Istoria baptistilor din Romania – Daniel Branzei

ISTORIA BAPTISTILOR DIN ROMANIA

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Cum de au ajuns unii baptisti in Romania prin … Rusia ?

La 4 Decembrie 1762, Caterina a II-a (cea Mare) a transmis o „invitatie” prin care chema locuitorii din tarile Europei centrale sa se aseze in teritoriile stepelor rusesti aflate intre riul Volga si Marea Neagra. Aceasta „invitatie” a fost rezultatul dorintei tarinei de a-si civiliza supusii si, prin influenta europeana, de a initia un transfer de inventivitate si harnicie prin plantarea de „colonisti.” tarina stia ca „invitatia” ei va fi primita cu entuziasm de gruparile „separatistilor” reformati. Numirea de „separatisti” vine de la atitudinea pe care o aveau acesti reformati fata de Biserica protestanta integrata in structurile statale.

De cine s-au separat „separatistii”?

Miscarea separatista a fost o scindare a unor crestini de „reformatii” protestanti care, separindu-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au rupt de puterea politica a vremii, ci au pus in locul imperiului catolic alte micii „imperii ale exclusivismului protestant.” Din secolul IV si pina in timpul Reformei (sec. XV), Statul si Biserica au avut structuri intrepatrunse. Dupa 325 d.Ch., imparatul roman Constantin cel Mare a dat religiei crestine un statut preferential, iar episcopii s-au grabit sa „inventeze” dogma „celor doua sabii”, in care puterea politica primea, alaturi de puterea Bisericeasca statut de autoritate divina.

Ce este aceasta doctrina a „celor doua sabii”?

Doctrina „celor doua sabii” a fost o stratagema a lui Constantin cel Mare, prin care puterea imperiala a primit pe nedrept calificativul de „divina.” Intreaga „smecherie” a fost rasplata pe care Biserica crestina a fost fortata sa i-o dea lui Constantin cel Mare pentru instaurarea unui climat de libertate pentru crestini. Doctrina „celor doua sabii” a fost „fundamentata” pe textul din Luca 22:36, in care Petru ii spune Domnului Isus: „Iata aici doua sabii”, iar Domnul Isus ii raspunde: „Destul.” In „interpretarea” (daca o putem numi asa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredintat lui Petru dublul caracter al autoritatii sociale: „sabia politica”, garantoare a disciplinarii temporale in Stat si „sabia eclesiastica”, garantoarea disciplinarii eterne in Biserica.

In secolele care s-au succedat dupa decretul lui Constantin cel Mare, intre Biserica si Stat au existat adevarate „dueluri”, in care cele doua sabii s-au luptat din rasputeri pentru suprematie. Cei ce cunosc istoria stiu ca, desi pe vremea aceea, in Europa, papii incoronau capetele regale, la incoronarea sa, Napoleon a luat, spre stupoarea generala, cununa imparateasca din mina papei si si-a asezat-o el singur pe cap. Prin gestul sau, Napoleon spunea simbolic ca Franta nu va accepta sa stea sub tutela politica a Romei.

In ce a constat greseala reformatorilor protestanti?

Protestantii Reformei s-au ridicat impotriva „ereziilor doctrinare” practicate de Biserica romano catolica. Din pacate insa, ei nu au mers pina la capat cu revenirea la invataturile biblice. Cind s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni, Luther, Z[ingli, Calvin si |nox, au scos casele nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiti de clarviziune biblica si presati de realitatile politice, au „schimbat un rau cu un altul” si, nascind alte structuri eclesiastice, s-au aliat iarasi cu Statul. In virtutea aceleiasi „dogme a celor doua sabii”, teritoriile reformate au devenit la fel de exclusiviste ca si domeniile afiliate inca Romei. Credinciosi principiului ca „preferintele seniorului” determina religia obligatorie in teritoriu, reformatii protestanti au inceput sa-i prigoneasca pe catolici cu aceiasi rivna cu care catolicii ii prigoneau pe protestanti. Aceste persecutii reciproce au dat nastere unor mari miscari de populatie. Catolicii fugeau in teritorii „catolice”, in timp ce „reformatii” se adunau de peste tot in teritoriile „reformate.” Cei mai nefericiti dintre toti au fost insa reformatii „separatisti.”

Cine au fost acesti „reformati separatisti”?

Acestia erau cei care, prin citirea Bibliei, si-au dat seama ca intre sistemul „lumii” si Biserica lui Christos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizati de decadenta Romei catolice, dar si ingrijorati de compromisurile pe care Luther si Z[ingli incepusera sa le faca pentru justificarea „razboaielor sfinte”, acesti credinciosi „evanghelici” numiti pe alocuri „frati moravieni”, „frati elvetieni”, iar prin alte parti „anabaptisti” (de la practica rebotezarii adultilor care se converteau) au refuzat categoric orice forma de asociere cu puterea politica a vremii.

In sens absolut, desi au aparut in aceiasi perioada istorica, acesti anabaptisti nu au fost parte din miscarea Reformata protestanta. Ei au devenit „separatisti”, indraznind sa intrevada o societate in care Statul si Biserica aveau sa devina doua entitati total diferite in structura si destin. Doctrina fundamentala a anabaptistilor a schimbat aberatia „celor doua sabii” cu doctrina „separarii” dintre Stat si Biserica.

Pentru ca „separatisti” au protestat fata de greselile „protestantilor”, ei au primit numirea de „neo-protestanti.”

Menonitii

Aceasta ramura a „anabaptistilor” este cea mai veche comunitate din rindurile Bisericii Libere Protestante si a miscarilor de „trezire”. Ea a fost fondata de Menno Simon (1496-1561), care, dupa ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism in 1536. Acesta a fost persecutat dupa ce a incercat sa formeze „imparatia sfintilor” in Munster. A organizat comunitati in Olanda si in tarile vecine (specificul cultural si portul specific este pastrat si astazi), dupa principiul adunarilor locale, conduse de „presbiteri”, fara alte organizarii eclesiastice. „Menonitii”, urmind reformatorii radicali, resping botezul copiilor si prezenta reala a lui Christos in elementele Cinei Domnului, cer independenta puterii bisericesti de cea seculara, refuza serviciul militar, juramintul si magistratura, sustin ca Biserica trebuie sa includa numai crestini angajati in slujba Evangheliei. Practica botezul la virsta adulta, savirsesc Cina (de trei ori pe an), duc o viata spirituala profunda, care include citirea Bibliei, rugaciunea in familie si caritatea. Prima Conferinta mondiala a menonitilor s-a tinut la Basel in anul 1925 (1.250.100 de membri). Multi menoniti au emigrat ën America si s-au stabilit ën tinuturile lui Penn (Pennsilvania de astazi). Astazi exista menoniti ën mai toate statele Americii. Ei traiesc ën comunitati strinse si sunt renumiti pentru „operele de caritate” pe care le fac.

Ce i-a atras pe „reformatorii separatisti” in Rusia?

Persecutati si uriti de moarte atit pe domeniile catolice, cit si pe cele „protestante”, anabaptistii au primit cu bucurie „Invitatia” tarinei Ecaterina a II-a, ea insasi descendenta dintr-o vita nobila germana, de a se stabili in stepele ruse dintre Volga si Marea Neagra. In doar citiva ani, un numar de peste 68.000 de colonisti germani, majoritatea lor „menoniti”, s-a indreptata spre sudul Rusiei. „Invitatia” a foat urmata pe 22 Iulie 1763 de un alt document semnat de tarina Caterina si care garanta conditii avantajoase pentru „colonisti”:

1. O totala libertate religioasa.
2. Nici un fel de taxe sau obligatii financiare fata de guvernul rus; nici un fel de obligatii ordinare sau extraordinare fata de statul rus.
3. Nici un fel de obligativitate de a servi in armata sau in alte servicii fata de Stat.
4. Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea ca este vorba doar de o proprietate colectiva, nu particulara.
5. Pamintul primit in proprietate nu putea fi instrainat fara stirea autoritatilor ruse.
6. Colonistilor li s-a dat dreptul sa cumpere orice alta proprietate aditionala, ca cetateni particulari, care era inscrisa in evidente ca proprietate particulara.

Cei mai multi „separatisti” care au dat navala si au raspuns „Invitatiei” tarinei au fost din landurile germane. Mii si mii de „anabaptisti” au luat drumul Rusiei. Cind guvernul german a revocat in anul 1789 o scutire de serviciu militar acordata precedent menonitilor (o ramura a anabaptistilor) alte mii de germani au plecat si ei in Rusia. Traind in comunitati „inchise”, pastrindu-si limba germana si cultura „de acasa”, colonistii au prosperat material si au crescut numeric. Erau fara egal in cultivarea griului, multi devenind mari fermieri si proprietari de mori pentru macinarea griului. (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 20-22)

Primii colonisti s-au asezat la Nipru, in guvernamintul Ecaterinoslav. In anul 1865 existau deja 213 colonii germane in spatiul larg cuprins intre Basarabia si Caucaz.

Prosperitatea materiala nu a fost insotita insa si de o prosperitate spirituala. Fara o asistenta pastorala corespunzatoare, viata bisericeasca a degenerat in formalism si in repetate fragmentari. si anabaptistii si menonitii isi pierdusera fervoarea evanghelica. Pe la mijlocul secolului XIX a inceput iarasi printre ei o miscare de trezire spirituala. Etnicii germani au inceput sa se adune prin case pentru grupe de studiu biblic si rugaciune („stunden”). Curind, ei si-au dat seama ca au nevoie de raspunsuri la multe intrebari si au cautat sa ia legatura cu oameni cu pregatire teologica. Unul din cei contactati a fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase in 1834 cea dintii biserica baptista din Germania si era pasionat de formarea unor noi lucratori cu Evanghelia. (Nascut in Germania la data de 26 Ianuarie 1800, acest Onken a crescut apoi in Anglia si in Scotia. In 1823 s-a intors in Germania si a fondat Societatea scolii Duminicale in Hamburg. A devenit baptist in 1834. Cu suport financiar din partea Organizatie Misionare Baptiste Americane, el a infiintat grupari baptiste in Germania si Danemarca. Tot prin eforturile si calatoriile lui au fost infiintate biserici baptiste in Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Elvetia, Belgia, Olanda, Polonia si Rusia. A murit in Zurich, Elvetia pe 2 ianuarie 1884)

Pentru ca nu se putea deplasa personal in Rusia, Onken a inceput un dialog cu germanii din Rusia prin corespondenta. Unii din miscarea „sundista” si-au dat seama ca, in general, ei sunt de acord cu toate principiile si invataturile lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat doar acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personala despre credinta crestina. Rezultatul a fost ca pe 23 Septembrie 1860 primii candidati din rindul colonistilor au primit botezul. Invatatura despre botezul adultilor a prins mai cu seama in comunitatile menonite si a dus la formarea unor grupari noi, numite „bisericile fratilor menoniti.” Bucurosi de rezultatul studiilor trimise prin corespondenta, baptistii germani l-au trimis sa viziteze Rusia pe unul din pastorii lor: August Liebig. Primit bine de cei botezati, el a fost insa arestat si aruncat in inchisoare de restul comunitatii anabaptiste germane. Fara sa tina seama de primejdia scoasa in evidenta de arestarea lui Liebig, Onken insusi s-a suit in tren si a venit in Rusia in anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un foarte mare numar de botezuri, a dus la instalarea unui misionar, Pritzkau, ca pastor local si la ordinarea unui numar mare de diaconi. In timpul vizitei sale, Onken l-a ordinat si pe Abraham Unger ca pastor al Bisericii Fratilor Menoniti din Einlage. Miscarea baptista a crescut rapid, astfel ca, in ciuda tuturor eforturilor de a o suprima, in doar saptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor Baptiste din Rusia numara peste 12.000 de membrii.

Cum au ajuns baptistii germani din Rusia in Romania?

Fervoarea evanghelistica a baptistilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din doua directii distincte: din partea colonistilor si din partea autoritatilor ruse.

Colonistii n-au privit cu ochi buni marirea numarului acelora care „tulburau” viata comunitatii, cu pretentiile lor de chemare la „sfintire.” Crestinismul coloniilor devenise mai mult o fateta a patriotismului lor german. Inconjurati asemenea unei insule de o imensa populatie de slavi ortodocsi, germanii era multumiti cu forma religioasa, dar deranjati de „excesele” de evlavie ale baptistilor.

Pe de alta parte, autoritatile ruse au fost puse in fata inevitabilului. Populatia majoritara resimtea dureros faptul ca „strainii” o duceau mult mai bine din punct de vedere economic si se bucurau de privilegiile scutirii de obligatii si plati fata de Stat. Ocazia declansarii conflictului a venit tocmai din partea „baptistilor.” In rivna lor misionara, germanii baptisti au predicat evanghelia si rusilor. Cei convinsi de Evanghelie au inceput sa ceara sa fie si ei botezati, lucru categoric interzis de lege si de aranjamentele dintre Guvernul rus si colonistii germani. Cu toate ca germanii baptisti n-au vrut sa boteze credinciosi rusi, doi dintre ei, Elim Zseibel si Trifon Chlystun, s-au strecurat in sirul candidatilor germani la botez si au fost si ei cufundati in apa de pastorul Abraham Unger. Dupa aceea, rusii botezati au inceput sa raspindeasca Evanghelia si sa boteze alti rusi care treceau in masa la credinta baptista. Nu este de mirare ca la auzul „noutatilor” Biserica Ortodoxa Rusa a trecut pe rind intii la mirare, iar apoi la minie. Ca represalii, in anul 1871 guvernul rus a anulat toate privilegiile garantate prin „Invitatia” si edictul dat de tarina Caterina a II-a. Dupa o suta de ani de privilegii, germanii se vedeau astfel siliti sa traiasca sub aceleasi legi si obligatii ca toti ceilalti cetateni ai Rusiei. De fapt, lipsiti de protectia legilor, germanii au dus-o chiar mai rau decit rusii, ajungind tinta abuzurilor de tot felul. Li s-a interzis sa mai aiba scoli in limba germana, iar pe alocuri au fost chiar fortati sa-si ia nume rusesti.

Sub presiunea evenimentelor, multi colonisti germani au intrat in Moldova si in Romania. Pina si astazi, multe din adunarile baptiste romine isi pot trasa inceputurile in activitatea baptistilor germani veniti in Romania din Rusia.

Prin anul 1924, dupa ce comunistii rusi interzisesera „orice propaganda straina” pe teritoriul sovietic, Asociatia Baptistilor Germani din America suporta material anual cu suma de 4.116 dolari pe cei 12 misionari germani activi in Romania (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 309).

Majoritatea germanilor din Rusia au preferat insa sa treaca „discret” prin Europa si sa plece in America. Persecutati in trecut in Germania si acum in Rusia, ei n-au avut de ales decit varianta stramutarii in Lumea Noua.

„Invitatia” tarinei a avut totusi, macar in parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare ale „separatistilor” germani mai sunt si astazi vizibile in Crimeia si, pe alocuri, in teritoriile de la nordul Marii Negre.

Multe din comunitatile colonistilor germani din America isi cauta si astazi radacinile in teritoriile asezate altadata intre riul Volga si Marea Neagra. Nu intimplator, o societate menonita misionara din Berlin, Ohio, are o baza de activitate in Patrauti, judetul Suceava si si-a extins activitatile in teritorii care sunt astazi incorporate in Moldova de dincolo de Prut si in Ucraina.

??

CITI BAPTISTI SUNT IN ROMANIA?

Inceputurile miscarii baptiste in Romania pot fi trasate incepind cu anul 1856 pentru populatia de etnie germana si cu anul 1875 pentru populatia de etnie maghiara si romina. In anul 1991, numarul baptistilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din Romania era:

1. Uniunea Bisericilor Baptiste 100.000 1.423 de biserici (infintata 1919)

2. Bisericil Maghiare 9.043 99 de biserici.

Cu „apartinatorii” (copiii) din familiilr lor, totalul baptistilor de se apropie de 200.000.

Totalul neoprotestantilor evanghelici din Rominia incorporeaza inca aproximativ 300.000 de pentecostali (600.000 cu apartinatori) si 60.000 de Crestini dupa Evanghelie (100.000 cu apartinatori), citeva zeci de mii de Adventisti si unele fractiuni din cei peste 1.000.000 de membrii ai Oastei Domnului.

Cum au ajuns baptistii in Romania?

Inceputurile si evolutia miscarii crestine baptiste din Romania sunt dificil de trasat deoarece avem de a face cu evenimente petrecute in trei grupuri etnice: germani, maghiari si romini. Primele convertiri la credinta baptista s-au petrecut in regiuni diferite ale tarii, aflate sub diferite jurisdictii politice, unite abia in anul 1919, cind s-a format Romania Mare, prin alipirea Transilvaniei la tara mama.

Cum a inceput lucrarea printre germanii din Bucuresti?

Primul baptist german despre care stim a fost Carl Scharschmidt, un timplar care s-a stabilit in anul 1856 in Bucuresti. Dupa numai 7 ani, in 1863, August Liebig, pastor baptist german exilat din nordul Marii Negre, a fondat in in centrul Bucurestiului prima biserica baptista germana pe strada Popa Rusu nr. 22. Cladirea acestei Biserici exista si astaxi, in ea adapostindu-se acum o foarte energica biserica baptista romina.

Alti baptisti germani exilati din Ucraina in 1864 au format in anul 1864 o biserica baptista germana la Cataloi, in Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdictie turceasca.

Un al treilea centru al baptistilor germani a fost la Tarutino, in Basarabia (astazi in Ucraina). Aceasta biserica a fost fondata ca misiune in 1875 si si-a capatat statutul de biserica independenta in anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germana din Tarutino a infiintat si sponsorat multe puncte misionare. In prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece biserici in Basarabia, dar totalul credinciosilor nu depasea cifra de o mie. Din cauza puternicei emigratii, germanii din multe parti ale Romaniei si-au parasit locurile si fie ca s-au repatriat in Germania, fie ca au emigrat in America. Lucrarea baptista printre etnicii germani este astazi aproape inexistenta.

Cum a inceput lucrarea printre unguri si romani?

O alta patrundere a baptistilor in Romania s-a produs din directia Ungariei inspre Transilvania si Banat. Un colportor (impartitor de carti si tractate crestine), Anton Novac, a dat peste un grup de reformati maghiari dornici sa studieze mai serios Biblia. In anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta, i-a botezat si a format prima biserica baptista maghiara din Translivania la Salonta Mare. Printre cei opt care s-au botezat era si Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, si la unguri si la romini.

Transilvania gazduieste astazi (1997) de departe cel mai mare numar de credinciosi baptisti, majoritatea grupati in teritoriile de la granita vestica a Rominiei. Biserica baptista maghiara din Oradea are 1.100 de membrii, in timp ce Biserica Baptista Romina Emanuel din acelasi oras are 3.000 de membrii (fiind cea mai mare biserica baptista din Europa continentala, cu exceptia Rusiei). Afiliate Bisericii Emanuel din Oradea sunt astazi Institutul Biblic Emanuel, un liceu crestin si un orfelinat.

Patrunderea baptistilor in „fostul regat” al Romaniei s-a produs, prin comparatie cu celelalte doua amintite mai sus, mult mai tirziu. In ciuda opozitiei feroce a Bisericii Ortodoxe, prima biserica baptista din Muntenia a fost infiintata in anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-1954), un romin care a facut studii teologice la Hamburg in Germania, si care s-a alaturat la intoarcerea in tara Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a inceput o lucrare de misiune printre romini in anul 1912.

Dupa unirea Transilvaniei (1918) cu Rominia, toti baptistii din Romania s-au unit in 1919, formind „Uniunea Bisericilor Baptiste din Rominia.” Fiecare grup etnic avea insa propriile lui interese, ceea ce facea foarte dificila lucrarea de colaborare. Germanii aveau propriile lor asociatii, iar in 1929 maghiarii din Transilvania si rusii/ucrainenii din Basarabia si-au facut si ei propriile lor asociatii.

Incepind chiar cu anul constituirii in Uniune, 1919, rominii baptisti au inceput sa editeze o mica revista. In anul 1921 au deschis primul Seminar in Transilvania, la Buteni. In anul urmator, Seminarul a fost mutat din motive strategice la Bucuresti.

Ca rezultat al Conferintei de la Londra, Asociatia „Southern Baptist” din America si-a asumat responsabilitatea de a sustine lucrarea de evanghelizare din Romania. In anul 1923, organizatia a trimis primul ei misionar in Rominia. Cu un an inainte, Southern Baptist Asociation cumparase un teren in Bucuresti pentru cladirea Seminarului. In anul 1929 pe linga cursurile pentru pastori, Southern Baptist a deschis si cursurile scolii Misionare pentru femei.

Ajutati de zelul lor evanghelistic, baptistii romini au continuat sa se raspindeasca foarte repede, ajungind sa numere 45.000 in 1930.

Care au fost caracteristicile baptistilor romani?

Pe linga aprinsul lor zel misionar, baptistii romini au urmat codul „puritan” de vietuire, evitind cu desavirsire tutunul si alcoolul, interzicind purtarea de podoabe si respectind cu strictete Duminica drept zi „a Domnului.”

Relatiile cu Statul Romin au fost in rastimpuri foarte dificile, mai ales in anul 1928, iar apoi intre anii 1937 si 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, intre Decembrie 1938 si Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din Rominia au fost oficial inchise.

Dupa caderea regimului fascist in anul 1944, baptistii au primit recunoasterea legala si au folosit la maxim libertatea nou dobindita. Clasele Seminarului au fost intesate cu o noua generatie de lucratori, iar Uniunea a scos revista ei lunara: „Indrumatorul Crestin Baptist.”

Incepind cu anul 1955 insa, regimul comunist ateu a declansat o campanie de restringere a drepturilor religioase. Baptistii, alaturi de majoritatea celorlalte miscari evanghelice din Romania au fost supusi unui climat dur de persecutie: credinciosii au fost retrogradati si dati afara din servicii, li s-au inchis o serie de biserici, pastorii au fost amenintati, arestati si haituiti, unora li s-a ridicat „carnetul” necesar pentru recunoasterea ca lucrator crestin legal, au fost desfintate sau mult limitate scolile duminicale pentru copii si tineret, listele candidatilor la botez au trebuit sa fie aprobate in prealabil de reprezentantii Statului, conducatorii Cultului au fost transformati in „marionete” pentru parafarea constringerilor dictate de mult temutul Departament al Cultelor. Sub toate aceste privatiuni si persecutii, activitatea credinciosilor baptisti a continuat. Lucrarea din interiorul tarii a fost sustinuta material cu carti tiparite in Occident si cu emisiuni de Radio produse de unii din liderii baptisti romini exilati peste hotarele tarii.

Dupa rasturnarea regimului comunist in 1989, baptistii romini si-au recistigat libertatea de actiune. In ciuda conditiilor economice foarte grele, baptistii romini sunt angajati in lucrari cu un caracter misionar foarte pronuntat. Desi Biserica Ortodoxa a incercat sa-si impuna iarasi statutul de Biserica nationala si sa-i priveze de drepturi pe reprezentantii celorlalte biserici crestine din Rominia, in cei opt ani scursi de la Revolutia din 1989, baptistii romini au patruns cu curaj in invatamintul scolar si in programele de radio si televiziune. Pentru a se apara impotriva abuzurilor Bisericii majoritare Ortodoxe, baptistii i-au chemat pe reprezentantii celorlalalte culte evanghelice sa formeze un front comun constituind „Alianta Evanghelica Romina.” Primul ei presedinte a fost Paul Negrut, predicator baptist la Biserica Emanuel din Oradea.

Ce doresc baptistii din Romania?

A vorbi despre drepturile baptistilor intr-o tara predominant ortodoxa suna pentru unii la fel de paradoxal ca a vorbi despre drepturile luteranilor reformati in Italia catolica. Realitatea nu trebuie insa privita sub acest unghi de vedere. Rominia nu mai trebuie sa fie o tara in care o anumita „religie” sa fie declarata „nationala.” Democratia contemporana nu permite „monopolul” nimanui asupra „sufletelor” oamenilor. Epoca totalitarismului, de orice soi ar fi el, trebuie sa dispara. Oriunde au ajuns, batistii au incurajat instalarea unui climat democratic si tolerant care sa respecte libertatea de constiinta. Multe din personalitatile politice baptiste au contribuit masiv la formarea si intretinerea climatului de libertate specific Americii. Citiva presedinti ai Americii au fost membrii ai Bisericilor baptiste. Este edificator sa aratam ca, in lume, nu exista tari baptiste (asa cum exista de exemplu tari catolice, tari ortodoxe, tari luterane, tari anglicane, etc.) Acolo unde au trait, baptistii au creiat o atmosfera propice exprimarii specificului individual.

Incadrati cu totul in suvoiul crestinismului istoric, cu o viata spirituala ale carei articole de credinta sunt ancorate in substanta tuturor crezurilor crestine stabilite in Consiliile tinute de-alungul istoriei, baptistii isi aduc si ei aportul la mintuirea copiilor lui Dumnezeu din Rominia. Prezenta lor, departe de a fi dusmanoasa sau amenintatoare, trebuie privita ca o contributie sincera si frateasca la mintuirea multor romini, ca un indemn si o incurajare spre o conformare mai fidela la standardul si spiritul Noului Testament.

(Bibliografie: Pentru cei ce vor sa afle mai multe amanunte, recomandam spre lectura: „Istoria baptistilor din Romania”, de Alexa Popovici, 2 vol, si „A short History of Romanian Baptists”, Cronicle, 5 (1942): 9-21. Deasemenea, „A hundred Years of Baptist Life in Romania”, Baptist Quarterly 33 (April 1990): pag. 265-274)

MESAJUL SI CREDINTA BAPTISTA

Aprobata de Conventia Baptista de Sud (SUA) in 9 Mai 1963 si revizuita in 9 Iunie 1998.

I. Scriptura

Sfinta Scriptura a fost scrisa de oameni sub inspiratie divina si este inregistrarea revelatiei de Sine a lui Dumnezeu catre om. Este o visterie desavirsita de invatatura divina. Autorul ei este Dumnezeu, scopul scrierii ei este salvarea oamenilor, iar continutul ei este adevarul absolut, neatins de nici un fel de eroare. Ea ne descopere principiile dupa care ne judeca Dumnezeu; si ca atare este si va ramine pina la sfirsitul lumii, adevaratul centru de unitate a Crestinilor, si un standard suprem de verificare al intregului comportament uman, al tuturor crezurilor si opiniilor religioase. Modelul de interpretare a Bibliei este Isus Christos.

Ex. 24:4; Deut. 4:1-2; 17:19; Ios. 8:34; Ps. 19:7-10; 119:11, 89, 105, 140; Isa. 34:16; 40:8; Ier. 15:16; 36; Mat. 5:17-18; 22:29; Luca 21:33; 24:44-46; Ioan 5:39; 16:13-15; 17:17; Fapte 2:16 ff.; 17:11; Rom. 15:4; 16:25-26; 2 Tim. 3:15-17; Evr. 1:1-2; 4:12; 1 Petru 1:25; 2 Petru 1:19-21

II. Dumnezeu

Exista un singur si numai un singur Dumnezeu viu si adevarat. El este o fiinta personala, inteligenta de natura spirituala, Creatorul, Rascuparatorul, Sustinatorul si Conducatorul Universului. Dumnezeu este infinit in sfintenie si desavirsit in toate celelalte atribute ale Sale. Lui ii datoram cea mai mare dragoste, adorare si supunere. Dumnezeul etern ni se reveleaza ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint, cu atribute personale distincte dar fara deosebire in natura, esenta sau fiinta.

A. Dumnezeu Tatal.

Dumnezeu Tatal domneste cu cu providenta Sa protectoare peste tot universul, peste toate creaturile Sale, si peste suvoiul curgerii istoriei umane, facind-o sa implineasca scopurile harului Sau. El este atotputernic, atotiubitor si atotintelept. Dumnezeu este un Tata adevarat pentru aceia care au devenit copii ai lui Dumnezeu prin credinta in Isus Christos. Atitudinea Lui parinteasca este indreptata spre toti oamenii.

Gen. 1:1; 2:7; Ex. 3:14; 6:2-3; 15:11 ff.; 20:1 ff.; Lev. 22:2; Deut. 6:4; 32:6; 1 Cron. 29:10; Ps. 19:1-3; Isa. 43:3, 15; 64:8; Ier. 10:10; 17:13; Mat. 6:9 ff.; 7:11; 23:9; 28:19; Marcu 1:9-11; Ioan 4:24; 5:26; 14:6-13; 17:1-8; Fapte 1:7; Rom. 8:14-15; 1 Cor 8:6; Gal. 4:6; Efes. 4:6; Col. 1:15; 1 Tim. 1:17; Evr. 11:6; 12:9; 1 Petru 1:17; 1 Ioan 5:7

B. Dumnezeu Fiul

Christos este eternul Fiu al lui Dumnezeu. Isus Christos s-a intrupat prin Duhul Sfint si prin nasterea din fecioara Maria. Isus a revelat si a implinit in mod desavirsit voia lui Dumnezeu, luind asupra Lui insusi limitarile si prerogativele naturii umane, identificindu-se complect cu omenirea, dar raminind El insusi fara pacat. El S-a supus legii divine si a cinstit-o, iar prin moartea Sa pe cruce a facut posibila rascumpararea omului din pacat. A inviat din morti in trup glorificat si s-a aratat ucenicilor drept acelasi care a fost cu ei si innainte de rastignirea Sa. S-a inaltat la cer si este acum inaltat la dreapta lui Dumnezeu, unde sta ca Mijlocitor, partas al naturii dumnezeiesti si al naturii umane, si ca Acela in persoana caruia se realizeaza impacarea dintre Dumnezeu si om. Se va intoarce in putere si glorie sa judece lumea si sa duca la indeplinire misiunea Sa rascumparatoare. Locuieste acum in toti credinciosii ca Domnul lor cel viu si intotdeauna prezent.

Gen. 18:1 ff.; Ps. 2:7 ff.; 110:1 ff.; Isa. 7:14; 53; Mat. 1:18-23; 3:17; 8:29; 11:27; 14:33; 16:16, 27; 17:5; 27; 28:1-6, 19; Marcu 1:1; 3:11; Luca 1:35; 4:41; 22:70; 24:46; Ioan 1:1-18, 29; 10:30,38; 11:25-27; 12:44-50; 14:7-11; 16:15-16, 28; 17:1-5, 21-22; 20:1-20, 28; Fapte 1:9; 2:22- 24; 7:55-56; 9:4-5, 20; Rom. 1:3-4; 3:23-26; 5:6-21; 8:1-3, 34; 10:4; 1 Cor 1:30; 2:2; 8:6; 15:1-8, 24-28; 2 Cor 5:19- 21; Gal. 4:4-5; Efes. 1:20; 3:11; 4:7-10; Filip. 2:5-11; Col. 1:13-22; 2:9; 1 Tes. 4:14-18; 1 Tim. 2:5-6; 3:16; Tit 2:13-14; Evr. 1:1-3; 4:14-15; 7:14-28; 9:12-15, 24-28; 12:2; l3:8; 1 Petru 2:21-25; 3:22; 1 Ioan 1:7-9; 3:2; 4:14-15; 5:9; 2 Ioan 7-9; Apoc. 1:13-16; 5:9-14; 12:10-11; 13:8; 19:16

C. Dumnezeu Duhul Sfint

Duhul Sfint este Duhul lui Dumnezeu. El a inspirat sfintii din vechime sa scrie Scipturile. Prin iluminare, El ii ajuta pe oameni sa priceapa adevarul. El |l proslaveste pe Christos. El dovedeste lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata. El ii cheama pe oameni la Salvatorul lor, si realizeaza innoirea lor prin nasterea din nou. El cultiva caracterul Crestinului, ii mingiie pe cei credinciosi si le da daruri spirituale pentru slujirea lui Dumnezeu prin Biserica Lui. El il pecetluieste pe cel credincios pentru ziua rascumpararii finale. Prezenta lui in viata crestinului ne da certitudinea ca Dumnezeu il va duce pe cel credincios la statura plinatatii lui Christos. El invata si imputerniceste credinciosul si biserica in lucrarea de inchinare, evanghelizare si slujire.

Gen. 1:2; Jud. 14:6; Iov 26:13; Ps. 51:11; 139:7 ff.; Isa. 61:1-3; Joel 2:28-32; Mat. 1:18; 3:16; 4:1; 12:28-32; 28:19; Marcu 1:10, 12; Luca 1:35; 4:1, 18-19; 11:13; 12:12; 24:49; Ioan 4:24; 14:16-17, 26; 15:26; 16:7-14; Fapte 1:8; 2:1-4, 38; 4:3l; 5:3; 6:3; 7:55; 8:17, 39; 10:44; 13:2; 15:28; 16:6; 19:1-6; Rom. 8:9-11, 14-16, 26-27; 1 Cor 2:10- 14; 3:16; 12:3-11; Gal. 4:6; Efes. 1:13-14; 4:30; 5:18; 1 Tes. 5:19; 1 Tim. 3:16; 4:1; 2 Tim. 1:14; 3:16; Evr. 9:8, 14; 2 Petru 1:21; 1 Ioan 4:13; 5:6-7; Apoc. 1:10; 22:17

III. Omul

Omul a fost creat printr-un act special de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa si este coroana creatiunii Lui. La inceput omul a fost facut si inzestrat de Creatorul Sau cu libertatea de a alege. Prin alegerea lui libera omul a pacatuit impotriva lui Dumnezeu si a adus pacatul in rasa umana. Fiind ispitit de Satana omul a calcat porunca lui Dumnezeu si a cazut din starea lui de inocenta initiala, ceea ce a face ca urmasii lui sa mosteneasca o natura si a un mediu inconjurator inclinate spre pacat si din momentul cind sunt capabili de actiuni morale devin calcatori ai poruncilor divine si sunt sub osinda. Numai harul lui Dumenzeu il poate readuce pe om in sfinta partasie cu El si-l poate ajuta sa-si indeplineasca scopul pentru care l-a creat Dumnezeu. Sanctitatea personalitatii umane este evidenta din faptul ca Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa, si din faptul ca Christos a murit pentru om; ca atare fiecare om are in sine demnitate si merita respect si dragoste crestina.

Gen. 1:26-30; 2:5, 7, 18-22; 3; 9:6; Ps. 1; 8:3-6; 32:1-5; 51:5; Isa. 6:5; Ier. 17:5; Mat. 16:26; Fapte 17:26- 31; Rom. 1:19-32; 3:10-18, 23; 5:6, 12, 19; 6:6; 7:14-25; 8:14-18, 29; 1 Cor 1:21-31; 15:19, 21-22; Efes. 2:1-22; Col. 1:21-22; 3:9-11

IV. Mintuirea

Mintuirea implica rascumpararea deplina a omului si este oferita fara plata tuturor acelora care-L accepta pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor, pe Cel care a obtinut prin singele Lui rascupararea celui credincios. |n sensul ei deplin mintuirea include nasterea din nou, sfintirea si glorificarea.

A. Regenerarea, sau nasterea din nou, este o lucrare a harului lui Dumnezeu prin care credinciosii devin creaturi noi in Isus Christos. Ea este o schimbare a inimii produsa de Duhul Sfint prin convingerea de pacat, la care cel credincios raspunde prin pocainta fata de Dumnezeu si prin credinta in Domnul Isus Christos. Pocainta si credinta sunt nedespartite ca experiente ale harului. Pocainta este intoarcerea sincera de la pacat spre Dumnezeu. Credinta este primirea lui Isus Christos ca Domn si Mintuitor si predarea intregii personalitati inaintea Lui. Justificarea este harul achitarii depline a credinciosului, bazata pe imputarea neprihanirii lui Christos asupra tuturor pacatosilor care se pocaiesc si cred in Christos. Justificarea il plaseaza pe cel credincios intr-o relatie de pace si de bunvointa din partea lui Dumnezeu.

B. Sfintenia este experienta prin care, incepind cu momentul nasterii din nou, credinciosul este pus de-oparte pentru scopurile lui Dumnezeu si creste spre perfectiune morala si spirituala prin prezenta si puterea Duhului Sfint care locuieste in el. Cresterea in har trebuie sa continue pe toata durata vietii celui nascut din nou.

C. Glorifcarea este punctul culminant al mintuirii, starea finala binecuvintata si permanenta a celui rascumparat.

Gen. 3:15; Ex. 3:14-17; 6:2-8; Mat. 1:21; 4:17; 16:21-26; 27:22 to 28:6; Luca 1:68-69; 2:28-32; Ioan 1:11-14, 29; 3:3-21, 36; 5:24; 10:9, 28-29; 15:1-16; 17:17; Fapte 2:21; 4:12; 15:11; 16:30-31; 17:30-31; 20:32; Rom. 1:16-18; 2:4; 3:23-25; 4:3 ff.; 5:8-10; 6:1-23; 8:1-18, 29-39; 10:9-10, 13; 13:11-14; 1 Cor 1:18, 30; 6:19-20; 15:10; 2 Cor 5:17- 20; Gal. 2:20; 3:13; 5:22-25; 6:15; Efes. 1:7; 2:8-22; 4:11-16; Filip. 2:12-13; Col. 1:9-22; 3:1 ff.; 1 Tes. 5:23-24; 2 Tim. 1:12; Tit 2:11-14; Evr. 2:1-3; 5:8-9; 9:24-28; 11:1 – 12:8, 14; Iacov 2:14-26; 1 Petru 1:2-23; 1 Ioan 1:6 to 2:11; Apoc. 3:20; 21:1 to 22:5.

V. Pastrarea sfintilor in har

Alegerea este scopul maret al lui Dumnezeu, in conformitate cu care El innoieste, sfinteste si duce pacatosii in glorie. Este in plina concordanta cu vointa libera a omului si cuprinde tot ceea ce este necesar pentru viata. Este prezentarea glorioasa a bunatatii suverane a lui Dumenzeu si este intelepciune infinita, sfinta si neschimbata. Exclude mindria si promoveaza smerenia.

Toti adevaratii credinciosi rabda pina la sfirsit. Cei pe care Dumnezeu i-a primit in Christos, si care au fost sfintiti prin Duhul Sfint nu vor cadea niciodata din starea de har, ci vor starui pina la capat. E posibil ca si credinciosii sa cada in pacat datorita neglijentei si ispitelor, intristind Duhul Sfant, subrezind harul si mingiierea lor, aducind rusine cauzei lui Christos, si disciplina asupra lor insasi, dar ei pot fi ridicati de puterea lui Dumnezeu prin credinta spre mintuire.

Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-8; 1 Sam. 8:4-7, 19-22; Isa. 5:1-7; Ier. 31:31 ff.; Mat. 16:18-19; 21:28-45; 24:22, 31; 25:34; Luca 1:68-79; 2:29-32; 19:41-44; 24:44-48; Ioan 1:12-14; 3:16; 5:24; 6:44-45, 65; 10:27-29; 15:16; 17:6, 12, 17-18; Fapte 20:32; Rom. 5:9-10; 8:28-39; 10:12-15; 11:5-7. 26-36; 1 Cor 1:1-2; 15:24-28; Efes. 1:4-23; 2:1-10; 3:1-11; Col. 1:12-14; 2 Tes. 2:13-14; 2 Tim. 1:12; 2:10, 19; Evr. 11:39 – 12:2; 1 Petru 1:2-5, 13; 2:4-10; 1 Ioan 1:7-9; 2:19; 3:2

VI. Biserica

O biserica nou-testamentala a Domnului Isus Christos este un grup local de credinciosi botezati care sunt asociati prin legamint in credinta si partasia evangheliei, care practica cele doua simboluri ale lui Christos (cina si botezul), care sunt dedicati invataturii Sale, care folosesc darurile, drepturile si privilegiile investite in ei de Cuvintul Sau si care cauta sa raspindeasca evanghelia pina la marginile pamintului. Aceasta biserica locala este o grupare autonoma, care actioneaza in proces democratic sub Conducerea lui Isus Christos. Intr-o astfel de adunare membrii sunt egali in drepturi si in responsabilitati. Singurele pozitii distincte recomandate de Scriptura sunt pastorii si diaconii.

Noul Testament vorbeste deasemenea despre Biserica ca si trup al lui Christos care-i include pe toti rascumparatii din toate timpurile.

Mat. 16:15-19; 18:15-20; Fapte 2:41-42, 47; 5:11-14; 6:3-6; 13:1-3; 14:23, 27; 15:1-30; 16:5; 20:28; Rom. 1:7; 1 Cor 1:2; 3:16; 5:4-5; 7:17; 9:13-14; 12; Efes. 1:22-23; 2:19-22; 3:8-11, 21; 5:22-32; Filip. 1:1; Col. 1:18; 1 Tim. 3:1-15; 4:14; 1 Petru 5:1-4; Apoc. 2-3; 21:2-3

VII. Botezul si Cina Domnului

Botezul crestin este cufundarea celui credincios in apa in Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfint. El este un act al ascultarii, simbolizind credinta intr-un Mintuitor crucificat, ingropat si inviat, moartea credinciosului fata de pacat, ingroparea firii vechi si invierea la o viata noua in Isus Christos. Botezul este o marturie despre credinta in invierea finala a celor morti. Fiind o practica bisericeasca, botezul este o conditie obligatorie pentru a intra in dreptul de membru al bisericii si pentru participarea la Cina Domnului.

Cina Domnului este un act simbolic de ascultare prin care membrii bisericii, prin impartasirea cu piinea si rodul vitei, comemoreaza moartea Rascumparatorului lor si aniticipeaza cea de a doua Lui venire.

Mat. 3:13-17; 26:26-30; 28:19-20; Marcu 1:9-11; 14:22-26; Luca 3:21-22; 22:19-20; Ioan 3:23; Fapte 2:41-42; 8:35-39; 16:30-33; Fapte 20:7; Rom. 6:3-5; 1 Cor 10:16, 21; 11:23-29; Col. 2:12

VIII. Ziua Domnului

Prima zi din saptamina este Ziua Domnului. Ea este o instituire crestina care trebuie respectata in mod regulat. Ea comemoreaza invierea lui Christos dintre cei morti si trebuie pusa deoparte pentru devotiune spirituala si inchinare, atit in public, cit si in particular, prin abtinerea de la distractiile lumesti, prin odihna de la activitatile muncii cotidiene, singura exceptie fiind munca strict necesara si faptele milei.

Ex. 20:8-11; Mat. 12:1-12; 28:1 ff.; Marcu 2:27-28; 16:1-7; Luca 24:1-3, 33-36; Ioan 4:21-24; 20:1, 19-28; Fapte 20:7; 1 Cor 16:1-2; Col. 2:16; 3:16; Apoc. 1:10

IX. Imparatia lui Dumnezeu

Imparatia lui Dumnezeu include doua aspecte: in general, suveranitatea Lui peste tot universul, si, in particular, suveranitatea Lui peste toti cei care, de buna voie, il recunosc pe El ca si Imparat al lor. In sens restrins, |mparatia este teritoriul spiritual al mintuirii, in care oamenii intra prin incredere si devotament copilaresc fata de Isus Christos. Crestinii trebuie sa se roage si sa lucreze pentru ca sa vina Imparatia si sa se faca voia lui Dumnezeu pe tot pamintul. |n forma ei plenara, Imparatia va fi instaurata la sfirsitul veacului, la revenirea lui Isus Christos.

Gen. 1:1; Isa. 9:6-7; Ier. 23:5-6; Mat. 3:2; 4:8-10, 23; 12:25-28; 13:1-52; 25:31-46; 26:29; Marcu 1:14-15; 9:1; Luca 4:43; 8:1; 9:2; 12:31-32; 17:20-21; 23:42; Ioan 3:3; 18:36; Fapte 1:6-7; 17:22-31; Rom. 5:17; 8:19; 1 Cor 15:24-28; Col. 1:13; Evr. 11:10, 16; 12:28; 1 Petru 2:4-10; 4:13; Apoc. 1:6, 9; 5:10; 11:15; 21-22

X. Vremurile din urma

Dumnezeu la timpul hotarit de El, si pe caile hotarite de El, va aduce in curind sfirsitul lumii. Conform promisiunilor Lui, Isus Christos va reveni personal, vizibil si in glorie, pe pamint; mortii vor invia; si Christos va judeca toti oamenii dupa dreptate. Cei pacatosi vor fi aruncati in Iad, locul de pedeapsa vesnica. Neprihanitii inviati in trupuri de slava vor fi rasplatiti si vor locui pe vecie in Cer cu Domnul.

Isa. 2:4; 11:9; Mat. 16:27; 18:8-9; 19:28; 24:27, 30, 36, 44; 25:31-46; 26:64; Marcu 8:38; 9:43-48; Luca 12:40, 48; 16:19-26; 17:22-37; 21:27-28; Ioan 14:1-3; Fapte 1:11; 17:31; Rom. 14:10; 1 Cor 4:5; 15:24-28, 35-58; 2 Cor 5:10; Filip. 3:20-21; Col. 1:5; 3:4; 1 Tes. 4:14-18; 5:1 ff.; 2 Tes. 1:7 ff.; 2; 1 Tim. 6:14; 2 Tim. 4:1, 8; Tit 2:13; Evr. 9:27-28; Iacov 5:8; 2 Petru 3:7 ff.; 1 Ioan 2:28; 3:2; Iuda 14; Apoc. 1:18; 3:11; 20:1 to 22:13

XI. Evanghelism si Misiune

Este datoria si privilegiul fiecarui urmas al lui Christos si a fiecarei biserici a lui Isus Christos de a merge sa faca ucenici din toate neamurile. Renasterea spirituala prin Duhul Sfint inseamna si dobindirea dragostei pentru altii. Efortul misioanr colectiv este deci rezultatul manifestarii nasterii din nou si este poruncit in repetate rinduri in inavataturile lui Christos. Este de datoria fiecarui copil al lui Dumenzeu sa staruiasca continuu in cistigarea celor pierduti pentru Christos, atit prin efort personal, cit si prin orice alte metode in armonie cu Evanghelia lui Christos.

Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-6; Isa. 6:1-8; Mat. 9:37-38; 10:5-15; 13:18-30, 37-43; 16:19; 22:9-10; 24:14; 28:18-20; Luca 10:1-18; 24:46-53; Ioan 14:11-12; 15:7-8, 16; 17:15; 20:21; Fapte 1:8; 2; 8:26-40; 10:42-48; 13:2-3; Rom. 10:13-15; Efes. 3:1-11; 1 Tes. 1:8; 2 Tim. 4:5; Evr. 2:1-3; 11:39 to 12:2; 1 Petru 2:4-10; Apoc. 22:17

XII. Scolarizarea

Scopul scolarizarii in Imparatia lui Christos este asociat cu activitatile misionare si de caritate si este finantat prin suportul liber consimtit al bisericilor. Un sistem scolar crestin adecvat este necesar in implinirea programului de maturizare spirituala pentru poporul lui Christos.

In educatia crestina ar trebui sa existe un echilibru sanatos intre libertatea academica si responsabilitatea academica. In orice relatie ordonata a vietii umane libertatea este totdeauna limitata, niciodata absoluta. Libertatea unui profesor care activeaza in scolile, colegiile si seminariile crestine este limitata de supunerea fata de suveranitatea lui Isus Christos, de caracterul autoritar al Scripturii si de scopul distinct pentru care exista scolile crestine.

Deut. 4:1, 5, 9, 14; 6:1-10; 31:12-13; Neem. 8:1-8; Iov 28:28; Ps. 19:7 ff.; 119:11; Prov. 3:13 ff.; 4:1-10; 8:1-7, 11; 15:14; Ecl. 7:19; Mat. 5:2; 7:24 ff.; 28:19-20; Luca 2:40; 1 Cor 1:18-31; Efes. 4:11-16; Filip. 4:8; Col. 2:3, 8-9; 1 Tim. 1:3-7; 2 Tim. 2:15; 3:14-17; Evr. 5:12 to 6:3; Iacov 1:5; 3:17

XIII. Darnicia

Dumnezeu este sursa tuturor binecuvintarilor temporare si spirituale; tot ce avem si tot ce suntem ii datoram Lui. In administrarea posesiunilor lor, crestinii au o indatorire de ordin spiritual, o chemare sfinta prevazuta in Evanghelie si o preocupare dictata de natura slujirii lor in lume. Ei sunt deci sub obligatia de a-L servi pe Dumnezeu cu timpul lor, cu talentele lor si cu tot ce au din punct de vedere material. Crestinii trebuie sa recunoasca faptul ca toate acestea le sunt incredintate pentru a fi folosite spre gloria lui Dumnezeu si spre ajutorarea altora. In conformitate cu Scripturile, crestinii trebuie sa daruiasca din ceea ce au cu bucurie, in mod regulat, sistematic, proportional cu venitul lor si de buna voie pentru innaintarea cauzei Rascuparatorului pe pamint.

Gen. 14:20; Lev. 27:30-32; Deut. 8:18; Mal. 3:8-12; Mat. 6:1-4, 19-21; 19:21; 23:23; 25:14-29; Luca 12:16-21,42; 16:1- 13; Fapte 2:44-47; 5:1-11; 17:24-25; 20:35; Rom. 6:6-22; 12:1-2; 1 Cor 4:1-2; 6:19-20; 12; 16:1-4; 2 Cor 8-9; 12:15; Filip. 4:10-19; 1 Petru 1:18-19

XIV. Cooperarea

In masura in care realitatea o cere, poporul lui Christos trebuie sa se organizeze in asociatii si conventii pentru cooperare la cel mai inalt nivel in atingerea scopului maret al Imparatiei lui Dumnezeu. Astfel de organizatii nu au insa nici o autoritate unele asupra altora sau asupra bisericilor locale. Ele au un caracter voluntar si cu scop consultativ si sunt destinate sa stimuleze, sa combine si sa directioneze in cel mai efectiv mod energiile poporului crestin. Membrii bisericilor Nou Testamentale trebuie sa coopereze unii cu altii pentru innaintarea lucrarilor misionare, de educatie si de binefacere care duc la extinderea Imparatiei lui Christos. In sens Nou Testamental, unitatea crestina este definita drept o armonizare spirituala si o cooperare voluntara a diferitelor grupe din poporul crestin care urmaresc implinirea unor scopuri comune. Cooperarea este de dorit si justificata chiar si intre diferite denominatii crestine, atunci cind scopul urmarit este el insusi justificat si cind aceasta cooperare nu implica o incalcare a constiintei sau un compromis al loialitatii fata de Christos si fata de Cuvintul Sau asa cum este el revelat in Noul Testament.

Ex. 17:12; 18:17 ff.; Jud. 7:21; Ezra 1:3-4; 2:68-69; 5:14-15; Neem. 4; 8:1-5; Mat. 10:5-15; 20:1-16; 22:1-10; 28:19-20; Marcu 2:3; Luca 10:1 ff. Fapte 1:13-14; 2:1 ff.; 4:31-37; 13:2-3; 15:1-35; 1 Cor 1:10-17; 3:5-15; 12; 2 Cor 8-9; Gal. 1:6-10; Efes. 4:1-16; Filip. 1:15-18

XV. Crestinul si Ordinea Sociala

Fiecare crestin este obligat sa caute sa instaureze autoritatea suprema a voiei lui Christos atit in viata personala, cit si in viata sociala. Mijloacele si metodele folosite pentru imbunatatirea societatii si pentru instaurarea bunelor moravuri intre oameni pot fi de un ajutor real si permanent numai cind sunt inradacinate in renasterea individului prin harul acordat de Dumnezeu in Isus Christos. Crestinul trebuie sa confrunte, in Duhul lui Christos, orice forma de lacomie, egoism sau viciu. El trebuie sa lucreze ca sa aiba ce sa dea orfanilor, nevoiasilor, batrinilor, saracilor si celor bolnavi. Fiecare crestin trebuie sa caute sa aduca economia, guvernul si societatea ca un tot unitar sub balanta principiilor dreptatii, adevarului si dragostei fratesti. Pentru promovarea acestor scopuri, crestinii trebuie sa fie gata sa colaboreze cu toti oamenii de bine, suportind orice cauza buna, fiind intotdeauna gata sa actioneze in spiritul dragostei, dar fara a compromite loialitatea pentru Christos si pentru adevarul Sau.

Ex. 20:3-17; Lev. 6:2-5; Deut. 10:12; 27:17; Ps. 101:5; Mic. 6:8; Zah. 8:16; Mat. 5:13-16, 43-48; 22:36-40; 25:35; Marcu 1:29-34; 2:3 ff.; 10:21; Luca 4:18-21; 10:27-37; 20:25; Ioan 15:12; 17:15; Rom. 12-14; 1 Cor 5:9-10; 6:1-7; 7:20- 24; 10:23 to 11:1; Gal. 3:26-28; Efes. 6:5-9; Col. 3:12-17; 1 Tes. 3:12; Filimon; Iacov 1:27; 2:8

XVI. Pacea si Razboiul

Este de datoria crestinilor sa caute pacea cu toti oamenii pe principiile dreptatii. |n conformitate cu spiritul si invatatura lui Christos, ei trebuie sa faca tot ce atirna de ei ca sa sa puna capat razboiului.

Adevaratul remediu pentru duhul razboinic este Evanghelia Domnului nostru. Cea mai imperioasa nevoie a lumii este aceea de a accepta invatatura Lui in toate problemele dintre oameni si natiuni, si aceea de a aplica practic Legea Lui bazata pe iubire.

Isa. 2:4; Mat. 5:9, 38-48; 6:33; 26:52; Luca 22:36, 38; Rom. 12:18-19; 13:1-7; 14:19; Evr. 12:14; Iacov 4:1-2

XVII. Libertatea religioasa

Dumnezeu singur este Stapinul constiintei, iar El o vrea eliberata de robia oricaror invataturi si porunci omenesti care sunt impotriva Cuvintului Sau si nu-L reprezinta. Biserica si Statul trebuie sa fie separate. Statul datoreaza fiecarei biserici protectie si garantarea deplinei libertati de a persevera in implinirea scopurilor ei spirituale. |n garantarea libertatii religioase, Statul nu trebuie sa favorizeze diferentiat nici un fel de grup eclesiastic sau denominational. Pentru ca stapinirile civile sunt rinduite de Dumnezeu, este de datoria crestinilor sa le fie supuse in toate lucrurile care nu sunt contrare cu vointa Lui revelata. Biserica n-are voie sa recurga la ajutor din partea Statului pentru implinirea lucrarii ei. Evanghelia lui Christos prevede ca implinirea scopurilor ei sa fie facuta exclusiv prin resurse aflate in perimetrul strict al Bisericii. Statul nu are dreptul sa penalizeze pe cineva pentru opiniile sale religioase, orice forma ar lua acestea. Statul nu are dreptul sa impuna taxe pentru suportul oricarei forme de religie. Idealul crestin este “O biserica libera intr-un stat liber”, iar aceasta implica dreptul tuturor oamenilor de a avea acces liber si nestinjenit la Dumnezeu, precum si dreptul de a formula si de a propaga opinii in sfera religioasa fara nici un amestec din partea puterii civile.

Gen. 1:27; 2:7; Mat. 6:6-7, 24; 16:26; 22:21; Ioan 8:36; Fapte 4:19-20; Rom. 6:1-2; 13:1-7; Gal. 5:1, 13; Filip. 3:20; 1 Tim. 2:1-2; Iacov 4:12; 1 Petru 2:12-17; 3:11-17; 4:12-19

XVIII. Familia

Dumnezeu a orinduit familia ca si institutia de temelie a societatii. Ea este compusa din persoane inrudite unele cu altele prin casatorie, singe sau adoptiune. Casatoria este legamintul stabilit intre un barbat si o femeie care se leaga sa ramina impreuna pe toata durata vietii. Casatoria este un dar unic prin care Dumenzeu realizeaza citeva scopuri: ilustreaza unirea dintre Christos si Biserica Sa, pune la dispozitia barbatului casatorit si a femeii casatorite un cadru pentru relatiile de intimitate in care acestia isi implinesc trairile sexuale in conformitate cu standardele biblice si perpetueaza rasa umana.

Barbatul si nevasta au o valoare egala inaintea lui Dumenzeu, fiind creati amindoi dupa chipul si asemanarea Lui. Relatiile de casatorie ilustreaza felul in care se poarta Dumnezeu cu poporul Sau. Barbatul trebuie sa-si iubeasca nevasta dupa cum si Christos si-a iubit Biserica. Dumnezeu i-a dat barbatului responsabilitatea sa hraneasca, sa pazeasca si sa conduca familia lui. Nevasta trebuie sa se supuna de buna voie autoritatii barbatului care o slujeste din dragoste, dupa cum si Biserica este supusa de buna voie lui Christos, Capul ei. Creata ca si barbatul dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nevasta este agala cu el innaintea lui Dumnezeu si a primit din partea lui Dumnezeu resposabilitatea de de a-si respecta barbatul, de a-l sluji ca un ajutor potrivit in administrarea casei si in formarea noii generatii.

Copiii, din momentul conceptiei, sunt o binecuvintare si o mostenire de la Domnul. Parintii trebuie sa arate copiilor prin viata lor modelul lui Dumnezeu pentru viata de casnicie. Parintii trebuie sa-i invete pe copiii lor valori morale si spirituale si sa-i determine, prin exemplul personal consistent si prin disciplina dragostei sa faca decizii bazate pe adevarul biblic. Copiii trebuie sa-si cinsteasca parintii si sa le fie supusi.

Gen. 1:26-28; 2:18-25; 3:1-20; Ex. 20:12; Deut. 6:4-9; Ios. 24:15; 1 Sam. 1:26-28; Ps. 78:1-8; 127; 128; 139:13-16; Prov. 1:8; 5:15-20; 6:20-22; 12:4; 13:24; 14:1; 17:6; 18:22; 22:6,15; 23:13-14; 24:3; 29:15,17; 31:10-31; Ecl. 4:9-12; 9:9; Mal. 2:14-16; Mat. 5:31-32; 18:2-5; 19:3-9; Marcu 10:6-12; Rom. 1:18-32; 1 Cor 7:1-16; Efes. 5:21-33; 6:1-4; Col. 3:18-21; 1 Tim. 5:14; 2 Tim 1:3-5; Tit 2:3-5; Evr. 13:4; 1 Pet. 3:1-7.

Istoria intertestamentala

Intre Vechiul si Noul Testament exista o perioada de aproximativ 400 de ani de tacere. De la Maleahi si pana la vremea Evangheliilor, in istoria neconsemnata in Biblie, Israelul a continuat lupta lui pentru existenta si refacere nationala. Ezra si Neemia au lasat in urma lor o forma stabila de guvernamant, condus de un grup de „batrani” si de preoti. Aceasta curte eclesiastica interpreta Legea si asigura stricta ei implementare in viata sociala si personala. Numele ei a fost „Sinagoga cea Mare”. Era compusa din 120 de membrii si a calauzit Israelul un timp de 150 de ani, pana pe vremea lui Simon cel Drept, adica pana la 292 i.Ch.

Premiza guvernarii era ca Legea divina fusese transmisa in doua editii: Legea scrisa, constand in precizari scurte si categorice, si Legea orala, transmisa de Moise lui Iosua si batranilor care i-au urmat. Ea a fost completata cu revelatiile primite de profeti, si a fost asezata intr-un canon definitiv de Ieremia si Ezra. Acest Ezra a incredintat-o spre pastrare celor de la Sinagoga cea Mare (2 Macabei 2:13 – ne spune ca Neemia a daruit acestei Sinagogi o intreaga colectie de scrieri sfinte).

Intreaga invatatura practica a Sinagogii celei Mari a fost sintetizata in 613 porunci. Ele au format samburele din care s-a dezvoltat apoi Talmudul, o culegere de comentarii rabinice la textele sacre. La aceste porunci se refera Domnul Isus cand ii acuza pe cei din vremea Lui, spunand: „Ati desfiintat Cuvantul lui Dumnezeu in folosul datinei voastre. … Fatarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, cand a zis: „… Degeaba Ma cinstesc ei, invatand ca invataturi niste porunci omenesti” (Mat. 15:1-9). Urmand exemplul Invatatorului lor, apostolii numesc Talmudul: „datini stramosesti” (Gal. 1:14), „datina oamenilor” (Col. 2:8) si „felul desert de vietuire pe care l-ati mostenit de la parintii vostri” (1 Petru 1:18).

Ezra si Neemia au infiintat sinagogi in multe orase. Ele erau centre de inchinaciune, invatatura si functionau si ca tribunale locale in care oamenii erau judecati pentru delicte impotriva statului sau societatii. Pe langa fiecare sinagoga functiona un corp de demnitari – magistrati civili si religiosi. In toata aceasta perioada, tara lui Israel a fost sub stapanire persana, fiind atasata satrapului care stapanea peste Siria.

In 331 i.Ch., dupa ce Grecia, prin Alexandru Macedon, a repurtat o serie de victorii asupra Persiei, Siria, si odata cu ea si tara evreilor, a trecut sub stapanirea Greciei. Alexandru Macedon le-a ingaduit evreilor sa pastreze o forma de auto-guvernare si de practicare libera a religiei. Fascinat de credinta lor, Alexandru Macedon i-a invitat sa vina sa locuiasca si in Alexandria, noul oras construit de el in Egipt, la gurile Nilului. Evreii stramutati acolo au dat nastere „Septuagintei”, celebra traducere a Vechiului Testament in limba greaca. Lucrarea s-a facut intre anii 294 – 289 i.Ch.

La moartea lui Alexandru Macedon, imperiul greciei s-a impartit intre cei patru generali ai sai. Cassan a luat Grecia si Macedonia, Lisimah a luat Asia Mica, Seleucus a luat Siria, Babilon, Mezia si Persia si alte regiuni din rasarit, iar Ptolomeu a luat Egiptul. Aproape tot secolul trei dinainte de Christos a fost macinat de lupte intre acesti generali, deveniti imparati rivali. In aceste circumstante s-a implinit profetia din Daniel 11:1-34. Domnia ultimului imparat grec asupra evreilor a fost si cea mai devastatoare. Antioh Epifaniu, care a cucerit Ierusalimul in anul 170 i.Ch., a spurcat Templul si i-a silit pe evrei sa se inchine idolilor. El a asezat o statuie a lui Jupiter in locul altarului, a jertfit porci in Templu, a ars cartile sfinte si a interzis orice forma de inchinare fata de Iehova.

„Niste osti trimise de el, vor veni si vor spurca sfantul Locas, cetatuia, vor face sa inceteze jertfa necurmata, si vor aseza uraciunea pustiitorului. Va ademeni prin viclesug pe cei ce vor parasi legamantul sfant. Dar aceia din popor, care vor cunoaste pe Dumnezeul lor, vor ramanea tari, si vor face mari ispravi” (Dan. 11:31-32).

Nu este greu sa deslusesti in aceasta profetie cu dubla implinire si o avanpremiera a evenimentelor din vremea Antichristului. („De aceea, cand veti vedea „uraciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „asezata in locul sfant” – cine citeste sa inteleaga! – atunci, cei ce vor fi in Iudeia, sa fuga la munti, etc.” (Mat. 24:15-16).

Sub aceasta teroare a „uraciunii pustiirii”, evreii s-au rasculat sub conducerea Macabeilor, una dintre familiile Asmoneilor, preoti din Israel. Ierusalimul a fost eliberat si in Decembrie 165 i.Ch. a fost reinstaurata inchinaciunea cea adevarata.

Din perioada aceea ne-a ramas sarbatoarea Hanuca, sau Praznicul Inoirii Templului (Ioan 10:22). Ea comemoreaza victoria lui Iuda Macabeul asupra fortelor seleucude. Hanuca se bazeaza pe o intamplare din vremea refacerii inchinaciunii, cand o candela mica a continuat sa arda miraculos timp de opt zile, pana ce preotii au putut face rost de untdelemn sfintit. Din aceasta cauza, Hanuca se mai numeste si „Sarbatoarea Luminii”.

Cam pe atunci, la orizontul istoriei, dincolo de Marea Mediterana, a inceput sa se ridice Roma si dupa o serie de lupte cu grecii, romanii au cucerit Grecia si Macedonia (168 i.Ch.). Familia Macabeilor a fost silita sa accepte protectia Romei. In anul 47 i.Ch., Iulius Cezar i-a daruit lui Hircanus si urmasilor sai dreptul sa functioneze ca Mare Preot in Israel. Prin el, evreii au primit si dreptul sa apeleze direct la Cezar in caz de abuz sau nedreptate si tot prin el, evreii au fost scutiti in fiecare al saptelea an de impozite imperiale. Dupa Lege, in acest an, evreii nu semanau si nu secerau. Intr-un tratat ratificat de Senatul roman in anul 44 i.Ch., evreilor li s-a garantat dreptul de a se intalni conform traditiilor lor si au fost scutiti de serviciul in armata imperiala. Pentru mentinerea ordinii generale, peste Siria si imprejurimi a fost instalat un guvernator roman.

In anul 37 i.Ch., cu ajutorul legiunilor imperiale, idumeanul Irod cel Mare l-a inlaturat pe ultimul urmas asmoneu, Aristobulus II, si s-a autoproclamat stapan al iudeilor, vasal absolut al Romei. Domnia lui Irod a fost nefasta pentru evrei. El a cultivat obiceiurile pagane si imoralitatea, a ucis toata floarea nobila a tarii, a corupt preotia si a instaurat un climat de asasinate si teroare. Intr-o incercare vicleana de a recastiga simpatia supusilor, Irod s-a apucat sa le rezideasca si sa le mareasca Templul.

In aceasta atmosfera de decadenta si compromis, poporul a inceput sa se refugieze intr-un fel de mandrie orgolioasa pentru trecut si intr-o impotrivire tacita, plina de ura fata de stapanirea Romei. In popor, fariseii si carturarii erau mai iubiti decat preotii si levitii compromisi. Esenienii, o secta de aderenti inversunati ai Legii si randuielilor stravechi, s-au retras in locuri pustii si intretineau speranta intr-o viitoare vreme mesianica. Patrunsi de influenta lor, multi oameni simpli din popor, ca batranul Simeon sau ca batrana Ana asteptau „mangaierea lui Israel” si „mantuirea Ierusalimului”, slujind lui Dumnezeu „cu post si cu rugaciune” (Luca 2:25,37-38; 24:21). Chiar si Iosif din Arimateia, un sfetnic cu vaza al soborului, „astepta si el Imparatia lui Dumnezeu” (Marcu 15:43).

Boscorodirea – Daniel Branzei

Boscorodirea

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

In Dictionarul explicativ al limbii romane din 1975, citim: „a boscorodi” vine de la cuvantul ucrainian „boskorodity” si inseamna a vorbi singur, spunand cuvinte neantelese, adica a bodogani. Am vazut in capitolele precedente cum s-a introdus limba slavona in locul celei latine. Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldavae, pag.152, inca mentioneaza procedeul de taierea limbii celor care nu vor folosi limba slavona. Deci metoda de inlocuire a limbii latine cu limba slavona a fost facuta cu o extrema violenta:
Preotii care nu cunosteau limba slavona, au inceput a imita prin sunete asemanatoare, pe care nici cei ce ascultau nu le intelegeau. Deci, s-a produs un fenomen unic in lume si nemaiintalnit in istorie „boscorodirea”. Ce eroare! Vorbirea clara si cu inteles a frumoasei noastre limbi, inca in formare, deci o latina vulgara, aducea cu sine pedeapsa „taierii limbii.” Iar schimonosirea, bolborosirea unor cuvinte, fara de inteles, pe care sufletul si constiinta le detesta, erau dovada de conformism. Straduinta de supunere era acceptata, chiar incurajata. Asa s-a ajuns la cea mai degradanta injosire a constiintei!

Cultul lui Dumnezeu a ajuns o insirare de sunete cu prefixe si sufixe slavone. Acesti preoti romani „boscoroditori” aveau in psihicul lor convingerea falsului si a inselatoriei. Au ajuns sa nu stie sa citeasca. Uneori nu cunosteau decat Tatal nostru (Ocinasele) si mai rar Crezul, in limba slavona, restul serviciilor era boscorodit.

Nu-i de mirare ca unii episcopi trecand la Biserica Catolica, fara a nega valabilitatea sacramentelor in Biserica ortodoxa (ca Patenie de la Muncaci) aveau dubii daca acestea au fost date valid, din mai multe pricini. Secolele de boscorodire au lasat in Biserica ortodoxa o trauma psihica. Boscorodim, adica imitam, fara probleme de constiinta…

Gheorghe Baritiu (1812-1893) publicist si istoric roman, intemeietorul presei romanesti in Transilvania, membru fondator al Academiei Romane, scrie:

„O imprejurare poate sa supere pe istoricul roman care se va ocupa de istoria reformatiunii, iar aceea este, ca incepand din anul 1566 pana la 1670, nu dai in toata istoria Transilvaniei peste un mare preot, calugar sau episcop, roman greco-rasaritean, care sa-si fi aparat dogmele credintei sale, barbateste, sa fi declarat vreunul pe fata, in ochii lumii, cum faceau apusenii, ca abjura credinta cea veche si trece la cea noua!… Cu ce se ocupau in acele timpuri miile de calugari rasariteni, carora le place foarte mult a se considera pe sine si a se numi aparatori infocati ai Bisericii Ortodoxe, rasaritene?” (Parti alese din Istoria Transilvaniei, vol.I, p.150).

Am putea raspunde noi astazi: boscorodeau!

„Ce constiinta aveau preotii boscoroditori? Ce loialitate fata de adevar, atunci cand aratau ca stiu ceea ce, de fapt, igonorau?! In asemenea imprejurari nu exista o chemare la preotie pentru ca preotul nu era pregatit si era convins ca inseala atat pe Dumnezeu, cat si pe credinciosi.”

„Orice limba are frumusetea sa, venerabilitatea sa. Deci, si limba slavona este frumoasa cand este citita si vorbita cum trebuie. Insa o limba care este parodiata, boscorodita este, de fapt, batjocorita.”

Dimitrie Cantemir (1673-1723), domn al Moldovei si mare carturar, mai scrie:

„Teoctist de neam bulgar si diacon al lui Marcu din Efes, pentru a dezradacina din Moldova samanta catolicismului si sa ridice pentru totdeauna tinerilor putinta de a citi sofismele latinilor, a incredintat pe Alexandru cel Bun sa surghiuneasca din tara pe oamenii de alta credinta si sa scoata literele latine din toate scrierile si cartile si sa introduca in locul lor, pe cele slavone.” (Descriptio Moldaviae, p.152).

Este de fapt cert ca inainte se folosea limba latina.

Orasele din Moldova aveau sigilii cu inscriptie latina: Baia, Roman, Campul Lung, Neamt (S. Civium de Nimcz); S. Civium de Foro Romani; Sigillum Capitalis Civitatis Moldaviae, Terrae Moldaviensis; Sigillum…Opidi |otnar etc. Tot in limba latina erau si sigiliile celor mai vechi peceti bisericesti. In cancelaria princiara a Moldovei, inaintea adoptarii scrisului slavon s-a scris in limba latina.” (Magazina istoric, St. Gorovei, Am pus pecetea orasului, nr. 2/1972, p.35).

Principesa Suzana Lorantfy, vaduva lui Gh. Rakoczi I, printr-un decret din 2.4.1657, a instituit o seama de vizitatori sa cerceteze si sa raporteze cele constatate la fata locului, despre stiinta si purtarea preotilor din tara Fagarasului, care fura scosi de sub jurisdictia episcopului de la Alba Iulia, pentru a fi calvinizati. Din acest raport: Examen Pastorum, reies urmatoarele: din 39 de sate, preotii stiau foarte putini „Tatal nostru”, „Cele zece porunci” si „Crezul”. Singur protopopul de la Vistea scria bine. Cei mai multi boscorodeau in limba slavona.” (Cultura Crestina, Ian.-Mart. 1941).

Biserica si religia crestina are un ritual, are formule cu care se dau Sfintele Taine. Daca cel care le administreaza nu foloseste cuvintele prescrise, sacramentul este nul. Cum vor fi dat preotii boscoroditori botezul, spovedania, Sfanta Liturghie, iar episcopii cum au hirotonit preotii? Ce siguranta are continuitatea Episcopatului de la Apostoli pana in prezent in biserica ortodoxa, cat a durat boscorodirea?…

Boscorodirea a intrat in caracter, a devenit fenomen politic:

– In timpul Habsburgilor, ortodocsii au luptat pentru drapelul acestei dinastii.

– Cand s-a instaurat Romania Mare ei s-au erijat in monarhisti, acuzand pe cei care nu au slujit cu ei la incoronare.

– Cand a venit la putere generalul Antonescu, preotii ortodocsi au facut misinada in Transnistria.

– Cand s-a instaurat comunismul, prin rusi, au adus pe patriarhul Alexei al Moscovei in tara, ca sa se arate supusi rusilor…”

Deci, cand suntem in dificultate boscorodim. Boscorodim istoria prin triumfalism, boscorodim credinta, boscorodim politica, aceasta stiinta a posibilului…

„In inchisoarea din Sighet, in anul 1953, eram (episcopul greco catolic autor al acestor rinduri) cu Ioan Ilcus, fost general de armata si ministru al apararii nationale. Din temnita se vedea printre gratii o cladire cu vreo patru cupole. Pe acestea erau cruci. Un brat transversal era mai lat, iar celalalt mai ingust si terminat cu o sageata; cand batea vantul crucea devenea girueta. Bratul lat era dus de vant, iar bratul ingust cu sageata arata de unde vine vantul.

– Ce este in cladirea aceea, pe care o vedem printre gratii si are cruci pe cupole? intreaba fostul ministru.

– Cred ca este biserica ortodoxa.

– De unde deduci aceasta? intreba din nou generalul.

– Nu vezi ca aceste cruci se invart cum bate vantul?

El a ras, dar fiind ortodox m-a intrebat:

– Dar la greco-catolici crucile nu se invart cum bate vantul?

– Cum vezi, i-am raspuns eu, noi santem in inchisoare, cu intreg Episcopatul; daca si crucile noastre s-ar intoarce dupa cum bate vantul, noi n-am fi aici!

Dupa Unirea de la 1700, tinerii nostri preoti intorsi de la Roma, vorbeau mai multe limbi, fara boscorodire. Pe cand episcopii ortodocsi ai Ardealului trebuiau sa depuna juramant pe catehismul calvinesc, dupa ce au fost consacrati la Bucuresti cu juramant ortodox! Ce fel de constiinta era aceea?…

Diaconul Coresi (1510-1581), traducator si mester tipograf. A fost chemat de la Targoviste de Hanes Begner din Brasov pentru a tipari carti romanesti cu influente luterane. In anul 1561 a inceput a publica aceste carti. El a fost ingrozit de simulacrul de religie si evlavie ce-l dovedeau popii romani si in Talcul Evangheliilor (Cazania) ii conjura:

„Fratii mei popi, cu bun inteles si cu mare frica si cinste sa pomeniti numele Domnului! Nu boscoroditi, ca va bate Dumnezeu!”

Cat de crestin este Mormonismul?

Cat de crestin este Mormonismul?
O comparatie a Mormonismului cu Crestinismul istoric

Este Mormonismul de origine crestina? Aceasta ar putea fi o intrebare dificila atat pentru multi mormoni cat si pentru unii crestini. Mormonii vor pretinde ca ei includ Biblia printre cele patru carti pe care ei le considera Scripturile mormone, si sustin ca crezul in Isus Cristos este central credintei lor dupa cum indica chiar denumirea lor oficiala de, „Biserica a lui Isus Cristos a Sfintilor din Ultimele Zile” (engl. – „The Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints”).

De asemenea, multi crestini au avut ocazia sa auda Corul Tabernacolului Mormon cantand imnuri crestine sau sa fie impresionati de sustinerea de catre mormoni a unor inalte standarde morale si a respectului fata de familie.

Nu inseamna aceasta ca mormonii sunt crestini si ca Mormonismul este crestin?
Pentru a gasi raspunsul corect la aceasta intrebare este necesar sa comparam cu atentie doctrinele fundamentale ale religiei mormone cu doctrinele fundamentale ale Crestinismului biblic si istoric. Pentru a reprezenta pozitia mormona am apelat la urmatoarele binecunoscute lucrari doctrinare mormone, dintre care primele trei sunt publicate de catre Biserica Sfintilor Ultimelor Zile, si anume, Principii Evanghelice (Gospel Principles) (1992), Dobandirea unei casatorii celeste (Achieving a Celestial Marriage) (1976) si Un studiu al articolelor credintei (A Study of The Articles of Faith) (1979), lucrare ce-l are drept autor pe apostolul mormon James E. Talmage, cat si Doctrinele Mantuirii (3 volume), de catre cel de-al zecelea presedinte si profet Joseph Fielding Smith, apoi, Doctrina mormona (a 2-a editie, din 1979) scrisa de catre apostolul mormon Bruce R. McConkie, si Invataturile Profetului Joseph Smith.

1. Exista mai multi Dumnezei sau un singur Dumnezeu adevarat?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca exista doar un singur Dumnezeu Viu si Adevarat si ca in afara de El nu mai exista altul (Deut. 6:4; Isaia 43:10,11; 44:6,8; 45:21,22; 46:9; Marcu 12:29-34).
In contrast, Biserica Mormona sustine ca exista mai multi dumnezei (Cartea lui Avraam 4:3…), si ca noi, la randul nostru, putem deveni dumnezei si dumnezeite, intr-o imparatie celesta (Dobandirea unei casatorii celeste, pag. 130, Doctrina Mormona, pag. 321).
De asemenea, mormonii mai invata si ca, cei ce ating dumnezeirea vor avea copii spirituali care li se vor ruga si inchina acestora asa cum ne rugam si ne inchinam noi lui Dumnezeu Tatal (Principii Evanghelice, pag. 302).

2. A fost Dumnezeu un om ca noi?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, Dumnezeu este un Duh (vezi, Ioan 4:24; 1 Tim. 6:15,16), ca El nu este un om (Numeri 23:19; Osea 11:9; Rom.1:22,23) si ca a existat din totdeauna (din vesnicii) ca Dumnezeu – omnipotent, omniprezent si omniscient (Psalmul 90:2: 139:7-10; Apoc. 19:6; Maleahi 3:6).
In contrast, Biserica Mormona invata ca Dumnezeu Tatal a fost odata un om ca si noi care a progresat ajungand Dumnezeu, avand acum un trup de carne si oase (Doctrina si Legamintele 130:22; „Dumnezeu insusi a fost odata asa cum suntem noi acum si este un om inaltat, ce sade pe tronul din indepartatele ceruri!”, din Invataturile Profetului Joseph Smith, pag. 345-347; Principii Evanghelice, pag. 9; Articolele Credintei, pag. 430; Doctrina Mormona, pag. 321).
Intr-adevar, Biserica Mormona invata ca Insusi Dumnezeu are un Tata si un strabunic, si tot asa pana la infinit (Invataturile Profetului Joseph Smith, pag. 373; Doctrina Mormona, pag. 577).

3. Sunt Isus si Satana frati de spirit?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, Isus este singurul Fiu al lui Dumnezeu, ca a existat din totdeauna ca si Dumnezeu si ca este etern ca si Tatal si egal cu Acesta (vezi, Ioan 1:1,14; 10:30; Col. 2:9). Desi nu era cu nimic mai prejos decat Dumnezeu, la un moment dat El a lasat deoparte gloria pe care o impartea cu Tatal (vezi, Ioan 17:4,5 si Filipeni 2:6-11) si s-a facut trup pentru mantuirea noastra. Intruparea Lui a avut loc prin conceperea Sa supranaturala de catre Duhul Sfant si nasterea dintr-o fecioara (vezi, Mat.1:18-23; Luca 1:34,25).
In contrast, Biserica Mormona invata ca Isus Cristos este fratele nostru mai mare care a ajuns progresiv la dumnezeire dupa ce a fost mai intai procreat ca si copil spiritual de catre Tatal Ceresc si o mama cereasca apoi, conceput fizic (deci, trupeste) de catre Tatal Ceresc si o mama pamanteasca (Dobandirea unei casatorii celeste, pag.129; Doctrina Mormona, pag. 546-547; 742). Doctrina mormona afirma ca Isus si Lucifer sunt frati (Principii Evanghelice, pag. 17-18; Doctrina Mormona, pag. 192).

4. Este Dumnezeirea o Trinitate?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, Tatal, Fiul si Duhul Sfant nu sunt niste dumnezei diferiti, separati, sau niste fiinte separate, despartite, ci doar Persoane distincte ce se afla in Dumnezeirea Triunitara. In tot Noul Testament Fiul, Duhul Sfant cat si Tatal sunt identificati separati ca si Dumnezeu si fiecare in parte este aratat actionand ca si Dumnezeu (Fiul : Marcu 2:5-12; Ioan 20:28; Filip.2:10,11; Duhul Sfant : Fapte 5:3,4; 2 Cor.3:17,18; 13:14), si totusi Biblia ne invata ca acestia trei sunt in acelasi timp un singur Dumnezeu (vezi, punctul 1).
In contrast, Biserica Mormona invata ca Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt trei dumnezei diferiti (Invataturile Profetului Joseph Smith, pag. 370; Doctrina Mormona, pag. 576-577), Fiul si Sfantul Duh fiind odrasla literara a Tatalui Ceresc si a unei sotii celeste (Encyclopedia of Mormonism de Joseph Fielding McConkie, vol. 2, pag. 649).

5. A fost pacatul Evei si al lui Adam un mare rau sau o mare binecuvantare?Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, omul a cazut in pacat si ca aceasta cadere a fost un mare rau prin care pacatul a patruns in lume aducand condamnare si moarte tuturor oamenilor. Astfel noi ne nastem acum avand o natura pacatoasa si vom fi judecati pentru pacatele pe care le comitem ca si indivizi (Ezechiel 18:1-20; Rom. 5:12-21).
In contrast, Biserica Mormona invata ca pacatul lui Adam a fost „un pas necesar in planul vietii si o mare binecuvantare pentru noi toti” (Principii Evanghelice, pag. 33, Cartea lui Mormon – 2 Nephi 2:25; Doctrinele Mantuirii, vol.1, pag. 114-115).

6. Putem noi sa ne facem singuri vrednici inaintea lui Dumnezeu?
Biblia invata iar crestinii ortodocsi din toate veacurile au crezut ca fara credinta in lucrarea de ispasire a lui Isus Cristos pe cruce oamenii sunt „morti in pacatele si nelegiuirile lor” (Efeseni 2:1,5) si ca sunt incapabili sa se mantuiasca singuri. Doar prin har, si nu prin faptele facute in neprihanirea de sine, Dumnezeu ne iarta pacatele si ne face vrednici sa traim in prezenta Lui (Efeseni 2:8-9; Tit 3:5-6). Tot ce ne ramane noua de facut este sa ne incredem din inima in Cristos (desi este limpede ca fara dovada unei vieti schimbate declaratia de credinta a omului in Cristos trebuie pusa la indoiala. Mantuirea prin har si prin credinta nu inseamna ca cineva poate sa traiasca cum vrea! Romani 6:1-4)
In contrast, Biserica Mormona invata ca viata vesnica in prezenta lui Dumnezeu (pe care aceasta o denumeste „inaltarea in imparatia celesta”) trebuie dobandita/castigata prin respectarea diferitelor legi si reguli ale Bisericii Sfintilor din Ultimele Zile, inclusiv a ritualurilor neobisnuite din Templul Mormon. Faptele bune sunt o conditie a mantuirii (asigura intrarea in „imparatia celesta” – Principii Evanghelice, pag.303-304; Perla de Mare Pret, Cel de-al Treilea Articol al Credintei, Doctrina Mormona, pag. 339, 671; Cartea lui Mormon – 2 Nephi 25:23).

7. Le este de folos moartea de ispasire a lui Cristos si acelora care Il resping?
Biblia invata iar crestinii ortodocsi din toate veacurile au crezut ca scopul lucrarii de ispasire a lui Cristos de pe cruce a fost de a oferi solutia perfecta pentru problema pacatului omenirii. Cu toate acestea, cei ce in aceasta viata resping harul lui Dumnezeu nu vor avea parte de aceasta mantuire, ci raman pe veci sub judecata lui Dumnezeu (Ioan 3:36; Evrei 9:27; 1 Ioan 5:11-12).
In contrast, Biserica Mormona invata ca scopul ispasirii a fost de a obtine, pentru toti oamenii, invierea si nemurirea (imortalitatea), indiferent daca-l primesc prin credinta pe Cristos, sau nu. Ispasirea lui Cristos reprezinta doar o baza partiala pentru neprihanire si viata vesnica pe langa care se adauga si ascultarea fata de toate poruncile bisericii Mormone, inclusiv a neobisnuitelor ritualuri din Templul Mormon (Principii Evanghelice, pag. 74-75; Doctrina Mormona, pag. 669).

8. Reprezinta Biblia unicul si ultimul Cuvant al lui Dumnezeu?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, Biblia este unicul, finalul si infailibilul Cuvant al lui Dumnezeu (vezi, 2 Tim.3:16; Evrei 1:1,2; 2 Petru 1:21) si ca Acesta va ramanea pentru totdeauna (este vesnic) (1 Petru 1:23-25). Conservarea providentiala de catre Dumnezeu a textului Bibliei a fost confirmata in mod minunat de descoperirea Sulurilor de la Marea Moarta (pentru documentare si informatii suplimentare contactati Institutul la adresa de la incheiere).
In contrast, Biserica Mormona invata ca Biblia a fost corupta, ca ii lipsesc multe din „partile limpezi si valoroase” si ca nu contine plinatatea Evangheliei (Cartea lui Mormon – 1 Nephi 13:26-29; Doctrinele Mantuirii, vol. 3, pag. 190-191).

9. A cazut intr-adevar intreaga Biserica intr-o apostazie (lepadare de credinta) totala?
Biblia ne invata si crestinii ortodocsi de-a lungul veacurilor au crezut ca, adevarata Biserica a fost intemeiata divin de catre Domnul Isus si ca niciodata nu a disparut si nu va disparea de pe Pamant (Mat.16:18; Ioan 17:11; 1 Cor. 3:11). Crestinii recunosc ca au existat vremuri de abatere si apostazie in Biserica, dar mai cred de asemenea ca intotdeauna a existat o ramasita care a pastrat cu strictete esentele biblice.
In contrast, Biserica Mormona invata ca a existat o apostazie totala si completa a Bisericii de la modelul intemeiat de Isus; aceasta stare de apostazie „inca predomina dar cu exceptia acelora care au ajuns la cunostinta evangheliei restaurate” a Bisericii Mormone (Doctrina Mormona, pag. 44; Principii Evanghelice, pag. 105-106).

Concluzie: Afirmatiile de mai sus, evidentiate prin italice, constituie binecunoscuta evanghelie crezuta de catre toti crestinii ortodocsi, din toate secolele, indiferent de denumirea bisericilor lor de apartenenta organizationala. De partea cealalta, unele religii noi, cum ar fi Mormonismul, pretind sa fie crestine, insa accepta drept Scripturi si alte scrieri in afara Bibliei, invata doctrine care o contrazic si sustin crezuri complet straine invataturilor lui Isus. Multe din aceste religii au aparut in ultimii 200 de ani (cum ar mai fi, Stiinta Crestina, Martorii lui Iehova, Mormonismul, etc.), si reprezinta cu adevarat apostazia, deci lepadarea de credinta crestina traditionala inspirata de Biblie.Mormonii sustin alaturi de crestinii ortodocsi multe din preceptele morale importante ale Bibliei. Cu toate acestea, punctele descrise mai sus sunt exemple ale diferentelor fundamentale si ireconciliabile dintre Crestinismul biblic si istoric, si Mormonism. Desi aceste diferente nu ne impiedica sa ne purtam prieteneste cu mormonii, totusi nu-i putem considera frati si surori de credinta in Cristos. Biblia ne avertizeaza cu tarie privitor la profetii falsi care vor predica „o alta evanghelie”, vor vesti „un alt Isus” si vor fi insotiti de „un alt duh” (vezi, 2 Cor.11:4,13-15; Gal.1:6-9).

Bazati pe dovezile infatisate mai sus noi sustinem ca Mormonismul reprezinta exact o astfel de evanghelie falsificata. Biserica Mormona, dupa titulatura ei oficiala, „Biserica lui Isus Cristos a Sfintilor din Ultimele Zile” (LDS – Latter Day-Saints) declara documentul ei fondator, „Cartea lui Mormon”, ca fiind „Un alt testament al lui Isus Cristos”, sau „O noua revelatie a lui Isus Cristos” (n.tr.). Noi credem ca in realitate este vorba de, „Un testament al unui Alt Isus” si ca prin urmare Mormonismul nu poate fi crestin de origine.S-a evidentiat ca cineva nu poate spune ca este mormon si sa nege toate doctrinele fundamentale ale Mormonismului, si anume sa nege ca Joseph Smith a fost un profet al lui Dumnezeu, ca, „Cartea lui Mormon” este inspirata divin si este adevarata, ca Dumnezeu a fost odata un om care a progresat dobandind dumnezeirea prin respectarea tuturor legilor si preceptelor Bisericii Mormone, si ca aceasta a fost intemeiata de Dumnezeu. Cel ce neaga toate aceste crezuri nu poate fi numit membru de drept al Bisericii Sfintilor din Ultimele Zile, deci in speta, un mormon. Nimeni nu se poate numi sincer „mormon”, daca nu sustine toate doctrinele fundamentale ale Mormonismului. In acelasi fel, daca mormonii nu cred nici macar doctrinele fundamentale sustinute si crezute de toti crestinii, cum se pot astepta ca fie primiti de crestini ca frati in credinta crestina, sau tovarasi de credinta ai acestora?
Mormonii cred ca crestinii urmeaza doctrine apostate. De ce totusi doresc atunci sa fie considerati parte integranta a comunitatii crestine?

Exista trei posibilitati:
-Pentru a le oferi confort si legitimitate. A le justifica personal optiunea de credinta.
-O asemenea pretentie le este de folos in eforturile lor de recrutare de membrii, oferindu-le justificarea de a se angaja in prozelitism.
-Ei se cred ca sunt singurii crestini adevarati.

Daca mormonii cred ca ei sunt singurii crestini, atunci nu ar trebui sa incerce sa treaca drept parte a Bisericii Crestine. In loc, ar trebui sa spuna deschis lumii ca cei ce pretind ca sunt crestini ortodocsi, nici nu sunt in realitate crestini, si ca ei, mormonii sunt adevaratii crestini. Ei invata de fapt acest lucru, dar in particular, nu in public.

http://www.cantececrestine.3x.ro

Biserica Ortodoxa Catolica Rasariteana – Daniel Branzei

Biserica Ortodoxa Catolica Rasariteana

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

1. O PREZENTARE ISTORICA A „ORTODOXIEI”
„Biserica Ortodoxa Rasariteana”, cu numele ei oficial de Biserica Ortodoxa Catolica Rasariteana, dar cunoscuta si sub titulatura de biserica Greco-Ortodoxa, este una din cele trei grupari doctrinare si administrative din sinul crestinismului european. Ea are o identitate specifica datorata doctrinei despre continuitatea apostolica, datorita specificului liturgic si datorita existentei „bisericilor teritoriale surori”. Aderentii ei, raspinditi altadata in partea de vest a Marii Mediterane, traiesc astazi in Balcani, in Orientul Mijlociu si in Rusia.

Termenul „ortodox” (cu semnificatia de „invatatura cea dreapta” sau de „adevarata credinta” in limba greaca) implica o deosebire polemica cu alte grupari crestine, fata de care, ortodocsia se pretinde pastratoarea exclusiva a invataturii apostolice nealterate.

Origine si specific

Ca origine, Biserica Rasariteana se trage din acelasi crestinism istoric al primelor trei secole si, in teologie, recunoaste chiar aceleasi sapte sacramente ca si biserica romano catolica.

Schisma dintre Catolicismul Apusean si Catolicismul Ortodox Rasaritean nu s-a produs din motive teologice, ci din cauza unor factori culturali si politici. Roma nu i-a putut ierta niciodata lui Constantin faptul ca a mutat capitala imperiala la Bizant (Bizantium), pe care l-a numit ulterior Constantinopol (orasul lui Constantin).

Constantinopol era asezat pe tarmul European al strimtorii Bosfor, aflata la jumatatea distantei dintre Marea Egee si Marea Neagra. Orasul aduna intre zidurile lui oameni din Europa si din Asia. In 1453, cind turcii au cucerit Imperiul Bizantin, Constantinopol a devenit capitala noului Imperiu Otoman. (Din 1930, orasul se numeste Istambul).

Teodosius I, urmasul lui Constantin la tron, a fost ultimul Cezar care a domnit peste intreg Imperiul Romano-Catolic. Dupa moartea sa (395), imperiul a fost impartit intre fii sai, Arcadius (la 17 ani) a primit stapinire peste jumatatea Rasariteana a Imperiului, iar Honorius (la 10 ani) a fost asezat la Milan sa domneasca peste jumatatea lui Apuseana. Aceasta „despartire” care trebuia in ochii contemporanilor sa fie doar vremelnica, a devenit definitiva.

Astazi, din punct de vedere cultural, despartirea dintre crestinismul Apusean (catolicism si protestantism) si crestinismul Rasaritean perpetueaza divizarea Imperiului Roman in jumatatea Apuseana, in care limba latina a fost dominanta, si jumatatea Rasariteana, in care mai toti literatii vremii foloseau limba greaca.

Incepind cu secolul IV, aceste doua jumatati s-au indepartat continuu una de cealalta. Imperiul Roman de Apus s-a prabusit sub presiunea invaziilor barbare din secolul V. Papa de la Roma, care si pina atunci se bucurase de o anumita pozitie prioritara in autoritatea exersata asupra patriarhatelor crestine, s-a trezit singurul mostenitor al si asa mult diminuatei autoritati imperiale.

Imperiul Roman de Rasarit a mai stat in picioare inca aproximativ o mie de ani, sub forma a ceea ce istoricii numesc „Imperiul Bizantin.” Patriarhul Constantinopolui, capitala imperiala, s-a ridicat deasupra celorlalti patriarhi regionali si, ca un „primus inter pares” (cel dintii dintre mai multi egali) a devenit capul ecumenic al Bisericii. Totusi, ca supus cetatenesc in fata imparatilor imperiali cu puteri depline, acest patriarh nu si-a asumat niciodata o autoritate independenta asemanatoare papei de la Roma. Chiar si astazi, supunerea patriarhilor fata de autoritatea politica a natiunii-stat este o caracteristica bizantina.

Cea mai timpurie literatura crestina a fost scrisa, chiar si la Roma, in limba greaca. In primele secole, crestinismul a avut un pronuntat caracter grecesc. Incepind cu secolul V, specificul grecesc a inceput sa se piarda. Majoritatea crestinilor din Egipt si Siria, care pina atunci acceptasera subordonarea fata de cultura greaca, au decis sa se rupa de restul bisericii istorice din cauza hotaririlor luate la conciliile (sinoadele) de la Efes (431) si Calcedon (451), care stabileau primatul patriarhului de la Constantinopol. Faptul ca arabii au cucerit apoi aceste provincii a fost interpretat de unii drept o pedeapsa divina, dar a dus si mai departe la slabirea influentei sociale a jumatatii rasaritene a Bisericii.

Prin contrast, crestinatatea apuseana de limba latina s-a raspindit in teritorii de dincolo de limitele vechiului Imperiu Roman, cistigind loialitatea popoarelor din restul tarilor europene.

Doar „increstinarea” Rusiei in secolul X de catre misionari ai Constantinopolelui a mai echilibrat cu ceva balanta puterii si a intinderii sferelor de influenta dintre crestinismul Rasaritean si crestinismul Apusean.

In incordarea dintre cele doua biserici, papa de la Roma a cautat mereu sa impuna invatatura „primatului Romei”. Acolo se afla doar mormintul lui Petru, cel numit de Domnul Isus „piatra” pe care va fi zidita Biserica (Mat. 16:18). Crestinatatea Rasariteana, desi a respectat intr-o oarecare masura un fel de predominanta a Romei in exersarea autoritatii in probleme de doctrina si morala, a ripostat prin afirmatia ca primatul trebuie sa fie o problema rezolvata pe considerente istorice. Atita timp cit Imparatul isi mutase resedinta la Constantinopol, orasul avea tot dreptul sa se numeasca „noua Roma.”

Cele doua interpretari despre „primatul in Biserica”, unul „apostolic” in Apus si altul „pragmatic” in Rasarit au coexistat timp de secole si nu au fost reconciliate nici pina astazi.

Ambitia lui Carol cel Mare (Charlemagne) de a reface in secolul IX integritatea Imperiului Roman de altadata a dus la primul conflict deschis dintre cele doua biserici. Carol cel Mare a vrut sa reaseze Roma in primatul de capitala Imperiala si sa refaca „Sfintul Imperiu Romano-Catolic”. (O a doua incercare de refacere a Imperiului ii va apartine lui Napoleon, iar o a treia lui Hitler. Yineti minte mult trimbitatul „al treilea Reicht”, ce trebuia sa dainuie si el o mie de ani?). Pentru a intoarce simpatiile tuturor crestinilor spre scaunul papal de la Roma, Carol cel Mare a cerut „episcopilor” apuseni sa gaseasca „un nod in papura” patriarhului de la Constantinopole si sa-l declare „eretic.”

Incapabili sa gaseasca ceva de esenta, episcopii s-au agatat de mici diferente de limbaj doctrinar si de liturghie. Astfel, faptul ca in marturisirea de crez a bisericii Rasaritene era scris ca „Duhul Sfint purcede de la Tatal” (numai), nu „de la Fiul si de la Tatal” (filioaue) cum scria in marturisirea bisericii Apusene a devenit principalul „cap de acuzare.” Un al doilea mar al discordiei a fost data la care se sarbatorea Pastele, iar un al treilea: daca piinea de la Cina trebuie sa fie dospita sau nu.

Astfel de „diferente” ireconciliabile au cauzat in anul 1054 o „excomunicare reciproca”, semnata de Papa Leo al X-lea si de Mihai Cerularius, patriarhul Constantinopolui. Aceasta „afurisire reciproca” s-a mentinut pina in anul 1965. Infama cruciada „a IV-a” din anul 1204, prin care crestinatatea apuseana a cucerit Constantinopolul, l-a inlaturat pe imparatul bizantin si a asezat in locul lui pe tron un patriarh latin aservit papei, a cauzat in crestinatatea rasariteana un resentiment adinc ce a zadarnicit de atunci toate incercarile de impacare.

Inspre secolul XVII, Biserica Rasariteana a fost asediata din trei directii: din partea musulmanilor, din partea catolicismului si din partea protestantismului.

Biserica „Unita”

In Polonia, unde traiau un mare numar de ortodocsi, asaltul catolic a fost dezlantuit cu ferocitate. Din cauza distantei, patriarhul de la Constantinopol, sub a carui jurisdictie se afla Polonia, n-a putut sa exercite un control real asupra vietii religioase. Din cauza aceasta, episcopii ortodocsi erau asezati in slujba de catre regele catolic. In nenumarate ocazii, autoritatile Romano-catolice din Polonia au incercat sa forteze biserica Ortodoxa sa se subordoneze papei. Cei mai activi in directia aceasta au fost „iezuitii.” Ca urmare, un numar apreciabil de oficiali ortodocsi au acceptat primatul si suprematia pontifului roman, formind Biserica „unita.” Membrii acestei biserici au fost numiti „catolici de rit oriental.” Treptat, sub presiunile si persecutia exercitata de Roma, biserica ortodoxa din Polonia a incetat sa mai existe, autoritatile recunoscind oficial doar Biserica Unita.

Un patriarh … reformat!

O relatie mai pasnica a existat intre Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana si reprezentantii protestantismului. In anul 1573 a inceput un schimb de idei intre Protestantism si Ortodoxie. Un grup de invatati Lutherani din Tubingen a fost invitati la Constantinopol. Stiind-o advesara a Romei, protestantii au sperat sa aduca Biserica Rasariteana la principiile Reformei. In discutiile purtate cu patriarhul Ieremia al II-lea, ei i-au inminat o copie a Marturisirii de credinta de la Augsburg si o colectie de predici ale lui Luther. Reprezentantii Bisericii Ortodoxe cautau insa mai degraba o unire in scopuri de dominatie politica, decit o dezvoltare doctrinara. Cind cea dintii s-a dovedit nerealizabila, Ieremia al II-lea a publicat o serie de „Raspunsuri” (1576, 1579 si 1581), reafirmind pozitia traditionala a Bisericii Ortodoxe in probleme legate de „autoritatea eclesiastica a scrierilor patristice, cele sapte sacramente, rugaciunea pentru morti si rugaciunile indreptate Mariei si sfintilor.”

Din toate articolele „Marturisirii de credinta” de la Augsburg, Ieremia al II-lea nu a acceptat decit importanta sinodadelor ecumenice si faptul ca preotii se pot casatori. Desi relatiile dintre ortodoxie si protestantism n-au mai continuat cu aceiasi intensitate pe vremea lui Ieremia, ele au fost intotdeauna politicoase si lipsite de orice incercare de constringere.

Ideile din documentele reformate Lutherane l-au influentat foarte mult insa pe Ciril Lucaris (1572-1638), care a ajuns primul si, pina acum singurul, patriarh „reformat” al ortodoxiei!

Ciril Lucaris a fost un preot grec pe care persecutiile declansate de Romano-Catolici asupra ortodocsilor din Polonia l-au facut sa se umple de o aversiune neimpacata fata de scaunul papal. Cind a devenit patriarh al Constantinopolui, Ciril si-a dedicat toate eforturile pentru contracararea tuturor influentelor romano-catolice din teritoriile imperiului otoman. Pentru aceasta, el a cerut si capatat ajutorul ambasadelor tarilor protestante din Constantinopol si a solicitat suport teologic din partea miscarii calviniste. In 1629, Ciril a publicat „Confesiunile” sale, o culegere de articole doctrinare cu un foarte pronuntat ton reformat. Ele afirma autoritatea Scripturii asupra Bisericii, neaga infailibilitatea bisericii, accepta doar cele doua sacramente la care se oprisera si reformatorii: Botezul si Cina Domnului si neaga cu desavirsire notiunile de transubstantiere si purgatoriu. Domnia lui Ciril ca patriarh al bisericii a fost zbuciumata, el fiind depus si reasezat in slujba de nu mai putin de cinci ori. In final, Ciril o fost omorit de masinatiunile politice si a fost spinzurat („mazilit”) de turci. Sub presiunea autoritatilor din Imperiul otoman, care nu doreau o unire cu Europa apuseana, ci cucerirea ei prin forta si dictat, toate sinoadele ecumenice ale Bisericii Ortodoxe dintre anii 1638 si 1691 au condamnat cu tarie „confesiunile” calviniste ale lui Ciril Lucaris. Se punea astfel capat uneia dintre putinele miscari de „reforma” din sinul Bisericii Ortodoxe Rasaritene.

2. STRUCTURA SI ORGANIZARE

Biserica Catolica Ortodoxa este rezultatul partasiei unor biserici teritoriale independente. Fiecare dintre ele este autocefala, adica se autoguverneaza sub autoritatea unui episcop suveran, numit cel mai adesea „patriarh” („parintele tuturor”). Aceste biserici autonome recunosc primatul patriarhului „ecumenic” din Constantinopol (astazi Istambul) si impartasesc o credinta marturisita intr-un crez comun, principii comune in organizare si functionare eclesiastica si o traditie liturgica comuna. Deosebirile constau in limbile folosite in rostirea liturghiei si in alte citeva aspecte minore ale traditiilor locale.

Conducatorul bisericilor teritoriale ortodoxe este numit „patriarh”, „mitropolit” sau „arhiepiscop.” Acesti prelati prezideaza peste sinoade episcopale care reprezinta cea mai inalta autoritate canonica, doctrinara si administrativa. Intre diferitele biserici teritoriale exista o tacita ierarhie a importantei, alcatuita nu pe principiul marimii, ci pe acela al vechimii in existenta.

Numarul bisericilor catolice ortodoxe a variat mult de-a lungul istoriei. Au supravietuit pina astazi Biserica din Constantinopol, Biserica din Alexandria (Egipt), Biserica din Antiohia (cu sediul central la Damasc, in Siria), Biserica de la Ierusalim, Biserica Ortodoxa Rusa, Biserica din Georgia, Biserica din Bulgaria, Biserica din Romania, Biserica din Serbia, Biserica din Cipru, Biserica din Grecia, Biserica din Albania, Biserica Ortodoxa Poloneza si Biserica din Cehia. Mai exista si alte astfel de biserici ortodoxe, de mai mica importanta, raspindite in toate colturile lumii: in Finlanda, in insula Creta, in Japonia si multe in America, apartinind minoritatilor etnice care au emigrat acolo. Numarul total de credinciosi care fac parte din Biserica Catolica Ortodoxa este de aproximativ 250 de milioane.

Autoritatea patriarhului din Constantinopol se extinde asupra micii comunitati crestine din Turcia (aflata pe o rapida cale de disparitie), asupra diocezelor din insulele grecesti si din nordul Greciei, asupra numeroaselor grupuri etnice de limba greaca din America, Australia si din Europa occidentala, ca si asupra bisericii autonome din Finlanda. Dupa ce Imperiul otoman a cucerit in 1453 Constantinopolul, turcii au hotarit ca patriarhul de la Constantonopol va fi singurul reprezentant recunoscut al tuturor crestinilor de pe teritoriile imperiului turc. Aceasta situatie a durat pina in secolul XIX, cind tarile crestine au iesit de sub dominatia turca si astfel au putut reaseza institutia bisericilor autocefale (adica „de capul lor”, cu sensul de a se autoguverna). Ele s-au infiintat pe rind in Grecia (1833), Romania (1864), Bulgaria (1871) si Serbia (1879).

Alte trei patriarhate stravechi exista in Alexandria, Egipt, in Damascul Siriei (acolo poarta inca numirea antioheana) si in Ierusalim. Patriarhia din Damasc are in autoritatea ei o semnificativa comunitate crestina araba raspindita prin Siria, Liban si Irak.

De departe insa, cea mai numeroasa si mai intinsa patriarhie contemporana din lume este aceea a Moscovei. Pe vremea tarilor, Moscova s-a autoproclamat „cea de a treia Roma.” Biserica Catolica Ortodoxa Rusa are cei mai multi membrii si, supravietuind revolutiei comuniste din 1907 si epocii ateismului comunist, ocupa astazi locul al cincilea in ierarhia bisericilor autocefale, fiind urmata in ordine de patriarhatele din Georgia, Serbia, Romania si Bulgaria.

Faimosii misionari bizantini, Ciril (827-869) si Metodius (826?-884), au tradus Biblia si liturghia in limba slavona (aprox. 864) si le-au folosit ca instrument de „convertire” a popoarelor slave. Bulgarii, popor de etnie turca s-au increstinat la 864 si au fost „slavicizati” in mod treptat. Rusii, au fost increstinati in anul 988 si au ramas sub jurisdictia patriarhului de la Constantinopol pina in 1219.

Ciril si Metodius au fost frati de corp, nascuti in Tesalonic, Grecia. Din cauza specificului lucrarii lor, li s-a dat numele de „apostoli ai slavilor.” Ei au fost trmisi de Bizant sa evanghelizeze o ramura a tatarilor, kazarii, un popor care tolera toate religiile, dar al carui domnitor practica iudaismul. Mai tirziu, Ciril si Metodius s-au dus in Moravia (Slovacia de astazi), la cererea facuta de dregatorul local catre imparatul bizantin Mihaiel. Ciril a pus bazele alfabetului „cirilic”, s-a apucat sa traduca Biblia in limba slavilor si a alcatuit o liturghie in slavona. Intrigat de aceasta invazie ortodoxa in teritoriile Europene apusene, papa Nicolas I le-a poruncit celor doi sa se infatiseze in fata scaunului papal. Pina sa ajunga ei insa la Roma, Nicolas I a murit, iar urmasul lui, Adrian al II-lea, ignorant in polica imperiala, s-a pripit si a aprobat „liturghia slavona.” Ciril a murit la Roma. Metodius s-a intors in Moravia si, ca o recunoastere a lucrarii lui misionare a fost numit in anul 869 arhiepiscop. Ironia este ca in anul 1881, Ciril si Metodiu au fost „canonizati” ca „sfinti” de papa Leo al XII-lea. Numele lor este sarbatorit in ziua de 14 Februarie in calendarul catolic si in ziua de 11 Mai in calendarul ortodox.

Ideea de „Biserica”

Conceptia Catolica Ortodoxa despre biserica este bazata pe convingerea ca o comunitate locala de credinciosi, adunata in jurul episcopului lor pentru sarbatorirea Cinei Domnului (sau „impartasania”), este in miniatura imaginea bisericii de pe intreg pamintul. Acest concept al „intregului”, al „incluziunii” este numit „catolicism”. S-ar putea sa para un concept abstract, dar el are o implicatie foarte practica si anume ca „orice este sau ar putea sa fie necesar pentru viata bisericii se gaseste deja in adunarea locala. Ideia „catolica” poate fi comparata cu o piine. Fiecare felie de piine nu poate fi „toata piinea”, dar ea poate si de fapt contine toate ingredientele necesare prezente in piine. Asta inseamna ca oriunde se gasesc impreuna un episcop si o adunare de credinciosi, avem de a face cu o „biserica.”

Aceasta continuitate a bisericii este demonstrata prin faptul ca la consacrarea („hirotonisirea”) unui episcop este necesara prezenta citorva alti episcopi. Implicarea lor in procesul ordinarii marturiseste despre unitatea organica a bisericii si despre transmiterea autoritatii printr-un lant neintrerupt care-si are originea in vremea apostolilor.

In afara episcopilor, biserica mai are inca alte doua categorii de slujitori: preotii si diaconii. Acestia se pot casatori, dar un episcop este ridicat intotdeauna din rindul celor care au adoptat celibatul sau sunt vaduvi.

(Este interesant sa observam ca schizma dintre partea de Rasarit si partea de Apus a Europei persista si astazi, ca in metaforicul chip din visul profetic talmacit lui Nebucadnetar de Daniel. Intr-adevar, chipul care anunta o dezvoltare unitara a societatii in succesiunea imperiilor Babilonului, Medo-Persanilor, Greciei si Romei, s-a impartit apoi in anatomia celor doua picioare, „parte lut si parte de fier”, existente in fiinta pina la „instaurarea imparatiei celei vesnice” (Daniel 2).

Cunoscutul politolog american, prof. Samuel P. Hungtington, in cartea „Prabusirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale”, preconizeaza impartirea Europei dupa valorile spirituale comune: in Rasarit, ortodocsii cu ortodocsii, iar in Apus, catolicii cu catolicii, protestantii si neoprotestantii. Ca granita granita intre Rasarit si Apus, el propune, exact in tara noastra, lantul muntilor Carpati. – n.a.)

Credinta si specific de inchinaciune

In exprimarile ei canonice si in textele ei liturghice, Biserica Catolica Ortodoxa afirma cu tarie ca este continuatoarea crestinismului primar, comun atit bisericilor din Rasarit, cit si bisericilor din Apus in primii o mie de ani de istorie crestina. In particular insa, Biserica Catolica Ortodoxa nu se bazeaza doar pe textul Evangheliei propriu zis, ci pe articolele crezului crestin stabilit la sinoadele ecumenice la care au participat si bisericile din Rasarit si bisericile din Apus. Acestea au fost in numar de sapte: Nicean I (325), Constantinopol I (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol al II-lea (553), Constantinopol al III-lea (680), Nicean al II-lea (787). Toate celelalte exprimari de mai tirziu ale crezului crestin, ca de exemplu acel foarte important sinod din secolul al XIV-lea, in care s-au definit caile de „comuniune cu Dumnezeu”, sunt privite in ortodocsie doar ca simple extensii ale invataturile fixate odata pentru totdeauna de biserica din primului mileniu.

Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana accepta sapte „sacramente” sau „taine”: botezul, increstinarea (similara „confirmarii” catolice apusene), Cina Domnului (impartasania), ordinarea, pocainta, mirungerea (ungerea cu untdelemn) si casatoria. Acest numar de sapte „taine” nu a fost niciodata precizat si acceptat de biserica primara, ci a aparut doar ca un raspuns polemic dat reformatorilor protestanti din secolul XVI, care, sfidind rinduielile catolice, au limitat numarul sacramentelor la doar doua: Cina Domnului si Botezul.

Sacramentul „increstinarii” este specific Bisericii Rasaritene. Noii nascuti sunt botezati si apoi unsi imediat cu untdelemn si admisi la Cina Domnului (sfinta cuminecatura). In Biserica Catolica Apuseana, cei botezati la nastere trebuie sa astepte un anumit numar de ani pina sa primeasca dreptul de a participa la prima Cina. Acceptind copiii la Cina, Biserica Ortodoxa sustine ca botezul este inceputul unei vieti noi care trebuie sustinuta cu puterea derivata din „impartasirea cu trupul si singele Domnului.”

Liturghiile

Forma de inchinaciune practicata in bisericile catolice ortodoxe se numeste „liturghie”. Ea este o succesiune de activitati, majoritatea declamari intonate muzical, repetate identic la fiecare serviciu de inchinaciune al bisericii. Prin selectie, biserica a pastrat si repeta astazi mereu doua liturghii majore „de duminica”, pentru Cina Domnului: cea a lui Ioan Chrisostom (Ioan gura-de-aur) si cea a lui Vasile cel Mare. Toate liturghiile sunt ocazii solemne, pompoase si festive.

O liturghie este alcatuita din trei parti. Cea dintii este „ceremonia pregatirii”, timp in care preotul aseaza pe o tava bucatile de piine ce simbolizeaza adunarea sfintilor, cei vii si cei morti, in jurul jertfei lui Christos. Urmeaza o a doua parte, numita si liturghia catehumenilor (invataceilor). Ea include citirea unor lectii si rostirea unei predici. Partea a treia, numita liturghia celor credinciosi, consta in recitarea crezului si savirsirea Cinei (impartasaniei).

Bisericile Ortodoxe respecta calendarul bisericesc anual, care incepe cu „postul mare”, la patru saptamini inainte de Craciun. Cea mai mare sarbatoare anuala este Pastele, care cade la o data diferita de data la care este sarbatorit in Biserica Apuseana, din cauza ca Biserica Rasariteana prefera sa foloseasca si acum calendarul „Iulian.”

Biserica Catolica Ortodoxa are o bogata traditie in compunerea unor piese muzicale folosite in cadrul liturghiilor. Toate melodiile sunt cintate cu vocea umana, solo sau cor, deoarece folosirea instrumentelor muzicale este interzisa.

Icoanele

Inseparabila de traditia liturgica Rasariteana, arta picturii religioase este vazuta de Biserica Ortodoxa drept o forma de exprimare a marturisirii de credinta prin intermediul imaginilor. Geniala ca ideie si practica intr-o lume in care majoritatea credinciosilor erau „analfabeti”, folosirea „icoanelor” a degenerat repede intr-un fel de idolatrie circumstantiala, contestata de interdictia categorica din cele „Zece Porunci” biblice.

Interesant este ca o miscare de contestare a icoanelor a venit nu din perimetrul crestinismului, ci ca o reactie la confruntarea cu mahomedanismul. Pretinsii urmasi ai lui Avraam, decendenti prin Ismael si, prin aceasta, inchinatori ai Dumnezeului cel adevarat, mahomedanii i-au invinuit pe crestinii ortodocsi de „folosirea de chipuri cioplite” si „imagini” interzise in Biblie. In fata acestei situatii, in sinul Bisericii Ortodoxe s-a dat o lupta „iconoclasta” in secolele VIII si IX. In anii 726 si 730, imparatul Leo al III-lea, „Isaurianul”, a dat doua decrete prin care interzicea venerarea icoanelor. Desi condamnata in Apus de papa, interdictia a continuat sa fie aplicata in Rasarit pe toata durata domniei lui Leo si mai ales pe durata domniei succesorului sau, Constantin al V-lea. Acesta a condamnat inchinarea la icoane, declarind-o in Sinodul tinut la Hieria in anul 754 „de-a dreptul idolatrie”.

Pedepsirea inchinatorilor la icoane (fresca ortodoxa)

Folosirea icoanelor a fost iarasi interzisa in Biserica Ortodoxa in prima partea a secolului IX. Iata ce scrie profesorul Ioan Bria in Dictionarul de teologie ortodoxa”: „In secolul al VIII-lea, imparatul bizantin Leontin V, Armeanul (813-820), incepe o campanie de persecutie contra cultului icoanelor ortodoxe, sub influenta religiei islamice, persecutie cunoacuta sub numele de „iconoclasm” (distrugator de icoane).”

Aceasta perioada de „iconoclasm” s-a incheiat in anul 843, cind, sub patronajul imparatesei Teodora a II-a, Sinodul pentru Ortodoxie a repudiat toate pretentiile „iconoclastilor.”

O „icoana” este o imagine cu continut religios. Termenul este un derivat de la verbul „eikenai” (a se asemana) si este luat din chiar porunca prin care o asemenea practica era interzisa evreilor de catre Iehova: „Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo INFATISARE a lucrurilor care sunt sus in ceruri sau jos pe pamint sau in apele mai de jos decit pamintul. Sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti; caci Eu, Domnul, Dumnezeul tau sunt un Dumnezeu gelos” (Exod 20:4-5).

Incepind cu secolul IV, termenul de „icoana” a inceput sa fie aplicat oricarei piese de arta religioasa, fie ca era vorba despre un mozaic, un basorelief sau o pictura pe pinza sau pe lemn. Initiatorii introducerii icoanelor in viata de inchinaciune a Bisericii si-au bazat teologia pe realitatea „intruparii” prin care Christos a luat „chip” de om. In cel nascut din fecioara Maria, oamenii L-au putut vedea pe Dumnezeul cel nevazut. Urmind aceasta linie de gindire, teologii secolelor II si IV au sustinut ca in crestinism, spre deosebire de Legea Mozaica, initiativa comunicarii prin simbol I-a apartinut lui Dumnezeu insusi. Epistola catre Coloseni ne spune ca Isus este „chipul Dumnezeului celui nevazut.”

In acelasi fel in care „slava lui Dumnezeu a stralucit pe fata lui Christos” este de datoria artistului sa inlesneasca „realitatii transcendentale” sa straluceasca in operele de arta cu caracter religios.

In masura in care reprezentarile artistice inlesnesc o intimitate a crestinului cu persoana semnificata in imagine, Biserica catolica ortodoxa rasariteana a recomandat „venerarea” icoanelor, rezervind „inchinarea” doar pentru relatia cu Dumnezeu insusi. Cu alte cuvinte, crestinii erau indemnati sa „venereze” icoanele, in timp ce vor continua sa „se inchine in duh si in adevar” lui Dumnezeu.

Inchinarea la icoane a marcat o treapta de decadere in viata de inchinaciune. Pe linga relatia personala din Noul Testament, credinciosilor li s-a recomandat sa aleaga o cale „ocolita” catre Dumnezeu, prin lucrarea de mijlocire a „maicii Domnului” si a „sfintilor decedati.”

Monasticismul

Biserica catolica ortodoxa are o mare traditie „monastica” (a calugariei). Inceputul ei poate fi datat prin secolele III sau IV. Ea a fost primordial o miscare contemplativa pasiva, de cautare a unei legaturi personale intense, prin rugaciune, cu divinitatea. In Rasarit nu s-au dezvoltat ordine monastice cu preocupari misionare sau educative ca in crestinatatea apuseana.

Existenta liturghiilor, intr-o oarecare masura, si dezvoltarea spiritului artistic in biserica ortodocsa au fost strins legate de existenta calugarilor. Monasticismul crestin a inceput prima data in Egipt, Palestina, Siria si Asia Mica si a atras ca un magnet persoane din elita spirituala a Europei de Rasarit. Bazata pe legamintele necasatoririi, supunerii si saraciei, aceasta traditie a luat forme diferite, mergind de la instaurarea unor asezaminte de viata in comun, numite manastiri, pina la ascetismul „sihastriei” pustnicilor. („Sihastru” este un derivat de la grecul „hesychia”- „tacere”). La muntele Atos, in Grecia, exista si astazi mai mult de 1000 de calugari, unii grupati in 20 de comunitati monastice, iar altii izolati in locuri singuratice.

Toti episcopii bisericii catolice ortodoxe sunt ridicati din rangul calugarilor care nu se casatoresc.

Viata monahala este bazata pe repetitia unor exercitii de spiritualitate. Cu timpul acestea au fost grupate in liturghii ciclice specifice: ciclul zilnic (cu rugaciunea de dimineata, slujba de vecernie, rugaciunea de la cele patru ore canonice, rugaciunea de la miezul noptii, etc), ciclul pascal (care acopere perioada „postului mare” si cele 50 de zile dintre Inviere si Rusalii), si ciclul anual sau „sanctoral” (cu slujbe prestabilite pentru sarbatori fixate in anumite duminici ale anului si cu slujbe dedicate comemorarii anumitor sfinti). Creat in perioada Imperiului Bizantin, sistemul liturgic este imbogatit continuu prin adaugarea de incantatii introduse pentru cinstirea unor sfinti noi.

Mesajul

Chintesenta Ortodoxiei Rasaritene este chemarea la procesul de „indumnezeire” prin ritualul bisericesc si prin savirsirea de fapte bune. In ortodoxie „indumnezeirea” este privita ca ca fiind scopul ultim urmarit de Dumnezeu in creatie. Traditia ortodocsa sustine ca „omul poate deveni Dumnezeu prin credinta si prin unirea cu Dumnezeu.” „Stiinta nemiscarii, a contemplarii si a rugaciunii interiorizate, in care se repeta ca o incantatie numele lui Isus sunt de cea mai mare importanta.” Credinciosii trebuie neaparat sa „participe la sacramente si sa pazeasca toate poruncile lui Dumnezeu.” Telul final este „devenirea intru indumnezeire”, refacerea chipului lui Dumnezeu asezat initial in om in momentul creatiei.

Christoforos Stavropoulos, teolog ortodocs de seama scrie: „In Sfinta Scriptura … citim despre o chemare unica pe care ne-o face Dumnezeu …: „Sunteti dumnezei, toti …” (Ps. 82:6; Ioan 10:34) … Ca fiinte umane, fiecare dintre noi avem aceasta chemare speciala, sa ajungem la „theosis” … sa devenim un dumnezeu, sa fim ca Dumnezeu insusi …” (citatele de mai sus au fost luate din cartea „Eastern Ortodoxy Theology”, aparuta in Baker Books, 1995).

Bazata prin excelenta pe „fapte bune”, doctrina mintuirii din Biserica Ortodocsa exclude cu desavirsire justificarea „numai prin har si prin credinta”, atit de draga protestantilor:

„Caci prin har ati fost mintuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. Caci noi suntem lucrarea Lui, si am fost ziditi in Christos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele” (Efeseni 2:8-10).

Spre deosebire de protestantism, care prin convertirea si botezarea adultilor, subliniaza totala depravare a firii umane si absoluta necesitate a lepadarii de sine si a „nasterii din nou” pentru „imbracarea cu Christos”, ortodocsia, plasind „nasterea din nou” in momentul botezului aplicat copiilor, trebuie sa faca un compromis cu firea paminteasca, atribuindu-i un anumit potential de divinitate:

„Indumnezeirea este prefacerea spirituala care se sprijina pe o calitate a firi … aici este vorba de o transcendere reala a firii, de o continua depasire a ei prin iradierea harului necreat din umanitatea lui Christos indumnezeita, pina ce crestinul ajunge „la starea barbatului desavirsit, la masura virstei deplinatatii lui Christos” (Efes. 4:13) (citat din Ion Bria, Dictionar de teologie ortodocsa, pag. 219).

Arhitectura

Formalismul Bisericii Ortodoxe (in sensul incriptarii mesajului crestin intr-o structura sau forma caracteristica), a dus la ridicarea unor edificii bisericesti foarte elaborate si minutios decorate prin picturi si elemente arhitectonice. Cea mai vestita casa de inchinaciune si ramasa pina astazi si cea mai mare in lumea ortodocsa, a fost ridicata in secolul VI pe timpul domniei imparatului Iustinian I la Constantinopol si poarta numele de „Hagia Sofia” (Sfinta Intelepciune). Ea a fost transformata pentru o vreme de turci intr-o moschee, iar apoi, la protestele crestinatatii, a fost pastrata ca muzeu. Constructia „Hagiei Sofia” consta dintr-o cupola uriasa asezata deasupra unei structuri traditionale de „biserica.” Majoritatea celorlalte cladiri de biserici ortodoxe au insa doua sau trei turnuri (turle).

Interiorul unei cladiri de biserica ortodoxa este diferit de interiorul altor lacasuri de inchinaciune crestine. In majoritatea cladirilor din biserica apuseana, altarul este vizbil de indata ce patrunzi pe usa „bisericii.” In cladirile ortodoxe, altarul este ascuns de un perete despartitor, numit „iconostas”. Acest perete, de lemn sau din zid, este acoperit cu „icoane”, portrete ale lui Christos sau ale sfintilor. Rolul iconostasului este sa sublinieze contrastul dintre manifestarea vizibila a lui Dumnezeu in Christos ca om si prezenta lui invizibila si desavirsita in „impartasanie.”

Faptul ca ortodoxia este un derivat al catolicismului se vede si din modul in care a „evoluat” iconostasul. Iata ce ne spune profesorul Ion Braia in Dictionarul de teologie ortodoxa, Iconografie, pag.198: „Iconostasul este un zid sau perete de icoane care separa naosul de altar, sau poporul de slujitori, simbol al unei separari temporale. Inainte de secolul al II-lea, iconostasul era o simpla demarcatie a spatiului rezervat pentru miscarea si procesiunea liturgica (asemanator cu linia imaginara de demarcatie dintre „scena” si sala tuturor cladirilor de cult – n.a.). Pina in secolele XIV-XV, iconostasul nu impiedica accesul vizual al celor din naos. Arhitectura sa a evoluat continuu, din secolul al XVI-lea.”

Cladirile bisericilor ortodoxe nu contin statui sau alte imagini tridimensionale.

3. PATRUNDEREA ORTODOXIEI IN ROMANIA

Probabil ca cea mai socanta afirmatie pe care trebuie sa o facem este ca „Romania nu a fost ortodoxa decit din secolul IX, cind, sub influenta Imperiului bulgar, catolicismul a fost treptat inlocuit cu „ortodocsia.”

In excelenta sa carte „Credinta adevarata”, Iosif Ton arata cum s-a intimplat aceasta schimbare si care au fost efectele ei asupra poporului roman. Autorul citeaza intensiv din cartea „Legea stramoseasca, vazuta si descrisa de istoricii romani cei mai de seama si de profesorii de la facultatile de teologie ortodoxa.” Cartea a aparut prima data in Romania in 1934, iar apoi a fost retiparita in 1968 la Roma si in 1985 la Munchen. Cu indemnul de a cauta si citi cartea lui Iosif Ton, ne vom margini aici sa citam doar citeva din excelentele ei pasaje:

„… daca am fi exigenti cu noi insine si cu adevarul, am spune ca „legea stramoseasca” a romanilor a fost religia romano catolica.

Formarea noastra ca neam si dezvoltarea noastra spirituala si culturala de doua mii de ani incoace au fost determinate de evenimente istorice pe care nu noi le-am initiat, ci carora le-am fost victime.

Unul dintre evenimentele istorice nenorocite care ne-au afectat in mod radical, dind o noua structura gindirii si trairii noastre spirituale, a fost o cucerire straina (una din multele!), si anume: cucerirea bulgara. Stapinirea bulgara a fost cea care ne-a obligat sa ne schimbam religia.

Bulgarii s-au crestinat in anul 864. Dupa crestinare, ei au oscilat citiva ani intre Roma si Bizant. In cele din urma, in anul 870 ei au decis sa se asocieze cu Bizantul si sa accepte ritul ortodocs. Citiva ani mai tirziu, au decis sa introduca in biserici, in locul limbii grecesti, limba slavona. Fiindca romanii se aflau sub stapinirea imperiului bulgar, automat s-a introdus si in bisericile lor ritul bizantin si limba slavona. De aici incolo ii lasam pe istoricii romani sa ne vorbeasca despre modul in care au trecut romanii in sfera bizantina si-i lasam pe ei sa aprecieze consecintele acestei schimbari. Subliniem faptul ca toti istoricii pe care ii citam mai jos au fost ortodocsi. In cepem cu un citat din Xenopol:

„Intoarcerea romanilor de la Crestinismul roman la cel bulgar a fost datorita unei apasari exterioare, caci nu exista niciun motiv care sa fi facut pe Romani a lepada o forma de religie pe care o intelegeau, si a lua pe una pentru care nu aveau nici o intelegere… Ce motiv ar fi putut impinge insa pe Romani a inlatura forma poporana a religiei lor si a adopta una din care nu intelegeau nici o vorba? Dinaintea puterii insa si a autoritatii trebuia sa se plece acel supus si indata ce citiva preoti bulgari vor fi gasit o vieata usoara si minoasa intre Romani, numarul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fara incetare, pentru a raspindi invatatura lor intre Romani. Astfel in putin timp, sprijinit pe bratul autoritatii seculare, pe care totdeauna clerul a stiut sa il iee in ajutorul sau, s-a latit si intarit Crestinismul bulgaresc intre Romanii din Dacia Traiana.”

„In o carte tiparita la Buda in limba bulgara in 1844 intitulata Tarstvenica, in care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportindu-se la niste manuscripte vechi spune: „S-au insemnat in niste carti vechi scrise de mina ca dupa raposarea patriarhului bulgar, Sfintul Ioan carele a ridicat pe Asan la imparatie, a chemat Asan dela Ohrida pe parintele Teofilact, a luminat si a curatit toata Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci in ea. Dupa aceea a invitat pe imparatul Asan de a trecut in Valahia, sa o cucereasca si sa o curete de eresul roman, care pe atunci domnea in ea; si Asan s-a dus si a supus amindoua Valahiile sub stapinirea sa, si a silit pe Valahi, cari pina atunci citeau in limba latina, sa lese marturisirea romana, si sa nu citeasca in limba latina, ci in cea bulgara, si a poruncit ca celui ce va citi in limba latina sa i se taie limba, si de atunci Valahii au inceput a citi bulgareste”.

Aceste evenimente istorice sunt consemnate si de istoricul D. Onciul:

„In atirnare politica de statul Bulgar, romanii au urmat sa fie si in atirnare biericeasca de acesta, asa incit si la ei s-a introdus limba sloveneasca in biserica, in locul celei latine dela inceput. Prin statul bulgar si prin biserica bulgara, Romanii din Dacia au fost despartiti definitiv de atingerea cu imperiul si de lumea latina, raminind supusi mult timp influentei slave. Stapinirea bulgara in Dacia a fost desfiintata prin Unguri; iar influenta bisericii bulgare a continuat pina la organizarea bisericii romane in secolul XIV-lea, dupa intemeierea principatelor”.

„Pe atunci toata Dacia, afara de Moldova, era dependenta de imperiul bulgar. In aceasta dependenta Romanii din Dacia au primit si ei ritul slav, pastrat in biserica bulgara si dupa restabilirea legaturilor cu Roma sub Simeon. Legaturile noastre cu biserica bulgara continuind si dupa desfiintarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins radacini atit de adinci la noi, incit el se mentinu in biserica noastra pina in secolul XVII-lea. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

„In asemenea legaturi cu Bulgarii, romanii din Dacia, ca si cei din dreapta Dunarii din cuprinsul imperiului bulgar, au impartit cu ei soarta in stat si in biserica. Prin Bulgari si odata cu dinsii, noi am fost despartiti de biserica romana; dela dinsii am primit limba slavona in biserica si stat, care domina apoi vieata noastra intelectuala pina in secolul XVII. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

Un alt istoric roman, N. Dobrescu, scrie despre aceleasi evenimente:

„E foarte remarcabil ca asupra acestui fapt s-a pastrat la noi o traditiune bisericeasca, caci ea are stire despre oarecari legaturi bisericesti pe cari noi le-am fi avut cindva cu Formos papa, si ca noi atunci ne-am despartit de latini, cind acel Formos – cum zice traditiunea noastra, intorcind lucrurile pe dos – a trecut dela pravoslavie la latinie, in loc sa zica: cind noi (Romanii) am trecut dela latinie, adica dela ritul latin care era pina atunci in secolul al IX-lea, la noi in biserica, la pravoslavie, adica la ortodoxie adusa la noi de bulgari, cari ne stapineau politiceste, caci prin ruptura cu Roma facuta in acest timp, limba latina era scoasa cu totul din biserica bulgara, iar resturile care se mai gaseau au disparut cu timpul. Romanii fiind atunci depedenti de stapinirea bulgara a trebuit sa dispara si la noi liturghia latina din biserica noastra si a fost inlocuita cu liturghia slava introdusa in imperiul bulgar”.

N. Iorga este de aceeisi parere cu privire la influenta slavo-bulgara:

„Aceasta e cultura pe care o puteau da invatatii din Moldova si Tara-Romaneasca: calugari dupa asemanarea celor din Serbia, ei tineau cu indaratnicie la singura carte legiuita si placuta lui Dumnezeu, cartea slavona. Literatura romaneasca nu putea porni dela dinsii, cari cintau pe bulgareste pina si ispravile lui Stefan-cel-Mare”.

Iata ce scrie profesorul universitar D. Draghicescu:

„Este insa de tinut in seama, ca in ce priveste religia, partea ei de temelie, in chestiuni de dogma, era de origina mai veche decit influenta slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credintei sunt latine, cum, spre pilda Dumnezeu, cruce, botez, drac, inger, altar, crestin, pagin, biserica, etc….”

De aceiasi parere este si istoricul I. Bogdan:

„Continuitatea crestinismului roman o dovedeste terminologia crestina de origine romana; aceasta n-ar exista astazi in limba romana daca Romanii ar fi incetat vreodata sa fie crestini. Asadar nu crestinismul, ci biserica oficiala crestina au luat-o Romanii dela Bulgari. De alta parte insa ne-au ramas, prin inriurirea limbii slave din biserica oficiala, cuvinte ca: popa, molitva, spovadanie, festenie, blagovestenie, strana, cadelnita, tot termeni ce n-au nimic a face cu notiunile abstracte ale crestinismului, ci se rapoarta numai la ritual si sunt luati din ritualul vechiu bulgaresc al bisericii noastre”.

Sa vedem acum ce spun E. Lovinescu si alti istorici romani despre influenta religiei ortodoxe asupra romanilor. N. V. Pantea pune aceste citate sub titlul: „Legea slavo-bizantina ne-a tinut in intunerec veacuri de-a-rindul”.

1. „Daca tragice imprejurari istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multa vreme in atmosfera morala a vietii rasaritene, – suflet roman in viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intra dela inceput, ca si celelalte popoare latine, in orbita civilizatiei apusene. Conditiile istorice ne-au orientalizat insa; prin Slavii dela sudul Dunarii, am primit formele spirituala ale civilizatiei bizantine; incepind inca din veacul XV, am suferit apoi, mai ales in paturile conducatoare, o molesitoare influenta turceasca, dela imbracamintea efeminata a salvarilor, a anteriilor si a islicelor, pina la conceptia fatalista a unei vieti pasive, ale carie urme se mai vad inca in psihea populara; am cunoscut, in sfirsit, degradarea morala, vitiile, coruptia regimului fanariot; si pentru a-si forma o constiinta cetateneasca si un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pina in pragul veacului trecut, actiunea disolvanta a celor trei imparatii vecine”.

2. „Cel mai activ ferment al orientalizarii a fost insa ortodoxismul. Intr-o vreme, in care deosebirile dintre popoare se faceau mai mult prin religie decit prin rasa, el ne-a aruncat in primejdia contopirii in marea masa a Slavilor de sud si apoi de est. In dosul crucii, spune Cervantes, se ascunde diavolul; in dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legindu-ne, sufleteste, de o religie obscurantista, intepenita in tipicuri si fromalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain (gind latin exprimat in slove cu cerdacuri!), fara a ne ajuta la crearea unei culturi si arte nationale”.

Sectil Puscariu are aceeasi opinie despre influenta ortodoxiei la noi:

„Intr-o vreme cind orice miscare culturala se reflecta prin biserica, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav in urmari pentru desvoltarea noastra culturala, caci el ne-a legat pentru veacuri intregi cu cultura Orientului, formind un zid despartitor fata de catolicismul vecinilor nostri din vest si din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseana”.

Sa incheiem aceste marturii ale istoricilor si ale oamenilor nostri de cultura din trecut cu un citat din Sextil Puscariu, profesor universitar si presedintele „Fratiei ortodoxe romane – FOR”.

„Inainte ca neamul romanesc sa poata deveni un popor, vecinii nostri slavi au ajuns la organizatii puternice de stat si la o inflorire culturala atit de remarcabila, incit ne-au silit sa ne desvoltam in umbra lor, au dat directia pentru veacuri intregi nu numai vietii noastre de stat, ci mai ales dezvoltarii noastre culturale. La Slavii de sus insisi, cultura aceasta era de origine bizantina, astfel incit, mai tirziu, cind incepe influenta greceasca in tarile romane, numai haina externa se schimba, dar fondul ramine acelasi. Legati dar de orient cu catuse puternice, intreaga epoca veche a literaturii noastre se caracterizeaza prin influenta aceasta orientala, a carei trasatura principala era dependenta manifestarilor culturale de biserica, in special de ortodoxism.”

„De cite ori in epoca aceasta putem constata o miscare, sau macar un inceput de miscare cu urmari importante pentru desvoltarea literaturii noastre in directie nationala, fie ca avem a face cu intiiele traduceri sau cu cele dintii tiparituri romanesti, fie ca vedem inflorind istoriogafria noastra nationala, totdeauna descoperim la temelia ei o influenta apuseana.”

„Si tot unei influente din apus se datoreste renasterea cu care se incepe, si pentru literatura noastra, epoca noua.”

„E ceva mai mult decit o suta de ani de cind a inceput sa se sape brazde adinci intre aceste doua rastimpuri, de cind Dunarea a crescut parca, formind un hotar firesc intre noi si orient si ni s-au deschis tot mai largi portile spre vestul luminat, prin care patrundeau obiceiuri europene, literatura apuseana si gustul pentru indeletniciri artistice. Iar cind prin aceleasi porti intrara, ca niste apostoli, in aureola luminii intensive, acei citiva barbati venind dela Roma, care, pe linga stiinta, aveau si focul entuziasmului si cuvintul cald care incinge, atunci au mijit si pentru noi zorile vremurilor noui.”

„Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuil Micu Clain si tovarasii lor au savirsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care aveau sa se desvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare. Ei spuneau, in definitiv, acelasi lucru pe care-l mai spusesera odata, cu un veac in urma, cronicarii. Dar il prezentau altfel, il propovaduiau cu puterea sufletului lor convins ca spun un lucru important, si-l descopereau unor ascultatori capabili sa simta fiorii mindriei nationale la singura rostire a cuvintului Traian. Oricit de exagerata a fost directia aceasta „latinista”, faptul in sine ca prin ea a luat fiinta sentimentul nostru national si nationalizarea tuturor aspiratiilor, a culturii si a literaturii noastre, dovedeste ca prin ea s-a atins o coarda existenta, si cea mai puternica, a sufletului nostru, firea noastra romanica. Tot ce e romanic in singele nostru, tot ce ne leaga de fratii nostri din vestul Europei, fusese innabusit in noi in curs de veacuri, legaturile care ne-ar fi fost firesti fusesera taiate si capetele lor innodate cu orientul strain noua prin singe si aspiratiuni. Si acum, deodata, rupindu-se catusele, care, din cauza vechimii lor, nu mai pareau artificiale, a svicnit iar avintul nostru innascut, de care deveniram mindri”.

La aceste citate dintr-o lucrare aparuta mai demult, adaugam citeva rinduri preluate dintr-un articol aparut in revista Dilema Nr.241, 5-11 septembrie 1997. Autorul lor este Nae Badulescu. Sub titlul „Putina istorie”, acesta scrie:

„S-a vorbit, adeseori, de-a lungul ultimului secol si jumatate al istoriei Romaniei, despre arderea etapelor. A caror etape si din ce cauza? Evident a acelor etape ale istoriei si civilizatiei pe care romanii, indeosebi cei din provinciile dunarene, nu le parcursesera odata cu marea majoritate a europenilor. Cu alte cuvinte un salt peste timp. Scopul? Identic cu cel al politicienilor actuali, dar si cu cel al multor romani simpli: „intrarea” in Europa.”

„Cind vorbesti insa de arderea etapelor este imposibil sa nu rostesti si cuvintul defazaj. Sau raminere in urma. Sau subdezvoltare. Referindu-ne la ultimul termen, el semnifica azi, in genere, subdezvoltare economica. Aceasta subdezvoltare economica si, prin extensie, tehnologica, exprima insa prea putin ceea ce inseamna defazajul Romaniei fata de Occident. El are radacini extrem de adinci si fatete multiple. Nefiind istoric, nu ma voi hazarda sa alunec, in timp, pina in vremea retragerii aureliene din Dacia. Nici nu voi incerca explicatii propriu-zis istorice. Totusi, este de observat ca valahilor si moldovenilor le-a lipsit din istorie o perioada extrem de importanta in cea a vest si central-europenilor: Evul Mediu. Chiar daca sintagma „intunecatul Ev Mediu” abunda in unele carti, lucrurile nu stau chiar asa. Evul Mediu european a pregatit si a nascut Renasterea, pentru ca din aceasta sa apara apoi Secolul si Filosofia Luminilor. Evul Mediu european a avut parte de o civilizatie si cultura aulice, a inventat nominalismul, pregatind terenul, pe de o parte, pentru literatura clasica a unui Racine sau Boileau, iar pe de alta, pentru aparitia cartezianismului.”

„Se pare ca momentul in care romanii s-au privat de un real Ev Mediu european trebuie cautat prin secolul al 14-lea, cind, din ratiuni politice, voievozii valahi si moldoveni au respins incercarile de catolicizare incercate de Vatican pe teritoriul statelor lor. Intorcind spatele Romei, ei au intors spatele Europei si culturii ei. Stind cu fata spre Bizant, ei s-au pomenit, citva timp mai tirziu, cu fata spre Stanbul. Ba chiar sub dominatia acestuia.”

„Cind in 1878”, scrie Claude Karnoouh, „o tarisoara balcanica… Romania se ridica la independenta… nu trecuse multa vreme de cind diplomatii si calatorii occidentali identificau elitele crestine ale acesteia cu cele turcesti: comportamentele sociale, obiceiurile vestimentare si alimentare se intilneau de la granitele orientale ale Imperiului Habsburgilor pina in Orientul Mijlociu.”

„Ce-i drept, in mai putin de trei sferturi de secol, aceste elite au trecut cu frenezie de la o cultura de tip arhaic, bizantino-turceasca, la o occidentalizare extrem de accelerata, cu privirile intoarse spre Franta si Germania. Numai ca aproape 90% din populatia fostelor principate dunarene avea sa-si pastreze in continuare mentalitatile si obiceiurile arhaice, de care elitele tocmai se debarasau.”

„Occidentalizarea – europenizarea Romaniei – se oprea la acestea. Defazajul Romaniei profunde fata de Europa raminea. Reintorcindu-ne la Evul Mediu european, este de amintit ca Biserica Romano-Catolica nu a nascut numai Inchizitia, ci si, chiar daca nu a dorit, ba chiar in urma unor razboaie religioase, Reforma. Bisericile protestante, elitele luterane si calvine au dat, la rindul lor, lovitura de moarte Evului Mediu feudal, creind, prin pragmatismul credintei, prin grija, mai intii, pentru viata paminteasca, si doar dupa aceea pentru viata de apoi, o noua mentalitate in rindul populatiei simple a burgurilor medievale. O mentalitate care a transformat, incet incet, economia inchisa de tip feudal in economie de piata libera. Prin aceasta, amintita populatie a devenit, treptat, ceea ce se cheama astazi clasa „de mijloc”, unul din pilonii de baza ai societatii occidentale. Aceeasi mentalitate va crea, ce-i drept pe temelia unor vechi institutii de origine aristocrato-feudala, institutiile Europei moderne, printre care nu trebuie uitata cea a parlamentului. Chiar daca elita liberala romaneasca a sfirsitului de secol 19 si a inceputului de veac 20 nu a ramas mai putin deschisa influentelor occidentale, ea s-a dovedit incapabila sa determine dezvoltarea europeana a unei tari lipsite de o clasa de mijloc, si deci fara mentalitatile ei.”

„Desigur”, observa tot Claude Karnoouh, „Romania anilor ’30 nu este singura tara din Europa care „respinge institutiile imprumutate cu citeva decenii in urma de la traditia parlamentara europeana”. Totusi, ar trebui subliniat un fapt: cu exceptia notabila a Germaniei si Italiei interbelice, care au respins din cauze cu totul diferite democratia, tarile care au intors spatele sistemului parlamentar, gasindu-l vinovat de toate relele, si promovind, astfel, intoarcerea la traditiile lor, apartineau aceluiasi spatiu ca si Romania: balcanic sau de traditie bizantina.”

„Dar defazajul Romaniei fata de lumea occidentala s-a accentuat enorm in timpul regimului comunist. Desigur, duritatea acestuia, comparativ cu cele ale altor state socialiste, ar putea explica, dar numai partial, faptul ca Romania a reusit sa se defazeze si fata de statele central europene foste comuniste. Sa nu uitam ca Romania a fost ultima care s-a eliberat de tirania comunista – si inca printr-o „revolutie” singeroasa, provocata si ea, se pare, in parte, din exterior, ca urmare a exasperarii marilor puteri. Exasperarea ca ultimul bastion al stalinismului din Europa rezista valului care maturase regimurile comuniste ale continentului.”

„Pe de alta parte, lipsa unei societati civile in Romania predecembrista poate si ea explica de ce evenimentele din decembrie ’89 au fost doar aici singeroase, dar si aceasta lipsa reprezinta tot o fateta a defazajului Romaniei chiar si fata de tarile central-europene. O fateta care s-a simtit din plin dupa 1989 si se mai simte chiar si azi.”

„Fara a mai vorbi de arderea etapelor, speranta ca defazajul Romaniei fata de Occident – ba chiar fata de unii vecini se va micsora – exista. Cu conditia ca si clasa politica sa constientizeze numeroasele aspecte presupuse de o astfel de intreprindere. Chiar daca unele par minore. Asa cum ar fi cramponarea cu care Romania trebuie sa fie definita ca stat national unitar. Este si acesta un exemplu de defazaj fata de mentalitatea europeana de astazi.”

„Voi incheia citindu-l pe Jean-Marie le Breton, ambasador al Frantei la Bucuresti intre 1987 si 1990. „Fara indoiala, poporul roman este capabil de sacrificii, dar pentru a-l mobiliza in serviciul unei cauze mari, el trebuie sa se elibereze de atmosfera sufocanta in care a ramas inchis in pofida revolutiei sale. Destinul Romaniei, destinul romanilor este in Europa, nu numai in cea a institutiilor, dar si in cea a spiritului.”

„D-l ambasador scria toate acestea prin 1995. Nu ne mai ramine sa speram decit ca eliberarea romanilor din atmosfera sufocanta de care vorbea Jean-Marie Le Breton a inceput chiar prin schimbarea de regim din noiembrie 1996.”

Pentru unii dintre romani, legati afectiv si puternic de Biserica Ortodoxa, nu este usor sa citeasca aceste pagini. Caci ele reprezinta o punere sub semnul intrebarii a unor lucruri intime, imprimate in noi timp de o mie de ani, si care – bune sau rele – fac astazi parte din structura sufletului romanesc.

4. In loc de o evaluare critica
Doar Judecata de Apoi va arata cati romani au primit mantuirea prin lucrarea Bisericii Ortodoxe in timpul celor douasprezece secole de activitate a ei in Romania. Timp de sute de ani, Romania a fost strajerul asezat la hotarele crestinatatii si a tinut piept in fata invaziilor paganilor migratori sau o avansarii musulmane. Mii, poate sute de mii de crestini ortodocsi romani si-au oferit viata pe altar, luptand „pentru dreapta credinta.”

Macar in teorie, in contrast cu Biserica Romano-catolica aservita pretinsei infailibilitati papale, Biserica Ortodoxa a ales sa nu se aseze sub autoritatea unica a unui om, cautand calauzirea divina prin multimea oamenilor duhovnicesti din sinoade. Aceasta calauzire a dus-o insa astazi foarte departe de idealurile Noului Testament.

Am enuntat mai sus cateva din caracteristicile de credinta si practica ale Bisericii ortodoxe. Fiecare dintre ele ar trebui examinate si reevaluate in lumina Scripturii si a spiritului de „relevanta” in cultura si societatea contemporana. De exemplu, picturile murale de pe manastirile romanesti a fost o ideie epocala in contextul unui popor in care majoritatea nu avea stiinta de carte. Permanentizarea unor astfel de mijloace in practica si liturghia moderna nu face insa decat sa ne dea un aspect de „muzeu al satului”, izolat de ritmul citadin contemporan, iar la muzeul satului nu se merge decat din cand in cand, pe cand in peisajul contemporan traim in toate zilele. Trebuie ca biserica ortodoxa sa iasa din inchistarea ei istorica si sa intre in atmosfera societatii pe care doreste sa o slujeasca.

Iata ce am gasit scris intr-o alta carte consacrata istoriei Bisericii:

„Bisericile din Rasarit nu sunt nici ceea ce a fost Biserica in veacul I, nici ceea ce este ea in veacul XX. Ele nu reprezinta nici Biserica primitiva, nici Biserica actuala, ci un moment al Bisericii, moment care s-a petrificat, s-a intepenit, s-a fixat. Ele sunt Biserica veacului IX.

Si fiindca ele s-au dezbinat si s-au oprit, neaga ca Biserica Catolica a avut dreptul sa mearga mai departe, sa continue drumul. Dar ceea ce a voit Isus, este, nu o Biserica imobila, incapabila de dezvoltare, ci o Biserica ce inainteaza o data cu istoria si cu omenirea; nu o Biserica ce doarme, ci o Biserica care lucreaza; nu o pazitoare a ritului, a ceremoniilor si a dogmelor, ci o Biserica prin care ritul, ceremoniile si dogmele sa devina „spirit de viata.”

Legea identitatii garantate prin prezenta Spiritului Sfant, face ca Biserica ce a proclamat Dogma din Conciliul Vatican, sa fie una si aceeasi cu Biserica ce a proclamat Dogma din Conciliul de la Niceea…

Ideea Bisericii care se sforteaza sa-si blocheze cresterea, pretinzand ca imbatranind isi poate pastra mereu trasaturile tineretii, nu exprima realitatea Trupului lui Cristos. Trupul lui Christos nu poate sa nu se dezvolte, sa nu creasca, sa nu mearga la pas cu dezvoltarea omenirii. El nu a devenit incapabil de a gandi si de a vorbi, ci trebuie sa traiasca si sa se miste mereu, modificandu-si si adaptandu-si manifestarile, dar ramanand in esenta mereu consecvent cu sine insusi … ” (Unitatea Bisericii, Ch. Quenet, trad. de Iverna Tip. Sabaoani, 1937).

Obiectii si doleante
Activitatea spirituala a bisericii ortodoxe romane in „pastorirea” celor peste 23 de milioane de romani este, daca nu inadecvata, atunci cel putin ineficienta. Nu este admisibil ca o Biserica sa se declare multumita de ceea ce a facut si sa se pretinda suficienta pentru educarea crestina a romanilor, atata vreme cat poporul nostru se afla printre cele mai decazute din Europa din punct de vedere moral si spiritual.

Parca nicaieri in lume, un popor „religios” nu-si injura cu mai mult patos si artag „Dumnezeul” si „Christosul”. Cum se impaca „multumirea” bisericii ortodoxe cu o asemenea realitate trista. In ce masura a transmis ea enoriasilor evlavia si curatia crestina? Cum poate fi socotit evanghelizat si „increstinat” un popor ai carui cetateni umplu pana la refuz puscariile si au ajuns „spaima” tarilor Europene, care refuza sa le mai deschida granitele?

Daca ar fi sa rezumam obiectiile noastre in cateva cuvinte, ne-am rezuma doar la cateva aspecte fundamentale ale crizei prin care trece miscarea ortodoxa.

1. O biserica fara Biblie. Sugeram bisericii ortodoxe sa revina la predicarea Evangheliei, nu ca parte din liturghia cantata, ci ca discurs public de invatatura. Sa tipareasca si sa raspandeasca Biblia in randul populatiei. O Biblie tinuta doar pentru preoti nu este ceea ce a vrut Mantuitorul.

2. Un crestinism fara Christos. Sugeram bisericii ortodoxe sa revina la sublinierea importantei unei relatii personale cu Christos, dincolo de „mijlocirea” intermediarilor traditionali (maica Domnului, sfintii).

Exista o diferenta de aspect intre crucea catolica (cu trupul lui Christos inca pe ea) si crucea ortodoxa (fara trupul lui Christos – caci El a inviat!). Diferenta de aspect este cumva in favoarea mesajului Ortodox, dar el poate fi interpretat din pacate si ca semn al unei „instrainari” a credinciosilor de Christos. Crucea „goala” este pozitiva ca simbol al invierii, dar ilustreaza astazi si o Biserica plina de sfinti, de maica Domnului (mijlocitori), dar fara o legatura personala cu Mantuitorul. Si totusi, Isus Christos a spus: „Iata EU voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor” „Si ce-MI veti cere in Numele Meu, voi face!”

Christos trebuie reasezat in centrul vietii crestine. Cel ce a spus: „EU voi zidi biserica MEA”, nu trebuie inlocuit cu surogate. Afirmatia este clara si categorica. Ea nu poate fi deformata in „Eu voi zidi Biserica VOASTRA” si nici in: „VOI veti zidi Biserica Mea”. Hotararea lui Dumnezeu, in Christos, ramane valabila: „EU voi zidi Biserica MEA.”

Prin Reforma tacita a „convertirilor” la protestanti si neoprotestanti si prin trecerea la Oastea Domnului, in Romania multi oameni s-au intors deja la „Pastorul si episcopul sufletelor” lor !

O chemare adresata Bisericii ortodoxe
1. Sa iasa din separatismul pe care si l-a impus, orgolioasa si intangibila. Ea are, ca institutie, pretentia „papala” de a nu putea gresi. Si ea greseste. Istoria a aratat-o cu prisosinta. Una din singurele contributii bune ale comunismului la noi in tara a fost si faptul ca ne-a convins ca ne putem insela cu totii si ca suntem supusi cu toti greselii (oameni, institutii, scoli filosofice, reprezentanti religiosi, biserici).

2. Dorim Bisericii Ortodoxe mult succes in lucrarea de „comunicare” a invataturii crestine. De fapt, „conceptia” ortodoxiei poate fi un veritabil izvor de viata. Atata timp cat ea va fi insa exteriorizata doar prin icoane si liturghii cantate si neascultate de nimeni, „comunicarea” mesajului crestin in Biserica Ortodoxa va fi insuficienta si vai, inefectiva. Recenta reintroducere a „religiei” ca materie de invatamant in scoli poate fi fermentul unei reveniri a invataturii crestine in climatul cultural al Romaniei. Fara sa „garanteze” increstinarea elevilor, ea le va pune cel putin la dispozitie suficiente cunostinte pentru luarea unei decizii personale competente. Asta cu conditia ca in orele de religie sa se predea „crestinismul textelor Noului Testament”, nu „traditiile” extratestamentale sterile.

Daca nu se lanseasza intr-o propovaduire a adevaratei Evanghelii, biserica ortodoxa risca sa intre in categoria celor osanditi de Christos:

„De aceea Intelepciunea lui Dumnezeu a zis: „Le voi trimite prooroci si apostoli; pe unii din ei ii vor ucide, iar pe altii ii vor prigoni, ca sa se ceara de la acest neam sangele tuturor proorocilor, care a fost varsat de la intemeierea lumii: de la sangele lui Abel pana la sangele lui Zaharia, ucis intre altar si Templu; da, va spun, se va cere de la neamul acesta! Vai de voi invatatori ai Legii! Pentru ca voi ati pus mana pe cheia cunostintei: nici voi n-ati intrat, iar pe cei ce voiau sa intre, i-ati impiedicat sa intre” (Luca 11:49-52).

Sa nu uitam acuzele dure pe care Octavian Goga, pe atunci ministru al culturii, le-a adus Bisericii Ortodoxe: „A dat tarii un cler afon, o taranime superstitioasa si o clasa conducatoare pagana.”

3. Sa accepte valurile de trezire produse de Duhul Sfant in sanul ei (Tudor Popescu, preotul Trifa, calugarul Zamisnico, Oastea Domnului, etc.). Orice miscare crestina este pandita de pericolul mortal al formalismului institutionalizat. Oricare, dar absolut oricare grupare din increngatura familiilor crestine poate ajunge doar o amagire, o coaja de nuca fara miez, un ambalaj din care s-a pierdut tocmai „continutul.” In ceea ce priveste Biserica, pericolul este sa ajungem:

„O Biserica fara Biblie
Si un crestinism fara Christos.”

Valurile de trezire spirituala nu sunt altceva decat primeneli cauzate de suflarea „vantului divin”, influxuri spirituale intr-o miscare de masa, re-indragostiri provocate de Marele Indragostit al veacurilor.

4. Sa accepte celelalte miscari din sanul crestinismului contemporan. In anul 1985, impreuna cu un grup de romani baptisti, ne aflam gazduiti cu chirie intr-o cladire a unei biserici adventiste americane. Pastorul acestei biserici m-a chemat in biroul lui, m-a intrebat despre problemele mele si apoi s-a oferit sa ne rugam impreuna. Cand a vazut privirea mea uimita a simtit imediat ca era nevoie de o explicatie. „Daniel”, mi-a zis el, „biserica adventista trece prin mari prefaceri si transformari. Ne-am data seama ca am facut rau izolandu-ne si declarandu-i pe toti ceilalti crestini „eretici”. Exista o miscare de reorientare. Ca sa ma intelegi si ca sa poti explica si celorlalti, tine minte imaginea aceasta: pana nu de mult, adventistii erau intorsi cu fata la Sabat si cu spatele la celelalte miscari crestine. Acum, incercam sa ne schimbam pozitia si sa ne intoarcem cu fata spre Cruce. Toti cei cu care ne putem intalni la crucea Golgotei sunt fratii nostrii. Ca adventisti, noi vom avea si Sabatul cu noi, dar el nu mai este punctul focal, ci doar una din doctrinele la care tinem. Focarul central este Crucea si toti cei care se strang acolo sunt considerati crestini din Biserica unica a lui Isus.”

Cred ca o astfel de „reorientare” este necesara si in ortodoxia romaneasca.

5. Sa renunte la dorinta de a deveni Biserica nationala. Orice Biserica cu privilegii „nationale” se autoprogrameaza la pericolul de a avea membrii nesinceri. Si asa, biserica ortodoxa este intr-o pozitie precara, datorata faptului ca-i considera „membrii” ei aproape pe toti cei nascuti intre granitele tarii. Aduceti-va aminte de studiul nostru si de cele trei categorii de „crestini” (credinciosi de convingeri personale, credinciosi din interese personale si credinciosi din teama de represalii). O „biserica nationala” este, din necesitate social-politica aservita Statului. Realitatea isto

Viitorul – Agonia Batranei Noastre Planete

Capitolul 1

VIITORUL

?Noi credem ceea ce vrem să credem?

Demostene ? 348 ?.H.

De mii de ani pe oameni i-a interesat viitorul. Unii au folosit spiritismul (cei ce cheamă spiritele ? lucru interzis de Dumnezeu), alţii astrologia, care s-a născut ?n vechea Caldee, ?n nordul Golfului Persic.

Faraonii Egiptului au importat astrologia şi magia din Babilon. Acest lucru l-a practicat şi Imperiul Roman şi din păcate se practică şi ?n zilele noastre ? mai ales spiritismul. ?n Occident acest lucru aduce un mare venit celor interesaţi.

Capitolul 2

C?ND ESTE UN PROFET CU ADEVĂRAT UN PROFET?

?Curiozitatea omului scrutează trecutul şi viitorul?.

T.S. Elliot

Adevăraţii profeţi sunt cei din Biblie ? ai lui Israel ? care au vorbit m?naţi de Duhul Sf?nt.

Cum au trecut ei ?ncercarea ?

Cum să ştim dacă un profet vorbeşte din partea lui sau din partea lui Dumnezeu ? ?ntreabă Moise (Deuteronom 18:21).

C?nd ce va spune un profet se va ?mplini (Deuteronom 18:22), acela este un profet adevărat.

Dacă nu era adevărat ceea ce profeţea, adică nu se ?nt?mpla, era condamnat la moarte prin lapidare (Deuteronom 13:1-11).

Unele profeţii din Biblie se văd ?mplinindu-se sub ochii noştri.

Cucerirea Israelului de către Nebucadneţar este dovedită astăzi prin săpăturile arheologice din zona respectivă.

Unul din profeţii care au profeţit cu preţul vieţii a fost Mica, pe vremea c?nd Ahab l-a invitat pe Iosafat la război ?mpotriva sirienilor (1 ?mpăraţi 22:28). Ştim ce s-a ?nt?mplat ?n final. O săgeată trasă ?la ?nt?mplare? l-a lovit pe Ahab şi el a murit, aşa cum a profeţit Mica.

Isaia a profeţit pe o perioadă de 60 de ani (740-680 ?.H), timp ?n care s-au succedat patru ?mpăraţi. El a profeţit că Sanherib se va ?ntoarce ?n ţara lui fără să atace Ierusalimul (Isaia 37: 36-38). El a mai profeţit cu sute de ani ?nainte invazia Iudeii şi cu 150 de ani ?nainte nimicirea Babilonului şi faptul că nu va mai fi reclădit (Isaia 13:17-22). Babilonul era o cetate greu de cucerit, cu ziduri de 45m ?nălţime şi late c?t cinci care merg?nd alături, şi totuşi mezii şi perşii au cucerit-o fără război ? săp?nd un şanţ şi deviind cursul Eufratului. Ei au intrat ?n cetate ?n timp ce ?mpăratul Belşaţar dădea un ospăţ desfr?naţilor (Isaia 21:1-10).

Cu 200 de ani ?nainte Isaia a profeţit că un ?mpărat pe nume Cirus va porunci reclădirea Ierusalimului şi a Templului (Ezra 1:1-11).

Care este Biserica cea adevarata?

Care este Biserica cea adevarata?

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Intrebarea din titlu poate fi si sincera, dar si batjocoritoare sau cinica. Cine o pune, trebuie sa nu uite nici o clipa ca aceasta intrebare Ii este adresata in ultima instanta lui Dumnezeu Creatorul si lui Isus Christos, Cel ce a promis sa „zideasca” aceasta Biserica si „s-o prezinte” intr-o buna zi „fara pata, fara zbircitura” in fata intregului univers.

Iata de ce va invit sa cititi cu evlavie si atentie rindurile care urmeaza:

„Cea mai inalta expresie a voiei lui Dumnezeu in dispensatia actuala este Biserica. Pentru a fi in intregime biblica, orice activitate religioasa trebuie sa fie integrata si subordonata Bisericii. Trebuie sa spunem foarte clar si raspicat ca orice slujba adusa lui Dumnezeu in vremea de acum trebuie sa izvorasca si sa se desfasoare in cadrul sfant al adunarii copiilor lui Dumnezeu. Scoli teologice, societati de tractate, organizatii misionare, societati de binefacere, edituri crestine, si orice alte grupari aflate intr-o forma sau alta de slujire crestina trebuie sa se autoexamineze cu toata evlavia si cu toata responsabilitatea stiind ca lucrarile lor nu pot avea nici un fel de semnificatie spirituala atata timp cat ele raman in afara Bisericilor locale.” (John Mac Arthur Jr.)

In terminologia Scripturii, Biserica este: „locul unde locuieste Dumnezeu, prin Duhul” – cel mai important organism aflat in existenta sub soare. Ea nu este numai una din institutiile umane pozitive din societate, alaturi de familie, stat, scoli, – ci, dintre toate, ea este cea mai de seama si mai coplesitoare in importanta. Biserica locala este un bastion al lui Dumnezeu intr-o lume „care zace in cel rau”, „ambasada lui Dumnezeu” intr-un pamant strain, „avanpostul” invaziei imparatiei luminii intr-o tara a intunericului, o „avanpremiera” a ceea ce va fi si „o taina” pe care cei din lume nu o pot intelege.

Cei aflati in Biserica sunt singurii „extraterestii” aflati pe planeta noastra, oameni cu o dubla apartenenta, una exterioara la neamul creat de Dumnezeu prin Adam si o a doua, interioara, la un neam nou, „dintr-o alta creatie” (2 Corinteni 5:17), inceputa cu „cel de al doilea Adam”, Isus Christos (1 Corinteni 15:45-49).

Cinicul batjocoritor ne va intreba repede „despre care biserica in particular vorbim, stiind ca exista multe „biserici” si nenumarate „denominatii”, si ca din aceasta cauza este aproape imposibil sa stii care este „Biserica cea adevarata, daca, bineinteles, asa ceva exista.” Nu trebuie sa ne lasam tulburati de zambetul ironic afisat de cei ce ne intampina cu astfel de obiectii. Batjocoritori au existat intodeauna, dar ironia lor nu a reusit niciodata sa desfiinteze realitatea. Biserica lui Christos exista. Ea nu este deocamdata „desavarsita” in ochii lumii. Imperfectiunea ei se vede inca si mai bine pentru credinciosul sincer care se afla in interiorul ei, dar ceea ce nu stie „inteleptul lumii acesteia” este faptul ca imperfectiunile Bisericii nu-i masoara acesteia „inexistenta”, ci sunt dovezile unui proces de crestere, manifestarile unor „neputinte si nevrednicii omenesti” biruite rand pe rand de „harul” lui Dumnezeu si de „puterea Celui care lucreaza in noi ce-I este placut” (Evrei 13:21).

Biserica exista in toate locurile in care Duhul Sfant a adunat impreuna cateva persoane care L-au primit pe Isus Christos ca Mantuitor, care I se inchina lui Dumnezeu in duh, si care se straduiesc sa se pastreze neintinati de lume si de poftele firii pamantesti. S-ar putea ca unele madulare ale Bisericii sa fie pentru o vreme raspandite pe toata suprafata pamantului, despartite de distante si de imprejurari, dar in fiecare din aceste madulare ale trupului salasluieste acelas dor de casa, aceasi tanjire a oilor dupa staulul comun si dupa partasia Pastorului. Dati cea mai mica sansa unor crestini veritabili si ei se vor strange impreuna si vor pune la cale un plan de intalniri regulate pentru inchinaciune comuna, studiu in Cuvant si rugaciune. Grupuri din acestea, raspandite in toata lumea, sunt celulele trupului lui Christos. Fiecare adunare locala in parte este in sine o Biserica adevarata si toate impreuna alcatuiesc Biserica cea mare, Mireasa care se pregateste in vederea intrarii in „odaia de nunta” a „Mielului” (Apocalipsa 19:7-8).

Prin astfel de grupuri, Duhul Sfant lucreaza in lume si ii atrage la mantuire pe cei pierduti. Oricine vorbeste de rau Biserica locala, vorbeste de rau Trupul si Mireasa lui Christos. Confruntarea cu Biserica este sortita intotdeauna esecului. Christos este cel ce o zideste, „si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Sa ne definim termenii si… pozitia

Vorbind despre Biserica trebuie sa ne ferim de „certurile de vorbe” care se nasc adesea intre cei credinciosi din cauza diferentelor produse de intelegerea diferita a unor termeni.

Orice cuvant are in spatele sau o incarcatura de semnificatie aflata in gandirea celui ce-l foloseste. De multe ori, vorbitori diferiti folosesc aceleasi cuvinte, dar nu se pot intelege datorita faptului ca fiecare gandeste altceva. Din cauza aceasta este bine sa aiba loc o lamurire „semantica” (a sensurilor).

Biserica Crestina – un grup anume intre „cetele” mantuitilor lui Dumnezeu destinat sa alcatuiasca un organism distinct in vesnicie printr-o relatie speciala cu Isus Christos, cea de a doua persoana a Dumnezeirii: Isus Mirele – Biserica Mireasa (Trupul lui Christos).

Amintind despre relatia dintre Christos si Biserica crestina, apostolul Pavel spunea:

” … si cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Christos si despre Biserica)” (Efeseni 5:31-32).

Biserica Universala – totalitatea credinciosilor salvati prin credinta in lucrarea mantuitoare a lui Isus Christos in trecut, prezent si viitor.

Biserica Mondiala – totalitatea credinciosilor aflati in viata in toata lumea la o anumita data.

Biserica Locala – un grup de credinciosi adunati intr-un anumit loc pentru inchinaciune in duh si in adevar.

Realitatea Bisericii Universale nu trebuie sa umbreasca in nici un fel importanta functionarii bisericilor locale. De fapt, este greu de conceput ca cineva poate spera sa faca parte din Biserica Universala atata timp cat, desi are posibilitatea, nu vrea sa faca parte din nici o Biserica locala. Cum ar putea sa aiba cineva partasie cu credinciosii din toate veacurile, in timp ce refuza partasia crestinilor din imediata lui apropiere?

Exista astazi un curent de invatatura si atitudine care priveste de sus Biserica locala, ca pe ceva compromis si ne-necesar. Acesti invatatori neinspirati s-au departat de invatatura Bibliei si propovaduiesc numai o Biserica spirituala fara nici un fel de forma sau organizare omeneasca. Dupa ei, orice organizare este ceva „firesc” si trebuie parasita in vederea „trairii in Duhul”. Contactele cu Bisericile locale sunt privite ca vizite la „fratii mai slabi” aflati inca in robia „invataturilor incepatoare”. Orice structura este denuntata drept „omeneasca” si orice slujitor al Bisericii este demascat drept un nou „Diotref”, care tine sa-si impuna autoritatea sa, in dauna autoritatii Duhului.

De obicei, in spatele acestor atitudini exista o mare doza de „mandrie spirituala” combinata cu un caracter nesupus si incapabil sa suporte disciplinarea partasiei dintr-o legatura frateasca stransa. Ce este si mai grav insa, este faptul ca in numele unei superioritati spirituale se intretine critica si dispretul, iar sub paravanul unei cunoasteri a lucrurilor „mai adanci”, se paraseste ascultarea de mesajul clar al Evangheliilor si al Epistolelor Noului Testament. Textele care vorbesc despre organizarea din Bisericile locale sunt scoase din contextul biblic imediat, sunt rastalmacite si alegorizate fortat pentru a sprijini opiniile celor porniti pe o astfel de „talmacire”.

Biserica Universala – Biserica Locala

Ce este la urma urmei Biserica? Exista zeci si zeci de raspunsuri. Bisericile, asa cum le cunoastem noi astazi sunt impartite pe toata fata pamantului, diferite ca forma, instrainate ca denumiri oficiale, invrajbite intr-un patriotism sectar sau sufocate intr-un ecumenism fara valori crestine. Ce spune insa Biblia despre Biserica? Cum este descrisa ea in planul de functionare alcatuit de „arhitectul” si Capul ei dumnezeiesc, Isus Christos?

Pentru inceput, sa spunem doar ca in limba greaca pentru Biserica este folosit cuvantul „EKKLESIA” si ca sensul acestuia in uzanta timpului era „colectivitatea celor chemati afara”.

Din aceasta definitie se poate vedea ca Biserica nu poate fi in nici un caz o cladire in care se tin servicii religioase. Mai degraba, ea este colectivitatea celor ce s-au adunat in acea cladire pentru inchinaciune.

Apoi, Biserica nu poate fi inteleasa drept o simpla „organizatie”. In limba greaca, pentru a defini viata Bisericii a fost folosit termenul „KOINONIA” care defineste o relatie de partasie, o traire in stari si scopuri comune.

In Evanghelii, „ekklesia” apare de doua ori (in Matei 16:18: „… pe acesta piatra voi zidi Biserica Mea” si in Matei 18:17: „Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l Bisericii”). Din ambele pasaje se vede clar ca Mintuitorul se referea la o colectivitate de oameni.

Intre Biserica si lumea inconjuratoare s-au format inca de la inceput raporturi foarte clare. Crestinii mantuiti au format o comunitate sociala distincta si s-au separat de ceilalti oameni. Mesajul crestin a devenit imediat:

„Mantuiti-va din mijlocul acestui neam ticalos” (Faptele Apostolilor 2:40).

Ekklesia este aratata deci a fi colectivitatea celor „chemati afara”:

„Sa iesim dar afara din tabara la El si sa suferim ocara Lui” (Evrei 13:13).

Chiar si atunci cand mergeau inca la templu, crestinii stateau separati de ceilalti:

„Toti stateau impreuna in pridvorul lui Solomon, si niciunul din ceilalti nu cuteza sa se lipeasca de ei” (Faptele Apostolilor 5:12-13).

Petru ne spune de ce s-a produs aceasta separare intre Biserica si lume:

„Voi insa sunteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor pe care Dumnezeu Wi l-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui care v-a chemat din intunerec la lumina Sa minunata” (1 Petru 2:9).

O data cu aparitia ekklesiei, omenirea a cunoscut o alta impartire in economia mantuirii divine. Pana atunci fusesera numai evreii si neamurile. Cei dintai erau poporul ales al lui Dumnezeu, iar cei din urma erau „cei fara cetatenie in Israel, straini de Dumnezeu si de legamintele fagaduintei” (Efeseni 2:12). Delimitarea era clara si transanta. Prapastia dintre cele doua tabere era mare si de netrecut. Din pricina ca Israelul L-a refuzat insa pe Isus Christos, adevaratul lor Mesia, Dumnezeu a adus in lume astazi o a treia grupare de oameni, Biserica crestina. Ea este instrumentul de mantuire pentru vremea actuala.

Vremea Bisericii se intinde intre ziua de Cinzecime (Rusalii) in care Duhul Sfant s-a pogorat peste credinciosii in Isus Christos adunati la rugaciune si ziua Rapirii pe care nu o stie nimeni, dar pe care o asteptam cu infrigurare. In toata perioada aceasta de timp, Biserica trebuie sa traiasca in lume ca o marturie despre Dumnezeu si ca o chemare adresata tuturor oamenilor, indiferent de rasa, sex, stare sociala sau cultura.

Totusi noi stim ca nu va exista o Biserica mondiala ca un rezultat al convertirii tuturor oamenilor (Matei 24:14). Din aceasta cauza, „Biserica Catolica” (care inseamna tocmai o Biserica in care trebuiesc inclusi toti oamenii) este o utopie periculoasa.

Convertirea Neamurilor intregi ramine privilegiul lui Israel. Biserica are o chemare individuala adresata „la orice faptura” (Marcu 16:15) si ea va reusi sa „faca ucenici din toate neamurile ” (Matei 28:19) ca o pirga a marelui seceris de la vremea sfarsitului.

Unde este astazi Biserica adevarata?

Daca avem incredere in cuvintele Domnului Isus, ajungem la concluzia ca Biserica se afla si astazi pe maini tot atat de bune ca si acum aproape 2.000 de ani, cand ucenicii din Ierusalim puneau lumea in uimire cu curajul si cu infaptuirile lor. Domnul Isus a spus:

„Eu voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Soarta adevaratei Biserici a lui Christos nu s-a hotarat niciodata in Sinoade, Congrese sau Adunari Legislative. Capul nevazut al Bisericii locuieste in cer, asezat la dreapta maririi lui Dumnezeu. Domnul Isus Christos are astazi „toata puterea in cer si pe pamint” (Matei 28:18). Trupul Sau spiritual, Biserica nu este lasata in voia valurilor:

„Iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pina la sfarsitul veacului” (Matei 28:20).

Biserica adevarata exista si astazi. Ea isi implineste mereu aceiasi misiune de a fi „lumina lumii” si „sarea pamantului” (Matei 5:13-14). Nebagata in seama si nesocotita adesea in calculele mai marilor acestei lumi, Biserica traieste, iar Capul ei inca isi mai „cunoaste oile pe nume” (Ioan 10:1-16). Convins de aceasta realitate, apostolul Pavel scria in 2 Timotei 2:19:

„Totusi temelia tare a lui Dumnezeu sta nezguduita, avand pecetea aceasta: Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui”.

Se spune adesea ca multimea pestrita de biserici de astazi nu arata progresul Bisericii. Dar eu cred ca si in aceasta situatie se vede ceva din intelepciunea cu care Dumnezeu isi implineste planurile. Daca Biserica ar fi una din punct de vedere organizatoric, ea s-ar amesteca iarasi foarte repede in treburile acestei lumi. Experientele trecutului au dovedit cu prisosinta acest lucru. Dumnezeu nu doreste insa ca Biserica sa alcatuiasca o Imparatie terestra. Cetatenia noastra trebuie sa ramana „in ceruri”. Destinul Imparatiei terestre ramane un prerogativ al Israelului si el si-l va implini atunci cand la conducerea Statului se va instala insusi Mesia.

In plan uman, atacul Diavolului si neintelepciunea noastra ne lipsesc de „partasia duhovniceasca” care ar trebui sa se manifeste intre diferitele ramuri ale Bisericii. Nici una si nici cealalta insa nu-L impiedica pe Dumnezeu sa-si duca la indeplinire planul. Oriunde se vesteste Cuvantul curat al Evangheliei si oriunde oamenii intra sub sangele si sub domnia lui Christos exista Biserica cea adevarata. Oriunde se produce „nasterea din nou” si „vietuirea in neprihanire” exista Biserica cea nemuritoare.

De 2.000 de ani, Diavolul seamana in aria lumii neghina lui, dar slava Domnului, graul se inmulteste si „Cel ce are puterea sa faca sa creasca” este la lucru. Lumea stricata de astazi nu a intrat deocamdata intr-o deplina putrefactie tocmai pentru ca inca are ‘n ea „sarea pamintului.” Intunerecul nu s-a lasat de tot, pentru ca inca mai este aici „lumina lumii”.

Cum trebuie sa arate o Biserica crestina?

Este adevarat ca, din datele pe care ni le pune la dispozitie un studiu al bisericilor din vremea apostolica, nu putem extrage un tipar clar si unic pentru biserica locala. Aceasta nu inseamna insa ca bisericile acelea nu au fost organizate. De fapt, organizarea bisericilor locale, ca si organizarea tuturor formelor vii de viata, nu se bazeaza pe forme fixe sau pe tipare, ci pe principii vitale. Asa cum corpul functioneaza armonios adaptindu-si activitatile in jurul unor principii clare si indispensabile (trebuie sa ne hranim, sa dormim, sa ne spalam, sa avem viata sociala, etc.) si Biserica locala isi organizeaza activitatile adaptandu-le principiilor fundamentale pe care le-au respectat toate bisericile din toate timpurile.

Trebuie sa distingem clar intre principiu si forma. Principiul aduce viata si o intretine in cele mai bune conditii, forma se adapteaza realitatilor de timp, societate si resurse. Principiul ramane mereu acelasi, forma trebuie sa se schimbe. A tine la forme inseamna a renunta de multe ori la principii si asta este intodeauna in detrimentul vietii.

Principiile de baza ale bisericilor locale, asa cum le putem studia noi in cartile Noului Testament, sunt cuprinse in textele din Matei 28:19 si Faptele Apostolilor 2:42. La fiecare dintre aceste principii de baza ii corespund o multime de forme, alese in functie de conditii, de necesitati si, nu o data, in functie de … posibilitati.

1. Principiul evanghelizarii lumii – Biserica lui Christos trebuie sa se preocupe de mantuirea celor pierduti. Ea trebuie sa gaseasca cele mai bune si mai eficace metode pentru a vesti Evanghelia „la orice faptura”.

2. Principiul maturizarii credinciosilor. Marturia Bisericii este marturia celor credinciosi. De aceea, fiecare nou convertit trebuie sa fie „invatat”. Biserica are aceasta datorie: „Invatati-i tot ce v-am poruncit”. Unde sa fie invatati cei convertiti (in Seminarii, acasa sau in Biserica), cit sa dureze procesul de invatare, care sunt cele mai bune metode de transmitere a invataturii, si multe alte astfel de „forme” raman la latitudinea Bisericii si pot fi oricand schimbate.

3. Principiul trairii in partasie. Trupul lui Christos este alcatuit din madulare unite intre ele, sanatoase si slujindu-se reciproc: „Ei staruiau in legatura frateasca” (Faptele Apostolilor 2:42).

Crestinii trebuie sa aiba partasie ! Formele prin care este pus in practica acest principiu sunt infinit de variate. Unde sa se adune, cat timp sa stea impreuna, ce forma sa aiba cladirile, care sa fie programul intalnirilor lor, cine sa conduca cutare program si cine sa conduca celalalt, etc. sunt „forme” necesare, dar neimportante in ele insele.

4. Principiul amintirii lucrarii Domnului Isus. Biserica nu poate exista in afara lucrarii mantuitoare a lui Christos. „Sa faceti aceasta spre amintirea Mea” a spus Mantuitorul despre Cina Domnului. Pavel a adaugat: „Caci n-am avut de gand sa stiu intre voi altceva decat pe Christos si pe El rastignit” (1 Corinteni 11:25 2:2). Biserica trebuie sa practice „frangerea piinii”. De cite ori sa faca aceasta intr-o luna, ce fel de paine sa aleaga, cum sa franga painea, etc. , raman iarasi „forme” necesare, dar neimportante in ele insele. Conditiile in care trebuie luata Cina Domnului trebuiesc hotarate in functie de calauzirea specifica pe care Domnul o da fiecarei Biserici locale in parte.

5. Principiul inchinaciunii. „Ei staruiau … in rugaciuni” (Faptele Apostolilor 2:42). Biserica exista pentru proslavirea lui Dumnezeu. Toata fiinta si activitatea unei Biserici locale trebuie subordonate acestui scop. NU este esential cata participare este la serviciul unei Biserici locale, dar este esential cita inchinaciune este in programul acela.

„Duhul da viata, dar slova (forma) omoara.”

Istoria greselilor Bisericii este si istoria bisericilor care s-au obisnuit intr-atat de mult cu forma, incat n-au mai observat ca intre timp viata disparuse. Bisericile acelea au fost atat de mult lipite de forma, incat viata a trebuit sa le paraseasca si sa se stabileasca in alte „tipare”, socotite multa vreme „eretice”. Trebuie sa spunem ca „istoria reformelor” nu a fost niciodata istoria transformarii vietii religioase (cum sustin criticii atei), ci istoria re-„formelor”, adica istoria succesiunilor de crize provocate de cei care, confundand forma cu continutul, au trebuit sa fie lasati in urma de o Biserica energica, militanta si mereu egala cu ea insasi.

Nu fiti prea pretentiosi !

Un alt lucru pe care trebuie sa-l spunem despre viata bisericilor locale este ca ne aflam in perioada de „constructie”. Grupurile locale de credinciosi sunt deocamdata numai parti componente, „in devenire” asezate in marele ansamblu al Bisericii universale. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, Biserica este deja desavarsita prin faptul ca a fost ciatigata de Domnul Isus la Cruce:

„Cum a iubit si Christos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, dupa ce a curatit-o prin botezul cu apa prin Cuvant, ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara zbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efeseni 5:25-27) .

In practica, bisericile locale se afla in etapa de „sfintire si curatire prin Cuvant”. Apostolul Pavel scria cu incredere deplina:

„Sunt incredintat ca Acela care A INCEPUT in voi aceasta buna lucrare, O VA ISPRAVI… ” (Filipeni 1:6).

In Efeseni, capitolul 4 vorbeste despre Biserica in termeni de crestere: „Din El, tot trupul… isi primeste cresterea,… si se zideste in dragoste” (Efeseni 4:16),asa ca nu trebuie sa cadem in disperare ori de cate ori observam greseli, nedesavarsiri si inconsistente in bisericile locale. Domnul Isus a spus: „Eu voi zidi Biserica Mea si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Cel ce face lucrarea este asadar, Domnul Isus Insusi, iar noi trebuie sa fim extrem de prudenti atunci cand ne exprimam asupra felului in care El lucreaza.

Cu imperfectiunile din Biserica locala este la fel ca si cu cele care se manifesta in viata spirituala a oricarui credincios. Noi stim ca Christos lucreaza in noi prin Duhul Sfant si ca are ca scop sa ne transforme dupa chipul si asemanarea Lui.

Acelasi Duh Sfant este la lucru si in Biserica locala. Scopul Lui este s-o aduca la o desavarsita frumusete morala si s-o maturizeze din punct de vedere intelectual in „adevar”. Ne aflam inca in plin proces de constructie. Lucrarea nu s-a terminat, asa ca nu trebuie sa ne fie rusine sa ne recunoastem imperfectiunile. Ar fi total neintelept sa ne asteptam sa gasim undeva o Biserica locala ajunsa deja la perfectiune. Din „sfinti” in devenire, nu se poate cladi decit o Biserica „in devenire”. Cu toate acestea, tinta fiecarei Biserici locale trebuie sa ramana „Biserica desavarsita”, caci Dumnezeu este El insusi la lucru si El nu se va multumi cu jumatati de masura. Iata ce declara apostolul Pavel in scrisoarea catre crestinii din Efes:

„Mie mi-a fost dat harul sa vestesc … bogatiile nepatrunse ale lui Christos … pentru ca domniile si stapanirile din locurile ceresti sa cunoasca azi, prin Biserica, ‘ntelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu” (Efes. 3:8-10).

„Caci noi suntem lucrarea (poema – in greaca) Lui, si am fost ziditi ‘n Christos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele” (Efes. 2:10).

Intr-o buna zi, la sfarsitul istoriei, Christos va prezenta Biserica inaintea tuturor fapturilor ceresti, ca pe o stralucita dovada a puterii si iubirii Sale:

„(Christos) S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, … ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta Biserica, slavita, fara pata, fara sbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana” (Efes. 5:25-27)

Oare experienta ne invata ceva cu adevarat? – Agonia Batranei Noastre Planete

Capitolul 3

OARE EXPERIENŢA
NE ?NVAŢĂ CEVA CU ADEVĂRAT?

?Istoria ne ?nvaţă că omul nu ?nvaţă nimic de la istorie?

Hegel

Omul nu ?nvaţă niciodată din greşelile trecutului, mai ales c?nd este vorba de cele mai mari catastrofe. Ex: primul război mondial, al doilea, şi iată că se profilează şi al treilea.

Subiectul central al profeţiilor iudaice era că Mesia va veni să ?mplinească făgăduinţele făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov. După aceste profeţii, Israel era poporul care trebuia să conducă lumea sub domnia lui Mesia, care va aduce pacea universală, prosperitatea şi armonia ?ntre neamurile de pe păm?nt. Lucru ciudat, paradoxal este că ?ntr-adevăr a venit un iudeu care a declarat că El este Mesia. El a ?mplinit un mare număr de profeţii care au fost făcute despre El. Dar a fost lepădat chiar de aceia care ar fi trebuit să-L recunoască. Profeţiile Vechiului Testament au făcut două portrete diferite ale lui Mesia care trebuia să vină:

Unul din portrete ?l arată ca Rob smerit care suferă pentru ceilalţi şi este lepădat de compatrioţii Săi (Isaia 53).

Al doilea portret ?l arată pe Mesia ca un ?mpărat biruitor şi ?mbrăcat cu o putere fără limită care vine deodată pe păm?nt ?n culmea unui război mondial şi-i salvează pe oameni de la autodistrugere.

1) Mesia suferind ? Isaia 53

2) Mesia domnind ? Zaharia 14 şi Isaia 9:6,7

Marii rabini nu au ?nţeles că este vorba de una şi aceeaşi persoană şi au luat numai al doilea portret.

?ntrebarea cea mare

De ce au lepădat evreii pe Mesia, cu toate profeţiile care s-au făcut şi care erau cunoscute rabinilor?

Isus la venirea Lui ? ?n predica de pe munte ? a redat adevărul cu privire la poruncile lui Dumnezeu, pe care rabinii le ?nlocuiseră cu porunci omeneşti şi datini bătr?neşti. El a arătat că Dumnezeu priveşte la atitudinea de inimă, nu la ?nfăţişarea exterioară a faptelor.

Ei nu L-au vrut pe Mesia suferind, nu L-au ?nţeles şi atunci L-au lepădat.

Cele 10 porunci nu au avut drept scop să ne facă să ne apropiem de Dumnezeu prin propriile noastre eforturi, ci ca să ne arate c?t de perfecţi ar trebui să fim noi ca să fim primiţi de Dumnezeu prin faptele noastre bune.

Legea a fost dată ca sufletele să-L poată primi pe Mesia suferind, să vadă nevoia acută de El.

Al doilea motiv de lepădare a fost indiferenţa lor cu privire la nevoile lor spirituale, mai ales că Isus era un dulgher de jos, sărac, umil şi ei erau din păturile ?nalte ? cărturari, farisei, saduchei şi preoţi ? păturile conducătoare la vremea aceea.

Semnele profetice care arătau venirea Lui erau tot at?t de clare ca şi semnele cerului ? semne pe care ei le ştiau.

Deci Dumnezeu ?i descoperă lui Iacov că Mesia va fi din seminţia lui Iuda. Apoi din familia lui David ? cum a zis profetul Natan din partea lui Dumnezeu (1 Cronici 17:11-13). ?mpăratul David primeşte două făgăduinţe:

1) Unul din urmaşii lui va domni veşnic (2 Samuel 7:12-16);

2) Această Persoană va fi singurul Fiu al lui Dumnezeu.

Tradiţiile rabinice ştiau că această prezicere era mesianică, de aceea I-au şi spus mulţi ?Fiul lui David?.

Locul naşterii ?l aflăm de la profetul Mica 5:2, reluat ?n Matei 2:5.

Data naşterii

Daniel a profeţit că vor trece 483 de ani (69 x 7 săptăm?ni de ani) p?nă la venirea Unsului (Mesia), şi că Mesia va fi st?rpit şi cetatea va fi dăr?mată de un ?mpărat (Titus, ?n anul 70 d.H.).

Profesiunea lui Mesia

Isaia profeţeşte (cap. 35:4-6) că cei şchiopi şi orbi vor fi vindecaţi, iar ?n pustiu vor izvor? ape ? exact ceea ce i-a spus Isus lui Ioan Botezătorul, c?nd acesta a trimis să ?ntrebe dacă este El sau trebuie să aştepte un altul (Matei 11:3).

Suferinţele

Isaia 42 şi 52:13,14 şi 53 ?l arată pe Isus ? Mesia suferind. Isaia a trăit cu 700 de ani ?nainte de Isus şi a profeţit lepădarea Lui (cap. 53:1-3) ? profeţia fiind la timpul trecut, dădea mai multă greutate spuselor lui. Isaia L-a văzut pe cruce cu 700 de ani ?nainte.

V?nzarea pe 30 de arginţi

Zaharia 11:12,13 ? această profeţie o găsim ?mplinită ?n Evanghelia după Matei (cap. 27:6-10).

Răstignirea

?n Psalmul 22 ? scris cu 1000 de ani ?nainte de Isus de către David călăuzit de Duhul Sf?nt ? cuv?ntul ?c?ine? era folosit ?n jargon de către evrei pentru cei dintre naţiuni. Deci a fost răstignit de romani.

Isus a prezis distrugerea Ierusalimului (Luca 19:43,44), care a avut loc ?n anul 70.

Vom fi noi indiferenţi faţă de at?tea profeţii care anunţă venirea din nou a lui Mesia ? Isus ca mare ?mpărat?

Aceste profeţii se vor ?mplini literal, aşa cum s-au ?mplinit şi celelalte despre El.