Constitutii si structuri Bisericesti
Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei
Ce este o Constitutie a Bisericii?
Desi fondata de Domnul Isus Christos ca un organism spiritual viu, din punct de vedere uman, Biserica este si o „organizatie”, iar organizatiile, pentru a functiona bine, au nevoie de un sistem de reguli si de o anumita structura acceptata de buna voie de toti membrii lor. Fiecare colectivitate umana functioneaza sub reglementarea unui set de prevederi sau „randuieli”, scrise sau nescrise. Cu cat este mai mare colectivitatea umana si cu cat telul ei este mai complex, cu atat sistemul de reguli si structura devin mai necesare si mai importante. Sistemul de „reguli” sau „randuieli” care guverneaza existenta si activitatea unei organizatii se numeste „Constitutie.”
Cand vorbim despre Biserica trebuie sa ne amintim ca, in contextul armoniei si preciziei matematice despre care marturiseste alcatuirea universului, Biblia ne descopere un „Dumnezeu al ordinii”:
„Caci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduirii, ci al pacii, ca in toate Bisericile sfintilor” (1 Cor. 14:33).
„Caci macar ca sunt departe cu trupul, … privesc cu bucurie la buna randuiala care domneste intre voi …” (Col.2:5).
Este normal ca Biserica sa aiba si sa pastreze niste „reguli” sau „randuieli” care sa-i guverneze viata si activitatea:
„Dreptarul invataturilor sanatoase, pe care l-ai auzit de la mine, tine-l cu credinta si dragostea care este in Christos Isus” (2 Tim. 1:13; 3:14; Tit 1:9).
„Te-am lasat in Creta ca sa pui in randuiala ce mai ramane de randuit” (Tit 1:5).
Din acest punct de vedere, epistolele pastorale sunt primele, si probabil si cele mai autoritative surse de invatatura pentru lucratorii Bisericilor:
„Iti scriu aceste lucruri cu nadejdea ca voi veni in curand la tine. Dar daca voi zabovi, sa sti cum sa te porti in casa lui Dumnezeu, care este stalpul si temelia adevarului” (1 Tim. 3:14-15).
Ce cuprinde o Constitutie a Bisericii?
De obicei, Constitutia Bisericii se compune din doua sectiuni distincte:
a. Marturisirea de credinta, care afiseaza crezul ei doctrinar in lumina Scripturilor. In articolele Marturisirii de credinta se clarifica pentru membrii Bisericii si pentru societatea contemporana: cine si ce este Biserica, ce crede Biserica si ce vrea sa faca Biserica.
Articolele de credinta identifica Biserica drept un grup distinct de persoane care se unesc in jurul unor convingeri pentru indeplinirea unor anumite actiuni caracteristice.
Marturisirea de credinta calauzeste Biserica in studiul si in interpretarea Scripturilor, face public un rezumat al esentei credintei crestine, inlesneste Bisericii pastrarea unei invataturi sanatoase si pune la dispozitia membrilor ei un instrument care sa-i ajute in lucrarea de proclamare a Evangheliei.
b. Statutul de functionare (Indreptarul de practica), care-i reglementeaza functionarea membrilor in interactiunea din interiorul bisericii si in activitatile de marturie din societatea inconjuratoare.
Acest indreptar de practica aduna si interpreteaza pasaje biblice care se refera la forma de guvernamant a Bisericii. Majoritatea organizatiilor au un set de reguli si structuri care le guverneaza activitatea.
Indreptarul de practica poate fi comparat cu un astfel de Manual sau Statut de functionare. El este standardul dupa care Biserica ia decizii si conform caruia isi desfasoara activitatile.
Cite tipuri de Constitutii bisericesti exista?
Desi exista o varietate aparent nesfarsita de crezuri si de practici in mult prea divizata familie a gruparilor crestine, majoritatea lor se pot aseza in trei categorii de baza: episcopaliene, presbiteriene si congregationale.
Constitutiile Episcopaliene. Numele acestui fel de guvernamant eclesiastic deriva de la cuvantul grecesc: „episkopos”, care inseamna literal „supraveghetor”, „santinela”, „cel chemat in slujba ca sa pazeasca.” Daca in structura congregationala autoritatea este investita in „adunarea generala” a Bisericii, in structurile episcopaliene autoritatea rezida in episcopul cu cel mai inalt grad si este delegata, in jos spre membrii Bisericii, prin intermediul clericilor de diferite ranguri.
Un element fundamental al Constitutiilor episcopaliene este doctrina asa-numitei „succesiuni apostolice.” Exprimata foarte simplu, aceasta dogma exprima credinta ca cei ordinati in functiile preotesti (clericii) fac parte dintr-o linie de autoritate care purcede direct de la Isus Christos. Puritatea invataturilor si autoritatea savarsirii sacramentelor este rezervata in intregime acelora care fac parte dintr-un lant de slujitori bisericiesti ordinati printr-un proces de „punerea mainilor” initiat in vremea apostolica. Christos insusi i-a instalat in slujire pe apostoli, iar acestia au transmis mai departe „autoritatea” administrarii invataturii si practicii sacramentelor prin instalarea generatiilor succesive de „episcopi.” Slujitorii Bisericii de azi guverneaza asupra Bisericii in virtutea autoritatii pe care au primit-o „prin ordinare cu punerea mainilor” de la Domnul Isus insusi. Ei si numai ei au dreptul sa talmaceasca Scriptura si sa indrume turma Domnului in invatatura si practica.
Constitutia episcopaliana a dat nastere, cum era si firesc, la tot felul de ranguri preotesti asezate in ierarhii piramidale. In unele cazuri, un episcop este singurul rang superior, si el este chemat sa vegheze asupra activitatii tuturor preotilor din Biserici. Aria pe care isi exercita autoritatea un astfel de episcop se numeste „dioceza” sau „episcopie.” In alte cazuri, cum este acela al Bisericii Catolice de exemplu, in structura ierarhica exista o sumedenie de ranguri intermediare, numite episcopi, arhiepiscopi, cardinali si papa.
In Biserica Ortodoxa intalnim aceleasi trepte ierarhice piramidale: preot-parohie, mitropolit-mitropolie, patriarh-patriarhie, popa-protopop, etc. Puterea este proportionala cu inaltimea rangului ierarhic, iar activitatile sunt si ele repartizate pe functii si functionalitati specifice. De exemplu, preotii trebuiesc ordinati de episcopi. Aceasta intretine un climat de supunere si autoritate intre diferitele ranguri ierarhice, garantand in acelasi timp si un anumit grad de uniformitate in practica Bisericilor. Cu toate ca exista si o anumita doza de libertate locala, continutul liturghiilor, doctrinele si practicile Bisericilor cu Constitutii episcopaliene se deosebesc foarte putin intre ele in cadrul aceleiasi denominatii.
Constitutiile episcopaliene pun un mare accent pe „unitatea Bisericii”, iar „succesiunea apostolica” si uniformitatea doctrinara a scrierilor bisericesti sunt privite ca dovezi concrete ale acestei unitati istorice. In sistemul episcopalian, Biserica locala nu este independenta, ci considerata ca parte integranta a unui intreg nevazut: trupul lui Christos.
Majoritatea crestinilor din lume fac parte din Biserici cu Constitutii episcopaliene. In categoria Bisericilor cu Constitutii episcopaliene putem enumera: Biserica Catolica, Biserica Ortodoxa si Biserica Angliei (cu toate subdiviziunile ei din tarile care au facut parte din Imperiul britanic: Biserica Episcopaliana din America, etc.). Bisericile {esleiana, Metodista si Anglicana se indeparteaza intr-o oarecare masura de Constitutiile episcopaliene, prin faptul ca dat o mai mare doza de autoritate „laicilor” din adunare. Faptul ca recunosc totusi oficiul de episcop, le califica insa pentru a face parte din categoria Bisericilor cu un tipar episcopalian.
Constitutiile presbiteriene. Numele „presbiterian” deriva mai de graba de la o anumita invatatura, decat de la un anumit oficiu. Bisericile presbiteriene isi trag numele de la cuvantul grecesc „Presbuteros”, care inseamna „batran”, „matur”, „om cu experienta vietii.” In structura presbiteriana, acest termen se aplica atat celor specializati in propovaduirea Cuvantului, cat si celor care „carmuiesc” activitatea Bisericii. Fiecare Biserica „presbiteriana” este guvernata de o pluralitate de lideri, numiti presbiteri. Ei sunt alesi din sanul mebrilor adunarii locale si pusi sa conduca adunarea pe o anumita perioada de timp. Cu un profund cartacter democratic, structura presbiteriana sta la baza tuturor institutiilor social-politice din Statele Unite ale Americii.
Presbiterienii recunosc ca Biblia nu ne prezinta nicaieri un „tipar unic” sau un plan pentru guvernarea Bisericii locale. Cu toate acestea, ei (impreuna cu Bisericile congregationale) s-au ghidat intotdeauna in alegerea structurilor dupa informatiile si principiile continute in textul Noului Testament. Manualul lor, numit si „Cartea randuielilor” (Book of Order), spune: „In inchinaciune si in slujirea lui Dumnezeu, problemele trebuiesc rezolvate dupa invatatura Cuvantului, aplicata cu intelepciune sub calauzirea directa a Duhului Sfant.”
In conformitatea cu acest principiu, este evident din textul Bibliei ca exista in Biserica pozitia de slujitor duhovnicesc al adunarii (numit uneori „pastor”, alteori „episcop” sau „presbiter”), si pozitia de slujitor in domeniul lucrurilor materiale (numit „diacon”). Pasajul din Faptele Apostolilor 6:1-6 ne descrie circumstanta in care Biserica a hotarat infiintarea slujbei de diacon pentru rezolvarea unei situatii de criza aparuta in Biserica din Ierusalim. Este foarte clar ca aceasta slujire are un caracter administrativ, in contrast cu activitatea apostolilor, care avea un caracter preponderent spiritual.
Pozitia de presbiter este documentata si de alte texte din Scriptura. Apostolul Pavel da chiar o lista cu caracteristicile personale ale candidatiilor la cele doua oficii de lucratori ai Bisericii (1 Tim. 3:17 si 5:17:22). Epistola scrisa de Iacov ii indeamna pe cei bolnavi din Biserica sa-i cheme pe presbiteri ca sa se roage pentru ei (Iacov 5:14). Pasajul din 1 Petru 5:1-10 este un fel de testament spiritual pe care-l lasa marele apostol „presbiterilor” din cateva Biserici ale Asiei Mici. Un alt pasaj din Faptele Apostolilor (14:23) ne spune ca apostolul Pavel si Barnaba „au randuit presbiteri ( o pluralitate deci – n.a.) in fiecare Biserica si, dupa ce s-au rugat si au postit, i-au incredintat in mana Domnului, in care crezusera” .
Faptul ca slujitorii bisericii nu sunt numiti „preoti”, ci”presbiter”, „episcop” si „pastor” se poate vedea din pasaje ca:
„Te-am lasat in Creta ca sa pui in randuiala ce mai trebuie randuit si sa asezi presbiteri in fiecare cetate, dupa cum ti-am poruncit …” (Tit 1:5).
„Caci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie sa fie …” (Tit 1:7).
Aceste numiri idenitfica unul si acelasi oficiu de slujire in biserica. Termenii pot fi folositi interschimbabil cum se poate observa din textul urmator: „Insa din Milet. Pavel a trimis la Efes si a chemat pe presbiterii Bisericii. Cand a venit la el, le-a zis: ” … Luati seama la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului, pe care a castigat-o cu insusi sangele Sau” (Fapte 14:17,18,28).
In Constitutiile presbiteriene nu exista nici un fel de deosebire ierarhica intre presbiterii Bisericii. Slujitorii Cuvantului si presbiterii care se indeletnicesc cu „carmuirea” se deosebesc intre ei doar prin specificul activitatilor lor din cadrul adunarii. Chiar daca cei care propovaduiesc Cuvantul sunt invredniciti de o cinste aparte (ca si proclamatori ai tainelor divine), in structurile de conducere, toti presbiteri sunt egali intre ei inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor:
„Presbiterii care carmuiesc bine sa fie invredniciti de o indoita cinste, mai ales cei care se ostenesc cu propovaduirea si cu invatatura pe care o dau altora” (1 Tim. 5:17).
„Deoarece avem felurite daruri, dupa harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, sa-l intrebuinteze dupa masura credintei lui. Cine este chemat la o slujba sa se tina de slujba lui. Cine invata pe altii, sa se tina de invatatura. Cine imbarbateaza pe altii, sa se tina de imbarbatare. Cine da sa dea cu mana larga. Cine carmuieste, sa carmuiasca cu ravna. Cine face milostenie, s-o faca cu bucurie” (Rom. 12:6-8).
Constitutiile presbiteriene nu justifica promovarea unor episcopi cu autoritate speciala. In cadrul diferitelor foruri si comitete, presbiterii au toti drepturi si indatoriri egale, iar deciziile se iau intotdeauna cu votul majoritar al presbiterilor prezenti. Chiar si cei alesi in functii speciale, moderatori sau secretari, nu au nici un fel de autoritate speciala in afara timpului de desfasurare al intrunirilor. Singura lor autoritate este in aria de expertiza sau in domeniul de activitate incredintat lor de catre forul care i-a asezat in slujire.
In unele cazuri insa, constitutiile presbiteriene prezinta un tipar de democratie prin reprezentanti. Christos a delegat autoritatea Bisericii locale, iar aceasta o investeste in Comitetul Presbiterilor. Suma totala a presbiterilor dintr-un anumit teritoriu formeaza asa numitul „presbiterium” (la Biserica Presbiteriana), care este chemat sa vegheze asupra ordinii administrative si asupra puritatii doctrinare. Aceste „presbiterii” sunt apoi grupate in „Sinoade” regionale, care impreuna alcatuiesc Adunarea Generala (in care participa toti presbiterii aflati in functie). Aceasta realitate practica a ridicat obiectii impotriva unei anumite doze de „ierarhizare”, in care „cei alesi uzurpa dreptul la exprimare a celor care i-au promovat sa-i reprezinte.” Acuza este ca adunarea celor „nepresbiteri” nu mai are nici un cuvant in discutarea problemelor din Biserica locala.
Un al doilea principiu fundamental de functionare al Constitutiilor presbiteriene este ca autoritatea spirituala trebuie exercitata in Biserica de o pluralitate de lideri, nu de o singura persoana. Din acest punct de vedere, Constitutia presbiteriana este opusa atat Constitutiilor congregationaliste (in care autoritatea apartine „majoritatii” din adunare), cat si Constitutiilor episcopaliene (in care autoritatea este apanajul ordinelor ierarhice superioare).
Si Vechiul Testament si Noul Testament contin referinte despre existenta unui grup de lideri locali numiti „batrani” care aveau misiunea de a veghea asupra vietii comunitatii si de a o indruma pe calea „cea buna” (Deut. 27:1; 2 Sam. 5:3; Fapte 15:6). Presbiterienii au convingerea ca Dumnezeu vorbeste mai clar in probleme legate de invatatura si practica prin calauzirea primita de un grup de oameni duhovnicesti in urma postului si rugaciunii. Cu toate ca oricare „hotarare de grup” poate contine si ea o anumita doza de eroare, Constitutia presbiteriana o considera mai putin supusa greselii in comparatie cu „hotararea unui singur individ” oricat de dotat ar fi el. Din acest motiv, hotararile in diferite probleme se iau intotdeauna de o pluralitate de lideri, si au toata autoritatea fata de ceilalti membrii ai Bisericii. Grupul de presbiteri devine astfel acei „mai marii vostrii” despre care se vorbeste Bisericii in Evrei 13:17:
„Ascultati de mai marii vostri si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele.”
Accentul pe care l-a pus Reforma din secolul XVI pe rolul presbiterilor poate fi vazut foarte limpede din scrierile si lucrarea catorva reformatori, prin excelenta in scrierile si activitatea lui John Calvin. Una din caracteristicile tuturor reformatorilor a fost dorinta lor de a se desprinde categoric din structurile si practicile Bisericii Romano Catolice, pe care le-au proclamat cu totul gresite si nescripturale. In ceea ce priveste guvernarea Bisericii, cel dintai lucru pe care l-au hotarat ei a fost modul in care NU trebuie condusa Biserica. Orice structura preoteasca a fost abandonata.
A doua lucrare a Reformatorilor a fost aceea de a aseza in locul structurilor abandonate, alte structuri, cu baze biblice. Cand John Calvin fost pus in situatia de a studia Biblia pentru a asterne pe hartie o Constitutie pentru functionarea bisericilor locale, atentia i-a fost atrasa irezistibil de rolul „batranilor” („prezbiterilor”). Pe vremea aceea Biserica si Statul erau total intrepatrunse in forma si organizare. John Calvin s-a vazut in situatia de a elabora structuri care sa guverneze viata societatii din orasul reformat Geneva. Studiind Noul Testament, Calvin a identificat alaturi de „presbiterul” insarcinat cu „propovaduirea”, pe acela insarcinat cu „carmuirea” (Rom.2:8; Fapte 20:28; 1 Tim. 5:17; Ev. 13:7,24; 1 Petru 5:2). Imediat, el a tras concluzia ca Biserica din Geneva trebuie pusa sub autoritatea unor „presbiteri” cu jurisdictie deplina asupra tuturor treburilor cetatii. A luat asrfel fiinta o structura cu doua straturi de autoritate: in Geneva protestanta, unii presbiteri se indeletniceau cu propovaduirea, in timp ce altii aveau chemarea sa ocupe scaune de dregatorii, fiind responsabili cu administratia si pastrarea disciplinei crestine in cetate. In contextul social istoric de atunci, Calvin a pus un accent deosebit pe responsabilitatea „guvernarii” presbiterilor asupra tuturor problemelor din societatea „crestina.” El a grupat toti predicatorii si 12 presbiteri guvernanti ai Genevei in ceea ce el a numit „Consistorium” „Sinod” sau „Conciliu.” Acest for avea autoritate in problemele de ordine si disciplina cetateneasca. Preocuparea lui era intretinerea unui climat in care cetatenii sa se comporte dupa cel mai inalt standard de etica crestina, sa participe la serviciile divine ale Bisericii si sa creasca in cunostinta Cuvantului lui Dumnezeu.
Influenta lui John Calvin si a Bisericii din Geneva s-a raspandit rapid in toata Europa continentala si in Anglia. Doritoare sa scape de sub tutela politica a Imperiului Romano-Catolic, multe case regale sau nobiliare au cautat sa-si intareasca puterea locala prin adoptarea noii ordini „reformate.” Calvin si-a indemnat toti adeptii sa caute sa implementeze sistemul sau social politic, adaptandu-l la realitatile lor locale. In toata Europa, bisericile s-au apucat sa-si scrie propriile lor Constitutii cu structuri sociale dupa tiparul evanghelic. Documentele aprobate local erau trimise apoi spre consultare tuturor celorlalte orase sau teritorii „reformate.” Elaborarea constitutiilor a constituit „samburele” din care s-a dezvoltat miscarea de democratizare a societatii si de asezare a ei pe tiparele „civilizatiei contemporane.” Reforma a marcat trecerea de la Evul Mediu la Epoca moderna.
Bineinteles ca intre Bisericile care au constitutii presbiteriene trebuie sa le numit in primul rand pe cele numite chiar asa „Presbiteriene.” Alte Biserici de acest tip sunt cele Adventiste, Lutherane si chiar foarte multe din Bisericile „Comunita Churches”, „Calvar] Chapels” si chiar baptiste din vremea moderna.
Constitutiile congregationale. Acestea sunt caracterizate de principiul implicarii directe a tuturor membrilor care alcatuiesc comunitatea crestina in conducerea Bisericii. Autoritatea ultima in oricare problema o are votul majoritar al adunarii generale. Fiecare Biserica locala de genul acesta este autonoma, adica functioneaza fara imixtiunea vreunei forme exterioare de control. Biserica este „independenta”, in sensul ca nu exista nici un for superior care sa-i poata dicta felul de credinta sau practica. Specificul este „local” si este definit de fiecare Biserica in parte prin propria ei Constitutie, care are o autoritate suverana.
Cu toate ca astfel de Biserici congregationaliste se pot alatura unor „asociatii” „comunitati” sau „uniuni”, in practica, ele isi pastreaza cu strasnicie independenta. S-a spus, de exemplu, ca desi exista multe Biserici Baptiste (care recunosc toate cam aceiasi marturisire de credinta baptista), nu exista, in sensul institutional mondial, o „Biserica Baptista.” Adunarile locale pot colabora pentru sustinerea unui Seminar Teologic sau pentru trimiterea de misionari in tari straine, dar unitatea lor este pur functionala, temporara si absolut voluntara.
Constitutiile congregationale sunt foarte asemanatoare cu formele pure de democratie sociala. Toate actiunile legate de viata acestor Biserici sunt reglementate de intruniri frecvente, numite „sedinte” sau „adunari generale.” Membrii sunt chemati sa voteze ori de cate ori este vorba de primirea sau excluderea membrilor si tot ei stabilesc, de comun acord, calitatile implicate de pastrarea membralitatii. Tot Adunarea Generala a Bisericii angajeaza sau concediaza pe cei chemati sa fie pastori, evanghelisti sau invatatori in Biserica. Votul majoritar este necesar si pentru stabilirea bugetului sau pentru aprobarea unor cheltuieli neprevazute in bugetul anual.
Majoritatea Bisericilor congregationale au un „comitet” sau „bord” de membrii laici (adeseori numiti impropriu „diaconi”) care administreaza implementarea vointei majoritatii si pot, cand este necesar, face anumite recomandari de actiuni necesarepersonalului pastoral. Hotararea finala insa ramane un privilegiu al adunarii generale a tuturor membrilor Bisericii.
Cei ce imbratiseaza modelul Constitutiei congregationaliste arata ca au ca sursa de inspiratie viata Bisericii primare, asa cum ne este ea ilustrata de cartea Faptele Apostolilor si de Epistolele Noului Testament. Intr-adevar, in perioada apostolica si in cea imediat urmatoare ei, nu a existat nici o legatura institutionala intre gruparile crestine individuale. Ele nu s-au consultat cu nimeni pentru alegerea, promovarea si instalarea liderilor spirituali, iar in probleme locale, au hotarat prin votul celor din adunare. Formele de asociere cu celelalte Biserici crestine, daca nu au lipsit cu desavarsire, au fost foarte firave. Singurele elemente care au dat coeziune lucrarii in Bisericile crestine din primul secol au fost credinta comuna in realitatea Christosului inviat si activitatea apostolica.
Modelul congregationalist se sprijina, in al doilea rand, pe credinta ca implicarea si calauzirea Duhului Sfant in Biserica se exercita, nu prin indivizi special alesi pentru aceasta, ci prin „entitatea colectiva” a tuturor madularelor luate la un loc. In plus, aceasta calauzire trebuie sa se manifeste in contextul unic specific fiecarei Biserici in parte. Calauzirea primita de credinciosii dintr-o anumita Biserica locala nu este neaparat normativa pentru credinciosii dintr-o alta Biserica locala, fiecare adunare rezervandu-si dreptul de a-si rezolva problemele dupa cum crede ea de cuviinta.
Exagerand caracterul „independent” al bisericilor, modelul congregationalist ignora caracterul „interdependent” al bisericilor si realitatea ca in Noul Testament au existat oameni cu activitate si autoritate teritoriala. In practica, multe biserici care au acceptat „teoretic” sistemul congregationalist, admit unui pastor sa pastoreasca mai multe biserici (si misiuni), respectandu-i acestui om si „ungerea” si autoritatea. De fapt, chiar si in „comitete” sau „borduri” este subinteleasa autoritatea unui pastor local caruia i se acorda statutul unui „primus inter pares”, asemanator, daca nu in forma, in functionare cu pozitia ocupata de lider in structurile episcopaliene.
Majoritatea bisericilor baptiste imbratiseaza modelul Constitutiei congregationaliste. Alte grupari care impartasesc, mai mult sau mai putin, aceste convingeri sunt „Disciples of Christ”, Biserica Unita a lui Christos, Bisericile Crestinilor dupa Evanghelie si unele Biserici Pentecostale.
Biserici fara Constitutii. Nu se cuvine sa incheiem aceasta categorisire fara a spune ca exista si grupari crestine pentru care structurile si „constitutiile” sunt un rau nenecesar. Astfel de grupari refuza orice tipar formal de organizare bisericeasca. Ele sustin ca Biserica trebuie sa fiinteze intr-un climat de libertate totala in care fiecare credincios este locuit si calauzit de Duhul Sfant. In astfel de grupari crestine membralitatea prezinta foarte putina importanta si exista foarte putine conditii de indeplinit pentru aderare. Cand trebuiesc luate decizii, Biserica se aduna, se tin sedinte dupa tiparul congregational, dar nu se voteaza. Fiecare membru ramane sa decida pentru sine, dupa cum simte calauzire din partea Duhului Sfant. Desi atitudinea lor fata de calauzirea Duhului Sfant este admirabila, gruparile fara structuri organizationale sufera din cauza permanentelor improvizatii. „Gradul de sfintire personala si de sensibilitate in calauzirea Duhului Sfant ramane in majoritatea cazurilor doar un ideal utopic si iluzoriu” (Erickson, Christian Theology, 1983).
Intre gruparile care pastreaza acest punct de vedere putem aminti gruparea Quakerilor si unele adunari ale „Crestinilor dupa Evanghelie.”
EVALUARE
Este greu de spus categoric ca Noul Testament ne da un „tipar” pentru o anumita structura a bisericii. Exista pasaje in care un anumit lider este indemnat sa se comporte ca un „episcop” cu autoritate teritoriala („Te-am lasat in Creta ca sa in randuiala ce mai ramane de randuit si sa asezi presbiteri in fiecare cetate, dupa cum ti-am poruncit” – Tit 1:5); altele vorbesc despre grupuri de presbiteri chemati sa hotarasca in problemele importante ale bisericii („Apostolii si presbiterii s-au adunat laolalta ca sa vada ce este de facut” – Fapte 15:6), iar in altele gasim autoritatea investita de Dumnezeu in totalitatea membrilor bisericii („Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l Bisericii” – Mat. 18:17). V-ati intrebat vreodata cum se face ca nici una din epistolele lui Pavel nu sunt adresate vreunui „episcop” sau vreunor „presbiteri”?
Probabil ca si in aceasta problema „omul sfinteste locul”, calitatea slujirii nefiind garantata de o anumita structura, ci de caracterul celor ce o implinesc. Crestini duhovnicesti pot functiona perfect in orice schema de conducere pe care o propun bisericii. Este suficient insa ca dupa ei sa se ridice o generatie de succesori firesti si schema nu va mai face doua parale. Tot asa, ivirea unor oameni cu adevarat duhovnicesti poate „rascumpara” un sistem corupt si compromis prin firea pamanteasca.
Nascute din efortul misionar al Conventiilor Babtiste din America, Bisericile Baptiste romane au astazi Constitutii Congregationaliste. Nu de putine ori insa, credinciosii au de ales intre „debandada democratica” predispusa la certuri si nenumarate scindari si „dictatura unui om duhovnicesc” care impune prin prezenta si viata sa exemplara.
Orice biserica trebuie sa asigure un echilibru al slujirii in care fiecare lider spiritual functioneaza intr-o structura care-i asigura echilibru si control. Apostolul Pavel ne spune ca nimeni nu trebuie sa fie deasupra criticii sau corectiei celorlalti: „Cat despre prooroci, sa vorbeasca doi sau trei, si ceilalti sa judece” (1 Cor. 14:29).
Acest principiu de „control si echilibru” („checks and balances” in limba engleza) a fost aplicat de fondatorii Americii, dorita a fi cea dintai Republica crestina din istorie. Cautand o strutura care sa asigure propasirea si pastrarea principiilor democratice, ei au plecat de la un text din Isaia (33:22) si au alcatuit o conducere de stat bazata pe existenta a trei ramuri paralele: Judiciara, Legislativa si Executiva (Curtea Suprema, Congresul si Presidentia). Textul din Isaia spunea ca, in manifestarea autoritatii asupra Israelului, „Domnul este Judecatorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Imparatul nostru.” Cum puterea absoluta corupe absolut, intemeietorii Americii au refuzat sa mai aseze un reprezentant unic al lui Dumnezeu intre oameni (Regele, ca in Anglia si Europa) si au defalcat cele trei activitati ale suveranului in trei centre de autoritate, chemate sa se supravegheze si sa se tina in control una pe cealalta. Este evident ca acest principiu trebuie sa se manifeste si in conducerea bisericii („iar restul sa judece”).
Desi nu ne prezinta structuri organizatorice clare si definitive, Noul Testament ne recomanda doua principii absolut obligatorii in abordarea oricaror forme de organizare. Cel dintai principiu este doctrina despre „preotia universala” a credinciosilor. Toti crestinii au acces direct si egal la Dumnezeu. Nu este necesar nici un alt Mijlocitor in afara de Isus Christos. Al doilea principiu este ca Duhul Sfant imparte daruri de slujire tuturor credinciosilor din adunare, iar aceste daruri au nevoie, pentru o buna folosire, de structuri care sa scoata in evidenta darul fiecaruia.
In ce priveste Constitutiile episcopaliene, la o analiza temeinica asupra documentelor istorice, miturile „succesiunii apostolice” si a „primatului Papal” nu stau in picioare. Lipsa suportului adecvat le dovedeste a nu fi altceva decat simple … mituri. Pe mitologia unei „preotii” asemanatoare celei din Vechiul Testament, aceste Biserici nu-si pot justifica nici practicile cultice imprumutate de la Templul iudaic sau de la templele pagane si nici dependenta de „traditia” scrisa de niste oameni care au uzurpat autoritatea Scripturilor divine. Cazul cel mai trist este acela al Bisericii Ortodoxe, care, de la scindarea de Biserica Catolica a Romei, nu mai poate pretinde nici macar „succesiunea apostolica”, necesara pentru intretinerea conceptului de autoritate a clericilor. De fapt, preotia universala daruita de Christos tuturor celor ce s-au facut una cu trupul Sau, a inlocuit in veacul crestin preotia Levitica a fiilor lui Aaron (Apoc. 1:5b-6; 1 Petru 2:5,9). Orice restaurare a „preotiei” este de aceea anacronica si nebiblica.
Structuri in bisericile baptiste romane din diaspora
Ironia face ca rezumarea tuturor tiparelor existente acum in bisericile baptiste locale sa duca tot la trei feluri tipice: cu un pastor apostolic, cu un comitet de presbiteri si cu democratia congregationalista.
Acum 15 ani, discutand situatiile din bisericile baptiste romane din Statele Unite cu fratele Ton Iosif, dinsul a spus la un moment dat: „Prefer dictatura unui om neprihanit, nu democratia haotica din adunarile predispuse perpetuu la cearta si fragmentare.” Afirmatia aceasta m-a urmarit multi ani de zile si m-a facut sa caut sa inteleg ce se intimpla cu bisericile romane din diaspora. Am aflat astfel ca, intuitiv, bisericile tind sa adopte structuri care li se potrivesc in functie de maturitatea membrilor si de componenta adunarii. Am mai aflat ca, in viata practica, cele trei tipare istorice sunt la fel de recomandabile si ca ele se potrivesc de minune cu trei stari de lucruri specifice:
Tiparul episcopalian exista si se recomanda acolo unde exista un singur lucrator-plantator de biserica (un fel de Timotei sau Tit) in mijlocul unei adunari neexperimentate si nemature (dar si in circumstanta unei biserici in care exista o mare diferenta de maturitate spirituala intre pastor si membrii).
Tiparul presbiterian exista si se recomanda acolo unde exista un nucleu de barbati maturi spiritual care pot guverna intr-o situatie cvasi-ideala.
Tiparul congregationalist exista acolo unde nu exista un adevarat lider sau acolo unde oamenii au suficienta maturitate sociala si personala ca sa nu traga spre “democratia haotica” (de preferat: tipul anglo saxon sau nordic) si se recomanda acolo unde nu exista un lider spiritual, ci doar unul carnal (gen Diotref) care (daca nu poate fi inlocuit cu un altul de gen „Dimitrie) trebuie inlaturat sau anihilat.
Am mai observat ca experienta sociala si fundalul politic impune o „obisnuinta” cu un anumit sistem de organizare. Este evident ca oricare adunare baptista romana sufera inca din cauza „mostenirii comuniste” ( da, a trebuit sa spun chiar asa „comuniste”). In multe locuri, biserica baptista romana imita inca etica si mecanismul social-comunist. Pastorul este doar un fel de presedinte sau de secretar general, conducatorii spirituali sunt numiti chiar „membrii in comitet” (imitarea cu „comitet de partid”), dar sunt tratati doar ca niste „reprezentanti ai maselor populare.” Bineinteles ca „adunarea generala” a tuturor membrilor are libertatea sa-i analizeze periodic si, pe principiul criticii si autocriticii cetatenesti, chiar sa-i schimbe. Ideia principala este ca poporul este conducatorul si beneficiarul suprem.
Pot sa spun ca, dintre toate constatarile observatiilor mele, aceasta asemanare cu structurile organizatorii comuniste m-a socat si m-a scandalizat cel mai mult. Cred ca nu mai este necesar sa adaug ca ea a fost si cea care … m-a durut cel mai mult.
Daniel Branzei