Identitate Crestina in Istorie – Oastea Domnului

Oastea Domnului

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Miscari de innoire in Biserica Ortodoxa

Cine citeste cartea Apocalipsei isi va da repede seama ca Dumnezeu se ingrijeste personal de Biserica Sa. Bisericile locale pomenite in primele capitole ale cartii nu seamana nici una cu cealalta, dar fiecare are privilegiul de a fi in atentia lui Dumnezeu si de a primi un mesaj personal adecvat din partea Domnului Isus. Tot asa stau lucrurile si cu Biserica Ortodoxa din Romania. Dintre miscarile de trezire spirituala, mai mult sau mai putin locale, mai mult sau mai putin luate in seama de istorici, vom aminti aici de miscarea cunoscuta sub numele de „Oastea Domnului.”

Exista o frumoasa simetrie istorica intre aceasta miscare de reinnoire spirituala din Romania si o alta, petrecuta in Anglia si intrata in istorie sub numele de „Salvation Army” (posibil de tradus prin „Oastea Mantuirii” sau „Armata Salvarii”). Si una si cealalta s-au nascut intr-un climat de apatie religioasa si de decadenta spirituala, cand Biserica era mai mult caracterizata de ceremonii liturghice decat de vitalitate si preocuparea de a se ingriji de sufletele oamenilor.

In Romania, imprimavararea crestina a venit uneori din „import” prin activitatile misionare ale „evanghelicilor” protestanti sau neoprotestanti. Miscarea „Oastea Domnului” a fost si continua sa fie o „trezire spirituala” nascuta in sanul Bisericii Ortodoxe.

Pentru o scurta istorie a „Oastei Domnului” vom reda mai jos prelegerea pastorului Adolf Novay, tinuta in 1998 cu ocazia conferintei „Lumina pentru rasarit” din Germania.

„Cine se intereseaza de istoria spirituala a Romaniei constata ca anii care au urmat imediat dupa primul razboi mondial au fost o perioada a multor inceputuri.

In 1922, calugarul ortodox Dumitru Cornilescu a terminat traducerea Bibliei, lucrarea a devenind mai tarziu foarte cunoscuta.

In acelasi timp, preotul Tudor Popescu L-a predicat in Bucuresti pe Christos asa cum ajunsese el sa-l cunoasca prin pocainta si prin nasterea din nou, respectiv prin studierea Bibliei.

In acelasi an, viata spirituala din cadrul Bisericii Ortodoxe a inceput sa se invioreze si in Transilvania, mai exact in Sibiu. Toate aceste evenimente au lasat urme pana in ziua de azi, poate si din cauza ca au fost marcate de suferinte si de grele incercari.

Lupta pentru viata spirituala

Infiintarea si dezvoltarea Oastei Domnului este legata inseparabil de fondatorul ei, preotul Iosif Trifa. El s-a nascut in ziua de 3 Martie 1888 in satul Certege, judetul Turda, in Transilvania si a studiat teologia ortodoxa la Sibiu. Aici, la Academia Teologica din Sibiu, a fost mai tarziu si profesor.

Dupa ce s-a casatorit, a slujit 10 ani ca preot. Intre anii 1912 si 1918, lui Trifa i-au murit trei din cei patru copii si deasemenea si sotia. Au fost ani grei, care l-au pregatit insa pentru lucrarea de mai tarziu.

In 1920, Iosif Trifa isi publica prima sa carte, sub titlul „Spre Canaan.”

In 1922, mitropolitul Balan ii propune sa faca parte din redactia gazetei bisericesti „Lumina satelor.” Un an mai tarziu, Trifa a publicat in aceasta revista o chemare arzatoare la o innoire spirituala in toata tara. Autorul era nemultumit de starea spirituala a poporului roman si a preotilor lui. De asemenea, Trifa s-a gandit (critic) si la sine. In cartea „Sa crestem in Domnul”, Trifa a scris: „Multi ani am fost si eu un om lumesc. Chiar ca preot de tara, eram intr-o buna parte un om lumesc. Traiam si eu in judecata nebuna ca sunt preot numai cand sunt imbracat in haine de slujba; incolo sunt si eu om care trebuie „sa-mi traiesc viata.” Aceasta cumplita judecata, care – durere! – se mai tine si azi, ma impartea in doua: in omul de la altar si in celalalt, de prin sat si de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusa sa locuiasca impreuna cu intunericul. Slavit sa fie Domnul ca nu m-a lasat sa pier in aceasta nebunie de suflet amagitoare. Am inceput sa ma trezesc la o viata noua.”

Aceiasi regenerare duhovniceasca si-o dorea pentru intreaga tara. El scria: „Romania se afla intr-o robie umilitoare. Naravurile noastre sunt stricate … Prin furtunile pline de otrava … ni s-a inveninat credinta, ni s-a pierdut dragostea si ni s-a umplut sufletul de otrava pacatului … Ea este aceea care a golit bisericile de oameni si sufletele de credinta.”

Solutia vazuta de preotul Trifa a fost intr-o pocainta interioara: „De ne vom opri, de ne vom ridica si noi ca fiul cel ratacit din Evanghelie si de vom pleca spre Casa Tatalui ceresc (…) La temelia noii randuieli din sat – din tara – trebuie pusa teama de Dumnezeu si ascultarea de Cuvantul Lui. Numai o singura doftorie poate da lumii si tarii noastre sanatatea si mantruirea: sa se intoarca oamenii si popoarele la Isus.”

Aceasta framantare sufleteasca a crescut tot mai mult. In preajma Anului Nou 1923, preotul Trifa si-a analizat viata traita pana atunci, in mod special slujirea lui ca preot. Profund intristat si nemultumit, a constatat ca viata sa, ca si a celorlalti oameni, nu era marcata de rugaciune si evlavie, ci de datini pagane intunecate. Oamenii traiau in chefuri si in destrabalari rusinoase. Pe sub fereastra casei sale tocmai trecea un card de betivi, care ragneau de rasuna intreg cartierul. S-a simtit indemnat sa scrie un articol la revista tocmai pe aceasta tema. In mod spontan, a ingenuncheat la masa sa de scris si a marturisit:

„Doamne, Dumnezeule! Ne copleseste rautatea … ne biruie intunericul … ne ineaca potopul faradelegilor … se scufunda oamenii in pieire sufleteasca … Da-ne Tu, Doamne, putere mai multa in lupta contra intunericului si a Diavolului … Vino, Isuse Doamne, caci iata s-a facut furtuna in marea vietii noastre.”

In aceasta stare de zdrobire sufleteasca, preotul Iosif Trifa s-a decis sa cheme oamenii la pocainta si la lupta impotriva raului. Aceasta chemare spre tara a rasunat in Nr. 1/1923 al gazetei „Lumina satelor”:

„Veniti sa faceti o intrare crestineasca in anul cel nou. Avem noi, romanii, doua mari pacate care mai ales ne strica sufletul si traiul crestinesc: sudalma si betia. Veniti sa facem o hotarare si o intovarasie de lupta impotriva lor, ca sa le scoatem din casa noastra, din traiul nostru si al vecinilor nostri.”

Mii de oameni au urmat aceasta chemare: tarani, muncitori si intelectuali. Cu aceasta au fost puse temeliile Oastei Domnului.”

Programul si realizarea lucrarii

„Preotul Iosif Trifa a definit sarcina Oastei Domnului astfel: ” … aflarea si vestirea lui Isus cel rastignit.” Aceasta formulare era o veritabila „declaratie de razboi sufletesc contra intunericului si a rautatii” din partea unei „armate care lupta sub steagul si conducerea lui Isus Biruitorul.”

Despre programul Oastei Domnului, preotul Trifa a scris: „Isus cel rastignit – acesta a fost programul meu in toti anii de Oaste si acesta este programul Oastei Domnului. Nu este un program nou. L-am aflat gata de la dumnezeiescul apostol Pavel.”

Doua lucruri au fost importante pentru Trifa: apostolatul laic (astazi am spune „preotia generala”) si voluntariatul duhovnicesc („Deoarece orice suflet care L-a aflat cu adevarat pe Domnul se face vestitorul Domnului”). Trifa scrie: „Yinand cont de permanenta ofensiva a iadului, un ostas al Domnului trebuie sa fie „un ostas activ, luptator”, un „mare viteaz”, capabil sa atraga si pe altii in lupta cea mare a mantuirii sufletelor.”

In anul 1929 s-au cumparat tiparnite, a fost infiintata editura si a fost deschisa libraria miscarii Oastea Domnului. Trifa a scris: „Tiparul este o mare putere a vremurilor noastre, care trebuie atrasa in slujba Domnului.”

In cei 15 ani de activitate, preotul Trifa a publicat gazeta in sase numere saptamanale cu un total de 20 de milioane de exemplare. Pe langa acestea, au mai aparut inca 12 calendare, care au ajuns, partial, pana la 5 editii, cu un total de 1,32 milioane de exemplare.

Tipariturile s-au dovedit foarte eficiente. Tractatele si brosurile au ajuns in cele mai indepartate colturi ale tarii. Efectul a fost ca, pe alocuri, carciumile de la sate au fost inchise si transformate in case de adunare ale Oastei Domnului. Iata un citat dintr-o scrisoare adresata preotului Trifa: „Preacucernice parinte si semanatorule de lumina – scrie un taran din Transilvania – „Va fac cunoscut ca, dupa ce s-a infintat Oastea Domnului si la noi, in Poiana Marului, judetul Brasov, un carciumar de aici, cu numele Ioan Enescu, la staruintele cuvioasei sale femei, care este o inima buna si a fost cea dintai in Oastea Domnului, a lasat carciuma si localul acela care era pus in slujba Diavolului, l-a curatit si impodobit frumos si l-a pus in slujba Domnului. Localul acela, unde se vorbeau vorbe urate si murdare, sudalme, certuri, batai, astazi este plin de rugaciuni si cantari duhovnicesti.”

Batranii si tinerii au marturisit ca prin cartile, brosurile si gazetele lui Iosif Trifa au venit la credinta vie in Isus Christos. Numarul membrilor Oastei Domnului a crescut formidabil.”

Opozitia – lupta de exterminare

Primavaratica miscare a Oastei Domnului a socat ierarhia Bisericii Ortodoxe. Din pacate, in loc sa se bucure si sa cunoasca „ceasul cercetarii”, Biserica Ortodoxa a reactionat negativ la succesul preotului Iosif Trifa. Iata ce scrie Adolf Novay:

„Numarul de mebrii din ce in ce mai mare ai Oastei a nelinistit conducerea Bisericii Ortodoxe, mai ales pe mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Balan. Din invidie, preotul Trifa a intrat in dizgratia ierarhilor. Mitropolitul a inceput sa raspandeasca banuieli murdare si calomnii la adresa lui Trifa. Cand acestea nu au avut efectul scontat, Biserica Ortodoxa a trecut la lupta pe fata impotriva Oastei Domnului. Aceasta lupta a durat ani in sir. Preotul Trifa a fost reclamat, tipografia a fost confiscata de Biserica Ortodoxa. Culmea acestei campanii de persecutii a fost acuzarea lui Trifa inaintea Sfantului Sinod. In cele din urma, (ca si Luther in Germania catolica) preotul Iosif Trifa, unul dintre cei mai buni fii ai crestinismului din Romania, a fost excomunicat.

(Prin aceasta, ierarhia ortodoxa refuza o inoire din interiorul Bisericii, impingand un numar mare de doritori de spiritualitate sa se indrepte spre Bisericile evanghelice – n.a.)

Sub necazul sufletesc, boala trupeasca, de care Trifa suferea deja de cativa ani, s-a agravat foarte mult. Acuzatiile si banuieliile din partea Bisericii Ortodoxe i-au inrautatit foarte mult suferinta. Au urmat ani grei in care, in ciuda tuturor impotrivirilor si fara inlesnirea unor spatii corespunzatoare pentru editura, Trifa a continuat sa tipareasca carti si gazete. Atacul Bisericii Ortodoxe a continuat chiar si atunci cand Oastea a gasit un alt redactor pentru tiparituri. In Februarie 1938, lupta parintelui Trifa pentru mantuirea neamului romanesc s-a terminat. Dumnezeu l-a luat acasa in slava. Ura Bisericii Ortodoxe nu s-a potolit nici macar inaintea sicriului: hainele preotesti au fost smulse efectiv de pe trupul mort – si numai dupa aceea s-a dat voie ca Trifa sa fie ingropat!

Ceata crestinilor ortodocsi treziti la credinta vie avea insa sa continue sa activeze. Din pacate insa, dupa cel de al doilea razboi mondial, alaturi de Biserica Ortodoxa, impotriva Oastei s-a napustit un nou instrument de represiune: Statul comunist.”

Complicitatea dintre Republica Populara si Biserica Ortodoxa

„In anul 1948, la insistentele Bisericii Ortodoxe, autoritatile de Stat interzic activitatea Oastei Domnului. Legea aferenta nu a fost insa publicata niciodata. Chiar si asa, in tara au inceput arestarile: Cornel Rusu (Simeria) si Traian Dorz (Beius), talentatul poet crestin si colaboratorul apropiat al preotului Iosif Trifa, au fost condamnati la ani grei de temnita. Traian Dorz a fost eliberat in 1952, insa numai pentru cateva luni, dupa care a fost inchis din nou. Inchisorile au inceput sa se umple de membrii ai Oastei Domnului.

In anul 1954 a urmat un al treilea val de arestari, oamenii fiind eliberati apoi in anul 1958.

Conditiile din inchisorile comuniste au fost inumane. Beton gol, priciuri goale, multe si ele din beton; iarna fara incalzire, mancare putina si nehranitoare si, peste toate, o tortura caineasca. Pe durata interogatoriilor, tortura era zilnica.

(Acestia au fost anii de teroare stalinista cand s-au intalnit in inchisori cei mai buni fii ai Romaniei. Crestinismul a avut atunci multi reprezentanti intre martirii neamului: preoti greco catolici, preoti ai Oastei, pastori baptisti, lutherani si membrii din majoritatea confesiunilor crestine au facut atunci „Academia crestina a suferintei.” In exterior, ierarhia Bisericii Ortodoxe tinea slujbe de proslavire a „noii puteri a poporului” – n.a.)

Eliberat a doua oara din inchisoare, poetul Traian Dorz a fost somat de autoritati sa inceapa actiunea de „legalizare” a miscarii Oastea Domnului. Au urmat o serie intreaga de vizite la Bucuresti si intocmirea unor liste cu conducatorii miscarii. Cand autoritatile s-au declarat multumite de listele alcatuite de Traian Dorz a urmat … arestarea! Toti conducatorii miscarii Oastea Domnului au fost arestati in ziua de Craciun a anului 1958. Au urmat apoi alte arestari. Un total de peste 500 de lideri ai Oastei au fost aruncati in puscarie. (Biserica Ortodoxa isi rezolva treburile murdare cu ajutorul Statului! – n.a.)

Sub presiunile politice venite din vest, a urmat o amistiere generala si membrii Oastei au iesit din inchisori in anul 1964.

Chiar si pe timpul in care conducatorii ei erau in inchisoare, Oastea Domnului a continuat sa existe si sa se manifeste. Aflata acum in „ilegalitate” miscarea a continuat sa-si vada membrii arestati si inchisi. De obicei, conducatorii locali erau arestati, iar crestinii surpinsi in adunari erau amendati cu mari sume de bani. Doar in 1967, 40 de familii au fost amendate de doua ori: o data cu 40.000 de lei si a doua oara cu 60.000 de lei. Salariul mediu al unui muncitor era atunci de 2.000 de lei.

Denuntati de preotul local, membrii Oastei erau luati sub supraveghere de autoritatile de Stat si sicanati la locul de munca. Toti traiau acasa cu teama perchezitiilor. Nicolae Moldovan, talentatul compozitor al Oastei (trecut ulterior la Biserica Baptista) a fost perchezitionat in 1971, 1973, 1976 si 1977. Pentru ca a continuat sa fie activ in lucrarea crestina, Nicolae Moldovan a fost arestat, judecat si condamnat la 13 ani de detentie (din care a trebuit sa stea in inchisoare „numai” sase ani).

Traian Dorz, care a scris peste 15.000 de poezii, grupate acum in 28 de volume, si alte 46 de carti de meditatii la textele biblice, de istorioare pentru copii, etc., a fost condamnat de sase ori si a petrecut in total 17 ani in diferite inchisori. Dintre cei 17 ani, 12 ani a stat inchis fara sa fi existat vreo sentinta judecatoareasca! (Statul comunist se ferea sa faca publicitate persecutiei- n.a.) Privit ca lider al Oastei Domnului, Traian Dorz a fost silit sa traiasca sub domiciliu fortat majoritatea anilor. Ultima lui arestare a avut loc pe 3 August 1981. La varsta de 67 de ani, el a fost condamnat atunci la „doar” 2 ani de detentie.

Dupa sase luni a fost insa eliberat din nou. Opt ani mai tarziu, la 29 Mai 1989, Traian Dorz a murit la spital, fara sa mai apuce sa vada „schimbarea” politica din acel an.”

(Arestarile si supravegherea neincetata l-a care a fost supus Traian Dorz au fost elementele unei campanii de teroare prin care Statul comunist a facut un serviciu Bisericii in schimbul complicitatii ei politice. – n.a.)

Specificul Oastei Domnului

„Miscarea Oastea Domnului a tinut pana in ziua de azi de cele patru puncte principale. La adunarile lor este vorba in esenta de:

1. Cuvantarea libera (predica) cu chemarea la pocainta

2. Declamarea de poezii spirituale

3. Intonarea cantarilor religioase cu acompaniament instrumental

4. Rugaciunea libera, spontana

Toate acestea sunt lucruri care nu sunt permise in Biserica Ortodoxa. Adunarile Oastei dureaza normal pana la doua ore, in functie de numarul celor care participa in mod activ la slujba divina. Cei prezenti emana o bucurie profunda si, in acelasi timp, o teama neprefacuta de Dumnezeu. La intruniri participa un numar izbitor de mare de tineri.

In adunarile publice si in viata privata, pentru membrii Oastei Domnului Biblia joaca un rol central” Iosif Trifa a fost de parere ca: „Sfanta Scriptura nu este o carte ca oricare alta. Ea este cartea lui Dumnezeu. O carte prin care Dumnezeu sta de vorba cu noi despre planurile Sale. Biblia este o carte in care Dumnezeu isi descopera planul de mantuire.”

Anii grei ai libertatii

„Dupa „revolutia” din 1989, a sosit ceasul libertatii si pentru Oastea Domnului. Biserica Ortodoxa a fost suficient de inteligenta sa-i integreze in randurile ei pe „tacutii din tara”, altfel i-ar fi pierdut in favoarea altor biserici. Ici si colo, adunarile membrilor Oastei se desfasoara in cladirile bisericilor ortodoxe, insa in afara spatiului liturghiei oficiale. Integrarea a reusit numai in unele cazuri, deoarece multi preoti ortodocsi nu au nici un pic de intelegere fata de Oastea Domnului.

S-a discutat si se discuta mereu in ce masura mai pot adopta membrii Oastei obiceiurile Bisericii Ortodoxe, in special cele fara suport biblic, ca rugaciunile la sfinti si pomenile pentru morti. O parte din membrii Oastei au declarat ca nu pot ramane in sanul unei Biserici care i-a tradat si i-a aruncat in inchisoare. Alti au ramas. O a treia parte a Oastei s-a alaturat miscarilor evanghelice, integrandu-se in biserici baptiste, pentecostale sau crestin dupa evanghelie. Imaginea de azi a Oastei Domnului nu mai este la fel de omogena ca in anii persecutiei. Ici si colo exista localitati in care ostasii s-au alaturat Bisericii Greco- Catolice.

Conducerea Oastei Domnului se afla in Cluj Napoca. Aici, membrii ei au la dispozitie cateva birouri. Mai nou, ei au si o clinica medicala cu un medic internist, un cabinet stomatologic si un medic pediatru. In scurt timp se va da in folosinta si o noua tipografie proprie.

Una din traditiile Oastei a ramas insa in picioare: la Rusalii, ostasi din toata tara vin la Sibiu si se aduna in jurul mormantului fondatorului miscarii, preotul Iosif Trifa.

(Am putea spune ca acest gest este simbolic pentru ancorarea miscarii in trecut. Pentru supravietuirea prezenta si pentru dezvoltarea viitoare, Oastea Domnului resimte nevoia aparitiei unor noi lideri, cu suficient har si personalitate pentru a da contur acestei miscari de renastere spirituala nationala – n.a.)

„Despre starea de astazi a Oastei, presedintele ei actual (in anul 1998), Suciu Vasile afirma: „Astazi, Oastea Domnului este un fenomen de masa. Din pacate, prin aceasta calitatea ei a scazut. De asemenea, ne lipsesc si conducatori binecuvantati de Dumnezeu, asemenea celor pe care i-am avut in trcut. Asimilarea de catre Biserica Ortodoxa ne-a impus un formalism rigid.”

Reluand paralelismul amintit anterior, am putea spune impreuna cu Novay Adolf ca:

„Ceea ce a fost Wesley pentru Biserica Anglicana a fost si Iosif Trifa pentru Biserica Ortodoxa din Romania. Viitorul acestei miscari, indiferent de numarul de azi ai membrilor ei, depinde de credinciosia si de angajamentul lor fata de lucrarea lui Dumnezeu. El este Cel care i-a ocrotit in trecut prin marile lupte. Acum, Oastea Domnului trebuie sa fie confirmata de libertate.”

6. IN LOC DE EPILOG

Discursul tinut in anul 1997 de domnul Emil Constantinescu, presedintele Romaniei, la intalnirea cu reprezentantii cultelor religioase din Romania este, probabil cea mai buna declaratie programatica pentru lucrarea crestina din Romania. Il redam cu mare placere si incuviintare, regretand ca un om ca dansul nu poate fi astazi un benefic „dictator” in problemele religioase:

„Prea Fericirea Voastra,

Inalt Prea Sfintiile voastre,

Excelentele Voastre,

Reverenzi Domni,

Sunt deosebit de emotionat de faptul ca ati dat curs invitatiei mele si ca ma aflu, asa cum doream de mult, impreuna cu Dumneavoastra. Poate ca niciodata aceasta sala nu a fost mai bine folosita decat in acest moment. Cred ca, la mai bine de sapte ani dupa Decembrie 1989, suntem cu totii in masura, atat dumneavoastra – ca reprezentanti si conducatori ai Bisericilor si comunitatilor religioase din Romania – cat si eu – ca reprezentant al Statului si in virtutea functiei de mediator intre Stat si societate pe care mi-o ‘ncredinteaza Constitutia – sa degajam problemele de fond pe care aceste relatii le pun inaintea noastra, a tuturor.

N-as vrea insa ca intalnirea de astazi sa fie privita ca un dialog conventional de tip bilateral, in care doua parti stau fata in fata, sustinandu-si fiecare punctul de vedere si confruntandu-si opiniile. Acum, dupa alegerile din noiembrie anul trecut, cand o noua echipa politica este responsabila de destinele Statului si incearca sa-si asume aceasta responsabilitate potrivit unei noi etici de guvernare, hranita dintr-o filosofie politica diferita de cea care a marcat prima etapa a postcomunismului, acum putem sa ne amintim de adevarul rostit de unul din cele mai vechi texte crestine, Scrisoarea catre Diognet, adevar pe care sper ca-l vor impartasi deopotriva prietenii nostri evrei si musulmani: „Intr-o cetate, comunitatea credinciosilor nu are o adresa anume, ci este asemenea sufletului in trup, comunitatea credinciosilor nu este o parte a cetatii, in conflict sau in acord cu alte parti, ci este tocmai ceea ce da viata cetatii.

Cu alte cuvinte, nici eu si nici actualul guvern nu vrem sa tratam Bisericile si comunitatile religioase ca pe niste institutii ca oricare altele, institutii ce promoveaza interese specifice, interese cu care noi am avea dreptul sa fim, sau sa nu fim de acord. Nu ne simtim deasupra religiei, ori in afara ei. Dimpotriva, in tot ceea ce intreprindem, pe plan politic, economic sau social, noi incercam – cu toata modestia si fara nici un fel de emfaza – sa ne orientam, in ultima instanta, dupa marile valori religioase.

Nu este pentru nimeni un secret ca familia politica din care provin eu insumi, ca si primul-ministru, ori presedintele Camerei Deputatilor de altfel, este Democratia Crestina.

Vreau, de aceea, sa va incredintez, inca o data ca interesele noastre sunt aceleasi, ca limba noastra este comuna, ca respectul pe care vi-l purtam este respectul pe care-l datoram propriei noastre traditii si propriei noastre identitati. Ne intalnim acum dupa o perioada care, pentru toti crestinii de diferite confesiuni, pentru evrei si musulmani, a fost un timp de reculegere, de meditatie, de concentrare asupra mesajului fundamental pe care-l contin toate religiile Cartii. Dupa post si rugaciune ne aflam acum in sarbatoare si n-as vrea sa incepem discutia noastra fara sa va adresez mai intai tuturor si fiecaruia in parte felicitarile mele cu prilejul acestor sarbatori.

Ma intreb daca exista vreo semnificatie speciala a faptului ca marile sarbatori religioase cad, de obiecei, primavara. Ma gandesc ca un posibil raspuns poate fi gasit in capitolul 9 din profetia lui Isaia:

„Caramizile au cazut, sa zidim acum cu piatra cioplita; smochinii au fost taiati, sa punem cedrii in locul lor.”

Cum afara a venit in sfarsit primavara, e timpul sa plantam cu totii cedrii acolo unde smochinii nu au dat roade. Sa construim din cea mai durabila piatra o noua intelegere intre noi. O intelegere care sa ne uneasca fara sa ne stearga identitatea.

As vrea sa incep prin a va spune cateva lucruri in care cred cu tarie. Nu ma indoiesc ca Dumneavoastra, in calitate de cei mai fini observatori ai lumii si de experti in problemele omului, ati remarcat ca m-am straduit in ultimele luni de cand imi este dat sa indeplinesc inalta misiune de Presedinte al Romaniei, sa spun adevarul, atat in tara, cat si in afara ei, atat fata de oamenii cei mai simpli. Ar fi fost cea mai cumplita greseala ca tocmai Dumneavoastra sa va ascund ceea ce gandesc cu adevarat, chiar daca adevarul in care eu cred ar putea deranja.

Vreau sa ma opresc mai intai asupra intelesului pe care-l atribui tolerantei.

Fireste, toata lumea este de acord, in principiu, cu toleranta. Dificila se arata mai ales practica tolerantei. Sunt constient de faptul ca toleranta reciproca nu este usor de realizat, doctrinele si traditiile noastre sunt uneori foarte apropiate, adesea foarte diferite. Marimea comunitatilor religioase din care facem parte nu este nici ea aceeasi. Cand vorbim, intr-un Stat de drept, despre egalitatea tuturor cultelor in fata legii, ar trebui sa o facem fara nici o urma de ipocrizie. Toate bisericile si comunitatile religioase trebuie sa se bucure, fara discutie, de aceleasi drepturi. Nu putem tolera ca aceste drepturi sa fie incalcate sau restranse intr-un caz sau altul. In acelasi timp insa, nu putem sa nu recunoastem ca exista in Romania o biserica majoritara. Ceea ce nu-i confera insa nici un privilegiu in ochii legii, dar ne obliga sa-i acordam o atentie si o reverenta speciala. La randul ei, Biserica Ortodoxa, care cuprinde imensa majoritate a cetatenilor acestei tari, n-ar trebui nici ea sa transforme aceasta pozitie intr-un titlu de superioritate. Dupa cum nici comunitatile mai restranse numeric sau intemeiate la o data mai recenta n-ar trebui sa actioneze ca si cum Biserica Ortodoxa n-ar exista. Indiferent de ponderea numerica, de vechime si de forta traditiei mi se pare ca respectul reciproc ar trebui sa ne uneasca pe toti.

Se cuvinte ca ecumenismul si dialogul intre religii sa devina in sfarsit o realitate si aceasta cat mai devreme posibil. Cat mai curand cu putinta, pentru ca ne aflam sub harul unui moment cu totul special. Trebuie sa intelegem ca Dumnezeu ne-a harazit sa traim intr-o vreme de rascruce, de care suntem inca poate prea aproape pentru a-i evalua adevarata importanta.

Judecata asupra istoriei cere, de regula, o anumita perspectiva. Uneori, cand te afli chiar acolo unde se face istoria, nu ai ragazul de a-ti da seama de unicitatea clipei pe care o traiesti.

Realitatea este ca rareori unei societati umane i-a fost dat sa se transforme atat de radical, sa cunoasca o schimbare atat de profunda ca cea care a marcat istoria romaneasca dupa Decembrie 1989. Mai cunoaste cineva, in toata istoria omenirii, un alt exemplu de iesire din captivitatea unei dictaturi atat de cumplite, cum a fost cea de tip comunist, care a facut atatea victime in numele unei ideologii care se mandrea cu ateismul ei? Sa nu lasam sa treaca acest prilej. Sa ne lasam cu totii atinsi de aceasta schimbare.

Desigur, sa nu ne pierdem credinta, convingerile si identitatea. Putem insa invata din extraordinara lectie pe care ne-au dat-o tinerii din Piata Universitatii si din Timisoara, infruntand cel mai puternic regim de opresiune cu mainile goale si cu doua idei-forta: „Cu noi este Dumnezeu” si „Vom muri si vom fi liberi.” Unii au murit, altii au ramas liberi. Nimeni nu ne poate contesta ca dispunem acum de libertatea pentru care ei au cazut.

Problema este daca am stiut, daca stim si daca vom sti ce sa facem cu ea. Pe mine, aceste idei m-au marcat in chip decisiv. De aceea, va indemn sa urmam cu totii exemplul acestor tineri care au luptat pentru libertate si pentru dreptate. Suntem datori fata de ei si fata de noi insine sa parasim mentalitatea de infruntare, lipsa de atentie fata de cel de langa noi, absenta deschiderii plina de solicitudine fata de aproapele nostru, care se intampla adesea, intr-o societate democratica, sa mearga la alta biserica decat la cea pe care o frecventam noi insine. Sa nu pierdem, deci, aceasta ocazie.

Religiile si confesiunile pe care dumneavoastra le reprezentati sunt stravechi. Cele mai multe au radacini aici inca din zorii natiunii noastre.

Biserica Rasariteana si cea Romana s-au aflat aici de la inceput, mai intai nedespartite, urmand apoi un drum istoric diferit. Armenii si musulmanii convietuiesc cu romanii de cel putin sase veacuri. Reforma Bisericii Catolice a creat, in secolul al XVI-lea, comunitati luterane, calvine si unitariene, intr-o prima etapa nu numai pentru germani si maghiari, dar si pentru un anumit numar dintre romanii ardeleni. Sunt trei sute de ani de cand o parte din acestia s-au unit cu biserica Romana, pastrandu-si propria traditie liturgica si nationala. Comunitatile evreiesti incep sa participe activ la viata societatii romanesti de cel putin 200 de ani. In secolul al XIX-lea si in prima parte a veacului nostru bisericile neoprotestante au venit sa imbogateasca experienta noastra religioasa.

V-am reamintit toate aceste lucruri pentru ca din ele putem desprinde o lectie majora, cea a tolerantei. Rareori societatea romaneasca a prilejuit infruntari si persecutii pe teme religioase. Dimpotriva, Tarile Romane au fost un pamant de azil. Husitii si-au gasit aici adapost in vremea in care erau expulzati din orice alta parte a Europei, Unitarienii, urmariti pretutindeni, au dobandit in Transilvania statutul de religie oficiala.

Romania se constituie ca un caz special de convietuire. Romania are de transmis un mesaj de toleranta. De aceea, la acest sfarsit de mileniu, marcat in alte parti si pe alocuri chiar si la noi, de mesaje cu un fals continut religios, mesaje care nu au nimic in comun cu traditia abrahamica, va invit pe toti sa aprofundam propriile noastre mesaje. Caci a fi toleranti nu inseamna sa toleram agresivitatea celor care isi inchipuie ca in Romania religia este total necunoscuta. Dupa cum a fi toleranti nu inseamna nici sa toleram refuzul celor care sunt mai vechi, mai numerosi si mai puternici, de a-i lasa sa vorbeasca pe cei care, cu buna credinta, cred ca pot contribui la imbogatirea spirituala a societatii noastre. Sa nu ne prefacem deci ca nimeni n-a auzit vreodata in Romania de Evanghelie. Si nici sa nu pretindem ca numai noi o stim pe dinafara. Altfel spus, fiecare biserica, fiecare comunitate religioasa are dreptul, potrivit propriei vocatii, sa-si aprofundeze mesajul si sa incerce sa-i convinga pe toti ceilalti de autenticitatea acestuia.

Acest drept trebuie respectat si protejat. Nu insa si actiunile de prozelitism agresiv si lipsit de respect fata de convingerile celorlalti.

Singura arma a credintei este si trebuie sa ramana cuvantul. Cuvantul, daca e rostit cu bune intentii, trebuie primit cu seninatate, chiar daca nu suntem de acord cu el. Sa nu uitam ce spunea candva, in momentul in care crestinismul se desprindea de iudaism, rabinul Gamaleel: „Daca un lucru este de la Dumnezeu, va ramane. Daca nu, va trece.”

Religia a fost o forma de rezistenta fata de totalitarism, un mod de a afirma primatul constiintei fata de ingerintele politice. In proportii diferite, toate comunitatile confesionale din Romania au avut martirii si marturisitorii lor. Inchisorile comuniste au strans laolalta calugari ortodocsi si episcopi catolici sau greco-catolici, rabini si pastori, parohi evanghelici si predicatori neoprotestanti. Nimeni nu a fost scutit de suferinta. De aceea, socotesc ca nimeni n-ar trebui sa transforme aceasta suferinta intr-un privilegiu exclusiv. Au fost, este drept, si compromisuri, mai mici sau mai mari, ale unor autoritati ecleziastice. Dar, in materie de credinta, statisticile nu au nici o relevanta. In ochii lui Dumnezeu un om este la fel de pretios ca o intreaga cetate. Sa nu fim mai severi decat Dumnezeu care, sa nu uitam, a fost candva de acord ca un oras intreg merita crutat daca locuiesc in el fie si numai zece drepti.

Nu putem, de aceea, in mod legitim si cu constiinta impacata, sa discriminam pe cineva in mod pozitiv. Societatea romaneasca este acum incordata la maximum. Costul reformei intarziate este imens. Costul acesta, sa nu uitam, nu este platit de la buget, ci de catre oameni. Sa nu adaugam poveri noi pe umerii compatriotilor nostri. In cei cincizeci de ani de totalitarism s-a strans un sir nesfarsit de nedreptati. Au fost confiscate biserici si scoli pentru a fi date altor culte, sau pentru a li se schimba pur si simplu destinatia. Episcopi, preoti, pastori, rabini, calugari si calugarite, ori simpli credinciosi au fost inchisi pentru ceea ce erau si pentru ceea ce credeau. Echilibrele sociale, asa cum fusesera ele asezate de veacuri au fost rupte si aranjate intr-un mod diferit. Astazi putem reforma economia, putem reorganiza societatea, dar asupra timpului care s-a scurs nu mai avem nici o putere.

Statul de drept este, fara indoiala, un stat al dreptatii. Iar dreptatea potrivit celei mai simple definitii, inseamna a da fiecaruia ce este al sau si ce i se cuvine. Stiu ca marea problema cu care se confrunta, aproape fara exceptie, cultele din Romania este problema refacerii patrimoniilor comunitare. Calea acestei refaceri este in mod fundamental calea restituirii.

Nu este insa vorba despre o cale usoara. Infinite probleme juridice, politice si interconfesionale se afla in miezul acestei operatiuni. Nu se pot repara in cateva luni nedreptati si frustrari acumulate de-a lungul catorva decenii.

Restituirea bunurilor comunitare este, nimeni nu poate tagadui, un proces aflat in plina desfasurare. Un proces delicat, care trebuie sa impace si sa indrepte, nu sa dezbine, sa complice si sa adauge noi tensiuni. Primul pas este facut. Ministerul de Interne a deblocat arhivele comunitare, ce vor fi restituite proprietarilor lor legitimi. Chestiunea bunurilor imobile nu va putea fi insa rezolvata de o maniera satisfacatoare decat dupa elaborarea si adoptarea Legii patrimoniului.

Viziunea dupa care se conduc legiuitorii in ceea ce priveste patrimoniul public, national si local, este una a descentralizarii. Statul de drept nu trebuie sa repete eroarea statului totalitar, aceea de a se manifesta ca judecator suprem, care confisca si distribuie in functie de propriile sale interese, ori de telurile aliatilor sai vremelnici. Responsabilitatea restituirii trebuie sa revina, intr-o logica stricta a subsidiaritatii, comunitatilor locale. Pentru ca, uneori aceste comunitati se confunda cu comunitatile confesionale. Ele trebuie sa judece ce este drept si ce se cuvine fiecaruia. Statului de drept nu-i revine decat rolul de a stabili cadrul legislativ in care comunitatile vor avea libertatea sa lucreze la rezolvarea propriilor probleme si litigii. Statutului nu-i apartine decat sarcina de a formula in norme de drept vointa politica de a face dreptate si de a pune la dispozitie instantelor competente mijloacele prin care dreptatea sa se faca efectiv.

De altfel, o regula constitutionala elementara cere ca Statul intemeiat pe democratia reprezentativa sa nu intervina, altfel decat prin sprijin si subventii, in problemele care ating Bisericile sau raporturile dintre dife-ritele confesiuni. Statul de drept isi asuma deja imensa responsabilitate de a sustine financiar toate cultele intr-o epoca de drastica austeritate bugetara. Atat eu, cat si Guvernul si Parlamentul intelegem ca nu putem sa privam bisericile si comunitatile religioase de ajutorul pe care-l constituie subventionarea salariilor slujitorilor de cult. Este modul nostru de a asigura demnitatea bisericilor si comunitatilor, de a le arata – fara demagogie, la modul cel mai concret si fara a cere ceva in schimb – respectul pe care credem ca-l merita.

Restituirea integrala, reparatiile totale sunt un ideal extrem de greu de atins. Nu cred ca ma insel atunci cand afirm ca o asemenea restituire globala nu a fost niciodata posibila in istoria mai apropiata sau mai indepartata.

Deoarece nu avem, in ultima instanta, de-a face cu ziduri, fie ele de biserici, scoli, manastiri, congregatii sau institutii. Problema restituirii este o problema a oamenilor care se afla intre aceste ziduri. Cineva se va simti intotdeauna nedreptatit si cred, cu tot respectul, ca nimeni nu este mai putin chemat decat o biserica sau o comunitate religioasa sa se manifeste ca un creditor implacabil. Tocmai pentru ca in inima oricarei credinte se afla omul.

Se spune – si cred ca toata lumea va fi de acord – ca toate drumurile Bisericii duc catre om. Bisericile si comunitatile religioase nu sunt simple institutii. Bisericile si comunitatile religioase au vocatia de a lucra cu cea mai delicata si sensibila materie: constiintele si sperantele oamenilor.

Biserica, religia in general este mai apropiata de oameni decat poate spera sa fie vreodata o institutie a statului. Caci bisericile sunt oamenii insisi, cu nevoile si exigentele lor concrete. De aceea, cred ca bisericile si comunitatile religioase sunt mai bine plasate decat aparatele statului pentru a intelege mai repede unde se afla si care sunt cauzele fracturilor si dezechilibrelor sociale. Comunitatile confesionale trebuie sa se afle – spun acest lucru nu in calitate de reprezentant al Statului, ci ca persoana care face parte din biserica – in prima linia a razboiului, vazut si nevazut, pe care-l ducem impotriva suferintei, nedreptatii, bolii, violentei si tuturor celorlalte maladii ale societatii noastre.

De sapte ani, religia si-a recapatat locul central in societatea romaneasca. Bisericile si comunitatile sunt prezente la toate evenimentele majore ale vietii publice romanesti. Sunt consultate de fiecare data cand o alegere istorica trebuie facuta. La randul lor, bisericile si comunitatile confesionale trebuie sa-si asume raspunderi. Consider, cu tot respectul, ca aceste raspunderi nu se opresc la poarta lacasului de cult. Oamenii bisericii, responsabilii cultelor se cuvine sa mearga, potrivit propriei traditii si vocatiei lor specifice, acolo unde oamenii au nevoie de ei: in spitale, in inchisori, in camine de batrani, in asezaminte pentru orfani si copii abandonati, in institutii pentru handicapati, in unitati militare. Oamenii bisericii si responsabilii cultelor trebuie sa mearga acolo unde copiii strazii au nevoie de ei, trebuie sa se gandeasca acum la cei din pacate multi, pe care reforma ii va lasa temporar fara lucru. Altfel zis, cred ca oamenii bisericii, slujitorii comunitatilor nu trebuie sa astepte ca oamenii sa vina la ei. Menirea lor este aceea de a pleca in cautarea oamenilor, oriunde sunt chemati de acestia.

In aceste zile ale Pastelui, bucuria mea nu a fost deplina. Caci aceste zile au fost zguduite de omoruri, de talharii, de violuri. In aceste zile, in care toti eram sortiti bucuriei, semeni ai nostri au cazut victima violentei irationale si patimilor necontrolate ale unor concetateni ai lor. Este acum evident pentru toata lumea ca dispozitivul de represiune a criminalitatii cu care este dotat Statul de drept functioneaza din plin. Ca niciodata parca, organele de ordine isi fac datoria. Justitia se pronunta fara intarziere atunci cand e vorba de atingerea demnitatii si integritatii persoanei. Inchisorile noastre sunt de trei ori mai pline decat capacitatea lor. Pericolul, exagerand putin fireste, este ca o mare parte din preoti sa devina preoti de inchisoare. Mi se pare ca unul din rosturile slujitorilor cultului este tocmai acela de a-i impiedica pe semenii lor sa ajunga in astfel de locuri.

In calitate de presedinte imi doresc o prezenta mai activa a reprezentantilor bisericilor si comunitatilor religioase in toate instantele societatii civile, in toate organismele statului si, in primul rand, in scoala. Functia educatiei religioase am redescoperit-o dupa 1989. Bisericile sunt prezente in scoli. Sunt mandru ca in urma cu ani, ca rector al Universitatii din Bucuresti, am luat initiativa de a integra in institutiile de invatamant superior facultatile de teologie. Nu numai cele ale Bisericii Ortodoxe, dar si, intr-un spirit ecumenic, facultati de teologie catolica, greco-catolica sau baptista. Confesiunile sunt astazi active in sistemul nostru educational la toate nivelele. Lor le apartine acum sarcina de a valorifica la maximum aceasta oportunitate, de a-si transmite si perpetua credinta si traditiile.

Mi se pare ca, analizand cu luciditate tot ce s-a facut vreme de sapte ani, tot ceea ce am incercat sa acceleram de sase luni, relatiile dintre biserica si Stat – si folosesc in mod generic termenul biserica – sunt astazi global mai bune decat au fost vreodata. Ceea ce nu inseamna ca trec cu vederea probleme care inca exista si care sunt departe de a fi usoare si usor de rezolvat. Ele se refera, in primul rand, la chestiuni patrimoniale. Vreau sa va reamintesc insa ca numai statul totalitar este statul tuturor posibilitatilor, este statul care, intr-o buna zi, poate decide discretionar sa atribuie, sa confiste si sa redistribuie. Statul de drept este un stat care nu poate actiona decat prin lege. Dreptatea sa este o dreptate care ia in calcul, in permanenta, vointa cetatenilor, a tuturor cetatenilor; a majoritatii, ca si a minoritatilor. Caci cetatenii, prin alesii lor, fac aceste legi. Nimeni nu se poate substitui suveranitatii cetatenilor. Nimeni nu poate recurge, chiar si cu bune intentii, la acte brutale de vointa. Statul de drept este un stat al deliberarii, al consultarilor, al dezbaterilor, iar deliberarea cere timp. Cere sa fie ascultate toate partile, cantarite toate argumentele, evaluate toate riscurile, evitate toate nedreptatile.

De acum inainte, insa, timpul este in puterea noastra. Fara ca prin aceasta sa fi castigat dreptul de a-l comprima. Caci numai pentru Dumnezeu o mie de ani sunt ca o singura zi. Pentru noi este suficienta povara fiecarei zile.”

Care este cea mai veche Biserica?

Care este cea mai veche Biserica?

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

In orice caz nu cea care se reazama astazi pe ierarhii eclesiastice si pe grade preotesti. Biserica primara nu le-a cunoscut nici pe unele, nici pe celelalte. Aceste imitatii ale structurilor iudaice stravechi sau ale templelor si religiilor pagane au aparut in viata Bisericii de abia prin secolele de dupa legaturile compromitatoare cu Statul politic. Ca sa poata functiona in Stat, Biserica a emulat structurile piramidale ale ierarhiilor de Stat si a parasit simplitatea unei familii crestine in care toti credinciosii erau frati:

„Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Hristos, si voi toti sunteti frati. si „Tata” („parinte”) sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri. Sa nu va numiti „Dascali”; caci Unul singur este Dascalul vostru: Hristosul.” (Matei 23:8-10)

Nicaieri in Noul Testament nu ni se vorbeste despre grade preotesti in Biserica. Si de ce am vrea sa-i avem printre noi pe urmasii acelora care l-au rastignit pe Domnul Isus? Preotia vechi testamentala a apus in rasaritul marii preotii a lui Christos. Preotia levitica a fost desfintata in Biserica de preotia de tipul lui Melhisedec. Astazi nimeni nu mai poate pretinde ca se trage din neamul preotesc. Numirea de preoti este aplicata doar generic tuturor credinciosilor din biserica:

„Voi insa (toti) sunteti o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor, pe care Dumnezeu si L-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din intunerec la lumina Sa minunata” (1 Petru 2:9).

Care este deci cea mai veche Biserica?

Prin intoarcerea la „Sola Scriptura”, prin revenirea la nealterata invatatura a Bibliei, neoprotestantii au reluat legatura organica cu stravechea „radacina” a crestinismului primar. Refuzand sa faca acelasi lucru si complacandu-se in tot felul de „adaugiri ale traditiei omenesti”, bisericile istorice se afla astazi altoite pe niste increngaturi salbaticite, cu fructe denaturate si foarte deosebite de roadele crestinismului primar.

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Introducere in teologie – Prolegomena (II)

PROLEGOMENA (partea II-a)

7. SURSA BIBLICA A TEOLOGIEI

Teologul evanghelic accepta, umil si plin de credinta, toate afirmatiile clarei ale Scripturii. Desi este adevarat ca darul maret dat de Dumnezeu oamenilor este Isus Hristos si ca menirea primordiala a Cuvintului lui Dumnezeu este aceea de a depune marturie despre Hristos, in Biblie mai exista si alte afirmatii despre adevar care sint toate foarte folositoare pentru invatatura. Este adevarat ca uneori oamenii au batjocorit continutul de informatii al Bibliei, fortind prin interpretari gresite textul Scripturii si rastalmacind metafore ca: ferestrele cerului, cele patru vinturi, etc. Iata ce declara Menno Simon despre autoritatea Scripturii:

“Nadajduim ca nici un om cu mintea intreaga nu va fi atit de ignorant incit sa nu-si dea seama ca Vechiul si Noul Testament au fost scrise spre invatatura, mustrarea si indreptarea noastra; si ca ele sint sceptrul si legalitatea careia trebuie sa i se supuna in ascultare orice casa, adunare, Biserica sau Imparatie a Domnului (2 Timotei 3:16). Orice lucru contrar Scripturii, fie ca este vorba despre doctrina, credinta, simboluri, inchinare sau comportament, trebuie confruntat cu aceasta legalitate si demolat cu acest sceptru, fara sa ne uitam la fata omului si fiind hotariti sa mergem pina la o nimicire totala”. (Complete Works (Elkhart, Ind. John F. Funk and Brother, 1871) I, pp.53,54)

Menno adauga si acest indemn:

“Va rog, plin de smerenie si teama sfinta, sa examinati aceste invataturi ale mele si sa le judecati prin Duhul si Cuvintul lui Hristos care este in voi. Comparati-le cu invatatura si practica apostolilor …: Trag nadejde ca, prin harul lui Dumnezeu, veti intelege deplin ca ce propovaduim noi este tocmai acea invatatura infailibila si de nezdruncinat a Scripturii” (Idem, I. p.77).

Este bine stiut ca, in ultimul secol, teologia modernista a ajuns sa puna la indoiala infailibilitatea Scripturilor; ei nu mai cred in minunile Domnului, nu mai accepta nasterea Domnului Isus din fecioara, neaga divinitatea unica a lui Isus Hristos, reduc problema ispasirii la o simpla influentare morala, resping invatatura biblica despre invierea in trup, inlocuind-o cu invatatura greceasca a nemuririi sufletului, nu cred in revenirea personala a Domnului Isus si-i neaga Bibliei statutul de autoritate deplina si desavirsita. (Vezi John Horsch, Modern Religious Liberalism (Scottdale, Pa. Mennonite Publishing House, 19240; J. Gresham, Christianity and Liberalism (New York; The Macmillan Co. 1942), p. 270.)

Acesti modernisti nu mai cred ca toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete (2 Timotei 3:16) si ca “nici o proorocie nu se tilcuieste singura. Caci nici o proorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, minati de Duhul Sfint” (2 Petru 1:20-21).

Si Catolicii si Protestantii sint de acord in privinta inspiratiei desavirsite a Scripturilor. Iata cum este exprimat acest punct de vedere intr-o definitie catolica:

“Inspiratia este o influenta directa a harului divin asupra mintii, asupra vointei si asupra tuturor celorlalte facultati ale scriitorului uman, care are ca rezultat faptul ca el concepe mintal, doreste si in final chiar scrie in modul cel mai corect exact ceea ce Dumnezeu intentioneaza ca el sa scrie si nimic altceva, asa ca putem spune pe drept cuvint ca Dumnezeu insusi este autorul tuturor celor scrise” (Donald Attwater, General Editor, A Catholic Dictionary (New York: The Macmillan Co. 1942), p.270).

Acelasi teolog continua:

“Inspiratia nu variaza in intensitate sau calitate, ea este aceiasi in toate cartile Bibliei si la fel in orice fragment al lor, garantindu-ne intreaga lor infailibilitate si autoritatea lor dumnezeiasca. Din cauza ca inspiratia nu este un proces mecanic sau o putere strivitoare, ci doar o influenta care se manifesta in launtrul mintii si vointei scriitorului uman, stilul personal, vocabularul personal si toate trasaturile personalitatii lui omenesti ramin intacte si usor de identificat in cartea produsa, desi continutul ei este in intregime lucrarea lui Dumnezeu Insusi, iar omul este doar un instrument in mina Lui desavirsita.” (Idem, pp.270,271.)

Cel ce vrea sa stie mai mult despre inspiratie poate citi excelentul eseu scris de John Murray de la Seminarul Teologic Westminster si intitulat: “The Attestation of Scripture”. (In The Infallible Word, pp.1-52)

Fiind si o carte scrisa de oameni, Biblia prezinta elemente pur omenesti ca de exemplu exagerarea constienta facuta de oamenii din poporul Israel in fata deslantuirii grozavelor plagi care s-au abatut asupra Egiptului (Exod. 9:6,7) sau prezenta emotiilor pur omenesti de: dezgust, descurajare, nadejde, aspiratie, bucurie si necaz. Biblia cuprinde o inregistrare a istoriei asa cum a fost ea vazuta prin ochii omenesti.

De exemplu, istorisirile paralele ale evanghelistilor pot fi numai cu greu armonizate una cu cealalta din cauza ca autorii lor le-au scris intr-o deplina libertate fara sa fie preocupati daca vor spune la fel ca cei ce vor povesti aceleasi evenimente. Stilul si vocabularul folosit se deosebeste foarte mult de la un scriitor la altul. Mai mult, personalitatea si experienta personala a fiecaruia este evidenta in felul in care sint scrise cartile Bibliei.

Credinta in inspiratia deplina a Scripturilor nu presupune in nici un fel convingerea ca autorii scrierilor au fost coplesiti de un fel de extaz religios care le-ar fi paralizat capacitatile mintale personale. Si inca ceva, limbajul scrierilor sfinte nu este unul stiintific sau macar teologic, ci este acela al vietii de fiecare zi. (vezi Gods Word Written, Herald Press, 1966, 1968.)

Cind “evanghelicii” sustin ca teologia trebuie sa fie in intregime intemeiata pe surse biblice, ei inteleg prin aceasta ca este de datoria oricarui teolog sa-si intemeieze afirmatiile pe Cuvintul lui Dumnezeu, pe intreg Cuvintul lui Dumnezeu si numai pe Cuvintul lui Dumnezeu.

Aceasta pozitie este in contradictie cu pozitia celorlalte doua curente teologice de interpretare : Scoala Rationalista si Scoala Catolica.

Mai exista si o alta pozitie a Scolii de interpretare mistica de care ne vom ocupa intr-unul din capitolele urmatoare.

Rationalistii stabilesc dinainte ceea ce cred ei ca este in limitele posibilului si apoi se folosesc de propriul lor intelect ca de un arbitru final al adevarului, dind la o parte autoritatea Cuvintului lui Dumnezeu revelat. Ei au fost foarte mult influentati de unele scoli de gindire filosofica, mai ales din timpul lui Immanuel Kant, din cea de a doua jumatate a secolului optsprezece. Noi spunem impreuna cu Luther ca:

“Nu trebuie sa criticam, sa cintarim sau sa judecam Scripturile cu propria noastra inteligenta, ci rivnitori si intr-o atmosfera de rugaciune, noi trebuie sa meditam asupra celor scrise cautind sa patrundem sensul adinc al celor scrise … Duhul Sfint trebuie sa fie in aceasta invatatorul si calauza noastra desavirsita de la care nu trebuie sa ne sfiim sa luam intelepciune. Ori de cite ori ma aflu asaltat de ispite, eu ma refugiez imediat in continutul unui verset din Biblie, ca acela care spune de exemplu ca Hristos Isus a murit pentru mine, si imi extrag de acolo puterea si nadejdea necesara pentru a depasi momentul de criza”. (Thomas S. Kepler, The Table Talk of Martin Luther (New York& Cleveland; The World Publishing co., 1952), p.6.)

Luther a mai spus:

“Mi-am bazat predicarea pe fiecare litera din cuvintul lui Dumnezeu; cui ii place sa ma urmeze, cui nu, sa ramina in urma”. (Idem, p.8.)

Conrad Grebel, intemeietorul miscarii “Fratilor elvetieni”, a scris in 1524: “Nu scoala, ci harul lui Dumnezeu mi-a dat puterea sa ma incred in Cuvintul lui Dumnezeu”. (Harold S. Bender, Conrad Grebel, c. 1498- 1526, Goshen, Ind. The Menonite Historical Society, 1950, p.iv)

Pacostea teologiei de astazi este ca ea a intrat sub influenta unor teorii abstracte pline de speculatii si sisteme filosofice, in loc sa stea in lumina curata a afirmatiilor clare prezentate de Dumnezeu in Cuvintul Sau.
Biserica Catolica nu respecta Biblia ca pe singura ei autoritate in probleme de credinta si practica. Pozitia ei a fost formulata in felul urmator: “ Sfinta Scriptura este de folos ca sa invete, ca sa mustre, ca sa indrepte, ca sa dea intelepciune in neprihanire, dar simpla ei citire nu garanteaza ajungerea la mintuire si ea nu este singura autoritate in probleme de credinta crestina. Autoritatea suprema ramine un atribut al Bisericii vii, iar sfinta traditie trebuie asezata alaturi de Scriptura si considerata la fel de inspirata. O dogma catolica deci, nu are neaparata trebuinta de un suport biblic care sa-i garanteze autoritatea; dogmele sint vrednice de crezare nu pentru ca ar fi luate din Scriptura, ci pentru faptul ca sint invatate de catre Biserica …” (A Catholic Dictionary, p.479)

In ce priveste acest corp de invatatura extrabiblic, pe care catolicii il numesc “traditie”, iata cum a fost el definit: Traditia este “totalitatea invataturilor care nu au fost incredintate sfintelor Scripturi (desi s-ar fi putut sa fi aparut in anumite carti neinspirate), ci ne-au fost transmise din generatie in generatie prin intermediul unor parinti autorizati ai Bisericii.” (Idem, p.528.)

Catolicii si Protestantii au pareri diferite nu numai in ceea ce priveste traditia extrabiblica, ci si in alte invataturi. Catolicii neaga de exemplu validitatea interpretarii personale a Scripturii, sustinind dimpotriva ca: “Numai Biserica poate arata sensul si intelesul unui anumit pasaj din Biblie”. (Idem, p.483.) Cu alte cuvinte, credinciosii catolici nu sint incurajati sa citeasca si sa caute sa inteleaga singuri Biblia bazindu-se pe ajutorul si iluminarea Duhului Sfint. In catolicism, dreptul de a interpreta Scriptura nu este al credinciosului individual, ci al Bisericii prin activitatea ierarhiei ei. Protestantii s-au ridicat impotriva acestei restrictii si au sustinut ca autoritatea suprema in probleme de credinta si viata este Cuvintul lui Dumnezeu, asa cum este el descoperit si lamurit de Duhul Sfint fiecarei constiinte in parte. Catolicii pretind ca autoritatea suprema trebuie sa ramina Biserica, nu credinciosii individuali; clerul ei, nu multimea fara pregatire.

Un al treilea punct in care Romano-Catolicii difera de Protestanti este componenta Bibliei insasi. Catolicii au adaugat Vechiului Testament un numar de carti pe care ei le numesc deoterocanonice. Aceste carti sint: Tobias, Judith, Cartea intelepciunii, Eclesiastul, Baruc, I si II Macabei, Estera 10:4 pina la sfirsit, Daniel 3:24 pina la 4:3, precum si capitolele 13 si 14. Catolicii sustin ca autoritatea acestor adaugiri este la fel de mare ca a tuturor celorlalte carti ale Bibliei, desi ei admit ca “ele nu au fost incluse in Biblia evreiasca a iudeilor”. (Idem. p.153.)

Protestantii au refuzat aceste carti si fragmente de carti extracanonice pe baza faptului ca ele nu au fost prezente in Biblia folosita de Hristos si de apostoli. Ele contin de altfel invataturi care nu sint in armonie cu restul Scripturii si nu sint citate nicaieri in continutul consacrat al Noului Testament, nu exista nici macar o urma a lor.
Exista si un al patrulea punct in care Catolicii si Protestantii nu sint de aceiasi parere.

Protestantii cred ca Dumnezeu a inchis canonul cartilor sfinte la numarul celor cuprinse in Noul Testament si ca de atunci nu a mai existat nici un alt fel de revelatie personala care sa fi avut ca scop suplementarea sau adaugirea invataturii sfinte.

De exemplu, inchinaciunea catre inima sfinta a lui Isus care consta in adorarea inimii de carne a Mintuitorului isi trage popularitatea dintr-o revelatie personala pe care ar fi primit-o sfinta Margareta Maria Alacoque in anii 1673 – 1675. (Idem, p.467) Protestantii nu neaga faptul ca Dumnezeu poate da unora calauziri individuale prin intermediul vedeniilor sau a descoperirilor personale, dar se impotrivesc ideii ca o astfel de comunicare personala si individuala ar putea avea insemnatate pentru toata multimea credinciosilor si ar trebui adaugata la continutul Scripturii ca o practica recomandabila si necesara.

8. CRESTINISMUL SI MISTICISMUL

Din cauza ca misticismul nu este o miscare unitara este foarte dificil sa fir definit intr-un fel care sa-i multumeasca pe toti cei ce fac parte din aceasta grupare.

Misticismul este un termen care se poate aplica si unei religii pagine din afara curentului de invatatura crestina si in acelasi timp si unei denaturari eretice a crestinismului, care continua insa sa se manifeste in interiorul lumii asa zise crestine. Tot asa, termenul poate fi folosit si atunci cind ne referim la un anumit fel de crestinism care nu este fundamental gresit, dar pune un accent neobisnuit de mare pe anumite forme de pietate si de inchinaciune.

Esenta misticismului este o nebalansata aplecare inspre continutul unei relatii de partasie si de comuniune tainica cu Dumnezeu sau cu Hristos care sa mearga dincolo de umblarea obisnuita a celui credincios cu Domnul, asa cum este ea reglementata de continutul Cuvintului lui Dumnezeu si de interpretarea pe care i-o da Duhul Sfint.

Misticismul veritabil, in aspectele generale ale acestei miscari, implica se pare trei stagii de ascensiune in spiritualitate: purificarea, iluminarea si unirea extatica. (Vezi Theologica Germanica, la capitolul despre extaz in miscarea mistica, New York: Pantheon, 1949, pp.9-109)

Multi mistici, crestini si necrestini deasemenea, marturisesc ca au trait astfel de clipe de extaz in care au experimentat o neingradita, directa si coplesitoare prezenta a dumnezeirii. Ei au inclinat dupa aceea sa practice si sa propovaduiasca anumite lucruri care au fost contrare invataturii din Cuvintul lui Dumnezeu, deschizind oamenilor o cale speciala de contact cu divinitatea, fara sa mai tina seama de totala depravare a fiintei umane si de nevoia ei dupa un Mintuitor personal.

Experientele de extaz nu sint rele prin ele insele. Multi dintre crestinii evanghelici, protestanti si chiar unii dintre Catolici au marturisit si ei ca au trait momente de deosebita inaltare sufleteasca in care au experimentat o minunata simtire a prezentei lui Dumnezeu.

Charles G. Finney era un tinar avocat in data de 10 Octombrie 1821 cind si-a predat viata in miinile lui Hristos si cind L-a acceptat drept Mintuitor personal. In seara aceleiasi zile, el a trait citeva ore de partasie deosebita cu Domnul Isus Hristos, de parca ar fi stat fata in fata personal cu Mintuitorul. Felul in care parea ca-L priveste Isus l-a facut pe Finney sa plinga cu hohote, asa cum plinge un copil. Duhul Sfint s-a pogorit peste el cu o asemenea putere de parca “valuri de iubire lichida” (Richard E. Day, Man of Like Passions (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1942), p.45) l-ar fi inundat.

Si alti sfinti din Biserica Domnului au avut trairi asemanatoare. Charles G. Finney nu a devenit insa un mistic; el n-a alunecat inspre o viata de preocupari pioase deosebite si nici nu a pretins ca alti crestini trebuie sa caute sa aiba si ei trairi extatice asemanatoare cu a sa. Dimpotriva! Finney a devenit un om cu o teologie foarte sanatoasa, accentuind severitatea legii lui Dumnezeu, necesitatea pocaintei de pacate si datoria de a-L asculta si de a-L sluji pe Hristos Domnul. Misticii propriu-zisi au pus un accent prea mare pe anumite tipuri de pietate si sa aseze trairile emotionale deasupra Scripturilor.

Noi nu vrem sa negam faptul ca Dumnezeu poate hotari sa dea unora dintre copiii Sai trairi extatice si nici sa bagatelizam importanta unei religii a inimii, dar vrem sa punem in discutie care este pentru crestin autoritatea suprema in probleme de credinta si de practica. Este aceasta autoritate doar simtirea interioara intima primita in timpuri de extaz sau este ea doar invatatura clara si limpede a Cuvintului lui Dumnezeu? Iata ce scria, plin de seriozitate, Simon Menno:

“Fratilor, va spun adevarul si nu mint: nu sint nici Enoh, nici Ilie; nu am vedenii, nu sint profet si nici nu va pot spune cuvinte care sa nu fi fost deja spuse in desavirsitul Cuvint al lui Dumnezeu (si oricine ar vrea sa va invete altfel s-ar rataci curind si v-ar insela amarnic). Sint incredintat ca bunul Dumnezeu ma va pastra in Cuvintul Sau in asa fel incit sa nu pot scrie sau spune decit ceea ce ni s-a spus deja prin Moise, prin profeti, prin evanghelisti si prin celelalte scrieri apostolice; sa le caut si sa le explic sensul, intentia si scopul urmarit de Hristos. Judecati si voi care aveti o minte duhovniceasca. Repet, nu mi s-a aratat nimeni si nu m-a inspirat nici un inger, si nici nu doresc sa mi se arate, ca sa nu fiu dus in ratacire. Cuvintul lui Hristos, asa cum este el, imi este tot ce am nevoie si tot ceea ce imi este de folos.” (Complete Works, II, p.248.)

9. TEOLOGIA SI FILOSOFIA

Unii teologi au subapreciat Biblia considerind-o doar o culegere de texte improvizate pentru a sustine un anumit sistem omenesc de filosofie. Altii au cazut in alta extrema, privind la Biblie doar ca la o culegere de literatura evreiasca si minimalizindu-i bagajul de continut doctrinal.

Teologii evenghelici cred ca Biblia este mult mai mult decit un simplu cuvint al oamenilor. In esenta ei, Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu trimis catre oameni. Chiar daca nu apartii celor care vad in Scriptura inspiratia lui Dumnezeu, esti obligat sa vezi chiar si la o citire superficiala ca Biblia propune un punct de vedere foarte clar asupra multora din intrebarile care au framintat mintile oamenilor inca din zorile istoriei. (Complete Works, II, p.248.)

1. Biblia sustine ca exista un Dumnezeu viu si atotputernic, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, Sfintul lui Israel si Tatal Domnului nostru Isus Hristos.

2. Scripturile confirma deasemenea existenta unei puteri spirituale limitate care i se opune lui Dumnezeu. Aceasta entitate este numita Satana (impotrivitorul, adversarul) si Diavolul (pirisul). Biserica crestina de astazi are nevoie sa redevina constienta de prezenta si lucrarea nefasta a Diavolului in lumea de acum; bineinteles ca aceasta nu este o pledoarie pentru o intoarcere la caraghioslicurile Evului Mediu, cu strania lui demonologie si cu “vinatoarea de vrajitoare” careia i-au cazut victime o multime de oameni nevinovati.

3. Biblia ne invata ca universul nu este infinit si nici vesnic, ci ca el a avut un inceput, cind a fost creat de Dumnezeu printr-un decret divin (“fiat” – sa fie!).

4. Biblia marturiseste ca Dumnezeu este in acelasi timp si “transcendent” (dincolo de creatie si separat de ea) si “imanent” (prezent in tot ceea ce se intimpla in creatie). Dumnezeu este slavit in Sine insusi mai presus de toata creatia, dar este si implicat in farimintarile ei in calitate de Suveran si Sustinator al ei. Providenta divina (grija dumnezeiasca) se indreapta permanent asupra tuturor lucrurilor create de El.

5. Scriptura ne spune ca Dumnezeu l-a creat pe om cu o capacitate mintala capabila sa gindeasca si sa fie educata de El si i-a dat porunca sa stapineasca pamintul si sa-l ingrijeasca.

6. Conform Bibliei, omul a fost facut de Dumnezeu asemanator Lui in capacitatile morale, mintale si spirituale, dar ca omul a cazut in ispita Satanei si a atras asupra intregii rase infectia “pacatului si a mortii”. Din momentul caderii, omenirea este iremediabil pierduta si alienata fata de Dumnezeu si ar ramine vesnic asa, daca Dumnezeu nu ar fi avut initiativa lucrarii de mintuire.

7. Biblia ne arata cum Dumnezeu a intervenit mereu de-a lungul istoriei umane pentru a desavirsi aceasta lucrare de mintuire, care a culminat apoi in ispasirea facuta de intrupatul Fiu al lui Dumnezeu, pe Crucea din dealul Golgotei.

8. Biblia ne arata din plin cum Dumnezeu i-a chemat mereu pe oameni la Sine si i-a indemnat sa se pocaiasca de pacatele lor, sa creada in El, sa puna capat impotrivirii lor si sa-L asculte din toata inima.

9. Biblia marturiseste ca aceia care I se predau lui Hristos prin pocainta si credinta sincera sint reinoiti din punct de vedere spiritual si intra intr-un proces treptat care are ca scop transformarea lor in asemanarea cu Isus Hristos.

10. Dumnezeu aude rugaciunile copiilor Sai si-i asculta. Rugaciunea este calea hotarita de Dumnezeu pentru intrarea in partasie cu El si pentru obtinerea binecuvintarilor. Rugaciunea pentru cei bolnavi poate include uneori si o ungere simbolica cu untdelemn (Iacov 5:14).

11. Biblia ne spune ca Dumnezeu are un scop clar si prestabilit cu rasa umana aici pe pamint, si anume, transformarea pamintului intr-o imparatie a Sa, anticipata acum de existenta si activitatea Bisericii.

12. Semnele distinctive ale crestinismului adevarat sint: o separare spirituala de orice este rau (ceea ce duce la o viata de sfintenie personala, la o traire in smerenie si umilinta, la o slujire a binelui si la o etica plina de bunavointa fata de altii), si o pasiune launtrica necurmata pentru aducerea altor oameni la Hristos.

13. Conform Scripturii, drama prezenta in istoria omenirii nu este fara sfirsit, ci doar temporara. Confruntarea poporului lui Dumnezeu cu fortele raului se va termina in final cu o interventie coplesitoare a lui Dumnezeu, cind Hristos va veni personal ca sa puna capat oricarei impotriviri, sa-i invieze pe cei morti, sa-i duca pe sfinti in slava care le-a fost pregatita, iar pe cei ce au trait in nelegiuire sa-i judece si sa-i pedepseasca.

Pentru cel ce este gata sa o creada sincer si umil, Biblia pune la dispozitie raspunsuri la intrebari majore ca cele despre fiinta si natura lui Dumnezeu, originea materiei, energiei si vietii, natura si destinul omului, inceputul si sfirsitul tuturor lucrurilor. Ea nu va raspunde insa niciodata la intrebarile speculative si nerodnice ale filosofiei, printre care am putea aminti: care este componenta ultima a materiei, care este relatia dintre trupul omenesc si gindirea umana, care sint limitele si caile cunoasterii, etc. Biblia nu raspunde nici celor curiosi care ar vrea sa afle in ea o detaliere amanuntita a planului lui Dumnezeu in istoria lumii.

Revelatia divina din Biblie este gata sa ne puna la dispozitie raspunsuri suficiente ca sa ne duca la mintuire, dar nu intentioneaza nici pe departe sa fie un tratat de filosofie pura sau de stiinta. Orice incercare de a o transforma in asa ceva, va sfirsi intotdeauna printr-o desfigurare a Scripturii intr-o incercare disperata de a-L face pe Dumnezeu sa ne spuna mai mult decit a vrut El sa ne descopere in Cuvintul Sau. Pe de alta parte, filosofii care intorc spatele revelatiei, gresesc si ei amarnic atunci cind nu vor sa tina seama de informatiile despre Dumnezeu, lume si viata pe care ni le pune la indemina Biblia.

Oamenii au nevoie si de teologie si de lucrarea ratiunii daca vor sa inteleaga bine cine sint ei si pe ce lume se afla. Si bigotismul ingust al celor care au intors spatele stintei si goliciunea morala a celor care au intors spatele crestinismului, au adus lumii numai suferinte, privatiuni si drame sfisietoare. Ce bine ar fi daca ne-am putea da seama ca si revelatia si ratiunea sint cadouri din partea aceluiasi Dumnezeu care ne vrea fericiti si in viata de acum si in cea viitoare.

10. CRESTINISMUL SI CELELALTE RELIGII

Crestinismul este o religie exclusivista. Domnul Isus a spus ca El este Calea, Adevarul si Viata si ca nimeni nu vine la Tatal decit prin El. Biblia ne spune ca toti oamenii care se afla astazi in viata descind din aceia care au avut la inceput o cunoastere clara despre Dumnezeu. Aceasta inseamna ca Biblia ne prezinta o origine comuna a rasei umane, iar aceasta origine a fost intr-o atmosfera de contact direct, nemijlocit si vital cu Dumnezeu. Paginismul este prin urmare o degenerare regretabila si vinovata a nivelului de cunoastere a lui Dumnezeu, Tatal (Rom. 1:20-32) .

Exista astazi in lume si o parere contrara care spune ca religia a suportat si ea un proces de evolutie progresiva de la animismul originar (in care oamenii credeau ca in spatele tuturor manifestarilor se afla cite un dumnezeu), la monoteismul contemporan (unificarea tuturor zeitatilor intr-un singur Dumnezeu). Aceasta teorie sustine ca si religiile sint la urma urmei un produs al mintii omului aflat in dezvoltare. Biblia ne spune insa ca omul a avut o cunoastere divina initiala si ca a pierdut-o apoi, indepartindu-se din ce in ce mai mult de Dumnezeu si ajungind la practici cu atit mai primitive si mai repulsive, cu cit indepartarea aceasta a ajuns mai mare. Din punct de vedere crestin, religiile lumii sint rezultatul unei indepartari vinovate fata de Dumnezeu. Biblia ne spune ca omul a ajuns astazi pacatos in natura sa si ca nu mai poate veni la Dumnezeu decit prin intermediul unui mijlocitor oferit in persoana Domnului Isus Hristos. Aceasta pozitie a crestinului s-ar putea sa fie jignitoare pentru cei care stau in afara crestinismului, dar nu avem ce face; ea este izvorita din mesajul clar si categoric al Bibliei ( Cf. Schmidt-Rose: The origin and Growth of Religion, Dial Press, 1935).

Daca Domnul Isus Hristos este singura cale de intoarcere a oamenilor la Dumnezeu, se pune intrebarea: Atunci de ce le-a mai dat Dumnezeu evreilor Legea lui Moise?

Raspunsul la aceasta intrebare ar putea suna cam asa:
(1) ca sa-i faca constienti de starea lor de pacat;
(2) ca sa le dea posibilitatea sa-si exprime simbolic pocainta; si
(3) ca sa-i pregateasca pentru viitoarea rascumparare prin Mesia.

Cu alte cuvinte, institutiile legii mozaice au avut un caracter didactic, simbolic si tipologic. Numai harul l-a determinat pe Dumnezeu sa-i primeasca la Sine pe cei care veneau la El pe baza jertfelor prevazute de legea mozaica: “Caci este cu neputinta ca singele taurilor si al tapilor sa stearga pacatele”.

Daca se intreaba cineva: Cum de erau atunci iertati israelitii care au venit la Dumnezeu mai inainte ca sa se fi jertfit Isus Hristos? le putem raspunde ca aceasta s-a putut realiza doar printr-o aplicare “retroactiva” a harului. (Evrei 9:15)

Daca ne este ingaduit sa folosim o ilustratie contemporana, a fost de parca, in harul Sau, Dumnezeu a ales sa achite plata unui cec mai inainte ca Domnul Isus sa fi depozitat pretul necesar rascumpararii noastre. In ziua de astazi insa, nici ceremoniile mozaice si nici formele vreunei alte religii nu-i mai pot mintui pe oameni. Acest adevar a fost proclamat cu tarie de apostolii Domnului. Biserica crestina nu poate participa acum la nici un fel de tripla alianta asa-zis mintuitoare (Protestantismul, Catolicismul si Iudaismul). Numai Domnul Isus mintuieste. (Fapte 4:12) El este singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni.

Ceea ce face crestinismul superior oricarei alte religii este Domnul Isus Hristos. Crestinismul nu este mai bun datorita unei etici superioare sau datorita unui sistem filosofic mai distilat. Singura superioaritate
a credintei crestine este persoana lui Isus Hristos. El este singurul in stare sa-i mintuiasca pe cei pacatosi. Numai El este Dumnezeu adevarat intrupat in istorie si numai El ii poate scapa pe oameni de grozava pedeapsa a vinovatiei. Iata ce i-a spus ingerul lui Iosif: “Ea va naste un Fiu, si-I vei pune numele Isus, pentru ca El (numai El) (Accentuarea din originalul grec)va mintui pe poporul Lui de pacatele sale”. (Mat.1:21)

S-ar putea ca alte religii sa contina si ele mari doze de adevar, un sistem filosofic elaborat si norme superioare de etica, dar ele nu vor fi niciodata in stare sa le ofere oamenilor lucrarea de rascumparare. Aceasta este cauza pentru care ele pot si trebuie pe drept cuvint sa fie numite: “false”. Ele nu pot da celor ce adera la ele tocmai siguranta mintuirii eterne pe care pretind ca o ofera. Iata de ce, in peisajul multicolor al religiilor lumii, crestinismul nu se va multumi sa stea linistit, ci va accentua si va intretine mereu nevoia de misiune si de proclamare a Evangheliei mintuitoare pina la marginile pamintului.

11. EVANGHELIA SI LEGEA

Biserica Protestanta le este indatorata luteranilor pentru evidentierea acestui contrast care se gaseste in Biblie. In discutia de fata prin lege se va intelege voia revelata a Lui Dumnezeu care pretinde omului o ascultare absoluta fata de normele de dreptate stabilite de Dumnezeu. Mereu si mereu Scripturile subliniaza ca in fata legii Lui Dumnezeu toti oamenii sint pacatosi.

Legea – de orice fel ar fi ea – nu este in stare sa salveze pe nimeni. (Rom. 3:19-31) Cu toate acestea legea este importanta. Ea le demonstreaza oamenilor ca au nevoie de un Mintuitor. Apostolul Pavel marturiseste ca el n-ar fi cunoscut ce este pacatul, daca n-ar fi fost legea care sa-i spuna : “Sa nu poftesti!” (Rom.7:7)

Chiar si dupa ce o persoana este mintuita, legea isi pastreaza valoarea, caci ea ii slujeste copilului lui Dumnezeu drept indreptar etic. Prin Evanghelie vom intelege vestea buna ca Hristos a murit pentru cei pacatosi, asa incit cei condamnati de legea lui Dumnezeu pot fi salvati acum prin credinta in Domnul Isus Hristos. Cu alte cuvinte, numai Evanghelia este aceea care ii poate mingiia pe oameni si le poate aduce mintuirea.

Unii oameni cred ca in Vechiul Testament se gaseste numai legea, iar in Noul Testament se gaseste numai evanghelia. Este adevarat ca Vechiul Testament se preocupa mai mult de legea lui Dumnezeu, cautind sa-l faca pe om sa-si recunoasca pacatosenia si nevoia lui de salvare. Dar Vechiul Testament este si locul in care este anuntata venirea evangheliei lui Hristos. Pe de alta parte, in Evanghelia Noului Testament sint citate o sumedenie de pasaje din Vechiul Testament care sint folosite ca temelie peste care este cladita mintuirea. Calea de mintuire recomandata in Vechiul Testament era mai mult sau mai putin aceeasi ca si astazi, si anume : Justificarea prin credinta. (Rom.4:1-25)

Noul Testament are si el in continut legea. Ba mai mult, astazi, legea morala este si mai pretentioasa decit in vremurile vechi. (Mat.5:17- 48) Totusi, in ansamblul lui, Noul Testamenet se ocupa mai mult cu prezentarea Evangheliei mintuitoare a lui Hristos.

Am putea spune deci ca Vechiul Testament contine pe linga lege si mintuirea prin credinta, iar Noul Testament contine pe linga mintuirea prin credinta si prezenta legii. Diferenta mare este ca Noul Testament se concentreaza asupra prezentarii intruparii si patimilor Domnului Isus Hristos.

Ar mai exista si o alta impartire fragmentara a continutului celor doua testamente: impartirea dispensationalista. Aceasta se bazeaza pe observatia ca istoria omenirii, asa cum este ea redata in Biblie, se poate imparti in sapte dispensatii diferite in care revelatia si pretentiile lui Dumnezeu au fost diferite. (The Scofield Reference Bible New York: Oxford University Press, 1909, 1945); Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology (Dallas, Tex.: Dallas Seminary Press, 1947, 1948), I-VIII.)

12. RELATIA CRESTINULUI CU VECHIUL TESTAMENT

Tot asa cum am aratat ca legea si harul se gasesc si in Vechiul Testament si in Noul Testament, trebuie sa subliniem acum faptul ca un crestin nu se poate restringe numai la Noul Testament, ci trebuie sa-l citeasca si pe cel Vechi. Apostolul Pavel ne-a invatat ca: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavirsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna”.

Revelatia lui Dumnezeu pe care o avem in Noul Testament nu este rupta de aceea primita prin Vechiul Testament, ci deriva din ea, ca o continuare fireasca. Pretutindeni in Noul Testament ni se aminteste ca Vechiului Testament a fost cu adevarat Cuvintul lui Dumnezeu.

Exista sute de citate clare care aduc textul Vechiul Testament in cel Nou. Westcott si Hort sint de parere ca exista nu mai putin de 1.076 cazuri in care textul Vechiului Testament este citat in scrierile Noului Testament. Profesorul H.S. Miller scrie si el ca: “Este adevarat ca Vechiul Testament este citat, direct sau aluziv, de aproximativ 1.000 de ori … si chiar de mai multe ori, daca s-ar numara totul in intregime”. (H.S. Miller, General Biblical Introduction (Houghton, N.Y.: The Word-Rearer Press, 1947, p.49)

Exista o continuitate nu numai in ceea ce priveste continutul celor doua testamente, ci si in caracteristicile poporului lui Dumnezeu din ele. Aproximativ cu doua mii de ani inainte de Hristos, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam si l-a ales pentru a-l transforma intr-un popor numeros prin care sa daruiasca lumii cele doua mari binecuvintari ele Sale: Scripturile si pe Mesia.

Din nefericire, atunci cind Isus Hristos a venit ca Mesia, sa rascumpere pe poporul Domnului, Evreii, ca neam, nu L-au recunoscut si nu L-au primit. Din aceasta cauza, ei au fost inlaturati vremelnic din planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel aseamana aceasta realitate cu taierea unor ramuri dintr-un copac. (Rom. 11:17) Minoritatea de Evrei care s-au pocait totusi si au crezut, L-au primit pe Domnul Isus si au intrat in Biserica alaturi de Neamurile care au primit mesajul Evangheliei. Aceste doua categorii de credinciosi sint astazi mostenitorii promisiunilor si binecuvintarilor lui Dumnezeu. (Efes. 2:11-22; Gal. 6:16) Cu alte cuvinte, credinciosii dintre Neamuri au fost altoiti in maslinul din care fusesera taiati ca ramuri Evreii necredinciosi. (Rom. 11:17-19)

Necredinciosii, fie ei dintre Evrei, fie ei dintre Neamuri, sint pierduti in pacat si in asteptarea pedepsei. Noul Testament prezinta Biserica drept o continuare spirituala a Israelului. Crestinii sint numiti “copii ai lui Avraam”. (Gal. 3:29) Ei nu mai apartin astazi unui Ierusalim pamintesc, ci unui Ierusalim care este in ceruri si de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului cel viu. (Evrei 12:22) Tot asa se spune despre cei credinciosi ca au mostenit fagaduintele facute patriarhilor. (Gal. 3:29) In fapt, crestinii au mostenit chintesenta tuturor promisiunilor facute in vechime si anume: pe Domnul Isus Hristos, neprihanirea noastra. (Gal. 3:14)

Adunarea celor credinciosi dintre Evrei si dintre Neamuri intr-un singur trup spiritual (Biserica) este numita de Pavel o “taina”, adica un adevar care nu a fost revelat clar oamenilor in vechime, dar care a fost descoperit acum copiilor lui Dumnnezeu. (Efes. 3:1-6)

In Noul Testament dispar toate deosebirile dintre Evrei si Neamuri. (Gal. 3:28) Asemenea tuturor Neamurilor, ca sa capete mintuirea si Evreii trebuie sa-L accepte pe Hristos. (Rom. 1:16) Bineinteles ca toti credinciosii trebuie sa depaseasca standardul etic al Vechiului Testament si sa traiasca acum la inaltimea invataturilor date de Hristos. Ceea ce ne-a spus Hriostos insa nu este o contrazicere a invataturii Vechiului Testament, ci mai degraba o completare si o adincire a lor. Hristos a venit, nu sa desfiinteze, ci sa implineasca. (Mat. 5:17-48)
Si El a facut aceasta dind la o parte tot ceea ce fusese revelatie trecatoare partiala si pastrind, si chiar extinzind, acele portiuni din revelata straveche care contineau legea morala. (George B. Stevens, The Theology of the New Testament, New York: Charles Scriber, 1927, pp.17-26.)

In celebra Sa predica de pe munte, Domnul Isus ne da o serie de ilustratii despre relatia Sa cu invatatura Vechiului Testament. (Mat. 5:21-48) El spune nu numai ca orice ucidere este vinovata, ci si ca orice minie este nedemna de un cetatean al Imparatiei lui Hristos. Nu numai curvia este rea, dar chiar si privirea pofticioasa este condamnabila. Nu numai divortul usuratic este rau, ci orice forma de divort este interzis, cu exceptia pacatului curviei. Nu numai juramintul fals este vinovat, dar chiar juramintul ca atare este o practica ce trebuie evitata. Nu numai razbunarea este rea, dar chiar si dorinta de a-ti apara pricina la tribunal este vinovata. Nu numai iubirea aproapelui este recomandabila, dar si iubirea dusmanilor trebuie sa-i caracterizeze pe cei ce sint copii ai Domnului. Vechiul Testament parea ca da un acord tacit poligamiei, Hristos ii cheama pe oameni inapoi la tiparul standard original, stabilit de Dumnezeu pentru o insotire unica pe toata durata vietii.

Din toate aceste exemple reiese foarte clar ca cel ce vrea sa faca astazi voia Domnului trebuie sa studieze cu mare atentie toata Biblia, comparind cu grija Vechiul Testament cu Noul Testament si, in caz de contrazicere, preferind intotdeauna invatatura Noului Testament ca norma finala de etica si teologie. Cititorul Bibliei va constata ca majoritatea continutului Vechiului Testament corespunde si astazi normelor mai inalte ale Noului Testament. In putine cazuri insa, ceea ce era trecator, ceremonial si simbolic trebuie lepadat si trecut astazi cu vederea.

Aducerea de jertfe, clasificarea mincarilor in curate si necurate, zilele de sarbatoare, sabatul, zilele de ispasire, etc. trebuie privite acum doar ca rinduieli pur evreiesti care nu mai au nici un fel de obligativitate pentru crestinii eliberati de Evanghelie. (Col. 2:14-23; Rom. 14:1-6; Gal. 4:9, 10; 4:21-5:1.) Fara nici o indoiala, cea mai importanta lucrare ceremoniala din intreaga lege evreiasca a fost taierea imprejur. Ea a constituit semnul exterior al legamintului incheiat de Dumnezeu cu Avraam. (Gen. 17:9- 14)

Noul Testament declara raspicat ca si aceasta ceremonie a fost inlaturata prin Hristos. (Gal. 5:2-11) Cazul acestei ceremonii evreiesti ne arata insa si felul minunat in care apostolii Domnului au stiut sa interpreteze adevarurile ceremoniale pentru a extrage un adevar spiritual mai profund din Vechiul Testament pentru a-l folosi apoi ca baza pentru o noua invatatura. Ei au observat ca pina si Moise le poruncise Evreilor sa nu se multumesca cu semnul exterior, ci sa-si taie imprejur inima, adica simtirea launtrica. (Deut. 10:16) El le-a profetit de altfel ca Dumnezeu va face aceasta taiere imprejur a inimii pentru ei si pentru copiii lor, asa ca vor ajunge sa-L iubeasca pe Domnul Dumnezeul lor din toata inima si din tot sufletul. (Deut. 30:6)

Putem deci spune ca atunci cind apostolul ii descrie pe crestini ca oameni cu inima taiata imprejur, facuta nu de mina omeneasca, ci cu taierea imprejur a lui Hristos (Col. 2:11), el preia de fapt o invatatura din Vechiul Testament. Cei ce au scris Noul Testament nu s-au sfiit sa ne dea clar si plini de autoritate revelatia cea noua primita prin Hristos. Totusi, in aproximativ o mie de cazuri, ei si-au ilustrat aceasta invatatura cu exemple si texte preluate din cuprinsul Vechiului Testament.

Acele portiuni din Vechiul Testament care proclama adevaruri ale lui Dumnezeu cu valoare vesnica si cu aplicabilitate permanenta pentru oameni sint numite adeseori: legea morala a lui Dumnezeu. Aceasta lege morala este valabila si astazi si este reafirmata de Noul Testament ca indreptarul desavirsit dat de Dumnezeu oamenilor. Domnul Isus Insusi a rezumat intreaga lege a lui Dumnezeu la o simpla variatie pe tema iubirii de Dumnezeu si de semeni. (Mat. 22:34-40) Este evident ca aceste doua principii ale iubirii, care au fost enuntate si de Moise si care alcatuiesc temelia celor zece porunci, sint si fundalul pe care evolueaza toate celelalte invataturi ale Scripturii. Crestinii sint indemnati si ei sa implineasca prevederile divinei legi morale, de data aceasta nu pentru a-si capata mintuirea, ci tocmai ca sa exprime dobindirea ei printr-o umblare in iubire.

Noul Testament proclama emfatic ca mintuirea nu se poate capata printr-o ascultare de prevederile legii, oricare ar fi ea (Rom. 3:20, 21, 22, 26, 28), caci Hristos este sfirsitul legii si neprihanirea tuturor celor ce cred. (Rom. 10:4) Aceasta nu inseamna ca Hristos a desfintat legea divina, ci doar ca El a pus capat caii de capatare a neprihanirii prin faptele legii. Astazi nu se mai ajunge in cer prin neprihanirea data de lege, ci prin unirea credinciosilor cu Domnul Isus, care le daruieste neprihanirea Lui divina si-i transforma dupa chipul si asemanarea Fiului lui Dumnezeu. (Rom. 5:17; 2 Cor. 3:18)

Noul Testament, si in special epistola catre Evrei, ne arata ca Vechiul Testament, ca sistem religios, este depasit si a fost inlaturat, in locul lui fiind pus Legamintul cel Nou, care-i este superior. (Evrei 8:6,7) Aceasta este o implinire a profetiei din Ieremia 31, care anunta stabilirea unui legamint nou. Daca s-a schimbat legamintul, s-a schimbat si preotia. (Evrei 7:11, 12) Crestinii nu mai sint sub preotia lui Aaron, ci sub preotia lui Isus Hristos. Vechiul Testament presupunea o sumedenie de jertfe, in Noul Legamint singura jertfa necesara si suficienta este Isus Hristos Insusi. (Evrei 7:27) Schimbarea legamintului a produs inevitabil si o schimbare a legii. (Evrei 7:12) Noul Legamint ne-a adus si promisiuni mai bune. Autorul epistolei catre Evrei scrie:

“Dar acum Hristos a capatat o slujba cu atit mai inalta cu cit legamintul al carui mijlocitor este El, e mai bun, caci este asezat pe fagaduinte mai bune. In adevar, daca legamintul dintii ar fi fost fara cusur, n-ar mai fi fost vorba sa fie inlocuit cu un al doilea. Caci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: “Iata, vin zile, zice Domnul, cind voi face cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda un legamint nou; nu ca legamintul pe care l-am facut cu parintii lor, in ziua cind i-am apucat de mina, ca sa-i scot din tara Egiptului. Pentru ca n-au ramas in legamintul Meu, si nici Mie nu Mi-a pasat de ei, zice Domnul. Dar iata legamintul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, dupa acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele in mintea lor si le voi scrie in inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, si ei vor fi poporul Meu”. (Evrei 8:6-12)

Vechiul Testament este o sursa bogata de ilustratii pentru zidirea sufleteasca a credinciosului crestin. El contine nenumarate exemple de credinciosie, de rasplatire a neprihanirii, de avertizare impotriva apostaziei, de binecuvintare a celor care au cautat pacea, curatia, si care au stat tari inaintea ispitelor, etc. Nicholls, a cules mai mult de douazeci si sase de proverbe care-si pot gasi ilustrarea in Biblie; si aceasta este numai inceputul a ceea ce s-ar putea face. (Angus-Green, The Bible Hand-Book, New York: Ravell, c. 1905, pp.587- 89.) Pavel ne spune si el ca cele petrecute in Vechiul Testament sint menite sa ne serveasca noua drept pilde. (1 Cor. 10:11)

Cunoasterea Vechiului Testament este absolut necesara pentru cel ce vrea sa inteleaga Noul Testament. Acesta din urma face dese referiri la istoria creatiei, la caderea omului, la intreaga istorie a planului de rascumparare, la legea lui Moise, la profeti, etc. Vechiul Testament mai are si o deosebita valoare devotionala. Aici am putea mentiona nu numai Psalmii, ci si rugaciunile marilor oameni ai lui Dumnezeu, ca Avraam, Iacov, Solomon, etc., impreuna cu exemplele de vietuire evlavioasa ale patriarhilor, preotilor si celorlalti eroi ai credintei.

Se ridica intrebarea; Daca ceremoniile Vechiului Testament n-au avut valoare prin ele insele, atunci de ce au mai fost instituite? Chiar daca nu sintem in stare sa raspundem complet la aceasta intrebare, am putea sugera ca ele au fost necesare ca sa sublinieze necesitatea trairii unei vieti sfinte separate de pacat. Animalele curate si necurate, diferitele zile de sarbatoare, reglementarile sanitare si toate celelalte prescriptii ale legii au fost necesare pentru a face ca religia sa patrunda in fiecare domeniu al vietii de fiecare zi. Acest aspect a fost in contrast deplin cu religiile pagine practicate de Canaaniti. Religia lor nu avea nici un fel de prevederi morale. (George E. Wright and Floyd V. Filson, The Westminster Historical Atlas to the Bible (PhiladelphiaL The Westminster Press, 1945), p.36.)

Sistemul evreiesc de jertfe le arata oamenilor ca pacatul este un lucru grozav si costisitor, care duce la moarte, si in acelasi timp ii pregatea pe Israeliti pentru acceptarea Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Institutia preotiei ilustra adevarul ca orice om are nevoie de un mijlocitor si mediator in relatia cu Dumnezeu, prevestind lucrarea care avea sa fie savirsita de Domnul Isus Hristos. Ligheanul spalarii a fost un simbol al curatirii; altarul arderilor de tot, al consacrarii; sfesnicul, al iluminarii divine; masa punerii piinilor inaintea Domnului, al partasiei cu Dumnezeu. Locul prea sfint le arata oamenilor ca pacatele lor ii opresc sa intre in prezenta lui Dumnezeu fara un mijlocitor; legea le atragea atentia oamenilor ca nu sint autonomi din punct de vedere moral, ci sint raspunzatori in fata lui Dumnezeu; iar capacul ispasirii le vestea ca Dumnezeu va purta grija de ispasirea pacatelor intregii lumi. (Vezi Harold S. Bender, Old Testamental Law and History (Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House,1936), pp43-47.)

Cu toate ca Vechiul Testament n-a fost revelatia finala si perfecta a lui Dumnezeu, nu inseamna ca el nu a fost o parte a revelatiei divine. Fara aceasta revelatie ne-ar fi cu neputinta sa intelegem revelatia Noului Testament. Orice s-ar spune despre Vechiul Testament, nu trebuie sa uitam ca Domnul Isus si apostolii l-au numit legea, profetii si psalmii si l-au respectat ca pe o descoperire a Domnului, (Rom. 3:2) un mesaj cu autoritate divina despre natura si intentiile lui Dumnezeu, care desi nu mai este obligatoriu pentru copiii lui Dumnezeu, ii influenteaza si le reglementeaza conduita conform cu felul in care este el interpretat si aplicat de catre Hristos si de catre apostoli.

13. UNITATEA BIBLIEI

Scopul central al Cuvintului lui Dumnezeu este sa-i conduca pe oameni la credinta mintuitoare in Isus Hristos si sa le inlesneasca astfel ajungerea la darul vietii vesnice care se capata prin unirea cu Domnul Isus. Biblia ar putea fi numita deci: “cartea mintuirii; nu pentru ca prin ea insasi sau prin sistemul de idei continut in ea, Biblia ar darui mintuirea, ci pentru ca ea ii indeamna pe oameni sa-si puna toata nadejdea in Acela care s-a facut om, a murit si a inviat apoi din morti pentru ca sa ne poata darui tuturor iertarea si viata vesnica. Domnul Isus i-a mustrat pe fariseii care iubeau Scripturile, dar nu-L primeau pe El: “Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine. Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata” (Ioan 5:39, 40; 20:31) Daca cineva L-ar scote din Biblie pe Domnul Isus siu salvarea oferita de El, Scriptura ar deveni imediat o carte a disperarii care ne-ar arata mereu numai standardul inalt al perceptelor divine si continua si vinovata noastra neputinta de a le indeplini.

De la un capat al Bibliei la altul, singura posibilitate pentru ca omul sa primeasca mintuirea lui Dumnezeu este aceiasi: credinta. Despre ea se vorbeste nu numai in renumitul capitol 11 din epistola catre Evrei, ci si pretutindeni in textul celor doua Testamente. Dumnezeu l-a primit pe Abel si a privit cu placere spre jertfa lui pentru ca el a adus-o prin credinta. Prin credinta a fost stramutat noh la cer si n-a mai ajuns sa guste moartea. Tot credinta a fost aceea care l-a facut pe Noe sa inceapa constructia corabiei in care si-a scapat familia. Cartea Genezei ne spune ca Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si asta i-a fost socotita drept neprihanire. (Gen. 15:6; Rom. 4:3.) Psalmii sint texte atit de pline de credinta si de inchinaciune incit au ramas si astazi textele preferate de credinciosii din toate colturile lumii. Profetii Vechiului Testament, mai ales Isaia si Amos, au condamnat cu toata vigoarea tendinta poporului de a substitui ceremonialele religioase in locul credintei, sfinteniei si ascultarii. (Isaia 1:11-20; 58:4-9; Amos 5:21-24) Ioan Botezatorul i-a avertizat pe evrei impotriva nadejdii inselatoare in apartenenta lor la familia israelitilor si i-a indemnat la o viata de ascultare adevarata. (Mat. 3:7-10) Cind Iudeii s-au apropiat de Domnul Isus ca sa-L intrebe ce fel de fapte sa faca pentru a fi placuti lui Dumnezeu, El le-a raspuns: “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta; sa credeti in Acela, pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29) Apostolul Pavel declara ca intreg scopul legii a fost sa faca sa taca orice gura inaintea Domnului si sa-i convinga pe toti oamenii de vinovatie: “Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului. (Rom. 3:20)

Una dintre cele mai frumoase sectiuni care vorbeste despre zadarnicia stradaniilor omenesti pentru capatarea mintuirii si despre care este calea pregatita de Dumnezeu pentru ajungerea acestei mintuiri este capitolul 3 din epistola catre Romani:

“Dar acum s-a aratat o alta neprihanire, pe care o da Dumnezeu, fara lege – despre ea marturisesc Legea si proorocii – si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nici deosebire. Caci toti au pacatuit si sint lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sint socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rinduit mai dinainte sa fie, prin credinta in singele Lui, o jertfa de ispasire, ca sa-Si arate neprihanirea Lui; caci trecuse cu vederea pacatele dinainte, in vremea indelungei rabdari a lui Dumnezeu; pentru ca, in vremea de acum, sa-Si arate neprihanirea Lui in asa fel incit, sa fie neprihanit, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus”. (Rom. 3:21-26)

Pentru cel cu credinta umila si simpla, s-ar putea spune ca Biblia nu numai ca este cartea mintuirii, dar si cartea lui Isus Hristos. In discutia pe care a avut-o cu cei doi ucenici aflati in drum spre Emaus, este scris ca Domnul Isus: “A inceput de la Moise si de la toti proorocii, si le-a tilcuit, in toate Scripturile, ce era cu privire la El”. (Luca 24:27.) Iar celor doisprezece ucenici le-a spus: “Iata ce va spuneam cind inca eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre mine in Legea lui Moise, in Prooroci si in Psalmi. Atunci le-a deschis mintea, ca sa inteleaga Scripturile. Si le-a zis :”Asa este scris, si asa trebuia sa patimeasca Hristos, si sa invieze a treia zi dintre cei morti. Si sa se propovaduiasca tuturor neamurilor, in Numele Lui, pocainta si iertarea pacatelor, incepind din Ierusalim.” (Luca 24:44-47) In ultima instanta deci, tinta intregului cuvint a lui Dumnnezeu este aceea de a-L prezenta pe Domnul Isus Hristos, mai intii prin tipuri si profetii, iar apoi prin implinirea lor. Stiind aceasta, nu ne mai miram ca in cartea Apocalipsei Ioan ne prezinta o scena cereasca in care:

“…cele patru fapturi vii si cei douazeci si patru de batrini s-au aruncat la pamint inaintea Mielului, avind fiecare cite o alauta si potire de aur, pline cu tamiie, care sint rugaciunile sfintilor. Si cintau o cintare noua, si ziceau :
“Vrednic esti tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile: caci ai fost junghiat, si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu singele tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o imparatie si preoti pentru Dumnezeul nostru si ei vor imparati pe pamint!”

M-am uitat, si imprejurul scaunului de domnie, in jurul fapturilor vii si in jurul batrinilor am auzit glasul multor ingeri. Numarul lor era de zece mii de ori zece mii si mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: “Vrednic este Mielul care a fost junghiat, sa primeasa puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda!” (Apoc. 5:8-12)

14. AUTENTICITATEA CUVINTULUI LUI DUMNEZEU

Crestinii sint intrebati adeseori de unde stiu ei ca Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu? Sigur ca am putea raspunde ca, asemenea naturalismului si ateismului, crestinismul este si el un sistem bazat pe credinta si am putea intoarce intrebarea in felul urmator: De unde stie ateul ca nu exista Dumnezeu si de ce crede el ca Biblia nu este Cuvintul lui Dumnezeu. Nu vom face asa ceva, pentru ca o asemenea discutie n-ar duce nicaieri. Este rezonabil sa credem ca un crestin trebuie sa fie gata sa dea socoteala de motivele pe care isi intemeiaza el credinta. (O. Hallesby, Why I Am a Christian (Minneapolis, Minn.: Augsburg Publishing House, 1930); si C.S. Lewis, The Case for Christianity (New York: Macmillan, 1943).)

Este logic ca persoana care a imbratisat crestinismul sa se astepte sa gaseasca in Cuvintul lui Dumnezeu lucruri conforme cu gindirea sanatoasa, o demnitatea in concordanta cu demnitatea divina, o armonie interna desavirsita a textului, un standard etic superior pentru viata personala si sociala, o nota de autoritate subinteleasa si promisiuni verificabile in viata si experienta de fiacere zi. Crestinii de pretutindeni pretind ca Biblia trece cu usurinta toate testele de mai sus.

In ultimele secole, Apologetii protestanti au citat ca argumente care dovedesc ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, urmatoarele: Armonia ei interioara , lipsa ei de greselile si prejudecatile vremurilor in care a fost scrisa, stilul minunat, influenta inalatoare exercitata asupra societatii in care a patruns, capacitatea ei de a supravietui oricarei persecutii si adevarurile ei fundamentale (ca acela despre creatia lumii) care trebuie sa la fi fost date autorilor de Dumnezeu printr-o revelatie divina.

Ceea ce trec prea adesea cu vederea apologetii crestini este ca toate aceste argumente pe care le ingramadesc ei in suportul credintei lor teiste in Cuvintul lui Dumnezeu li se pat atit de puternice si convingatare tocmai pentru simplul fapt ca ei insisi impartasesc aceasta credinta crestina. Cu alte cuvinte, credinciosul crestin ca Dumnezeu exista si a ajuns sa experimenteze si ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, asa ca orice argument care sustine ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu i se va parea imediat coplesitor de puternic. Pentru necredinciosul care a refuzat credinta in Dumnezeu insa, towte aceste argumente, oricit de logice ar fi ele, nu sint suficiente ca sa-l convinga. Aceasta pentru ca el a refuzat cu buna stiinta insasi posibilitatea ca revelatia divina sa existe caci a negat cu buna stiinta orice fel de credinta in Dumnezeu.Autorul acestei carti este in deplin acord cu urmatoarea afirmatie luata din marturisirea de credinta Westminster:

“Autoritatea Sfintei Scripturi nu depinde de marturia vreunui om sau a vreunei Biserici, ci de marturia lui Dumnezeu Insusi … si trebuie luata in consideratie tocmai fiindca este Cuvintul lui Dumnezeu.
S-ar putea sa fim impresionati de seriozitatea cu care o anumita Biserica priveste Sfinta Scriptura si s-ar putea sa ne puna pe ginduri evidentele supranaturale sau maiestatea stilului, sau extraordinara potrivire a partilor, sau unitatea de scop ( care este accea de a-I da slava lui Dumnezeu), sau simplitatea maiestuoasa cu care este prezentata calea spre mintuire, sau alte si alte incomparabile sublimuri ale Bibliei. Toate acestea la un loc s-ar putea sa ne puna pe ginduri, dar, intotdeauna, dovada suprema si asigurarea c Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu nu ne va fi data decit ca un rezultat launtric al lucrarii Duhului Sfint, care va adeveri in inimile noastre ceea ce sustine Biblia si anume ca ea este incontestabil Cuvintul sfint al lui Dumnezeu.
… Noi credem si marturisim ca iluminarea launtrica a Duhului Sfint al lui Dumnezeu este singura in stare sa ne faca sa pricepem lucruri de natura celor care ne sint revelate in Cuvint …” (Philip Schaff, The Creeds of Christendom (New York: Harper & Bros., 1877, 1919), III.)

Credinta pura in Biblie ca si Cuvint al lui Dumnezeu nu este asadar o problema simpla si amorala a filosofiei. Biblia poate fi primita ca si Cuvint inspirat numai de acela in a carui inima se afla convingerea ca Dumnezeu exista si ca El a ales sa ni se descopere prin Cuvint.

Cei care au imbratisat credinta crestina sint convinsi ca prin chiar natura lor, oamenii pastreaza in ei sentimentul prezentei lui Dumnezeu si sint inclinati sa creada ca El exista atunci cind admira minunatia creatiei sale. Instinctul omenesc este de a se pleca inaintea imensitatii ciu sentimentul ca “undeva” , “cineva” care a creat toate acestea trebuie sa existe. Mai mult, Duhul Sfint lucreaza si in cel necredincios, cautind sa-l convinga de propria-i necesitate de a scapa din pacat si impingindu-l spre convingerea ca ceea ce este scris in Cuvintul lui Dumnezeu este demn de crezare. Adevarul scis in Biblie este o sabie cu doua taisuri pe care o foloseste Duhul Sfint pentru a reteza necredinta si ingimfarea oamenilor si pentru a-i convinge de vinovatie si pentru a-i constringe sa se prabuseasca la picioarele crucii Domnului Isus Hristos. Mesajul Cuvintului lui Dumnezeu este insistent si dinamic, fie ca ascultatorul isi da sau nu-si da seama de ceea ce Biblia spune despre ea insasi. Iata de ce, in marturisirea noastra crestina trebuie sa continuam sa accentuam pacatosenia naturii umane si necesitatea rascumpararii in acelasi timp in care cautam sa-i indreptam pe oameni spre Isus Hristos, cel care ne poate mintui de pacate.

CITEVA SCURTE ENCICLOPEDII DENOMINATIONALE

Anabaptist – Menonite
Harold S. Bender si C. Henry mith: The Mennonite Encyclopedia, 4 volume. (Hillsboro, Kansas; Newton, Kansas; Scottdale, Pennsilvania; 1955 – 1959).

Baptiste
William Cathcart: The Baptist Encyclopedia, 2 volume (Philadelphia: Louis H. Everts, 1881).

Presbiteriene
Alfred Nevin: Encyclopedia of Presbiterian Church in the United States of America, Philadelphia: Presbyterian Encyclopedia Publishing Co., No. 1334 Chesnut St., 1884).

Metodiste
Mattew Simpson: Cyclopedia of Methodism (Philadelphia: Everts & Stewart, 1878).

Luterane
Henry E. Jacobs si John A. W. Haas : The Lutheran Cyclopedia (New York: Charles Scribners Sons, 1899) Erwin L. Licker : Lutheran Cyclopedia (Saint Louis, Missouri: Concordia Publishing House, 1954)

Episcopaliene
A. A. Benton: The Church Cyclopedia (New York: M. H. Mallory @ Co., 1883)

Romano Catolice
Donald Attwater: A Catholic Dictionary (New York: the Macmillan Company, 1942)
Pietro Parente, Antonio Piolanti, Salvatore Garofalo: Dictionary of Dogmatic Theology (Milwaukee: The Bruce Publishing Company, 1951)
Henry Denzinger: The Sources of Catholic Dogma (from the 30,th Latin ED, St. Louis and London: B. Herder, 1957)