Amintiri cu sfinti
Oameni care au fost, influente care vor ramane …
Aduceti-va aminte de mai marii vostri, care v-au vestit Cuvintul lui Dumnezeu;
uitati-va cu bagare de seama la sfirsitul felului lor de vietuire, si urmati-le credinta!” – Evrei 13:7
Prefata
Amintirile sunt comorile pe care nu ni le poate fura nimeni. Ascunse in cutele memoriei noastre, aceste amintiri sunt veritabile puncte de reper, clipe in care cineva sau ceva ne-a atins „existential” si ne-a modificat pentru totdeauna traiectoria in procesul devenirii noastre intru fiinta.
Oamenii despre care va voi vorbi in aceasta carte au fost instrumentele omenesti care, in mana unui desavarsit Maestru, mi-au modelat caracterul meu aflat intr-o continua si necesara formare.
De ce am intitulat aceasta carte „Amintiri cu sfinti” ? Au fost oare acesti oameni „sfinti” in adevarata acceptie a cuvantului? Eu cred ca da. Pentru altii este insa probabil nevoie de o mica explicatie.
Asemenea soarelui care-si reflecta stralucirea in bobul de roua sau in ciobul de sticla, si Dumnezeu isi poate reflecta ceva din sfintenia Lui in viata oamenilor. Unii sunt curati si neprihaniti ca roua diminetii, altii sunt doborati de viata ca ciobul ratacit in praful pamantului. Stralucirea divina se desfata insa si intr-unii si-n ceilalti, manifestand prin ei pentru noi ceva din splendoarea unor alte tarmuri si a unor alte vremuri de dincolo de inviere.
Sfintii bisericii crestine nu sunt figuri bizantine lunguiete agatate pe peretii cladirilor bisericesti, ci oameni in carne si oase ca si noi. Ei au scadente si slabiciuni, dar asta nu-i face sa fie cu nimic mai putin „alesi ai lui Dumnezeu” intr-o lume in care El are de facut o lucrare speciala, paradoxala si mult prea putin inteleasa:
„De pilda, fratilor, uitati-va la voi care ati fost chemati: printre voi nu sunt multi intelepti in felul lumii, nici multi puternici, nici multi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele intelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele tari. Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, si lucrurile dispretuite, ba inca lucrurile care nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt; pentru ca nimeni sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu. Si voi, prin El, sunteti in Christos Isus. El a fost facut de Dumnezeu pentru noi intelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare, pentruca, dupa cum este scris: „Cine se lauda, sa se laude in Domnul” (1 Corinteni 1:26-31).
Oamenii despre care va voi vorbi seamana cu vecinii si cu prietenii vostrii. Ceea ce ii face deosebiti insa este apartenenta lor la Biserica adevarata a lui Christos.
Cred ca a venit vremea sa spunem iarasi ca a fi crestin inseamna a fi un sfant in devenire. Credinta adevarata nu ne poate lasa straini de sfintenia divina. Iata ce scria Luther:
„Credinta nu este un vis omenesc sau o iluzie. Credinta este lucrarea lui Dumnezeu in noi. Ea ne stramuta in lumea divina pentru renasterea noastra in Dumnezeu. Ea il omoara pe vechiul Adam din noi si ne face o faptura noua, ne recreaza inima, curajul, intelegerea si toate celelalte fatete ale personalitatii. Credinta vine prin lucrarea Duhului Sfant. Ea implica o putere de viata care ne impinge irezistibil spre bine. Credinta nu intreaba care sunt faptele bune ce trebuiesc facute, ci trece la infaptuirea lor, fara nici un fel de intrebare.”
Cartea aceasta este o colectie de amintiri populate cu astfel de oameni ai credintei, a caror fapte mi-au influentat viata si m-au facut sa vad ceva din caracterul divin al Celui ce traia in ei.
O viata sfanta are glas. Ea vorbeste chiar si in momentele de tacere, fiind sau o continua atractie sau o perpetua condamnare.
Sfintenia este mai mult decat o categorie a teologiei sistematice, mai mult decat o expresie de crez crestin. Sfintenia trebuie sa fie o dimensiune intrinseca a crestinului adevarat. Ori de cate ori spunem: „Credem in Duhul Sfant!”, declaram constienti sau nu, ca exista un Dumnezeu viu, doritor si capabil sa intre in fiinta umana si sa o indumnezeiasca.
Din pacate, in multe locuri si ocazii, asa zisul crestinism national sau traditional este foarte departe de spiritualitate si mult mai aproape de simbolismele seci. Este mult mai usor sa zidim temple, decat sa fim noi insine Temple ale Duhului Sfant.
Cartea aceasta vrea sa arate tuturor ca sfintenia nu este rezervata unor persoane exotice si singulare, desprinse din normalul social si izolate de viata cotidiana. Ca si Mantuitorul lor, sfintii zilelor noastre sunt oameni care umbla printre noi in praful pamantului, rad si plang ca si noi, izbandesc si cad ca si noi, dar se deosebesc cateodata de noi prin faptul ca ei nu privesc caderea ca pe ceva normal, ci doar ca pe ceva nedorit si accidental intr-o vietuire plecata dincolo de firesc, sa umble mana in mana cu Creatorul universului.
Iata un fragment din comportamentul unei astfel de persoane, plecate, dincolo de obisnuit, sa umble in lumina partasiei cu Dumnezeu:
Lui C.T. Studd toate lucrurile i-au fost oferite in viata „de-a gata”, „pe tava”. El a mostenit o avere impresionanta de la tatal sau, unul din cei mai bogati oameni din Anglia de la sfarsitul secolului XIX. Sanatos si chipes, a fost un sportiv de clasa mondiala, capitanul echipei de cricket pe care multi au considerat-o cea mai buna din istoria Marii Britanii.
C.T. Studd a renuntat insa la toate acestea si s-a dus ca misionar crestin in China, India si Africa. Iata de ce, aceste cuvinte ale lui au o asa de mare putere:
„Christos ne-a chemat sa-i hranim pe cei flamanzi, nu pe cei ghiftuiti; sa-i mantuim pe cei pierduti, nu pe cei incapatanati; sa-i chemam la pocainta pe cei pacatosi, nu pe cei batjocoritori. El nu ne-a chemat sa stam acasa, sa zidim si sa decoram capele comfortabile, biserici si catedrale in care sa-i leganam spre adormire pe cei ce se pretind crestini. Nu ne-a dat sa rostim discursuri abile, rugaciuni stereotipe sau sa interpretam elevate performante muzicale, ci ne-a trimis sa zidim biserici vii, alcatuite din sufletele celor declasati, sa smulgem oameni din ghiarele diavolului, sa-i scoatem din falcile iadului, sa-i aducem la Christos, sa-i invatam sa lupte si sa-i transformam in armata atotputernicului Dumnezeu.”
„Asa ceva nu poate fi realizat decat printr-o miscare „muncitoreasca”, neconventionala, si neformalista a Duhului Sfant, in care nu sunt venerate nici biserica si nici Statul, nici omul si nici traditiile, ci este inaltat numai Christos si El crucificat. ”
„Mantuitorul ne-a chemat sa-L marturisim lumii nu prin haine popesti, nu prin odajdii de argint sau lanturi si cruciulite de aur, nu prin turle inalte de biserici sau fete de masa brodate pe altare, ci printr-un sacrificiu personal nebunesc si printr-un eroism debordant dovedit in transeele din linia intai a frontului”.
Este evident ca o astfel de gandire este dovada unei maturitati spirituale. Un astfel de om a inceput sa vada lumea din punctul lui Dumnezeu de vedere si si-a insusit strategia Lui de lucru.
La o asa stare nu se ajunge insa intotdeauna usor. Convertirea este o minune de o clipa, dar sfintirea este o lucrare care dureaza toata viata. Aceasta „sfintire” se face prin mijloacele harului, dar nu este atinsa automat prin frecventarea formala a slujbelor bisericesti. Asa cum bine a observat cineva: „Lebada nu-i alba pentru ca sta in apa, nici omul nu-i sfant pentru ca merge la biserica …”
Sfintirea inseamna fundamental doua lucruri: sa-ti declari proprietarul (pe Dumnezeu) si sa fii preocupat de calitatea caracterului tau. Va veni o vreme cand pana si pe zurgalaii cailor va fi scris: „Sfinti Domnului!” Orice oala din Ierusalim si din Iuda va fi inchinata Domnului (Zah. 14:21,22).
Pana atunci, sfintirea presupune doua miscari fundamentale, despartirea de aspectul „lumesc” al cotidianului pacatos si alipirea de Christos, prin ascultarea de indemnurile Duhului Sfant. De fapt, aceste doua miscari nu sunt separate, ci concomitente. Alipirea de Christos este singura cale sigura pentru deslipirea de lume. Nu singuratatea te face un sfant, ci partasia adevarata cu Christos in umblarea de fiecare zi.
Exista diferite grade de sfintenie. Unii au ajuns mai departe, altii sunt inca la cele incepatoare. Si unii si ceilalti insa au apucat pe calea sfinteniei, ca pe un drum ireversibil care va fi incununat de intrarea pe portile cerului.
Unul din „eroii” acestor amintiri, Richard Wurmbrand, ne-a vizitat odata la Biserica romaneasca din Anaheim, California si ne-a surprins cu un mesaj exprimat intr-o forma paradoxala:
„Nu-i nimic ca nu poti fi un sfant mare. Incearca insa sa fi macar un sfant mai mic!”
In fata nedumeririlor noastre, el ne-a ilustrat afirmatia cu o fabula amuzanta:
„Se zice ca o doamna tocmai iesise la plimbare cu un caine de rasa foarte impunator si foarte scump. La coltul strazii, i-a intampinat o jigodie micuta si plapanda, care a inceput sa-i dea tarcoale dulaului zicand:
„Buna dimineata, domnule dulau! Ce mai faceti?”
Dulaul l-a privit batjocoritor de sus si i-a dat un vant de l-a rostogolit dincolo de bordura, in praful strazii:
„Fugi mai de aici. Tu esti caine? Fugi de aici, potaie!”
Sculandu-se anevoie de jos si scuturandu-se stanjenit de praf, catelusul a ridicat totusi privirea sus plin de indrazneala si a zis:
„N-aveti dreptate, domnule dulau. N-oi fi eu tot asa de mare ca si dumneavoastra. Oi fi chiar mic si pricajit cum spuneti, dar un lucru nu puteti spune totusi despre mine: ca sunt … pisica! Sunt si eu tot la fel de caine ca si dumneavoastra.”
„Morala este simpla si evidenta: Nu putem fi toti sfinti de dimensiuni mari, dar asta nu trebuie sa ne descurajeze! Putem si trebuie sa fim niste sfinti mai mici, asa cum ne ajuta harul lui Dumnezeu si puterile noastre. Nimeni n-are voie sa renunte la sfintenie. Dumnezeu are sfinti de toate dimensiunile. Daca nu poti fi unul dintre cei mari, fi unul mai mic, dar fi sfant in toate zilele vietii tale!”
Amintirile care urmeaza mi-au iluminat cararea pe care m-a dus providenta divina. Chiar si astazi, simpla lor rememorare imi umple sufletul cu o duioasa si calda recunostinta. Daca si cititorii mei vor simti, macar in parte ceva asemanator, satisfactia mea va fi deplina.
Un copil a stat cu bunica lui intr-o dupa-amiaza insorita in interiorul unei catedrale. Lumina patrundea multicolor prin vitraliile care infatisau chipuri de slujitori ai lui Dumnezeu de pe paginile Scripturilor si din filele de istorie. Dupa ani si ani de zile, cineva l-a intrebat la un examen de teologie:
„Ce este un sfant?”
Cu reminscenta unei amintiri inca vie in suflet, copilul de alta data a raspuns:
„Un sfant este un om care lasa lumina sa straluceasca prin el!”