Autor: crestin

Daca n-ai fi Tu, as uita ce cantec frumos este
viata si m-as lasa dusa de vartejul disperarii…spre
nicaieri…Daca n-ai fi Tu, as uita ca dragostea este
pentru muritori si as atribui-o doar divinitatii,
si…n-as putea iubi. Dar TU ESTI si EU IUBESC si
iubesc numai pentru ca Tu mi-ai pus in inima acest
ceva…
M-am uitat la Tine si mi-am dat seama cum trebuie
sa iubesc. Dar ce greu e cateodata, cu trupul asta de
pamant ce ma trage in jos!
Daca n-ai fi Tu, n-as mai avea aripi sa ma ridic
peste tot ce ma doboara si inima mi-ar fi grea – grea
de spaima si neputinta. Dar Tu ma ajuti sa privesc
dincolo de tot ce e vizibil si sa pretuiesc tot ce
pare a fi slab…si mi se pare atunci ca sunt
buna…si ma rusinez cand privesc apoi la Tine. Cand
vad, Tata, cat de frumos esti, cat de armonios, cand
ma uit la Fiul Tau si la Duhul Sfant, ma simt incomod
in vasul asta de lut si sufletul meu ar vrea sa zboare
spre Voi, sa invat sa fiu un om frumos, sa invat sa
zbor, sa invat sa nu ma mai las ucisa de toate
gunoaiele, sa invat ca suferinta iti face cantecul mai
curat, mai sfant.
Stau in prezenta Ta si pacea ma inunda ca un
rau…totul se umple de fericire si echilibru; si,
cand imi ridic privirea si vad cerul senin, sunt atat
de fricita!
Viata asta e doar inceputul unui mariaj perfect cu
Creatorul…

Estera Bonta

C?nd eram ?n liceu, clasa noastră era foarte unită. Se ?nt?mpla foarte rar ca cineva să chiulească de la ore de unul singur. De obicei chiuleam toţi odată. De fapt, aproape toate boacănele le făceam ?mpreună. Dirigintele nostru era un om deosebit. Făcea orice să ne scoată din belelele ?n care ne băgam. Cu o condiţie ?nsă: trebuia ca noi să ?i spunem ce am făcut ?nainte de a afla de la altcineva. In caz contrar ne bătea de ne rupea. Recordul ?l deţinea un coleg de-al meu de cameră care a primit o jumătate de oră de palme p?nă c?nd obrajii au ajuns de culoarea buzelor.
Aşa că, parcă mă văd st?nd ?n faţa liceului şi aştept?nd să vină dirigintele, dimineaţa ?nainte de ora 7, după ce noaptea am sărbătorit o onomastică ?n sediul PCR din liceu şi am fost prinşi de pedagogi.
Dar ce era să facem ? Asta era modul ?n care puteam scăpa de pedeapsă, era ?cetatea noastră de scăpare?. Trebuia să mărturisim, să ne cerem iertare şi să suportăm torentul de apostrofări mai puţin ortodoxe.

Mi-am amintit de aceste păţanii din liceu c?nd am citit ?n Biblie despre cetăţile de scăpare. Dumnezeu spuse-se poporului evreu că după ce vor cuceri ţara, să declare 6 dintre cetăţile leviţilor ca fiind cetăţi de scăpare. Se numeau cetăţi de scăpare deoarece acolo putea să ceară ?azil politic? oricine a omor?t din nebăgare de seamă o altă persoană. Dacă nu se refugia acolo atunci ucigaşul risca să fie omor?t de răzbunătorul s?ngelui. Ucigaşul trebuia să spună ?nt?mplarea bătr?nilor cetăţii şi apoi să locuiască acolo p?nă la moartea marelui preot. Dacă ucigaşul ieşea din hotarul cetăţii de scăpare ?nainte de moartea marelui preot, iar răzbunătorul s?ngelui ?l ucidea pe ucigaş, răzbunătorul s?ngelui nu era vinovat de omor.

Aşa cum ne aşteptam cu toţii, Dumnezeu iartă pe cel care a greşit, cu at?t mai mult pe cel care a greşit fără voie. Totuşi cel care a greşit suportă nişte consecinţe. Nouă ne este greu să suportăm consecinţele acţiunilor noastre chiar dacă le-am făcut cu voie, cu at?t mai mult dacă ?nu am vrut?. De obicei aruncăm ?n fugă un ??mi pare rău? şi ?n secunda următoare uităm ce s-a ?nt?mplat. Uneori ?nsă, ?n loc să ne justificăm ?n toate părţile şi să ?ncercăm cu disperare să ne curăţim reputaţia, este nevoie să ne refugiem ?n cetatea de scăpare, să tăcem şi să medităm la ceea ce am făcut. (?Dacă eşti ?n hazna p?nă la g?t măcar nu deschide gura.?)

Dar este interesant că Dumnezeu nu condamnă nici pe cel care a suferit o pierdere, care a fost păgubit şi care ?n mod legitim simte nevoia să se răzbune. Dacă am fost răniţi, dacă am avut de suferit din partea cuiva este normal să fim supăraţi şi să simţim ?gustul s?ngelui? ?n cerul gurii. Nu este păcat. Insă poate fi păcat dacă nu reuşim să ne stăp?nim primul impuls, dacă nu reuşim să respectăm zona de protecţie a celui vinovat, dacă nu reuşim să iertăm. Nu ar trebui să uităm că şi noi suntem ?ntr-un ?azil politic? ?n Cristos şi că păcatul şi moartea abea aşteaptă să ieşim din zona de protecţie.

Mitica Irimia, Timisoara

Doar altora li se poate intampla ceva, NU mie.
Indiferent daca este ceva bun sau rau. Multi dintre noi avem aceasta senzatie, nu?

Daca aflu despre cineva ca are cancer sau ca a avut un accident sau ca i-a murit cineva drag, imi zic „Saracul de el”, dar sunt convins ca mie nu mi s-ar putea intampla asa ceva niciodata.
Daca aflu despre altcineva ca a mostenit o casa de 30.000 $ sau ca a primit cadou o masina de la „unchiul Sam”, ma gandesc „hhmmm…”, si din nou sunt convins ca mie nu mi s-ar putea intampla asa ceva niciodata.

Avem cumva un destin prestabilit? Sunt unii dintre noi destinati spre un permanent „bine” iar altii spre un etern, fatalist si implacabil „rau”? Este „imaginea de sine” un aliat sau un dusman pentru om?

Este foarte adevarat ca un copil caruia i se spune mereu „Prostule! Nu esti in stare de nimic” are sanse mari sa devina o…”leguma” in viata si intr-adevar sa nu fie in stare de nimic.
Stie Biblia de ce oamenii care rostesc astfel de invective sunt considerati ucigasi. Ei ucid destine.
Dar, aici este vorba despre o conditionare a mediului, a factorilor externi asupra devenirii unui om.

In ceea ce priveste destinul vesnic, cred ca acesta depinde doar de alegerile si deciziile individuale ale fiecaruia, raportate la jertfa Domnului Isus Cristos pe cruce.
Omul nu este in matricea „Procesului” lui Kafka, chiar daca Pavel spune ca „pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a si hotarat mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau.”
Dar in Ezechiel 18, Dumnezeu Insusi spune: „Doresc Eu moartea pacatosului? zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degraba ca el sa se intoarca de pe caile lui si sa traiasca?” Exact pentru aceasta a venit Cristos – sa caute si sa mantuiasca pe cei pierduti.

Printul Miskin, „idiotul” lui Dostoievski, este cumva unul care se lupta cu niste arme ciudate sa-si invinga destinul implacabil? Am avut un coleg care parea „idiot” conform standardelor lumii, cu toate ca era cel mai bun la analiza matematica. Dar el nu era „idiot”, ci L-A INTALNIT IN MOD PERSONAL PE CRISTOS. De ce parea „idiot” pentru cei „trecuti de dragostea dintai”? Deoarece el le spunea tuturor despre dragostea lui Cristos, de la profesorii de facultate, pana la tiganii din tramvaiul 2. Era „nebun” pentru Cristos.

De cand eram mic, textul din Ezechiel 33 mi-a ramas ca un lait-motiv in urechi:
Daca strajerul „va vedea venind sabia asupra tarii, va suna din trambita si va da de stire poporului, si daca cel ce va auzi sunetul trambitei nu se va feri, si va veni sabia si-l va prinde…
…daca insa strajerul NU va suna din trambita…”
Atunci mi-am dorit sa ajung „strajer”.
Se vede clar – alegerea strajerului este sa anunte pericolul sau sa taca, DAR a celui care aude trambita strajerului este alegerea finala. Cel care aude trambita decide singur daca ia atitudine, lupta sau continua… sa doarma.

Folosind un exemplu profan, as spune ca este ca atunci cand vezi o piesa de teatru de 2 sau mai multe ori. STII EXACT ce urmeaza, dar nu intervii. Scenaristul are libertatea sa aleaga pasul urmator pentru actorii lui.
Fiecare dintre noi suntem un actor in fata ingerilor, iar scenaristul, cel care dicteaza pasul urmator, este vointa noastra libera. Libera de pe la Eden incoace.
Eu cred ca Dumnezeu STIE EXACT ce urmeaza, dar ne da voie sa alegem singuri. Ne respecta personalitatea. El intervine doar atunci cand Il rugam !!

Nu cred in predestinare. Nici in zodiace, horoscoape sau minciuni de umplut pagina de ziar sau timpul de emisie la radio si TV. Dar CRED in planul lui Dumnezeu pentru fiecare om. Si mai cred in libertatea pe care Dumnezeu ne-a oferit-o de a decide singuri sa ramanem in planul Lui, sa implinim planul Lui pentru viata noastra, sau sa iesim „in decor”, sa implinim planul „celuilalt”.
Atunci ne „auto-predestinam” singuri (daca exista un asemenea termen). La iad de cele mai multe ori.

Daca totusi alegi sa implinesti planul lui Dumnezeu pentru viata ta, si mergi misionar la tribul Auca, fiind ucis apoi de sulitele lor, (cum s-a intamplat cu Jim Elliot si prietenii lui misionari) ce explicatie ar mai putea fi?

O posibila concluzie ar putea fi ca de multe ori aducerea altor oameni la viata, cere moarte.
Chiar si noi am fost adusi la „Viata” prin moartea LUI. Poate ca se face lumina in dilema destinului si a fatalitatii cand redefinesc moartea. Fie o boala, fie un accident, fie pierderea cuiva iubit.
„Decorul” se lumineaza dintr-o data, ca in „Nabucco”, atunci cand aplic cuvintele lui Pavel, ROB al lui Cristos: „Caci pentru mine a trai este Cristos si a muri este un CASTIG.”
Acum sunt LIBER pentru ca nu ma mai tem de moarte.
Ioan Ciobota
Radio Vocea Evangheliei – Timisoara

Ceea ce se intampla pe strada, in institutii mai aflam. Oricum ceva mai repede decat ce se intampla dincolo de usa casei. Iar cand unii scapa de iadul din familie, ceea ce istorisesc depaseste imaginatia.

?Copil batut cu biciul? ? anunta ?Evenimentul zilei?. Nu nu e roman, nici film, e cosmarul unui copil din judetul Neamt. Stirile sunt alarmante, titlurile pe masura, dramele copiilor mai ceva. Tragic este ca nu numai prichindeii sufera. Unele sotii de asemenea intra la categoria lovituri in familie.

Imi amintesc de ziua in care am prezentat manuscrisul de la ?O stea straluceste mai tare? unei doamne cu… protectia copilului. Dupa ce l-a citit mi-a spus: ?E multa drama, suferinta. Copilul nu are nevoie de asa ceva.?

Am raspuns afirmativ, adaugand: Din pacate el are parte de ele!

Multora dintre cei necajiti le este frica sa vorbeasca. ?Ma va bate si mai rau!? spun ei. ?Nu am unde sa plec si tot la asta ma intorc?.

Cert este ca:

1. trebuie spus acolo unde este violenta. Nu se tine pentru… nemurire drama.

2. inca mai sunt institutii abilitate sa faca ordine la acest capitol.

3. mamele sa se gandeasca la repercursiunile de care vor avea parte copii in urma cosmarurilor din casa.

4. avem nevoie de rugaciune catre Domnul Dumnezeu ca Mana Sa sa vegheze asupra noastra.

5. intr-un conflict, ambele parti sunt vinovate. Procentual, mai mult unul, dar si celalalt 10 % e important.

6. preotul, pastorul, liderul trebuie sa stie de necazurile caminului.

7. exista Speranta!

Catalin Dupu

www.lamaxim.4t.com

Un canal TV cu pretentii nationale, anunta de zor ca va difuza in curand ?un film… necenzurat, unul tare, unul care merita sa fie vazut?,… e musai sa i se faca reclama, e neaparata nevoie sa fie dat pe un asa… canal.

De ce? Simpla intrebare: La ce e bun un film de groaza? e drept a deschide cale unei discutii! Cui ajuta un asa film?

Filmele de groaza influenteaza negativ gandirea noastra.

Filmele de groaza influenteaza negativ reactiile noastre psihice si fizice.

Filmele de groaza nu ne scapa de frica. Teoria potrivit careia daca te uiti asa ceva ?cool, tare, de speriat? vei scapa de frica, nu te vei teme, e buna de scenariul unui film de seria C. Adica jalnic.

Filmele de groaza pot crea dependenta. La fel cum orice lucru sau fapta pasionala poate deveni dependenta.

Si filmele de groaza sunt responsabile pentru raspunsurile de la tribunal de genul: ?L-am omorat asa, pentru ca am vazut filmul G. Am operat dupa cum am vazut in filmul R.?

Filmele de groaza nu sunt arta. Cei care cred asa ceva, n-au nimic de-a face cu arta. Doar cu marsavia terorii, a fricii, a dependentei, a dezintegrarii frumoasei structuri duh-trup-suflet.

Fara sa vrem avem parte de nenumarate scene de groaza: la TV cu stirile, pe strada cu violenta, in familii cu abuzurile, la scoala & serviciu cu lipsa de educatie.

Tovarasi TV-risti, pentru sufletul vostru, revizuirea filmelor catre populatie se impune!

Catalin Dupu

www.lamaxim.4t.com

Datoria mea era sa pazesc prizonierii. Sapte dintre ei urmau sa fie executati luni in zori. Oamenii mei, la posturile lor, cu armele in mana isi indeplineau cu constiinciozitate slujba. Mandri de succesul obtinut, ii batjocoreau pe prizonieri. Atmosfera era incarcata de ura. Prizonierii injurau, batand cu pumnii insangerati in pereti, altii isi chemau in zadar sotiile si copii aflati prea departe ca sa ii auda. in zori vor muri cu totii.

Atunci s-a intamplat ceva. Unul din condamnatii la moarte incepu sa cante. ?E nebun” gandira cu toti. Dar am observat ca acest om, Koskinen, nu urla si nu injura, ci statea linistit pe banca. Nimeni nu i-a spus nimic; fiecare isi ducea povara in felul lui. Koskinen canta:

In bratele lui Isus sunt ocrotit,
La pieptul Lui ma linistesc,
Iubirea Lui m-a coplesit,
In El, sufletu-mi odihnesc.

A repetat de cateva ori aceasta strofa si cand s-a oprit s-a facut liniste cateva momente, pana cand unul, cu o privire salbatica, interveni:?Ai innebunit? De unde le scoti? Doar nu vrei sa ne convertesti?”

Koskinen privi la el si apoi cu lacrimi in ochi le spuse: ?Vreti sa ma ascultati cateva minute? Ma intrebati de unde stiu cantecul acesta. L-am auzit acum trei saptamani. Si mama mea obisnuia sa cante despre Isus si sa se roage Lui.” Se opri putin, apoi se ridica in picioare ca un soldat, privi drept in fata si continua: ?Cine isi ascunde convingerile este un las. Dumnezeul in care a crezut mama mea este acum si Dumnezeul meu. Nu stiu sa va spun cum s-a intamplat. Noaptea trecuta, stand treaz, am vazut in fata mea, deodata chipul mamei mele, si mi-am adus aminte cantecul pe care l-ati auzit. Simteam ca trebuie sa-L caut pe Mantuitorul si sa ma ascund in El. Apoi m-am rugat Domnului Isus, la fel ca talharul de pe cruce (Evanghelia dupa Luca 23:39-43) rugandu-L sa ma ierte si sa-mi curateasca sufletul pacatos ca sa pot fi pregatit pentru intalnirea cu El care va avea loc in curand. A fost o noapte ciudata. Au fost momente cand mi se parea ca totul stralucea in jurul meu. Am inceput sa-mi amintesc versete din Biblie si cantece pe care le stiam in copilarie, in gandul meu incepeau sa se lege adevarurile despre Mantuitorul, despre sangele Lui care ne spala de pacate, despre locul pe care El ne-a promis ca-l pregateste pentru noi in cer. L-am acceptat in inima mea si l-am multumit. De atunci acest cantec imi rasuna mereu in minte. Este raspunsul lui Dumnezeu la rugaciunea mea si nu mai puteam sa tac; trebuia sa cant! Peste cateva ore voi fi cu Domnul, salvat prin har!”

Fata lui Koskinen stralucea, camarazii lui au ramas tacuti. El insusi parca era schimbat. Santinelele mele ascultau si ele ce spunea. ?Ai dreptate Koskinen”, spuse apoi unul din prizonieri ?dar pentru mine nu cred ca mai este indurare. Mainile acestea au varsat sange, am fost un razvratit Impotriva iui Dumnezeu si am calcat in picioare tot ce era sfant. Acum imi dau seama ca exista iad si ca acela e locul potrivit pentru mine!” Spunand acestea, se prabusi cu disperare la pamant. ?Koskinen, roaga-te pentru mine” spuse el, ?maine voi muri si sufletul meu va ajunge pe mana diavolului.” Cei doi soldati au ingenunchiat si s-au rugat. N-a fost o rugaciune lunga dar a ajuns pana in cer. Noi, care am auzit-o, ne-am inmuiat. Rautatea si ura noastra s-au topit in lumina cerului; pentru ca aici, doi oameni care urmau sa moara in curand cautau impacarea cu Dumnezeu. Usa spre domeniul invizibilului era acum intredeschisa in fata noastra si noi incercam sa privim prin ea. Dati-mi voie sa va spun pe scurt ca pana la ora patru dimineata toti camarazii lui Koskinen i-au urmat exemplul si au inceput sa se roage. Schimbarea atmosferei generale nu putea fi descrisa.

Unii stateau pe jos, altii pe banci; unii plangeau incet, altii vorbeau despre imparatia lui Dumnezeu. Nici unul nu avea Biblie, dar Duhul lui Dumnezeu a vorbit tuturor. Apoi cineva isi aminti de cei de acasa si a urmat o ora de scris scrisori in graba. Acestea contineau marturisiri, lacrimi si pareri de rau.

Ceasul batu ora sase. Cat as fi dorit sa pot cersi gratierea acestor oameni, dar stiam ca lucrul acesta este imposibil, intre doua siruri de soldati, prizonierii se deplasau spre locul executiei. Unul din ei ceru permisiunea sa cante din nou cantecul lui Koskinen: i se dadu voie. Apoi cerura sa fie executati cu fetele neacoperite. Cu mainile ridicate spre cer cantau din tot sufletul ?In bratele lui Isus sunt ocrotit”. Cand am ajuns la locul stabilit, locotenentul a ordonat ?Foc!”.

Ce s-a intamplat in inimile celorlalti, nu stiu; dar in ce ma priveste pe mine, eu am fost alt om de atunci. L-am intalnit pe Hristos si am vazut destul ca sa imi dau seama ca si eu pot fi al Sau.

www.cantececrestine.3x.ro

Intrebarea nu imi apartine. „Vine sfarsitul lumii?” este titlul unui articol
dintr-un important cotidian. Statistica sumbra: Romania – inundatii, Franta –
seceta. Presedintele Jaques Chirac a facut apel la francezi sa „limiteze consumul abuziv de apa”. Spania – seceta. Germania – inundatii grave. Bulgaria – inundatii catastrofale. Italia – seceta si temperaturi foarte ridicate. Elvetia – furtuni. Portugalia – seceta. Canada – incendii. Kuweit – temperaturi de peste 50 grade Celsius.

Unii cerecetatori afirma ca incalzirea globala va duce la sfarsitul lumii. Asa sa
fie? Din perspectiva umana, a statisticilor si a previziunilor, se pare ca asa va
fi. Dar subiectul nu este complet fara afirmatia uneia dintre cele mai importante
personalitati planetare si nu numai: „Dar toate aceste lucruri nu vor fi decat
inceputul durerilor” – Isus Hristos in Matei 24.8. Si mai grav!

Noi putem concepe milioane de scenarii cu privire la Sfarsitul iminent, dar Cel care Stie este numai Dumnezeu. Firesc, doar El a creat lumea, Universul.

Imediat dupa intrebarea „Vine sfarsitul lumii?”, o alta se cere numaidecat: Sunt eu gata pentru o alta viata?

Catalin Dupu

www.lamaxim.4t.com

Exista o modalitate foarte simpla de a distruge Biserica crestina. Ma mir ca demonii comunisti si altii ca ei nu au gasit-o la timp, iar pana la urma „Piatra din capul unghiului” i-a zdrobit. De fapt, nu au gasit-o pentru ca nu exista practic, ci doar teoretic. Aceasta modalitate de a distruge crestinismul este sa scoti pur si simplu INVIEREA din invatatura crestina si aceasta se va prabusi.

DAR INVIEREA NU POATE FI SCOASA. In a 50-a zi dupa inviere, s-a nascut Biserica lui Cristos, prin pogorarea Duhului Sfant, iar Biserica proaspat nascuta si-a inceput misiunea. In a 40-a zi dupa inviere, Cristos S-a inaltat la cer. In termenii belicosi ai zilelor noastre, am putea spune: Cristos S-a intors la „baza” cu raportul „MISIUNE INDEPLINITA”. In timpul acestei misiuni unice in istoria universului, s-a intamplat un fenomen extrem de ciudat. „Misionarul” Isus Cristos a murit, ucis de cohortele pagane, dar a fost inviat de puterea lui Dumnezeu.

Raportat la acel moment, absolut toate sistemele de gandire s-au resetat, s-au blocat. Nimeni n-a mai operat pana atunci cu acest fenomen tulburator: INVIEREA. Taina lui Dumnezeu, tinuta ascunsa de veacuri, s-a descoperit in toata stralucirea: omului i se ofera iertarea in mod gratuit, prin moartea Dumnezeului sau in locul lui. De data aceasta nu se poate spune: „Regele a murit. Traiasca regele !”, ci se poate spune: „Regele a murit ca sa traiasca supusii !”. Este extraordinar cata dragoste, cata iubire ne-a aratat Dumnezeu. Tot in acest moment, „Casa lui Dumnezeu trece de la faza de popor pus deoparte, la cea de institutie internationala” (H.H.Halley)
………………………………………………………..
Ca sa intelegem mai bine puterea care a dezlantuit nasterea si dezvoltarea formidabila a Bisericii crestine, trebuie sa-L cunoastem pe Dumnezeu in mod personal, prin Duhul Sfant. Apoi, ca sa intelegem cum au putut apostolii – initial niste lasi si niste fricosi – sa duca mesajul evangheliei chiar cu pretul vietii lor, trebuie sa intelegem INVIEREA. Beni Faragau dadea un exemplu interesant.
Gandeste-te sa tocmai l-ai dus la cimitir pe unul dintre cei mai buni prieteni ai tai. In zilele care urmeaza iti vin in minte imagini legate de clipele petrecute impreuna. A 3-a zi, te trezesti cu prietenul tau ca apare la usa ta. Te freci la ochi si iti dai palme ca sa intelegi ce se intampla. Prietenul, intelegandu-ti nedumerirea, iti spune: „Pace tie. Eu sunt !”
Acest exemplu ma ajuta sa inteleg curajul si fermitatea ucenicilor in raspandirea evangheliei si largirea Imparatiei. Ei au devenit „nebuni pentru Cristos” deoarece L-au vazut cu ochii lor pe INVIATUL LOR REGE. Din acel moment si-au aruncat la gunoi toate planurile vietii lor, afacerile lor, filozofiile lor. Au fost gata sa jertfeasca totul pentru Cel care S-a jertfit pe Sine in locul lor.
………………………………………………………….
Despre mine si despre tine ce se poate spune? Oare de ce nu suntem si noi „nebuni pentru Cristos?” Oare nu L-am vazut noi pe El inviat? Atunci de ce este mai importanta pentru mine cariera mea, sau acceptarea din partea lumii, banii, afacerile? De ce mai exista aroganta, poate chiar ura si dispret, fata de sotul sau sotia mea, parintii mei, aproapele meu? Degeaba fac istorie pe pamant, daca nu fac istorie in cer. Il iubesti tu si cu mine pe Cristos din toata inima? Din toata inima !? Daca da, Dumnezeu Insusi spune prin proorocul Zaharia 13:6 „Daca-L va intreba cineva: ‘De unde vin aceste rani, pe care Le ai la maini?’ El va raspunde: ‘In casa celor ce Ma iubeau Le-am primit.’ „??.. Ce primeste El in casa mea si a ta?
………………………………………………………….
Daca acum 2000 de ani a avut loc un sfarsit si un inceput, prin inaltarea Mantuitorului la cer si pogorarea Duhului Sfant, acum asteptam „un cer nou si un pamant nou, in care va domni neprihanirea”. Acum asteptam un alt sfarsit: sfarsitul misiunii Bisericii – si o alta coborare: revenirea Domnului Isus Cristos pe norii cerului, ca judecator. Acum asteptam o alta inaltare – inaltarea la cer a Bisericii. DAR, Biserica suntem noi, eu si cu tine. Cand ne vom prezenta „la baza”, in fata Tatalui, vom putea raporta si noi: „MISIUNE INDEPLINITA” ? Sau habar n-am avut care a fost misiunea noastra pe acest pamant??
……………………………………………………….
Multumiri fie aduse lui Dumnezeu „pentru taina tinuta ascunsa din vesnicii si in toate veacurile?si anume: CRISTOS IN VOI, NADEJDEA SLAVEI.”

Ioan Ciobota – Radio Vocea Evangheliei
Timisoara