Timpul tace si trece. Dar mai merita sa ne mai gandim la el? Oare merita sa-l mai bagam in seama? Trece chiar si in timp ce cheltuim timp pentru a vorbi despre el. Cat e de efemer! Timpul te face sa razi, sa plangi, sa ai emotii, sa fii manios. Totul se reduce la limitele sale. Ce minunat ca la Dumnezeu nu exista conceptul de timp, ci doar un prezent continuu, un ACUM infinit, fara inceput. Totul se refera la acum. Noi suntem incadrati intr-o rama, limitati de niste bariere puse de parintii nosti cu mii de ani in urma. Bariere de timp, de spatiu, limite de cunoastere. Suntem incorsetati, incercuiti, stransi, dar totusi liberi! Ce paradox! O libertate care va fi absoluta cand sufletul se va elibera de limita timpului si mintea va patrunde in vesnicie. Noi nu intram in nefiinta, noi nu trecem in necunoscut. Cerul si pamantul, orizontul, marea si uscatul sunt doar niste repere, sunt doar niste franturi pentru ca ochiul nostru sa poata percepe o farama din ceea ce va urma cand vom fi liberi sa zburam, sa exploram, sa cunoastem ce a fost ascuns de ochii nostri si sa descoperim lucruri pe care minte noastra nu le poate nici pricepe nici cuprinde.
Ah, praful nu poate deveni dumnezeu si cat de multi se inseala! Dumnezeul nostru ne va rasplati cu ceea ce multi doar imita, dar noi vom vedea cu adevarat.
Cata dezamagire, cata nemultumire, cata cartire! Da, ma lupt sa elimin toate aceste seminte ale vrasmasului si cel mai greu e sa scap de cartire. E greu sa-mi gasesc multumirea, cand eu nu vreau sa ma limitez la micile lucruri efemere de pe pamant. E greu sa-mi gasesc pacea cand sufletul meu nu e intreg si jumatatea mea pribegeste. E greu sa fiu fericita cand ma simt legata, incapabila de a progresa. E greu sa spun ca sunt implinita cand nu simt acest lucru. E greu sa iubesc cand iubirea parca m-a parasit. Dar nu vreau sa cred in asta. Toate sunt niste inselatorii. Nu vreau sa le accept si nu vreau sa ma complac, desi mi-e greu sa lupt. Da, e adevarat. Recunosc. Am unele asteptari, doresc intr-adevar ca intr-un segment al vietii mele sa fiu pe deplin satisfacuta si implinita spiritual. Nu voi putea umple niciodata acest gol si nu va fi inlocuit de nimic. Acolo trebuie sa fie Dumnezeu cu mine si eu nu mai sunt eu. Eu sunt un om, un intreg complet. Acest intreg trebuie sa aiba aceeasi traiectorie, acelasi traseu, aceleasi scopuri, aceleasi aspiratii. Cele doua jumatati nu pot exista singure, odata ce au fost sudate de timp.
Emma Domuta