C?nd eram ?n liceu, clasa noastră era foarte unită. Se ?nt?mpla foarte rar ca cineva să chiulească de la ore de unul singur. De obicei chiuleam toţi odată. De fapt, aproape toate boacănele le făceam ?mpreună. Dirigintele nostru era un om deosebit. Făcea orice să ne scoată din belelele ?n care ne băgam. Cu o condiţie ?nsă: trebuia ca noi să ?i spunem ce am făcut ?nainte de a afla de la altcineva. In caz contrar ne bătea de ne rupea. Recordul ?l deţinea un coleg de-al meu de cameră care a primit o jumătate de oră de palme p?nă c?nd obrajii au ajuns de culoarea buzelor.
Aşa că, parcă mă văd st?nd ?n faţa liceului şi aştept?nd să vină dirigintele, dimineaţa ?nainte de ora 7, după ce noaptea am sărbătorit o onomastică ?n sediul PCR din liceu şi am fost prinşi de pedagogi.
Dar ce era să facem ? Asta era modul ?n care puteam scăpa de pedeapsă, era ?cetatea noastră de scăpare?. Trebuia să mărturisim, să ne cerem iertare şi să suportăm torentul de apostrofări mai puţin ortodoxe.
Mi-am amintit de aceste păţanii din liceu c?nd am citit ?n Biblie despre cetăţile de scăpare. Dumnezeu spuse-se poporului evreu că după ce vor cuceri ţara, să declare 6 dintre cetăţile leviţilor ca fiind cetăţi de scăpare. Se numeau cetăţi de scăpare deoarece acolo putea să ceară ?azil politic? oricine a omor?t din nebăgare de seamă o altă persoană. Dacă nu se refugia acolo atunci ucigaşul risca să fie omor?t de răzbunătorul s?ngelui. Ucigaşul trebuia să spună ?nt?mplarea bătr?nilor cetăţii şi apoi să locuiască acolo p?nă la moartea marelui preot. Dacă ucigaşul ieşea din hotarul cetăţii de scăpare ?nainte de moartea marelui preot, iar răzbunătorul s?ngelui ?l ucidea pe ucigaş, răzbunătorul s?ngelui nu era vinovat de omor.
Aşa cum ne aşteptam cu toţii, Dumnezeu iartă pe cel care a greşit, cu at?t mai mult pe cel care a greşit fără voie. Totuşi cel care a greşit suportă nişte consecinţe. Nouă ne este greu să suportăm consecinţele acţiunilor noastre chiar dacă le-am făcut cu voie, cu at?t mai mult dacă ?nu am vrut?. De obicei aruncăm ?n fugă un ??mi pare rău? şi ?n secunda următoare uităm ce s-a ?nt?mplat. Uneori ?nsă, ?n loc să ne justificăm ?n toate părţile şi să ?ncercăm cu disperare să ne curăţim reputaţia, este nevoie să ne refugiem ?n cetatea de scăpare, să tăcem şi să medităm la ceea ce am făcut. (?Dacă eşti ?n hazna p?nă la g?t măcar nu deschide gura.?)
Dar este interesant că Dumnezeu nu condamnă nici pe cel care a suferit o pierdere, care a fost păgubit şi care ?n mod legitim simte nevoia să se răzbune. Dacă am fost răniţi, dacă am avut de suferit din partea cuiva este normal să fim supăraţi şi să simţim ?gustul s?ngelui? ?n cerul gurii. Nu este păcat. Insă poate fi păcat dacă nu reuşim să ne stăp?nim primul impuls, dacă nu reuşim să respectăm zona de protecţie a celui vinovat, dacă nu reuşim să iertăm. Nu ar trebui să uităm că şi noi suntem ?ntr-un ?azil politic? ?n Cristos şi că păcatul şi moartea abea aşteaptă să ieşim din zona de protecţie.
Mitica Irimia, Timisoara