Amintiri cu sfinti

Amintiri cu sfinti

Oameni care au fost, influente care vor ramane …

Aduceti-va aminte de mai marii vostri, care v-au vestit Cuvintul lui Dumnezeu;
uitati-va cu bagare de seama la sfirsitul felului lor de vietuire, si urmati-le credinta!” – Evrei 13:7

Prefata

Amintirile sunt comorile pe care nu ni le poate fura nimeni. Ascunse in cutele memoriei noastre, aceste amintiri sunt veritabile puncte de reper, clipe in care cineva sau ceva ne-a atins „existential” si ne-a modificat pentru totdeauna traiectoria in procesul devenirii noastre intru fiinta.

Oamenii despre care va voi vorbi in aceasta carte au fost instrumentele omenesti care, in mana unui desavarsit Maestru, mi-au modelat caracterul meu aflat intr-o continua si necesara formare.

De ce am intitulat aceasta carte „Amintiri cu sfinti” ? Au fost oare acesti oameni „sfinti” in adevarata acceptie a cuvantului? Eu cred ca da. Pentru altii este insa probabil nevoie de o mica explicatie.

Asemenea soarelui care-si reflecta stralucirea in bobul de roua sau in ciobul de sticla, si Dumnezeu isi poate reflecta ceva din sfintenia Lui in viata oamenilor. Unii sunt curati si neprihaniti ca roua diminetii, altii sunt doborati de viata ca ciobul ratacit in praful pamantului. Stralucirea divina se desfata insa si intr-unii si-n ceilalti, manifestand prin ei pentru noi ceva din splendoarea unor alte tarmuri si a unor alte vremuri de dincolo de inviere.

Sfintii bisericii crestine nu sunt figuri bizantine lunguiete agatate pe peretii cladirilor bisericesti, ci oameni in carne si oase ca si noi. Ei au scadente si slabiciuni, dar asta nu-i face sa fie cu nimic mai putin „alesi ai lui Dumnezeu” intr-o lume in care El are de facut o lucrare speciala, paradoxala si mult prea putin inteleasa:

„De pilda, fratilor, uitati-va la voi care ati fost chemati: printre voi nu sunt multi intelepti in felul lumii, nici multi puternici, nici multi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele intelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele tari. Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, si lucrurile dispretuite, ba inca lucrurile care nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt; pentru ca nimeni sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu. Si voi, prin El, sunteti in Christos Isus. El a fost facut de Dumnezeu pentru noi intelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare, pentruca, dupa cum este scris: „Cine se lauda, sa se laude in Domnul” (1 Corinteni 1:26-31).

Oamenii despre care va voi vorbi seamana cu vecinii si cu prietenii vostrii. Ceea ce ii face deosebiti insa este apartenenta lor la Biserica adevarata a lui Christos.

Cred ca a venit vremea sa spunem iarasi ca a fi crestin inseamna a fi un sfant in devenire. Credinta adevarata nu ne poate lasa straini de sfintenia divina. Iata ce scria Luther:

„Credinta nu este un vis omenesc sau o iluzie. Credinta este lucrarea lui Dumnezeu in noi. Ea ne stramuta in lumea divina pentru renasterea noastra in Dumnezeu. Ea il omoara pe vechiul Adam din noi si ne face o faptura noua, ne recreaza inima, curajul, intelegerea si toate celelalte fatete ale personalitatii. Credinta vine prin lucrarea Duhului Sfant. Ea implica o putere de viata care ne impinge irezistibil spre bine. Credinta nu intreaba care sunt faptele bune ce trebuiesc facute, ci trece la infaptuirea lor, fara nici un fel de intrebare.”

Cartea aceasta este o colectie de amintiri populate cu astfel de oameni ai credintei, a caror fapte mi-au influentat viata si m-au facut sa vad ceva din caracterul divin al Celui ce traia in ei.

O viata sfanta are glas. Ea vorbeste chiar si in momentele de tacere, fiind sau o continua atractie sau o perpetua condamnare.

Sfintenia este mai mult decat o categorie a teologiei sistematice, mai mult decat o expresie de crez crestin. Sfintenia trebuie sa fie o dimensiune intrinseca a crestinului adevarat. Ori de cate ori spunem: „Credem in Duhul Sfant!”, declaram constienti sau nu, ca exista un Dumnezeu viu, doritor si capabil sa intre in fiinta umana si sa o indumnezeiasca.

Din pacate, in multe locuri si ocazii, asa zisul crestinism national sau traditional este foarte departe de spiritualitate si mult mai aproape de simbolismele seci. Este mult mai usor sa zidim temple, decat sa fim noi insine Temple ale Duhului Sfant.

Cartea aceasta vrea sa arate tuturor ca sfintenia nu este rezervata unor persoane exotice si singulare, desprinse din normalul social si izolate de viata cotidiana. Ca si Mantuitorul lor, sfintii zilelor noastre sunt oameni care umbla printre noi in praful pamantului, rad si plang ca si noi, izbandesc si cad ca si noi, dar se deosebesc cateodata de noi prin faptul ca ei nu privesc caderea ca pe ceva normal, ci doar ca pe ceva nedorit si accidental intr-o vietuire plecata dincolo de firesc, sa umble mana in mana cu Creatorul universului.

Iata un fragment din comportamentul unei astfel de persoane, plecate, dincolo de obisnuit, sa umble in lumina partasiei cu Dumnezeu:

Lui C.T. Studd toate lucrurile i-au fost oferite in viata „de-a gata”, „pe tava”. El a mostenit o avere impresionanta de la tatal sau, unul din cei mai bogati oameni din Anglia de la sfarsitul secolului XIX. Sanatos si chipes, a fost un sportiv de clasa mondiala, capitanul echipei de cricket pe care multi au considerat-o cea mai buna din istoria Marii Britanii.

C.T. Studd a renuntat insa la toate acestea si s-a dus ca misionar crestin in China, India si Africa. Iata de ce, aceste cuvinte ale lui au o asa de mare putere:

„Christos ne-a chemat sa-i hranim pe cei flamanzi, nu pe cei ghiftuiti; sa-i mantuim pe cei pierduti, nu pe cei incapatanati; sa-i chemam la pocainta pe cei pacatosi, nu pe cei batjocoritori. El nu ne-a chemat sa stam acasa, sa zidim si sa decoram capele comfortabile, biserici si catedrale in care sa-i leganam spre adormire pe cei ce se pretind crestini. Nu ne-a dat sa rostim discursuri abile, rugaciuni stereotipe sau sa interpretam elevate performante muzicale, ci ne-a trimis sa zidim biserici vii, alcatuite din sufletele celor declasati, sa smulgem oameni din ghiarele diavolului, sa-i scoatem din falcile iadului, sa-i aducem la Christos, sa-i invatam sa lupte si sa-i transformam in armata atotputernicului Dumnezeu.”

„Asa ceva nu poate fi realizat decat printr-o miscare „muncitoreasca”, neconventionala, si neformalista a Duhului Sfant, in care nu sunt venerate nici biserica si nici Statul, nici omul si nici traditiile, ci este inaltat numai Christos si El crucificat. ”

„Mantuitorul ne-a chemat sa-L marturisim lumii nu prin haine popesti, nu prin odajdii de argint sau lanturi si cruciulite de aur, nu prin turle inalte de biserici sau fete de masa brodate pe altare, ci printr-un sacrificiu personal nebunesc si printr-un eroism debordant dovedit in transeele din linia intai a frontului”.

Este evident ca o astfel de gandire este dovada unei maturitati spirituale. Un astfel de om a inceput sa vada lumea din punctul lui Dumnezeu de vedere si si-a insusit strategia Lui de lucru.

La o asa stare nu se ajunge insa intotdeauna usor. Convertirea este o minune de o clipa, dar sfintirea este o lucrare care dureaza toata viata. Aceasta „sfintire” se face prin mijloacele harului, dar nu este atinsa automat prin frecventarea formala a slujbelor bisericesti. Asa cum bine a observat cineva: „Lebada nu-i alba pentru ca sta in apa, nici omul nu-i sfant pentru ca merge la biserica …”

Sfintirea inseamna fundamental doua lucruri: sa-ti declari proprietarul (pe Dumnezeu) si sa fii preocupat de calitatea caracterului tau. Va veni o vreme cand pana si pe zurgalaii cailor va fi scris: „Sfinti Domnului!” Orice oala din Ierusalim si din Iuda va fi inchinata Domnului (Zah. 14:21,22).

Pana atunci, sfintirea presupune doua miscari fundamentale, despartirea de aspectul „lumesc” al cotidianului pacatos si alipirea de Christos, prin ascultarea de indemnurile Duhului Sfant. De fapt, aceste doua miscari nu sunt separate, ci concomitente. Alipirea de Christos este singura cale sigura pentru deslipirea de lume. Nu singuratatea te face un sfant, ci partasia adevarata cu Christos in umblarea de fiecare zi.

Exista diferite grade de sfintenie. Unii au ajuns mai departe, altii sunt inca la cele incepatoare. Si unii si ceilalti insa au apucat pe calea sfinteniei, ca pe un drum ireversibil care va fi incununat de intrarea pe portile cerului.

Unul din „eroii” acestor amintiri, Richard Wurmbrand, ne-a vizitat odata la Biserica romaneasca din Anaheim, California si ne-a surprins cu un mesaj exprimat intr-o forma paradoxala:

„Nu-i nimic ca nu poti fi un sfant mare. Incearca insa sa fi macar un sfant mai mic!”

In fata nedumeririlor noastre, el ne-a ilustrat afirmatia cu o fabula amuzanta:

„Se zice ca o doamna tocmai iesise la plimbare cu un caine de rasa foarte impunator si foarte scump. La coltul strazii, i-a intampinat o jigodie micuta si plapanda, care a inceput sa-i dea tarcoale dulaului zicand:

„Buna dimineata, domnule dulau! Ce mai faceti?”

Dulaul l-a privit batjocoritor de sus si i-a dat un vant de l-a rostogolit dincolo de bordura, in praful strazii:

„Fugi mai de aici. Tu esti caine? Fugi de aici, potaie!”

Sculandu-se anevoie de jos si scuturandu-se stanjenit de praf, catelusul a ridicat totusi privirea sus plin de indrazneala si a zis:

„N-aveti dreptate, domnule dulau. N-oi fi eu tot asa de mare ca si dumneavoastra. Oi fi chiar mic si pricajit cum spuneti, dar un lucru nu puteti spune totusi despre mine: ca sunt … pisica! Sunt si eu tot la fel de caine ca si dumneavoastra.”

„Morala este simpla si evidenta: Nu putem fi toti sfinti de dimensiuni mari, dar asta nu trebuie sa ne descurajeze! Putem si trebuie sa fim niste sfinti mai mici, asa cum ne ajuta harul lui Dumnezeu si puterile noastre. Nimeni n-are voie sa renunte la sfintenie. Dumnezeu are sfinti de toate dimensiunile. Daca nu poti fi unul dintre cei mari, fi unul mai mic, dar fi sfant in toate zilele vietii tale!”

Amintirile care urmeaza mi-au iluminat cararea pe care m-a dus providenta divina. Chiar si astazi, simpla lor rememorare imi umple sufletul cu o duioasa si calda recunostinta. Daca si cititorii mei vor simti, macar in parte ceva asemanator, satisfactia mea va fi deplina.

Un copil a stat cu bunica lui intr-o dupa-amiaza insorita in interiorul unei catedrale. Lumina patrundea multicolor prin vitraliile care infatisau chipuri de slujitori ai lui Dumnezeu de pe paginile Scripturilor si din filele de istorie. Dupa ani si ani de zile, cineva l-a intrebat la un examen de teologie:

„Ce este un sfant?”

Cu reminscenta unei amintiri inca vie in suflet, copilul de alta data a raspuns:

„Un sfant este un om care lasa lumina sa straluceasca prin el!”

Succesul fara Dumnezeu este faliment !

Succesul fara Dumnezeu este faliment !

Dumnezeu te iubeste !

In Evanghelia dupa Matei la cap. 11:28-30 Domnul Iisus are o invitatie plina de dragoste pentru toti oamenii: „Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine caci Eu sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara.”
2 Petru 3:9 „Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii, ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca nici unul sa nu piara ci toti sa vina la pocainta.”
1 Corinteni 5:20 „Noi dar suntem trimisi imputerniciti ai lui Hristos, si ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi va rugam fierbinte in Numele lui Hristos:
Impacati-va cu Dumnezeu !

„Ce n-ai da tu, sa poti odata
Intoarce vremea inapoi
Zadarnic, lupti cu valu-n spume !
Zadarnic, strangi comori si nume !
Cu pumnii goi, tu pleci din lume
Cu pumnii goi.”
Costache Ioanid

Matei 9:6 „Sa stiti ca Fiul Omului are putere pe pamant sa ierte pacatele”.
Matei 16:26 „Si ce-ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul ! sau ce-ar da un om in schimb pentru sufletul sau ?
Ioan 3:16 „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul lui Fiu pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”.
Marele ganditor si istoric, al timpurilor noastre Nicolae Iorga spunea: „Taina existentei umane nu sta in a trai, ci in a sti pentru ce traiesti”
„Dintre toate cartile lumii Biblia este cartea, care da cel mai bun raspuns pentru cine vrea sa afle rostul vietii”. In Evanghelia dupa Marcu la cap. 1:15 Domnul Iisus spunea: „S-a implinit vremea si Imparatia lui Dumnezeu este aproape. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie”.
Pocainta – inseamna schimbarea felului de a gandi, schimbare de comportament, parere de rau, recunoasterea unui trecut pacatos, renuntare la pacat, sa nu mai fii ceea ce ai fost pana acum, intoarcere la Dumnezeu, schimbare din interior spre exterior. Marturisirea tuturor pacatelor numai lui Dumnezeu.
Pasul final – Romani 10:9-10: „Daca marturisesti deci cu gura ta pe Iisus ca Domn si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu l-a inviat din morti vei fi mantuit. Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea si prin marturisirea cu gura se ajunge la mantuire”.
Crestin – inseamna urmas a lui Iisus Hristos.
Mantuit – justificat, iertat, eliberat de pacat.
Evanghelie – Vestea Buna a lui Dumnezeu pentru oameni. – este relatarea efortului lui Dumnezeu de a se revela pe Sine in Fiul Sau – Iisus Hristos.
Har – dar nemeritat favoarea lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu fata de oameni.
Credinta – Evrei 11:1 „Este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad. Sa te increzi numai in Iisus pentru viata vesnica.”
Pacat – zid, bariera, faradelege despartire de Dumnezeu, tinta gresita, o viata fara de Dumnezeu.

Cele cinci sigurante crestine care trebuie sa le aiba fiecare om de sub soare:
1. Siguranta iertarii pacatelor 1 Ioan 1,9
2. Siguranta mantuirii 1 Ioan 5:11-13
3. Siguranta rugaciunii ascultate Ioan 16,24
4. Siguranta calauzirii Proverbele 3:5-6
5. Siguranta biruintei 1 Corinteni 10:13

Concluzie: Pocainta = in viata unui om, este, cel mai important, lucru de la nastere la mormant. „Fara ea nici un om nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu.”
A te ruga inseamna a sta de vorba cu Dumnezeu. Dumnezeu iti cunoaste inima si nu este preocupat atat de mult de cuvintele tale, cat de atitudinea inimii tale. Iata un model de rugaciune:
„Doamne Isuse am nevoie te Tine, iti multumesc ca ai murit pe cruce pentru pacatele mele. Iti deschid usa inimii mele si Te primesc ca Domn si Mantuitor. Iti multumesc ca mi-ai iertat pacatele si mi-ai dat viata vesnica. Ia in stapanire viata mea si fa din mine persoana pe care Tu o doresti.”
Important: Daca doriti sa primiti gratuit o Biblie, un Nou Testament (Psalmii), reviste si carti crestine pentru copii, tineri familisti si varstnici, va rugam scrieti la:

Ionel Butnariu – O.P.4 C.P.55
Suceava 5800 – Romania
Candidat independent pentru Camera Deputatilor la
alegerile generale din Noiembrie 2000

P.S. Asteptam impresii, sugestii, intrebari, obiectii si propuneri de la dumneavoastra iubiti prieteni la:

e-mail: Ionel_Butnariu@yahoo.com

De vorba cu batranii – Ghita Rusnac

De vorba cu batranii – Ghita Rusnac

Se spune in popor ca un neam care nu stie sa-si pretuiasca inaintasii va dispare cu timpul in negura vremii. Si nu este de mirare faptul ca de-a lungul secolelor scurse de la facerea omului, Dumnezeu a ingaduit sa traiasca sub soare, oameni cu nume pe care i-a ales si i-a folosit din plin in realizarea planurilor lui marete. Ma gandesc acum la Avraam, la Moise sau la Noe, oameni care nu au fost cu nimic mai prejos ca David, Daniel sau Ieremia. Toti acestia au fost oameni obisnuiti care s-au nascut au trait si au murit, dar ceea ce-i deosebeste de marea de oameni printre care au umblat, este modul cum s-au raportat ei la Dumnezeu si la felul in care au inteles ei sa-L slujeasca pe singurul Dumnezeu adevarat.

Acesta pare a fi secretul existentei omenesti si a tot ceea ce te poate propulsa in randurile oamenilor cu nume bun, a oamenilor care si-au inteles menirea. Este o datorie de onoare pentru noi cei din generatia tanara, sa cautam pe cei ce au batatorit cararile pe care umblam noi astazi, sa le stim idealurile de care au fost animati, sa le cunoastem poverile care i-au istovit de-a lungul anilor si de ce nu sa le multumim pentru darzenia cu care au stiut sa lupte pentru a lasa urmasilor un model de viata si o mostenire de care nu le este rusine.

Avem si noi, in poporul roman, destule nume, care, atunci cand le auzim rostite, aduc cu ele un suvoi de amintiri placute, o multime de evenimente cruciale in dezvoltarea lucrarii lui Dumnezeu pe meleagurile noastre.

Iata de ce in seara zilei de 12 iunie, impreuna cu fratele D.G. ne aflam in casa fratelui Ghita Rusnac din Cotu-Dobei, incercand sa stoarcem din memoria celor 7 decenii si jumatate de viata, cele mai semnificative evenimente si imprejurari care au facut din el un inaintas, demn de cinstea si respectul nostru, a generatiei tinere.

S-a nascut la Banesti, in 1924, intr-o familie care avea sa numere nici mai mult nici mai putin de 10 copiii. Fiind cel mai mare dintre copiii si traind intr-o perioada de timp marcata puternic de urmari ale primului razboi mondial, a avut o copilarie plina de lipsuri si impovarata de nevoi. A muncit alaturi de tatal sau Andrei, om gospodar, respectat, in satul natal, deoarece avea patru clase si facea parte din Consiliul Bisericesc si cel Scolar.

Nu s-au sters din memoria fratelui Ghita, clipele cand tatal sau venea seara si la lumina lampii le citea copiilor si sotiei paginile vechi ale Scripturii, carte scoasa de tatal sau dintr-un vas cu apa fiarta, unde o vecina o aruncase cu mare necaz ca fiul ei nu vrea sa se pocaiasca. Multa vreme, aceasta Biblie veche a fost cartea cea mai citita si indragita in familia lui; implinise doar 6 ani si cu mare bucurie citea in ea silabisind, titlul partii a doua, Noul Testament.
Surpriza a aparut in viata familiei lor dupa catva timp si decizia tatalui sau de a cerceta Biblia cu atentie a atras dupa sine alte cateva schimbari in viata lor: renuntarea la inchinarea la icoane, renuntarea la bautura si tigari si decizia de a cauta pe cei ce se adunau prin case si formau nuclee de credinciosi adevarati.

Printre cei care au influentat profund aceasta noua orientare a familiei lui se numarau la acea vreme nume ca: fr. Alecu Stamateanu din Banesti, fr. Neamtu din Veresti, fr. Grigore Pop, Simion Paius si altii. Si acum, cand ne povesteste, inima fr. Ghita vibreaza de bucurie la amintirea clipelor petrecute in preajma acelor credinciosi, la rugaciunile sau cantarile pe care le inaltau cu totii spre slava lui Dumnezeu.

Un lucru semnificativ pentru noi toti ar vrea sa fie dupa spusele fratelui nostru, acea colaborare stransa si dezinteresata dintre fratii baptisti si cei c.d.e in lucrarea de inaintare a evangheliei si formare de noi biserici noutestamentale. Asa se face ca in jurul anilor 1923-1924 se infiinteaza in Banesti adunarea Crestina dupa Evanghelie, care folosea ca loc de desfasurare a serviciului religios casa fratelui Sabie Gheorghe.
Cuvantul lui Dumnezeu se raspandea cu putere si multi oameni, constienti de intunericul in care au fost tinuti de preotii ortodocsi, veneau la aceste intruniri si ramaneau strapunsi in inima. O dovada in acest sens este si va ramane in memoria urmasilor, sotia fratelui Costica Lazar din Prelipca, venita desculta la Veresti pentru a se convinge personal de ceea ce face sotul ei la intalnirile fratesti. In acea seara cuvantul lui Dumnezeu a patruns in inima ei, a ramas credincioasa Domnului, slujindu-L cu credinta de-a lungul anilor ce au urmat.

Dar anii se scurgeau asa de usor si vremea cand fr. Ghita trebuia sa-si faca un viitor il duce pe meleagurile galatene, unde incearca sa faca, mai intai, o scoala de radiolocatie, apoi de aviatie. Dar Dumnezeu avea alte planuri pentru el. Asa ca se intoarce acasa si in 1945 pe 3 septembrie se casatoreste cu Aneta, o fiica a fratelui Costache Ptop din Banesti. Nimeni nu banuia atunci ca aceasta noua familie va aduce pe lume 12 copii, iar acum familia numara aproape 70 de suflete. Este desigur inutil sa mai spunem ca n-a fost deloc usor sa te implici si in lucrarea lui Dumnezeu si sa dai, in acelasi timp societatii si comunitatii fratesti oameni destoinici, femei pline de viata si bune gospodine, asa cum se prezinta astazi printre noi cei ce au crescut in casa fratelui Ghita Rusnac.
Inca din iarna anului 1945 fr. Ghita clocotea de dorinta de a lucra in via Domnului. Asa se face ca participa la Ploiesti la un studiu biblic ce a tinut doua saptamani. Acolo a avut prilejul sa se echipeze sa-si formeze cateva planuri cu privire la noua lui misiune in zona.
In vara anului urmator, se hotaraste impreuna cu sotia sa se stabileasca in Cotu Dobei, unde mai erau doar doua familii de crestini. Acolo pun bazele unei adunari care, in timp, a devenit un loc pe unde treceau periodic frati renumiti si bine pregatiti. Acestia, prin studii biblice aprofundate, formau si pregateau noi lucratori in via Domnului. Sunt de neuitat serile petrecute aici in rugaciune si cercetarea Scripturilor in preajma unor oameni ca: Florea Moisescu, David Teodorescu, Panaitescu si altii asemenea lor.

Fiind un om cu o viziune larga si daruit de Dumnezeu cu o inima devotata lucrarii Sale, fr. Ghita face multe deplasari prin tara. Printre orasele vizitate se numara si Adjud, unde acest frate a petrecut clipe minunate impreuna cu parintii mei, cu fratii Capsuneanu, Richard Wurmbrand, Ciortan N. si Priscu din Brasov. Sunt oare aceste amintiri necesare? Au ele vreun rost in viata noastra plina de neprevazut si de durere? Eu cred ca da.
Nu lipsesc de pe pelicula celor sapte decenii si jumatate nici momentele de lupta incrancenata cu oamenii pe care vrajmasul nostru i-a ales ca sa-i prigoneasca pe crestini. Printre cei care nu au fost ocoliti de valurile prigoanei sa numara: Mitruta Balan, Ispir Lazar, Grigore Potop, Petrica Pascaru…
Sub conducerea primului ministru din acea vreme (1937 – 1938), patriarhul Miron Cristea si preotii ortodocsi impreuna cu jandarmii au inceput o campanie sustinuta de persecutie impotriva credinciosilor care se adunau prin case. Adeseori erau chemati la post si incolonati pentru a fi dusi la Curtea Martiala spre judecare; alteori erau luati cu forta chiar din timpul de partasie, incatusati si batuti sau schingiuiti in beciurile Jandarmeriei. Cu toate aceste presiuni, Dumnezeu a demonstrat de fiecare data ca dragostea biruie. Uneori chiar persecutorii erau castigati pentru Domnul prin rabdarea credinciosilor.
Au urmat apoi anii grei de lupta surda cu oamenii securitatii care incercau pe toate caile sa se infiltreze intre frati si sa le supravegheze activitatile. Pentru aceasta, securistii puneau in fruntea credinciosilor persoane care erau gata sa colaboreze cu ei. Asa se face ca unele adunari marginalizau persoanele alese si daruite de Dumnezeu pentru a conduce bisericile locale, promovand in aceste functii pe cei aserviti regimului. Este si acesta un episod trist al istoricului adunarilor noastre. Acest fapt nu ne da dreptul sa dam inapoi, ci dimpotriva, ar trebui sa ne dea de gandit si sa ne mobilizeze pe noi, cei din veacul XX la vegherea cu toata seriozitatea la buna randuiala a bisericilor locale.

Fratele Ghita este si astazi la datorie. Nimic nu-l preocupa mai mult decat adunarile atacate de curente de invataturi straine si cele nou infiintate care duc lipsa de lucratori. De aceea, el nici acum nu are timp sa se incurce cu treburi mai putin importante.
Desi este greu de oprit avalansa de amintiri pe care i-am starnit-o prin vizita noastra, am reusit sa incheiem discutia cu cateva sfaturi si recomandari pentru cititorii revistei noastre. Desigur, nu putea sa fie altceva mai important, in gandirea fratelui Ghita, decat cercetarea aprofundata a Cuvantului lui Dumnezeu dublata de o aplicare riguroasa in contextul social actual. In caceasta ordine de idei, am fost impresionati sa auzim din gura lui cuvinte de apreciere la adresa Institutului Biblic Timotheus din Bucuresti. Totodata, el a apreciat si celelalte forme de studiu in care se pregatesc oameni cu o inalta tinuta morala si spirituala si cu un bun fundament teologic si practic, care sa stea in fruntea bisericilor noastre.

Si pentru ca harul lui Dumnezeu sa prisoseasca peste adunarile noastre, un lucru necesar si dorit de noi toti trebuie sa fie respectul acordat de cei tineri celor in varsta, astfel incat si unii si altii sa facem cinste Tatalui Ceresc. Ne-am despartit cu greu de fratele Ghita si sora Aneta, care timp de mai bine de doua ore ne-au rascolit fiintele si ne-au provocat, prin exemplul lor de viata, la consacrare in slujba lui Dumnezeu.

Doctrinele biblice – Ionel Truta

Doctrinele biblice – Ionel Truta- Format A5. 576 pag.
Cartea aceasta apare la o vreme de mari confruntari intre invatatura curata a Bibliei si cea otravitoare a lumii, intre revelatia Scripturilor si invataturile omenesti, in lupta dintre adevar si minciuna. Apostolul Petru spunea ca ereziile nimicitoare ii vor face pe multi sa se lepede de Stapinul care i-a rascumparat. Deci, poporul lui Dumnezeu are nevoie azi de o lumina clara si de un discernamint spiritual corect in a deosebi lumina de intuneric.

Trebuie sa fim gata sa raspundem celor ce ne cer socoteala de nadejdea care este in noi. De aceea, avem nevoie de aceasta carte, scrisa cu multa sirguinta si intelepciune de un stralucit teolog si predicator, care s-a stins prea devreme dintre noi.
www.edituraagape.ro

De vorba cu Alecu Olariu

Viata oricarui batran este un mic univers ce asteapta sa fie explorat de cei din generatiile urmatoare. Nu poti sa nu fii placut impresionat atunci cand stai de vorba cu o persoana incaruntita ce a trecut prin toate suisurile si coborasurile vietii. Experienta acumulata de cei din generatia trecuta nu poate fi tratata cu indiferenta de noi cei tineri, iar daca totusi vom inchide ochii in fata valorilor trecutului va fi necesar sa-i deschidem atunci cand ne vom lovi de aceleasi impedimente. Iov afirma ca “la batrani se gaseste intelepciunea, si intr-o viata lunga e priceperea” (Iov 12:12). Insa, nu la orice varstnic vei gasi acea intelepciune, ci doar la cei ce au ramas statornici langa Dumnezeu in toate circumstantele (Ps. 92:13-15). Un astfel de om plin de vigoare spirituala si voiosie crestina este fratele Alecu Olariu din localitatea Bursuceni, unul din pionierii credintei crestine in judet. Nascut la 20 iunie 1910, intr-o familie modesta, a ramas orfan de mama la varsta de numai 6 ani. Alaturi de ceilalti doi frati a indurat toate necazurile caracteristice unor orfani. Dar mai bine sa-l lasam pe le sa ne relateze despre evenimentele ce s-au perindat in timpul vietii lui.

D.G. – Care va sunt amintirile cele mai vii din copilarie?

A.O. – Imi amintesc de mama vitrega ce era ca o fiara inainte de a deveni crestina. De la o nimica toata eram batut intrucat eram cel mai mare. Am fost cel mai afectat de prezenta acelei femei aspre careia trebuia sa-I spun mama. Munceam foarte mult pentru varsta aceea frageda si totusi nu reuseam sa-mi multumesc mama. In cele din urma, pentru a fi scapat de aceasta teroare, tatal meu m-a trimis la o scoala in Iasi unde am invatat meseria de pantofar, meserie cu care am castigat apoi existenta mea si a familiei mele.

D.G. – La ce varsta v-ati casatorit? Spuneti-ne cateva cuvinte despre familia dumneavoastra.

A.O. – M-am casatorit la varsta de 27 de ani cu sotia ce o am si acum si avem unsprezece copii, sase baieti si cinci fete. Dupa cate stiu eu, avem acum 78 de nepoti si cativa stranepoti. Toti copiii sunt credinciosi si i-am crescut in frica de Dumnezeu. I-am invatat sa fie muncitori cinstiti si sa nu fure de la alti vecini cum faceau ceilalti de seama lor.

D.G. – Dupa cate stiu ati fost in razboi. Cum v-ati rupt de familie in acest timp? Ce a trait restul familiei in acea perioada?

A.O. – Da, am fost in razboi timp de sase ani. De fapt, am facut razboi mai mult decat orice alt consatean. Am luptat in linia intai in tot acest timp. La inceput mi-a fost foarte greu sa ma obisnuiesc cu noul stil de viata. Eram ingrozit si ma rugam lui Dumnezeu sa-mi I-a viata mai bine decat sa vad ororile razboiului. Oameni morti intalniti la tot pasul, conditiile mizerabile, gerul iernilor si dorul de casa puteau sa ma faca sa descurajez. Totusi Dumnezeu mi-a dat siguranta si pace. Sotia era acasa cu patru copii si in casa erau cantonati rusi. A fost greu si pentru ei si pentru mine. Dar nu s-a intamplat nimic pentru ca Dumnezeu ne-a pazit. In timp ce altii se vaicareau pe campul de lupta eu eram plin de pace si bucurie. Parca eram acasa. In acest interval de sase ani am fost acasa la fiecare sase luni si intre timp scriam scrisori in care ii spuneam sotiei ce se petrecea cu mine. Oricum, cand m-am intors acasa copiii nu ma cunosteau si vroiau sa trimita in alta parte

D.G. – Cum ati actionat in razboi fiind in linia intai?

A.O. – Chiar daca am luptat in linia intai eu nu am tras cu arma in vreun om. Cred ca din acest motiv m-a pazit si Dumnezeu. N-am aruncat nici cu grenade. Eu le vesteam camarazilor Evanghelia atat prin vorba cat si prin comportament. . Odata am vazut un inamic ce dormea chiar in drumul meu dar nu m-a atins de el. Ma temeam de Dumnezeu si nu am luat viata nimanui. Eram tratat de gradati ca “bolsevic” deoarece eram pocait. Am primit scrisori de la frati si lucrul acesta a facut sa devin suspect. Pana la urma s-au convins ca sunt un om de incredere si eram un soldat respectat. Am primit chiar raspunderi speciale ce le-am dus la indeplinire.

D.G. – Ce experiente deosebite ati avut in razboi?

A.O. – Pot spune ca Dumnezeu m-a pazit intotdeauna. Nu de putine ori puteam sa fiu mort dar Dumnezeu nu a ingaduit lucrul acesta. Pot spune ca in acei sase ani de razboi nu am avut nici macar o zgarietura. O data am fost trimis intr-o misiune speciala periculoasa dar in ultimul moment am fost inlocuit cu un alt soldat ce nu l-am mai vazut vreodata intrucat a murit in acea misiune. Apoi, intr-o retragere din fata armatei sovietice am fost pus de camarazi in mod intentionat sa-i acopar pentru a putea fugi ei iar eu sa fiu prins de rusi. Ciudat a fost ca toata compania a fost distrusa si eu singur am scapat. A fost minunea lui Dumnezeu dupa cum spunea un general ce m-a intalnit ulterior. O intamplare cu totul speciala de care vorbesc doar rareori pentru a nu fi interpretat gresit a avut loc la raul Don. Trebuia sa trecem apa in graba pentru a nu fi ajunsi de inamic. Dar apa era foarte adanca si lata de aproximativ douasprezece metri , asa ca aveam nevoie de o barca. Unicul vas aflat la dispozitie era pentru nemti si ei nu lasau nici-un roman sa urce. Toti romanii eram sortiti mortii. Atunci, am simtit o putere speciala si dintr-o data mi-am facut vant si-am trecut in mod miraculos apa. Nu stiu cum s-a intamplat, dar a fost oricum interventia lui Dumnezeu.

D.G. – Nu v-ati ingrijorat pentru familie in tot acest timp?

A.O. – In tot timpul razboiului am vazut nu de putine ori sate si orase rase de pe fata pamantului. Imi imaginam ca si cei dragi puteau fi in aceeasi situatie oricand. Ma rugam sa-mi gasesc doar sotia si copiii pentru a-mi construi un bordei in pamant. Nu credeam ca am sa-mi mai gasesc locuinta intreaga. Dar prin harul lui Dumnezeu nu s-a intamplat nimic.

D.G. – Care a fost activitatea dumneavoastra dupa razboi?

A.O. – Am lucrat acasa cizmarie. De la bancul meu am vestit satenilor Evanghelia. Obisnuiam sa le pun tractate religioase in fiecare pereche de incaltaminte. De asemenea am fost responsabil al bisericii din Bursuceni in toata perioada comunista. Alaturi de mine au fost binecunoscutii lucratori fr. Petru Pascaru, fr. Balan Neculai, fr. Ioan Gavriliuc si altii. Am slujit ca predicator in biserica locala unde slujesc si acum.

D.G. – A-ti avut vreodata probleme in viata de credinta?

A.O. – Nu. Eu am fost un crestin constant. Nu am avut probleme cu alti frati. Nu m-am certat vreodata cu cineva din Biserica. Dimpotriva, am ajutat pe altii sa se impace.

D.G. – Ce sfat ati putea da celor din generatia noastra?

A.O. – Sa ramana credinciosi Scripturii. Numai asa va fi progres si binecuvantare. Sa se teama de Dumnezeu si sa se fereasca de pacat.

Dragi cititori, nu ramane decat sa-L slavim pe Dumnezeu care a lucrat in viata acestui pionier al credintei in comunitatea noastra si sa ne rugam ca si in generatia aceasta sa se ridice oameni onesti, tematori de Dumnezeu si plini de ravna pentru Evanghelie.

De vorba cu Vasile Moisa

In varsta de 78 de ani, indragitul Vasile Moisa se numara printre cei care se straduie sa continue lucrarea lui Dumnezeu in aceste vremuri. Varsta si neputintele din trup nu-l impiedica pe acest om consacrat sa cutreiere tara in lung si-n lat pentru a imbarbata bisericile Domnului. Avand o pensie foarte mica, beneficiaza totusi de cateva bilete gratuite de calatorie pe care le foloseste pentru a-si vizita fratii de credinta si a le darui invataturi pline de prospetime spirituala. In itinerarul sau, Suceava nu este ocolita, asa ca am avut prilejul sa-l intalnesc iarasi. De data aceasta, l-am rugat sa ne permita publicarea unui dialog ce l-am avut impreuna.

Daniel Grigoriciuc – Frate Vasile, ar fi bine sa incepem printr-o radiografiere a vietii dumneavoastra. Cum a fost perioada copilariei in sanul familiei, cine au fost parintii dumneavoastra, fratii si surorile?

Vasile Moisa – M-am nascut in anul 1921, in comuna Broscauti, din parinti ortodocsi. Suntem patru copii, trei fete si eu, singurul baiat. M-am casatorit in biserica ortodoxa. Tatal meu era ortodox convins, iar sora lui era maica stareta la manastirea Gafton, langa Botosani. Mama era nepoata de preot ortodox. Aceasta era mostenirea mea religioasa.

D.G. – Actualmente, sunteti crestin dupa Evanghelie. Cum a avut loc aceasta intorsatura?

V.M. – Eu am fost cercetat in mod deosebit prin viata exemplara a unor vecini credinciosi. Am discutat deseori cu cei ce au adus Evanghelia pe meleagurile noastre. In urma discutiilor, am fost convins de adevar. Am luat legatura cu credinciosii din localitate si tin sa fac aceasta paranteza, anume ca adunarea din Broscauti este a treia ca vechime pe meleagurile moldovene. Prima a fost cea din Iasi, a doua cea din Prelipca si cea de-a treia, cea din Broscauti. De aici s-a raspandit Cuvantul si s-au infiintat toate celelalte adunari din zona noastra. Dupa cum am spus, am avut diverse discutii cu cei credinciosi, dar in mine s-a trezit inca din frageda copilarie frica de moarte, groaza de pacat. De exemplu, cand era o ploaie furtunoasa cu descarcari electrice, ma cuprindea frica de moarte si constiinta imi spunea ca daca mor, voi merge in iad. Dumnezeu m-a prelucrat in asa fel, incat am devenit apasat de povara pacatului si dupa casatorie, in anul 1942, in luna ianuarie, am avut o noapte in care mi-am plans pacatul pana in zori. Eram transpirat la maximum. Mi-a trecut ca intr-un film intreaga viata. Povara pacatului ma apasa atat de grozav incat toate justificarile pe care cautam sa le invoc pentru a-mi linisti constiinta n-au fost suficiente. Am capitulat inaintea lui Dumnezeu, mi-am recunoscut constient vinovatia, am cunoscut Cuvantul lui Dumnezeu si am ajuns sa-L i-au pe Domnul Isus ca Mantuitor personal si sa fiu usurat de povara pacatului prin credinta in jertfa ispasitoare a Domnului Isus pe cruce.

D.G: – Ati mentionat adineaori ca ati avut rude ortodoxe. Cum s-au manifestat atunci cand au aflat ca v-ati pocait?

V.M. – Rudele au incercat sa exercite presiuni ca sa ma determine sa renunt. Cea mai inversunata a fost mama, care l-a influentat pe tata sa ma dezmosteneasca. Atunci, in 1942, cultele erau interzise prin ordinul lui Antonescu. Era stare de asediu pe aceste meleaguri. Intalnirile religioase erau interzise. Totusi, eu participam la intalniri de partasie clandestine in casele unor frati. Mama a aflat, m-a urmarit si a sarit la bataie la mine si a amenintat familia la care eram ca le va da foc casei. Oricum, am avut de suferit. Daca veneam acasa nu mi se dadea sa mananc, eram batjocorit, amenintat, dar harul lui Dumnezeu a fost cu mine si niciodata nu am replicat.

D.G. – Puteti sa ne relatati si alte evenimente semnificative din perioada de oprimare a crestinilor?

V.M. – Persecutia declansata a atins cote destul de mari. Una din surorile mele a denuntat la jandarmerie faptul ca ne adunam pentru studierea Bibliei. Asa ca a venit seful de post si ne-a confiscat toate cartile. In 1941 s-a declansat razboi impotriva fostei Uniuni Sovietice si era decretata cruciada impotriva bolsevismului – razboiul sfant pentru cruce si neam. N-a trecut multa vreme si au inceput arestarile credinciosilor. Oficial nu eram recunoscuti decat ca asociatie si eram considerati ca fiind bolsevici. Pe atunci, eu am fost incorporat si dupa o perioada scurta am intrat in razboi. A fost harul lui Dumnezeu ca mi-a dat intelepciune, asa ca am putut invata manipularea aparatelor de transmisiune foarte bine. De fapt, eram cel mai bun din cinci mii de oameni. Comandantul m-a apreciat si a capatat o afectiune deosebita fata de mine. Am reusit sa-i vestesc Evanghelia si nu am fost persecutat in timpul acela.

D.G. – Unde ati fost pe front si care au fost evenimentele mai importante din acea perioada?

V.M. – Am fost dus pe front, incepand cu Moghilevu si stabilit in zona Pascani, fiind atasat unei mari unitati militare, cu comandantul transmisiunilor care mi-a fost instructor. Acesta, cunoscandu-ma, a facut ordin la raport sa fiu repartizat unitatii pe care el o conducea atunci in razboi. Dupa un timp, eu am cazut prizonier si a trebuit sa fug din noua lagare. Intelegerea noastra cu Uniunea Sovietica, cu care trebuia sa colaboram, a fost sa ne repliem in cea mai deplina ordine pana in zona Focsani si de acolo armata noastra sa se asocieze cu armata rusa pentru dezrobirea Ardealului. Dar rusii nu si-au tinut angajamentul, ne-au dezarmat, ne-au bagat in lagare si atunci convingerea mea, ca rusii pierd razboiul, s-a adeverit. In timp ce fugeam dintr-un lagar, am fost prins de rusi. Acestia au gasit la mine o Biblie britanica cu harti la sfarsit, motiv pentru care m-au dus la comandamentul german, iar ei vazandu-ma imbracat mai deosebit au crezut ca sunt ofiter. Un rus m-a dezbracat de haine, mi-a pus pistolul in piept, iar altul imi rasfoia Biblia. In timp ce vroia sa ma impuste, cel care imi rasfoia Biblia i-a pus mana pe pistol si l-a oprit spunandu-i ceva in ruseste. M-au pus sa ma imbrac, mi-au inapoiat Biblia si apoi mi-au dat drumul. Dupa ce m-am imbracat, basarabenii m-au intrebat: „Ce credinta ai dumneata? Stii de ce nu te-a impuscat rusul acela?” Am ingaimat: „Nu stiu? Eu sunt crestin dupa Evanghelie”. “Ei bine, mi-au spus acestia, rusul nu l-a lasat pe celalalt sa te impuste pentru ca acea carte pe care o ai nu este obiect militar, ci este o carte care vorbeste de Dumnezeu”. Atunci mi-am dat seama ca Dumnezeu avea ceva in vedere cu mine si m-a ocrotit ca sa nu fiu impuscat.

D.G. – In ce an v-ati intors din razboi?

V.M. – M-am intors din razboi in anul 1944. In data de 24 august am cazut prizonier. Am fugit din lagarele din Focsani, Bacau, Roman. La Pascani am fost prins si am lucrat la largirea liniei. Am venit sa imi vad sotia. Mi-a fost atat de dor de ea! In toata aceasta perioada de ocupatie, nu am avut nici o legatura cu familia. La raport se prelucrau ordine ca in teritoriul ocupat, rusii ii schingiuiesc si ii fac sapun pe cei ramasi acasa. Cand am ajuns acasa, am gasit totusi sotia nevatamata. Pot spune ca am avut o sotie fidela tot timpul vietii. Si acum este tot asa. Daca nu vin o luna de zile din ogorul Evangheliei, ea se descurca singura. A fost foarte indemanateca, precum un barbat. Stia sa are, sa coseasca, sa mearga cu animalele la padure. Gospodaria noastra nu a avut de suferit in perioada in care am lipsit de acasa. Niciodata nu mi-a reprosat cand am lasat-o singura.

D.G. – Cati copii aveti?

V.M. – Am avut cinci copii. Insa, unul a murit in timpul razboiului si doi au murit dupa razboi. A fost un timp de lipsuri, de foamete. Acum traiesc numai doi, un baiat si o fata. Baiatul este redactor sef la Editura Stephanus din Bucuresti, iar fata este cu noi la Sibiu. Imi amintesc ca in anul 1958, a fost o vreme de seceta. Atunci, fratele Panaitescu, care era reprezentantul cultului fata de autoritati, a initiat o activitate de evacuare a copiilor credinciosilor din zona nordica a tarii. Eu am fost implicat in aceasta actiune. Impreuna am evacuat 700 de copii din judetele Botosani si Suceava, copii pe care i-am plasat in tara pe la frati. In aceasta vreme, mi-au murit acei doi copii. Atunci eu am fost cooptat in sfatul de frati pe tara pana in anul 1959, an in care s-a schimbat conducereea cultului. Atunci, Gandila Nicolae a fost introdus de securitate ca marioneta. Eu si cu fratele Leancu am stiut istoria vietii lui si pentru motivul ca n-am fost de acord, adunarea din sat a fost inchisa. De asemenea, am fost destituit din sfatul de frati intrucat n-am vrut sa fac jocul securitatii. Mi s-a stabilit un domiciliu fortat si cand s-au impartit in zona Botosani noile autorizatii de functionare, insusi d-l Rodeanu, director din Minister, a venit la fata locului. Pentru a nu face instigatii, el m-a amenintat ca toate neajunsurile vor cadea pe capul meu. Timp de cinci ani, n-am avut voie sa ma misc, asa ca daca plecam de acasa, trebuia sa anunt organul de militie. In timpul acesta am lucrat in colectiv si am putut sa-mi dau seama ca mi-a fost pregatita exterminarea. Am fost trimis sa lucrez in mediu toxic cu alti oameni instariti ce s-au revoltat. Doi dintre ei au murit, iar eu am ajuns la spitalul din Cluj, atarnand intre viata si moarte. Acolo am fost tratat si reabilitat. Dincolo de daruirea academicianului-rector al Facultatii de Medicina din Cluj, a fost interventia lui Dumnezeu. El n-a ingaduit sa mor tanar, ci sa pot sluji in lucrarea Sa.

D.G. – Timp de un an ati fost ales in sfatul de frati pe tara. Care au fost alti frati din acel comitet? Puteti sa le faceti o succinta prezentare?

V.M. – Da, a fost fratele Florea Moisescu, unul din pionierii Evangheliei la noi in tara. El a lucrat ca redactor sef la revista cultului nostru. Pot afirma ca a fost unul din cei mai buni doctrinari ai Romaniei. Fratele Panaitescu a fost un om pregatit in domeniu. De fapt, a fost preot ortodox inainte de a deveni crestin dupa Evanghelie. Si-a luat doctoratul in teologie si ulterior a fost conducatorul cultului nostru timp de 18 ani. S-a dovedit a fi un bun administrator, razbatator si neclintit in acele vremuri tulburi. A calatorit foarte mult, dand dovada de mult dinamism. Fratele David Teodorescu, de pe meleagurile moldovene este un alt frate cu dar de invatator si pastor. Fratele Mihai Fodor, cunoscut de multi din aceasta zona, a fost un invatator capabil si eficient. Neculai Capusneanu, un om simplu, dar un autodidact desavarsit, avea o revelatie deosebita. Era cotat ca un bun evanghelist si un bun invatator. Fratele Giuvelea, un om foarte credincios, proprietar de fabrica, si-a folosit o mare parte a averii in lucrarea lui Dumnezeu. Cam acestia au fost oamenii mai distinsi in acea vreme.

D.G. – Permiteti-mi o intrebare personala, nascuta din simpatie si admiratie fata de dumneavoastra. Cum ati reusit sa aveti un nivel inalt de pregatire in propovaduirea Cuvantului, intrucat stiu ca aveti doar cinci clase primare?

V.M. – Eu mi-am simtit chemarea din frageda tinerete. Duhul Domnului mi-a aprins dorinta de a vesti Evanghelia, am studiat Cuvantul lui Dumnezeu si secretul vietii a fost acela ca am vrut sa aplic ceea ce invat. Sigur, au fost greutati inerente, dar stradania mea a fost ca sa dau intotdeauna fratietatii o parte calda din viata mea.

D.G. – Cum s-a realizat educarea lucratorilor din adunarile noastre in acea perioada?

V.M. – Nu s-au putut folosi metodele actuale. Se lucra de la om la om. Daca se sesiza ca cineva are potential, era preluat de lucratorii existenti si instruit in particular. Se organizau intalniri cu fratii lucratori unde se prelucrau anumite teme biblice si asa am crescut o generatie de lucratori.

D.G. – Care este opinia dumneavoastra cu privire la Institutul Biblic „Timotheus” din Bucuresti ce functioneaza sub tutela comunitatilor noastre?

V.M. – Sunt foarte satisfacut ca Dumnezeu a adus astfel de vremuri pentru noi. Semnez cu amandoua mainile pentru un asemenea lucru si ma bucur de aceste perspective ce s-au deschis pentru generatia tanara.

D.G. – Cum vedeti dezvoltarea adunarilor noastre in viitor?

V.M. – Vreau sa plec de la aceasta regiune. Adunarile din Suceava sunt deosebit de binecuvantate. Activitatea evanghelistilor este buna si exista un nucleu de frati inimosi, nucleu care nu poate fi regasit in alte zone. Se impune o propovaduire la un nivel mai inalt, cu exigenta si seriozitate. Adunarile mai mari trebuie sa constituie un exemplu pentru cele mici si sa contribuie la dezvoltarea acestora. Evanghelismul si invatatura sunt esentiale.

D.G. – In final, ce sfaturi puteti da tinerilor lucratori?

V.M. – Ar trebui sa persiste in studiu, dar sa tina cadenta in trairea de zi cu zi. Ar fi mare discrepanta sa acumuleze cunostinte, dar sa ramana tributari cu trairea individuala. In acelasi timp, sa aiba marea grija sa ramana uniti. Sa tinteasca toti la desavarsirea trupului lui Hristos. Sa elimine gelozia unul fata de altul si sa se dedice in permanenta lui Hristos. Eu sunt in amurgul vietii, dar ma rog ca Dumnezeu sa-si deschida vistieria si sa toarne har dupa har prin generatia tanara.

Cred ca fiecare din noi este animat de aceeasi dorinta, de a vedea harul revarsandu-se din plin.
De aceea sa luam ca pilda de traire viata acestui frate, care nu oboseste sa duca
mireasma cunostintei lui Hristos in intreaga tara.

A consemnat,
Daniel Grigoriciuc