne ridica din umilinta… Nota rationala a inceput sa se faca auzita cand spiritul cel nou a patruns biruitor si aici, acel spirit nou pe care-l predicase intaia oara „ereticii” de peste munti” (Istoria Literaturii Romane in sec. XVIII, 1901).

4. Conflictul catolic-ortodox ia forme violente

Venirea comunismului rusesc in Romania a impins intreaga populatie spre „ortodoxia rusa.” Moscova avea atunci si mai are si astazi visul de a fi „cea de a treia Roma.” Pentru a o incarcera in orbita pan-slavismului ortodox, comunistii rusi au initiat o persecutie salbatica impotriva tuturor elementelor „occidentale” din Romania. Una dintre tintele principale au fost reprezentantii „sectelor” protestante si neo-protestante (elementele fermentelor sociale si religioase ale vestului) si, bineinteles, reprezentantii „filiatiei latine”: liderii bisericii greco catolice. Aceste doua categorii de lideri religiosi au fost supusi unui climat de exterminare in puscariile comuniste. Intr-un capitol intitulat „Arestarea episcopilor”, Ioan Ploscaru scrie:

„Dupa declaratia bisericii ortodoxe si a autoritatilor de Stat, reintregirea bisericii ortodoxe s-a infaptuit prin Proclamatia de la Cluj. Deci piscopii, care s-au „indepartat” de popor, trebuiau inlaturati. Astfel intre 27-29 Octombrie au fost arestati episcopii: Valeriu Traian Frentiu de la Oradea; Alexandru Rusu de la Baia Mare; Ioan Balan de la Lugoj; Iuliu Hossu de la Cluj; Ioan Suciu de la Blaj si Vasile Aftenie de la Bucuresti. De asemenea, au fost arestati si episcopii romano-catolici: Augustin Parha de la Timisoara; Anton Durcovici de la Iasi; Iohannes Schefler de la Satu Mare si monseniorul Ghica Vladimir de la Bucuresti. Au mai fost arestati multi protopopi, profesori de la scolile din Blaj si altii.

A urmat desfiintarea manastirilor. La cele de calugari au fost adusi stareti ortodocsi, dar calugarii nu au trecut la ortodoxie, asa ca unii au fost arestati, altii au fugit. Maicile calugarite de la Blaj, adunate in capela, nu au voit sa paraseasca edificiul, Institutul Recunostintei. Dar noaptea de 31 Octombrie 1948 a fost decisiva. Li s-a taiat curentul electric si au fost incarcate, cu forta, de muncitori, in camioane si capela a fost pradata.

La 1 Decembrie 1948, apare Decretul nr. 358, prin care Biserica Unita inceteaza de a mai exista. Episcopii arestati au fost dusi la ministerul de interne, la Bucuresti, iar de acolo au fost dusi ca prizonieri personali ai patriarhului ortodox, Iustinian Marina, la Dragoslavele, in judetul Muscel.

„Dragoslavele” era o vila a patriarhiei ortodoxe, dar acum era darapanata si pustie. Episcopii greco-catolici adusi aici au fost izolati in cate o camera. Cladirea era inconjurata de sarma ghimpata si pazita de securisti prin exterior, ca sa nu se poata apropia nimeni de cladire, iar in interior, tot soldati de la securitate le faceau cumparaturi. Ratia de alimente era foarte mica; in loc sa cumpere alimente la pret oficial, ei le cumparau la pretul pietii libere, fiind foarte scumpe toate, asa ca nu le ramanea aproape nimic. Aici au rabdat de frig, foame si izolare timp de patru luni. Patriarhul credea ca atitudinea lor este o incapatanare si ca dupa vreo patru luni vor ceda. A venit aici patriarhul ortodox I. Marina si le-a propus sa treaca la biserica ortodoxa, caci daca nu vor trece, el, patriarhul isi va lua bratul ocrotitor de pe ei si vor fi dusi la inchisoare. Atunci episcopul I. Balan de la Lugoj a zis:

„Preafericitule, daca noi, episcopii greco-catolici am crede ca biserica ortodoxa este adevarata Biserica a lui Christos, in acest moment ne-am da semnatura, caci noi vrem sa fim cu Christos! Dar dumneavoastra nu ati venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuti crestinesti, ci ne-ati arestat si ne-ati intemnitat. Hotarat, acestea nu sunt metodele lui Christos! Daca noua episcopilor uniti guvernul ne-ar fi propus si promis ca ne da toata biserica ortodoxa pe mana, cu conditia sa arestam si intemnitam pe ierarhii ei, sau numai pe unul din ei, noi ne-am fi dat viata, dar nu am fi acceptat. Deci viata ne-o puteti lua, dar credinta nu! Atata vreme cat suntem in edificiile bisericii ortodoxe, suntem prizonierii ei.”

Patriarhul a iesit foarte ganditor. Un preot ortodox cu numele Baltazar (declara episcopul I. Suciu) l-a intrebat pe patriarh: „Ce zic Episcopii Uniti?” (adica, sunt gata sa treaca la biserica ortodoxa?). Patriarhul, dupa o clipa de tacere a raspuns: „E chestie de convingere!”

Preotii care au fost arestati o data cu episcopii, au fost dusi la Manastirea Neamt, unde au fost tinuti in conditii foarte grele. Cinci din ei au semnat trecerea la biserica ortodoxa si au fost eliberati.

De la Dragoslovele, episcopii au fost dusi la Manastirea Caldarusani, langa Bucuresti. Aici au fost adusi si preotii de la Manastirea Neamt si s-a facut un singur lagar, la 1 Martie 1949. Dintre episcopi, pe Ioan Suciu si pe Vasile Aftenie i-au dus la Bucuresti, la inchisoarea ministerului de interne. Aici a murit episcopul V. Aftenie, la 10 Mai 1950, in conditii misterioase.

In lagarul de la Caldarusani, pazit de locotenentul major Badita, a putut intra calugarul bazilitan Ciubotariu, iar prin el, episcopii au putut lua contact cu Nuntiatura Apostolica de la Bucuresti. In urma acestei corespondente, aici in lagar au fost consacrati episcopi, din ordinul Papei Pius XII, Tit Liviu Chinezu si Ioan Chertes.

In anul 1950 au fost adusi toti episcopii si preotii la inchisoarea de la Sighet. Pana cand erau in lagar la Caldarusani, episcopii au cerut sa fie consacrati alti episcopi ajutatori. Nuntiul Apostolic Gerard Patri\ O”Hara a consacrat alti trei episcopi:

– Ioan Ploscaru, pentru Dieceza de Lugoj, la 30 Noiembrie 1948;
– Ioan Dragomir, pentru Dieceza de Maramures, la 6 Martie 1949;
– Iuliu Hartea, pentru Dieceza de Oradea, la 28 Iulie 1949.

A mai fost consacrat de episcopul Schubert de la Bucuresti:

– Alexandru Todea, pentru Dieceza de Alba Iulia-Fagaras, la data de 19 Noiembrie 1949. Dar curand toti vor fi arestati. Din episcopii oficiali, arestati la Dragoslavele, n-a mai fost eliberat nici unul. Toti vor muri in inchisoare, sau avand domiciliul fortat. Astfel:

– Vasile Aftenie, a murit la ministerul de interne, inmormantat la cimitirul Belu catolic din Bucuresti la 10 Mai 1950.
– Valeriu Traian Fretiu, a murit la Sighet in 11 Iulie 1952.
– Ioan Suciu, a murit la Sighet la 27 Iunie 1953;
– Tit Liviu Chinezu, a murit la Sighet in 15 Ianuarie 1955;
– Ioan Balan a murit in exil la Manastirea Ciorogarla (ortodoxa) la data de 4 August 1959;
– Alexandru Rusu, a murit la Gherla la 9 Mai 1963;
– Iuliu Hossu, cardinal, a murit in exil la Caldarusani la 28 Mai 1970.

Episcopii consacrati dupa 1 Decembrie 1948 in clandestinitate, au facut 14-15 ani de inchisoare. Unii preoti si calugarite au fost dusi la Canalul Dunare-Marea Neagra; lucrand in apa inghetata sau pe arsita cumplita, altii au fost dusi la stuf, absolut toti fiind expusi la munci epuizante si in conditii inumane. Dupa amnistia generala din 1964, cei care au supravietuit au fost eliberati. Episcopii clandestini iesiti din inchisori au activat in clandestinitate, fara odajdii si cruci pectorale, intocmai ca Apostolii lui Christos. Timp de patruzeci de ani, Biserica Unita a fost scoasa in afara legii, desi in acest timp existau in Romania alte paisprezece culte religioase! Numai Biserica Unita, care a deschis ochii natiunii si a pregatit constiintele romanilor pentru marea Unire de la 1918, nu avea dreptul la existenta. Dar zice Mantuitorul: „Daca pe Mine m-au prigonit si pe voi va vor prigoni!” (Ioan 15,20). ”

5. Regrete tirzii

De aici incolo ii lasam pe istoricii romani sa ne vorbeasca despre modul in care au trecut romanii in sfera bizantina si-i lasam pe ei sa aprecieze consecintele acestei schimbari. Subliniem faptul ca toti istoricii pe care ii citam mai jos au fost ortodocsi. Incepem cu un citat din Xenopol:

„Intoarcerea romanilor de la Crestinismul roman la cel bulgar a fost datorita unei apasari exterioare, caci nu exista nici un motiv care sa fi facut pe Romani a lepada o forma de religie pe care o intelegeau, si a lua pe una pentru care nu aveau nici o intelegere… Ce motiv ar fi putut impinge insa pe Romani a inlatura forma poporana a religiei lor si a adopta una din care nu intelegeau nici o vorba? Dinaintea puterii insa si a autoritatii trebuia sa se plece acel supus si indata ce cativa preoti bulgari vor fi gasit o vieata usoara si manoasa intre Romani, numarul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fara incetare, pentru a raspandi invatatura lor intre Romani. Astfel in putin timp, sprijinit pe bratul autoritatii seculare, pe care totdeauna clerul a stiut sa il iee in ajutorul sau, s-a latit si intarit Crestinismul bulgaresc intre Romanii din Dacia Traiana.

In o carte tiparita la Buda in limba bulgara in 1844 intitulata Tarstvenica, in care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportandu-se la niste manuscripte vechi spune: „S-au insemnat in niste carti vechi scrise de mana ca dupa raposarea patriarhului bulgar, Sfantul Ioan carele a ridicat pe Asan la imparatie, a chemat Asan dela Ohrida pe parintele Teofilact, a luminat si a curatit toata Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci in ea. Dupa aceea a invitat pe imparatul Asan de a trecut in Valahia, sa o cucereasca si sa o curete de eresul roman, care pe atunci domnea in ea; si Asan s-a dus si a supus amandoua Valahiile sub stapanirea sa, si a silit pe Valahi, care pana atunci citeau in limba latina, sa lese marturisirea romana, si sa nu citeasca in limba latina, ci in cea bulgara, si a poruncit ca celui ce va citi in limba latina sa i se taie limba, si de atunci Valahii au inceput a citi bulgareste.”

Aceste evenimente istorice sunt consemnate si de istoricul D. Onciul:

„In atarnare politica de statul Bulgar, romanii au urmat sa fie si in atarnare biericeasca de acesta, asa incat si la ei s-a introdus limba sloveneasca in biserica, in locul celei latine dela inceput. Prin statul bulgar si prin biserica bulgara, Romanii din Dacia au fost despartiti definitiv de atingerea cu imperiul si de lumea latina, ramanand supusi mult timp influentei slave. Stapanirea bulgara in Dacia a fost desfiintata prin Unguri; iar influenta bisericii bulgare a continuat pana la organizarea bisericii romane in secolul XIV-lea, dupa intemeierea principatelor.

Pe atunci toata Dacia, afara de Moldova, era dependenta de imperiul bulgar. In aceasta dependenta Romanii din Dacia au primit si ei ritul slav, pastrat in biserica bulgara si dupa restabilirea legaturilor cu Roma sub Simeon. Legaturile noastre cu biserica bulgara continuand si dupa desfiintarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins radacini atat de adanci la noi, incat el se mentinu in biserica noastra pana in secolul XVII-lea. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei.

In asemenea legaturi cu Bulgarii, romanii din Dacia, ca si cei din dreapta Dunarii din cuprinsul imperiului bulgar, au impartit cu ei soarta in stat si in biserica. Prin Bulgari si odata cu dansii, noi am fost despartiti de biserica romana; dela dansii am primit limba slavona in biserica si stat, care domina apoi vieata noastra intelectuala pana in secolul XVII. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei.”

Un alt istoric roman, N. Dobrescu, scrie despre aceleasi evenimente:

„E foarte remarcabil ca asupra acestui fapt s-a pastrat la noi o traditiune bisericeasca, caci ea are stire despre oarecari legaturi bisericesti pe cari noi le-am fi avut candva cu Formos papa, si ca noi atunci ne-am despartit de latini, cand acel Formos – cum zice traditiunea noastra, intorcand lucrurile pe dos – a trecut dela pravoslavie la latinie, in loc sa zica: cand noi (Romanii) am trecut dela latinie, adica dela ritul latin care era pana atunci in secolul al IX-lea, la noi in biserica, la pravoslavie, adica la ortodoxie adusa la noi de bulgari, cari ne stapaneau politiceste, caci prin ruptura cu Roma facuta in acest timp, limba latina era scoasa cu totul din biserica bulgara, iar resturile care se mai gaseau au disparut cu timpul. Romanii fiind atunci depedenti de stapanirea bulgara a trebuit sa dispara si la noi liturghia latina din biserica noastra si a fost inlocuita cu liturghia slava introdusa in imperiul bulgar.”

N. Iorga este de aceeisi parere cu privire la influenta slavo-bulgara:

„Aceasta e cultura pe care o puteau da invatatii din Moldova si Tara-Romaneasca: calugari dupa asemanarea celor din Serbia, ei tineau cu indaratnicie la singura carte legiuita si placuta lui Dumnezeu, cartea slavona. Literatura romaneasca nu putea porni dela dansii, cari cantau pe bulgareste pana si ispravile lui Stefan-cel-Mare. ”

Iata ce scrie profesorul universitar D. Draghicescu:

„Este insa de tinut in seama, ca in ce priveste religia, partea ei de temelie, in chestiuni de dogma, era de origina mai veche decat influenta slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credintei sunt latine, cum, spre pilda: Dumnezeu, cruce, botez, drac, inger, altar, crestin, pagan, biserica, etc….”

De aceiasi parere este si istoricul I. Bogdan:

„Continuitatea crestinismului roman o dovedeste terminologia crestina de origine romana; aceasta n-ar exista astazi in limba romana daca Romanii ar fi incetat vreodata sa fie crestini. Asadar nu crestinismul, ci biserica oficiala crestina au luat-o Romanii dela Bulgari. De alta parte insa ne-au ramas, prin inraurirea limbii slave din biserica oficiala, cuvinte ca: popa, molitva, spovadanie, festenie, blagovestenie, strana, cadelnita, tot termeni ce n-au nimic a face cu notiunile abstracte ale crestinismului, ci se rapoarta numai la ritual si sunt luati din ritualul vechiu bulgaresc al bisericii noastre. ”

Sa vedem acum ce spun E. Lovinescu si alti istorici romani despre influenta religiei ortodoxe asupra romanilor. N. V. Pantea pune aceste citate sub titlul: „Legea slavo-bizantina ne-a tinut in intunerec veacuri de-a-randul”.

1. Daca tragice imprejurari istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multa vreme in atmosfera morala a vietii rasaritene, – suflet roman in viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intra dela inceput, ca si celelalte popoare latine, in orbita civilizatiei apusene. Conditiile istorice ne-au orientalizat insa; prin Slavii dela sudul Dunarii, am primit formele spirituala ale civilizatiei bizantine; incepand inca din veacul XV, am suferit apoi, mai ales in paturile conducatoare, o molesitoare influenta turceasca, dela imbracamintea efeminata a salvarilor, a anteriilor si a islicelor, pana la conceptia fatalista a unei vieti pasive, ale carei urme se mai vad inca in psihea populara; am cunoscut, in sfarsit, degradarea morala, vitiile, coruptia regimului fanariot; si pentru a-si forma o constiinta cetateneasca si un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pana in pragul veacului trecut, actiunea disolvanta a celor trei imparatii vecine.

2. Cel mai activ ferment al orientalizarii a fost insa ortodoxismul. Intr-o vreme, in care deosebirile dintre popoare se faceau mai mult prin religie decat prin rasa, el ne-a aruncat in primejdia contopirii in marea masa a Slavilor de sud si apoi de est. In dosul crucii, spune Cervantes, se ascunde diavolul; in dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legandu-ne, sufleteste, de o religie obscurantista, intepenita in tipicuri si formalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain (gand latin exprimat in slove cu cerdacuri!), fara a ne ajuta la crearea unei culturi si arte nationale.”

Sectil Puscariu are aceeasi opinie despre influenta ortodoxiei la noi:

„Intr-o vreme cand orice miscare culturala se reflecta prin biserica, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav in urmari pentru dezvoltarea noastra culturala, caci el ne-a legat pentru veacuri intregi cu cultura Orientului, formand un zid despartitor fata de catolicismul vecinilor nostri din vest si din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseana.”

Sa incheiem aceste marturii ale istoricilor si ale oamenilor nostri de cultura din trecut cu un citat din Sextil Puscariu, profesor universitar si presedintele „Fratiei ortodoxe romane – FOR”:

„Inainte ca neamul romanesc sa poata deveni un popor, vecinii nostri slavi au ajuns la organizatii puternice de stat si la o inflorire culturala atat de remarcabila, incat ne-au silit sa ne dezvoltam in umbra lor, au dat directia pentru veacuri intregi nu numai vietii noastre de stat, ci mai ales dezvoltarii noastre culturale. La Slavii de sus insisi, cultura aceasta era de origine bizantina, astfel incat, mai tarziu, cand incepe influenta greceasca in tarile romane, numai haina externa se schimba, dar fondul ramane acelasi. Legati dar de orient cu catuse puternice, intreaga epoca veche a literaturii noastre se caracterizeaza prin influenta aceasta orientala, a carei trasatura principala era dependenta manifestarilor culturale de biserica, in special de ortodoxism.

De cate ori in epoca aceasta putem constata o miscare, sau macar un inceput de miscare cu urmari importante pentru dezvoltarea literaturii noastre in directie nationala, fie ca avem a face cu intaiele traduceri sau cu cele dintai tiparituri romanesti, fie ca vedem inflorind istoriografia noastra nationala, totdeauna descoperim la temelia ei o influenta apuseana.

Si tot unei influente din apus se datoreste renasterea cu care se incepe, si pentru literatura noastra, epoca noua.

E ceva mai mult decat o suta de ani de cand a inceput sa se sape brazde adanci intre aceste doua rastimpuri, de cand Dunarea a crescut parca, formand un hotar firesc intre noi si orient si ni s-au deschis tot mai largi portile spre vestul luminat, prin care patrundeau obiceiuri europene, literatura apuseana si gustul pentru indeletniciri artistice. Iar cand prin aceleasi porti intrara, ca niste apostoli, in aureola luminii intensive, acei cativa barbati venind dela Roma, care, pe langa stiinta, aveau si focul entuziasmului si cuvantul cald care incinge, atunci au mijit si pentru noi zorile vremurilor noui.

Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuil Micu Clain si tovarasii lor au savarsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care aveau sa se dezvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare. Ei spuneau, in definitiv, acelasi lucru pe care-l mai spusesera odata, cu un veac in urma, cronicarii. Dar il prezentau altfel, il propovaduiau cu puterea sufletului lor convins ca spun un lucru important, si-l descopereau unor ascultatori capabili sa simta fiorii mandriei nationale la singura rostire a cuvantului Traian. Oricat de exagerata a fost directia aceasta „latinista”, faptul in sine ca prin ea a luat fiinta sentimentul nostru national si nationalizarea tuturor aspiratiilor, a culturii si a literaturii noastre, dovedeste ca prin ea s-a atins o coarda existenta, si cea mai puternica, a sufletului nostru, firea noastra romanica. Tot ce e romanic in sangele nostru, tot ce ne leaga de fratii nostri din vestul Europei, fusese innabusit in noi in curs de veacuri, legaturile care ne-ar fi fost firesti fusesera taiate si capetele lor innodate cu orientul strain noua prin sange si aspiratiuni. Si acum, deodata, rupandu-se catusele, care, din cauza vechimii lor, nu mai pareau artificiale, a svacnit iar avantul nostru innascut, de care deveniram mandri.”

La aceste citate dintr-o lucrare aparuta mai demult, adaugam cateva randuri preluate dintr-un articol aparut in revista Dilema Nr.241, 5-11 septembrie 1997. Autorul lor este Nae Badulescu. Sub titlul „Putina istorie”, acesta scrie:

„S-a vorbit, adeseori, de-a lungul ultimului secol si jumatate al istoriei Romaniei, despre arderea etapelor. A caror etape si din ce cauza? Evident a acelor etape ale istoriei si civilizatiei pe care romanii, indeosebi cei din provinciile dunarene, nu le parcursesera odata cu marea majoritate a europenilor. Cu alte cuvinte un salt peste timp. Scopul? Identic cu cel al politicienilor actuali, dar si cu cel al multor romani simpli: „intrarea” in Europa. Cand vorbesti insa de arderea etapelor este imposibil sa nu rostesti si cuvantul defazaj. Sau ramanere in urma. Sau subdezvoltare. Referindu-ne la ultimul termen, el semnifica azi, in genere, subdezvoltare economica. Aceasta subdezvoltare economica si, prin extensie, tehnologica, exprima insa prea putin ceea ce inseamna defazajul Romaniei fata de Occident. El are radacini extrem de adanci si fatete multiple. Nefiind istoric, nu ma voi hazarda sa alunec, in timp, pana in vremea retragerii aureliene din Dacia. Nici nu voi incerca explicatii propriu-zis istorice. Totusi, este de observat ca valahilor si moldovenilor le-a lipsit din istorie o perioada extrem de importanta in cea a vest si central-europenilor: Evul Mediu. Chiar daca sintagma „intunecatul Ev Mediu” abunda in unele carti, lucrurile nu stau chiar asa. Evul Mediu european a pregatit si a nascut Renasterea, pentru ca din aceasta sa apara apoi Secolul si Filosofia Luminilor. Evul Mediu european a avut parte de o civilizatie si cultura aulice, a inventat nominalismul, pregatind terenul, pe de o parte, pentru literatura clasica a unui Racine sau Boileau, iar pe de alta, pentru aparitia cartezianismului.
Se pare ca momentul in care romanii s-au privat de un real Ev Mediu european trebuie cautat prin secolul al 14-lea, cand, din ratiuni politice, voievozii valahi si moldoveni au respins incercarile de catolicizare incercate de Vatican pe teritoriul statelor lor. Intorcand spatele Romei, ei au intors spatele Europei si culturii ei. Stand cu fata spre Bizant, ei s-au pomenit, catva timp mai tarziu, cu fata spre Stanbul. Ba chiar sub dominatia acestuia.

Cand in 1878, scrie Claude Karnoouh, o tarisoara balcanica… Romania se ridica la independenta… nu trecuse multa vreme de cand diplomatii si calatorii occidentali identificau elitele crestine ale acesteia cu cele turcesti: comportamentele sociale, obiceiurile vestimentare si alimentare se intalneau de la granitele orientale ale Imperiului Habsburgilor pana in Orientul Mijlociu.

Ce-i drept, in mai putin de trei sferturi de secol, aceste elite au trecut cu frenezie de la o cultura de tip arhaic, bizantino-turceasca, la o occidentalizare extrem de accelerata, cu privirile intoarse spre Franta si Germania. Numai ca aproape 90% din populatia fostelor principate dunarene avea sa-si pastreze in continuare mentalitatile si obiceiurile arhaice, de care elitele tocmai se debarasau.

Occidentalizarea – europenizarea Romaniei – se oprea la acestea. Defazajul Romaniei profunde fata de Europa ramanea. Reintorcindu-ne la Evul Mediu european, este de amintit ca Biserica Romano-Catolica nu a nascut numai Inchizitia, ci si, chiar daca nu a dorit, ba chiar in urma unor razboaie religioase, Reforma. Bisericile protestante, elitele luterane si calvine au dat, la randul lor, lovitura de moarte Evului Mediu feudal, creind, prin pragmatismul credintei, prin grija, mai intai, pentru viata pamanteasca, si doar dupa aceea pentru viata de apoi, o noua mentalitate in randul populatiei simple a burgurilor medievale. O mentalitate care a transformat, incet-incet, economia inchisa de tip feudal in economie de piata libera. Prin aceasta, amintita populatie a devenit, treptat, ceea ce se cheama astazi clasa „de mijloc”, unul din pilonii de baza ai societatii occidentale. Aceeasi mentalitate va crea, ce-i drept pe temelia unor vechi institutii de origine aristocrato-feudala, institutiile Europei moderne, printre care nu trebuie uitata cea a parlamentului. Chiar daca elita liberala romaneasca a sfarsitului de secol XIX si a inceputului de veac XX nu a ramas mai putin deschisa influentelor occidentale, ea s-a dovedit incapabila sa determine dezvoltarea europeana a unei tari lipsite de o clasa de mijloc, si deci fara mentalitatile ei.

„Desigur”, observa tot Claude Karnoouh, „Romania anilor ’30 nu este singura tara din Europa care „respinge institutiile imprumutate cu cateva decenii in urma de la traditia parlamentara europeana”. Totusi, ar trebui subliniat un fapt: cu exceptia notabila a Germaniei si Italiei interbelice, care au respins din cauze cu totul diferite democratia, tarile care au intors spatele sistemului parlamentar, gasindu-l vinovat de toate relele, si promovand, astfel, intoarcerea la traditiile lor, apartineau aceluiasi spatiu ca si Romania: balcanic sau de traditie bizantina. Dar defazajul Romaniei fata de lumea occidentala s-a accentuat enorm in timpul regimului comunist. Desigur, duritatea acestuia, comparativ cu cele ale altor state socialiste, ar putea explica, dar numai partial, faptul ca Romania a reusit sa se defazeze si fata de statele central europene, foste comuniste. Sa nu uitam ca Romania a fost ultima care s-a eliberat de tirania comunista – si inca printr-o „revolutie” sangeroasa, provocata si ea, se pare, in parte, din exterior, ca urmare a exasperarii marilor puteri. Exasperarea ca ultimul bastion al stalinismului din Europa rezista valului care maturase regimurile comuniste ale continentului. Pe de alta parte, lipsa unei societati civile in Romania predecembrista poate si ea explica de ce evenimentele din decembrie ’89 au fost doar aici sangeroase, dar si aceasta lipsa reprezinta tot o fateta a defazajului Romaniei chiar si fata de tarile central-europene. O fateta care s-a simtit din plin dupa 1989 si se mai simte chiar si azi.
Fara a mai vorbi de arderea etapelor, speranta ca defazajul Romaniei fata de Occident – ba chiar fata de unii vecini se va micsora – exista. Cu conditia ca si clasa politica sa constientizeze numeroasele aspecte presupuse de o astfel de intreprindere. Chiar daca unele par minore. Asa cum ar fi cramponarea cu care Romania trebuie sa fie definita ca stat national unitar. Este si acesta un exemplu de defazaj fata de mentalitatea europeana de astazi.
Voi incheia citindu-l pe Jean-Marie le Breton, ambasador al Frantei la Bucuresti ‘ntre 1987 si 1990. „Fara indoiala, poporul roman este capabil de sacrificii, dar pentru a-l mobiliza in serviciul unei cauze mari, el trebuie sa se elibereze de atmosfera sufocanta in care a ramas inchis in pofida revolutiei sale. Destinul Romaniei, destinul romanilor este in Europa, nu numai in cea a institutiilor, dar si in cea a spiritului.”

D-l ambasador scria toate acestea prin 1995. Nu ne mai ramane sa speram decat ca eliberarea romanilor din atmosfera sufocanta de care vorbea Jean-Marie Le Breton a inceput chiar prin schimbarea de regim din noiembrie 1996.

Pentru unii dintre romani, legati afectiv si puternic de Biserica Ortodoxa, nu este usor sa citeasca aceste pagini. Caci ele reprezinta o punere sub semnul intrebarii a unor lucruri intime, imprimate in noi timp de o mie de ani, si care – bune sau rele – fac astazi parte din structura sufletului romanesc.