Intre Vechiul si Noul Testament exista o perioada de aproximativ 400 de ani de tacere. De la Maleahi si pana la vremea Evangheliilor, in istoria neconsemnata in Biblie, Israelul a continuat lupta lui pentru existenta si refacere nationala. Ezra si Neemia au lasat in urma lor o forma stabila de guvernamant, condus de un grup de „batrani” si de preoti. Aceasta curte eclesiastica interpreta Legea si asigura stricta ei implementare in viata sociala si personala. Numele ei a fost „Sinagoga cea Mare”. Era compusa din 120 de membrii si a calauzit Israelul un timp de 150 de ani, pana pe vremea lui Simon cel Drept, adica pana la 292 i.Ch.
Premiza guvernarii era ca Legea divina fusese transmisa in doua editii: Legea scrisa, constand in precizari scurte si categorice, si Legea orala, transmisa de Moise lui Iosua si batranilor care i-au urmat. Ea a fost completata cu revelatiile primite de profeti, si a fost asezata intr-un canon definitiv de Ieremia si Ezra. Acest Ezra a incredintat-o spre pastrare celor de la Sinagoga cea Mare (2 Macabei 2:13 – ne spune ca Neemia a daruit acestei Sinagogi o intreaga colectie de scrieri sfinte).
Intreaga invatatura practica a Sinagogii celei Mari a fost sintetizata in 613 porunci. Ele au format samburele din care s-a dezvoltat apoi Talmudul, o culegere de comentarii rabinice la textele sacre. La aceste porunci se refera Domnul Isus cand ii acuza pe cei din vremea Lui, spunand: „Ati desfiintat Cuvantul lui Dumnezeu in folosul datinei voastre. … Fatarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, cand a zis: „… Degeaba Ma cinstesc ei, invatand ca invataturi niste porunci omenesti” (Mat. 15:1-9). Urmand exemplul Invatatorului lor, apostolii numesc Talmudul: „datini stramosesti” (Gal. 1:14), „datina oamenilor” (Col. 2:8) si „felul desert de vietuire pe care l-ati mostenit de la parintii vostri” (1 Petru 1:18).
Ezra si Neemia au infiintat sinagogi in multe orase. Ele erau centre de inchinaciune, invatatura si functionau si ca tribunale locale in care oamenii erau judecati pentru delicte impotriva statului sau societatii. Pe langa fiecare sinagoga functiona un corp de demnitari – magistrati civili si religiosi. In toata aceasta perioada, tara lui Israel a fost sub stapanire persana, fiind atasata satrapului care stapanea peste Siria.
In 331 i.Ch., dupa ce Grecia, prin Alexandru Macedon, a repurtat o serie de victorii asupra Persiei, Siria, si odata cu ea si tara evreilor, a trecut sub stapanirea Greciei. Alexandru Macedon le-a ingaduit evreilor sa pastreze o forma de auto-guvernare si de practicare libera a religiei. Fascinat de credinta lor, Alexandru Macedon i-a invitat sa vina sa locuiasca si in Alexandria, noul oras construit de el in Egipt, la gurile Nilului. Evreii stramutati acolo au dat nastere „Septuagintei”, celebra traducere a Vechiului Testament in limba greaca. Lucrarea s-a facut intre anii 294 – 289 i.Ch.
La moartea lui Alexandru Macedon, imperiul greciei s-a impartit intre cei patru generali ai sai. Cassan a luat Grecia si Macedonia, Lisimah a luat Asia Mica, Seleucus a luat Siria, Babilon, Mezia si Persia si alte regiuni din rasarit, iar Ptolomeu a luat Egiptul. Aproape tot secolul trei dinainte de Christos a fost macinat de lupte intre acesti generali, deveniti imparati rivali. In aceste circumstante s-a implinit profetia din Daniel 11:1-34. Domnia ultimului imparat grec asupra evreilor a fost si cea mai devastatoare. Antioh Epifaniu, care a cucerit Ierusalimul in anul 170 i.Ch., a spurcat Templul si i-a silit pe evrei sa se inchine idolilor. El a asezat o statuie a lui Jupiter in locul altarului, a jertfit porci in Templu, a ars cartile sfinte si a interzis orice forma de inchinare fata de Iehova.
„Niste osti trimise de el, vor veni si vor spurca sfantul Locas, cetatuia, vor face sa inceteze jertfa necurmata, si vor aseza uraciunea pustiitorului. Va ademeni prin viclesug pe cei ce vor parasi legamantul sfant. Dar aceia din popor, care vor cunoaste pe Dumnezeul lor, vor ramanea tari, si vor face mari ispravi” (Dan. 11:31-32).
Nu este greu sa deslusesti in aceasta profetie cu dubla implinire si o avanpremiera a evenimentelor din vremea Antichristului. („De aceea, cand veti vedea „uraciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „asezata in locul sfant” – cine citeste sa inteleaga! – atunci, cei ce vor fi in Iudeia, sa fuga la munti, etc.” (Mat. 24:15-16).
Sub aceasta teroare a „uraciunii pustiirii”, evreii s-au rasculat sub conducerea Macabeilor, una dintre familiile Asmoneilor, preoti din Israel. Ierusalimul a fost eliberat si in Decembrie 165 i.Ch. a fost reinstaurata inchinaciunea cea adevarata.
Din perioada aceea ne-a ramas sarbatoarea Hanuca, sau Praznicul Inoirii Templului (Ioan 10:22). Ea comemoreaza victoria lui Iuda Macabeul asupra fortelor seleucude. Hanuca se bazeaza pe o intamplare din vremea refacerii inchinaciunii, cand o candela mica a continuat sa arda miraculos timp de opt zile, pana ce preotii au putut face rost de untdelemn sfintit. Din aceasta cauza, Hanuca se mai numeste si „Sarbatoarea Luminii”.
Cam pe atunci, la orizontul istoriei, dincolo de Marea Mediterana, a inceput sa se ridice Roma si dupa o serie de lupte cu grecii, romanii au cucerit Grecia si Macedonia (168 i.Ch.). Familia Macabeilor a fost silita sa accepte protectia Romei. In anul 47 i.Ch., Iulius Cezar i-a daruit lui Hircanus si urmasilor sai dreptul sa functioneze ca Mare Preot in Israel. Prin el, evreii au primit si dreptul sa apeleze direct la Cezar in caz de abuz sau nedreptate si tot prin el, evreii au fost scutiti in fiecare al saptelea an de impozite imperiale. Dupa Lege, in acest an, evreii nu semanau si nu secerau. Intr-un tratat ratificat de Senatul roman in anul 44 i.Ch., evreilor li s-a garantat dreptul de a se intalni conform traditiilor lor si au fost scutiti de serviciul in armata imperiala. Pentru mentinerea ordinii generale, peste Siria si imprejurimi a fost instalat un guvernator roman.
In anul 37 i.Ch., cu ajutorul legiunilor imperiale, idumeanul Irod cel Mare l-a inlaturat pe ultimul urmas asmoneu, Aristobulus II, si s-a autoproclamat stapan al iudeilor, vasal absolut al Romei. Domnia lui Irod a fost nefasta pentru evrei. El a cultivat obiceiurile pagane si imoralitatea, a ucis toata floarea nobila a tarii, a corupt preotia si a instaurat un climat de asasinate si teroare. Intr-o incercare vicleana de a recastiga simpatia supusilor, Irod s-a apucat sa le rezideasca si sa le mareasca Templul.
In aceasta atmosfera de decadenta si compromis, poporul a inceput sa se refugieze intr-un fel de mandrie orgolioasa pentru trecut si intr-o impotrivire tacita, plina de ura fata de stapanirea Romei. In popor, fariseii si carturarii erau mai iubiti decat preotii si levitii compromisi. Esenienii, o secta de aderenti inversunati ai Legii si randuielilor stravechi, s-au retras in locuri pustii si intretineau speranta intr-o viitoare vreme mesianica. Patrunsi de influenta lor, multi oameni simpli din popor, ca batranul Simeon sau ca batrana Ana asteptau „mangaierea lui Israel” si „mantuirea Ierusalimului”, slujind lui Dumnezeu „cu post si cu rugaciune” (Luca 2:25,37-38; 24:21). Chiar si Iosif din Arimateia, un sfetnic cu vaza al soborului, „astepta si el Imparatia lui Dumnezeu” (Marcu 15:43).