Familia din tren

Familia din tren

Este duminica dupa-masa, urc in trenul supraaglomerat. Cat sunt de recunoscatoare ca am bilet cu loc! Doi ochi negri imi prin privirea si baietelul de aproximativ sapte ani imi cedeaza locul rezervat. In fata mea stau parintii; tatal are un alt baiat in brate, mama tine in poala o fetita.
Ochii mai si chiar al celorlalti pasageri se indrepta mereu spre aceasta familie. Tatal emana liniste, ocrotire si tarie. Rolurile par sa fie impartite in mod firesc. Dragostea cu care se trateaza membrii familiei intre ei trezeste in mod vizibil interesul celorlalti pasageri. Se creeaza o mica oaza de relaxare si de intimitate, de caldura si creativitate spontana, caci nu dupa mult timp cei doi baieti ii implica pe ceilalti calatori intr-un joc simplu de perspicacitate. nu pot sa nu ma gandesc cat de atragatoare si de plina de vitalitate poate sa fie totusi viata de familie. Prin ea, Dumnezeu a creat o celula minunata in societatea noastra.
Cu putin inainte sa cobor, coridorul vagonului este din nou ticsit de oameni si de bagaje. Cu gandul inca la „familia din tren”, observ o fetita care incearca zadarnic sa-si croiasca drum in sens invers, pe coridor.
– Vrei sa cobori si tu? o intreba cineva interesat.
– Nu, eu cobor intotdeauna cu doua statii mai incolo, raspunde ea.
– Ai fost in vizita la bunici? o intreba calatorul mai departe. Observ ca fetita strange in brate un ursulet cam jerpelit.
– Nu, l-am vizitat pe tata, pe primul tata, si acum ma intorc la mama si la al doilea tata, se balbaie ea putin nesigura, si totusi curajoasa si ferma.
Sinceritatea si vulnerabilitatea acestei fetite m-au urmarit mult timp dupa aceea. Divortul inseamna intotdeauna distrugerea unei familii. Copiii sufera prin pierderea tatalui sau a mamei si adesea si a mediului cunoscut. Pentru parinti, ranile primite de aduna cat un munte, insotite adesea de amraciune si disperare. Dar nu acesta este planul lui Dumnezeu pentru viata noastra. De aceea ne sfatuieste apostolul Pavel: nu va despartiti din motive religioase, caci binecuvantarea lui Dumnezeu cade peste casnicia voastra si o sfinteste.
Deoarece este prin Insasi fiinta Sa Tata, inima lui Dumnezeu bate pentru toti cei franti si zdrobiti. Dragostea si grija Lui sunt indreptate de aceea si spre parintii celibatari si spre „familiile divortate”. Lor vrea El sa le daruiasca in mod deosebit puterea si intelepciunea Lui, astfel din amaraciune si durere sa poata lua din nou fiinta o „celula familiala” plina de vitalitate.

Tinta calatoriei

Un barbat se ducea intr-o statiune. Avea o multime de bagaje, asa incit prin gari intimpina tot felul de neplaceri. Intr-o gara a fost asa de suparat incit la intrebarea unui calator: „Unde mergeti, domnule?” isi pierdu rabdarea si injurind puternic, striga: „La dracu!” Un alt calator care era crestin, auzi acele cuvinte, merse dupa el si se aseza in acelasi compartiment. Dupa ce se linisti putin, crestinul incepuse vorba cu el.

Pe parcursul discutiei a gasit prilejul sa-i a-duca aminte de raspunsul dat, apoi il intreba: „Cind credeti ca veti ajunge la tinta calatoriei?”

Celalalt care se mai potolise putin, s-a rusinat de iuteala raspunsului. Marturisi deschis ca raspunsul lui grabit la urma urmei era adevarat si ca adevarata tinta a calatoriei a fost bine aratata in cuvintele spuse mai inainte.

Acesti doi oameni, care stateau fata in fata in acelasi compartiment, mergeau pe cai deosebite: unul mergea hotarit spre iad, iar celalalt avea o tinta sigura in cer. Unul se afla pe calea larga a pierzarii, iar celalalt pe calea cea strimta ce duce la viata vesnica. Si calatoria vietii noastre pe acest pamint trebuie sa duca in cer, sau in iad. Asa ca intrebarile cele mai insemnate pentru fiecare din noi sint: „Care este tinta calatoriei mele? Pe ce cale calatoresc?”

Daca esti pe calea pierzarii, te rog opreste-te si intoarce-te la calea care duce la viata vesnica. „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in EL, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3.16). „Isus i-a zis: EU sunt CALEA, ADEVARUL si VIATA” (Ioan 14.6).

Tovarasiile te marcheaza

Tovarasiile te marcheaza

– Ne mutam, mi-a spus prietena mea cu tristete.
– Cum asa? – am protestat eu. Doar iti iubesti atat de mult casa, munca si chiar orasul nostru…
– O facem pentru fiul nostru sa iasa dintr-o gasca hotarata sa-l impinga spre consumul de droguri, mi-a explicat ea atunci.
Prietena mea calculase exact pretul pasului ei si era gata sa jertfeasca mult de dregul fiului ei. Nu am putut decat sa-i admir curajul. Ea ajunsese sa cunoasca adevarul versetului biblic: „Tovarasiile rele strica obiceiurile bune”.
Desi cunosc acest verset pe de rost, observ un lucru: uneori sunt dispusa numai cu jumatate de inima sa trag concluziile ce se impun in legatura cu alegerea pritenilor mei. Din pacate, nu mai sunt de mult timp intotdeauna constienta de ispita aparent inocenta cu care vine la mine o prietena cu critica ei negativa sau cu barfa ei. Nici macar nu observ cat de daunatoare este influenta unei cunostinte care are un mod de viata extrem de materialist. Conceptia negativista si deprimanta despre viata a altuia are efect si asupra mea.
Pe de alta parte, as considera ca este lipsit de dragoste sa ma rup de prietenii a caror atitudine negativa se datoreaza unor conditii grele de viata. Insa daca persoana pe care mi-o aleg de prietena manifesta in mod preponderent trasaturi pe care Bibila le mustra (manie, rautate, placerea de a barfi, imoralitate), atunci, cred eu, este timpul sa-I cer lui Dumnezeu un sfat in aceasta problema. Este foarte posibil ca El sa-mi spuna:
– Draga mea, nu te amagi! Chiar daca crezi ca esti destul de puternica, astfel incat sa nu te lasi influentat de prieteni – asculta ceea ce Cuvantul Meu spune atat de clar: „Tovarasiile rele strica obiceiurile bune!”.

Patania magarului batran

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana.
Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul si-asa era batran, iar ca fantana, oricum secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Si ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei. Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepura sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei.
Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa cateva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adancul fantanei si ramase uluit de ce vazu.
Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematand…

Viata va arunca poate si peste tine cu pamant si cu tot felul de greutati…

Secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas in sus. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:
1) Curata-ti inima de ura, frica, egoism.
2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile.
3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa.
4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin.
5) Iubeste mai mult si… scutura-te de pamant, pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.

http://www.cantececrestine.3x.ro

Dar eu, magarul ?

Dar eu, magarul.

Ulrike Schild

Scuzati-ma. sunt cu gura plina. Dar tocmai am primit fan proaspat si, desigur, trebuie mai intai sa-l gust. As fi magar daca nu as face-o. Dar ce prostii spun. Sunt magar. Si inca unul foarte renumit. Ce poate sa-l faca pe un magar renumit? – va intrebati.

Corect: toti magarii sunt la fel. Zi de zi cara poverile oamenilor – nu prea au de ce sa fie mandri. Cu toate acestea – uneori ma intreb daca chiar nu conteaza pentru cine te spetesti in halul acesta.

Caci odata a calarit Cineva pe spinarea mea si asta a contat cu adevarat. Pe spinarea mea au mai calarit multi, dar. Deci: ma aflam cu manzul meu in grajd, fara sa banuiesc nimic. De langa ieslea mea puteam sa vad foarte bine drumul care duce la Ierusalim. Deodata, spre noi s-au indreptat doi oameni. Barbati pe care nu-i mai vazusem niciodata. Tocmai ma gandeam ce cauta astia doi aici. Chiar in clipa aceea ne-au dezlegat si ne-au luat cu ei. Nimeni nu ne-a spus unde mergem. De ce ne-a luat. Nu ne-a intrebat daca vrem, la urma urmei, sa mergem cu ei. De obicei sunt cam incapatanat. Desi nu din rautate sau din vreun alt motiv, numai asa, incapatanat – pai da, asta face parte din fiinta mea. La urma urmei, nu pot oamenii sa faca ce vor cu noi, magarii. Insa in ciuda intrebarilor si a curiozitatii ce avea sa ni se intample, nu mi-a fost frica. Nu stiu nici eu cum de nu mi-a fost frica! Am fost rapiti, cum s-ar spune – si totusi ma simteam bine!

Si am avut dreptate sa ma simt asa. Pe mine, un magar lipsit de importanta, sau – ca sa fiu mai exact – o magarita lipsita de importanta, tocmai pe mine m-a ales El. Si atunci am putut sa-L slujesc. Deci: pentru Omul acesta mi-a facut placere sa-mi ofer spinarea. Desi spre drumul spre Ierusalim ma intrebam tot timpul de ce a trimis Isus tocmai dupa mine. Un cal, o trasura,
o caleasca. astea ar fi fost mai potrivite pentru un rege. Dar mie, magarului, mie mi s-a permis sa fac ceva pentru El!
De ce va povestesc asta? Ei bine, poate ca sa-i incurajez pe cei care cred ca seamana putin cu neamul meu.

Cuiele

Un baietel il necajea adesea pe tatal sau. Iar tatal, ca sa-l cuminteasca, a facut cu el urmatorul angajament: de cate ori baietelul va gresi, va bate un cui in usa, si de cate ori se va cai sau va face o fapta buna, va scoate cate un cui.
Cu vremea, baiatul a observat ca usa era toata plina numai cu cuie: “Vai da pacatos mai sunt!” si-a zis el. Si a inceput a se corecta, pana ce toate cuiele au fost scoase. Atunci tatal s-a dus in oras si i-a cumparat haine, jucarii, bomboane si prajituri. Apoi a venit acasa ca sa-l rasplateasca, pentru ca acum era un baietel cuminte. Dar spre mirarea sa, el a gasit pe copil plangand amarnic; cand l-a intrebat de ce plange, copilul a raspuns: “Plang, taticule, pentru ca au ramas gaurile!”
Deci urmele pacatului raman, chiar daca din cugetele noastre pacatele sunt sterse (Evrei 9:14); ele isi lasa amprenta pe lumea ce ne inconjoara.

Prea putin, prea tarziu

Prea putin, prea tarziu

Atunci Isus a zis ucenicilor Sai: “Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea, si sa Ma urmeze. Pentru ca oricine va vrea sa-si scape viata o va pierde, dar cine isi va pierde viata pentru Mine, o va castiga. Si ce ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om in schimb pentru sufletul sau? Caci Fiul omului are sa vina in slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai; si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. (Matei 16:24-27)

Intr-o zi la biserica sosi o scrisoare din partea unei biserici mici dintr-un sat din jurul Bucurestiului ai carei membri suferisera mult de pe urma unui cutremur de pamant.
Unii copii ramasesera orfani de ambii parinti sau numai de un parinte, altii ramasesera fara adapost; altii erau prin spitale raniti sau cu maini, picioare rupte. Fratii din biserica cereau un mic ajutor pentru cei ce ramasesera fara nimic in urma acestei catastrofe.
– As vrea sa am o mie de lei sa le pot trimite, spuse Cristi.
– Cred, spuse tata zambind, dar simplul fapt ca nu ai asa multi, nu inseamna sa nu le trimiti nimic.
– Dar chiar acum nu am bani, spuse Cristi. Vreau sa zic ca nu am bani in plus. Nu am decat banii ce i-am strans sa-mi cumpar un aparat de fotografiat. Facu o pauza si apoi adauga: Pai, daca as trimite bani la toti copiii orfani, n-as mai avea bani niciodata.
– Asa e, raspunse tata. Dar uneori sunt nevoi speciale si trebuie sa le luam in considerare. Sa nu uiti, Dumnezeu a promis bucurie si rasplata celor ce daruiesc. Gandeste-te la lucrurile acestea si roaga-te. Duminica se face colecta. E hotararea ta. Trimite atatia bani cati crezi tu.
Luni, inainte de culcare, tata il chema pe Cristi in sufragerie.
– Cristi, noi am vrea sa stim cati bani ai dat duminica pentru cei din satul distrus de cutremur.
– Am dat 25 de lei. Mai imi lipsesc 200 de lei ca sa-mi pot cumpara aparatul de fotografiat si mi-a spus Viorel ca a intrebat la magazin si saptamana viitoare primesc aparate de fotografiat.
Cristi se uita uimit la tata. Acesta ii dadu 50 de lei.
– O, multumesc, dar de ce imi dai 50 de lei?
– Dupa ce am discutat cu tine despre darnicie, am hotarat impreuna cu mama, sa-ti rasplatim sacrificiul pe care il faci daruind si ne-am gandit sa-ti dam inapoi dublu fata de cat ai daruit tu.
– Dac-as fi stiut, spuse Cristi, as fi dat mai mult.
– Cuvantul lui Dumnezeu ne spune ca vom fi rasplatiti in cer pentru lucrurile pe care le-am facut pe pamant pentru Cristos. Nici nu ne putem imagina ce a pregatit Dumnezeu pentru noi. Dar multi dau prea putin si prea tarziu. in cer vor spune si ei: “daca as fi stiut…”

* * *

DAR TU? Esti generos cu darurile tale si in slujba pe care o faci pentru Domnul? Poate nu vei fi rasplatit acum, dar fii sigur, intr-o zi Dumnezeu iti va rasplati pentru darnicia ta.

Fotografia

– Andrei, te rog foarte mult sa fii cuminte si sa ai grija de surioara ta, numai cateva minute pana ma intorc eu, a spus mama.
– Bine mamica, asa am sa fac.
– Te rog sa n-o lasi singura nici o clipa. Ne-am inteles?
Mama s-a imbracat deosebit de frumos si a plecat.
„Oare unde se duce?”, s-a intrebat curios Andrei. „Ce ar fi sa vad unde merge?”. Zis si facut. Tiptil, tiptil, a trecut strada si s-a apropiat de cladirea unde intrase mama. Prin crapatura usii a vazut-o cum discuta cu un domn, care scria ceva pe niste hartii, apoi au iesit in gradina. „Oare ce face acolo?” Andrei s-a catarat pe gardul de piatra care inconjura gradina. Noroc ca nu era inalt gardul si putea vedea bine ceea ce se petrecea. Barbatul acela a pus-o sa stea pe un scaun, a stat cateva clipe si apoi a dat sa plece. Iute ca o zvarluga, Andrei a fugit spre casa si pe cand a intrat mama respiratia ii era deja normala.
– Ai fost cuminte Andrei? Nu ai plecat nicaieri?
– Nu am fost nicaieri, mami! a spus Andrei mintind. Am avut mereu grija de surioara mea.
A doua zi, mama a primit un plic din care a scos cateva fotografii tare frumoase. Prvindu-le, mama in loc sa se bucure s-a intristat deosebit.
– Andrei, tu ai spus ieri ca n-ai fost niciunde, ca ai stat tot timpul cu surioara ta.
– Da mama, asa am facut.
– Atunci, vino aici si priveste.
In fotografia mamei inconjurata de florile gradinii, in spate, deasupra gardului de piatra, era chiar el, Andrei, cu ochii mirati cand o spiona pe mama in timp ce fusese la fotograf.
Minciuna are intotdeauna picioare scurte si momentul adevarului nu va fi usor pentru nimeni care in naivitatea copilareasca a lui Andrei mai cred ca pot scapa ochiului atotpatrunzator al lui Dumnezeu.