De la 300 la Marea Schizma
Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei
Fragmentul face parte din cartea „Identitate crestina in istorie” aparuta la editura „Multimedia” din Arad, 1999.
ISTORIA BISERICII INTRE ANII 300 – 1500
Perioada de istorie cuprinsa intre secolul IV si secolul XVI este cunoscuta sub numele de „Evul Mediu” („Moyen Age”- franceza, „Middle age”- engleza) sau „epoca intunecata” („Dark Age”- engleza). Privita retrospectiv, ea marcheaza o epoca in care biserica crestina s-a transformat, dintr-un ferment social, intr-o frana a dezvoltarii sociale, dintr-o mireasa a Mirelui asteptat, intr-una casatorita cu puterea politica de Stat, dintr-o grupare persecutata si urmarita, intr-o institutie majoritara persecutanta si terorizanta. Cum de a fost posibil?
Pe scurt, putem spune ca principala cauza a acestei evolutii a fost pervertirea altor doua doctrine fundamentale ale invataturii Noului Testament despre biserica: doctrina despre „Imparatia lui Dumnezeu” si „doctrina despre libertatea constiintei umane.” Modificarea acestor doctrine fundamentale a dus la „maritarea bisericii cu Statul” si la aparitia multor forme de constrangere religioasa, care au culminat cu imfamele Cruciade si cu mult temuta Inchizitie. Din aceasta ghiara a crestinismului retrograd de Stat nu s-a putut iesi decat prin forta razboaielor religioase duse de Reformati sau prin martirajul sutelor de mii de anabaptisti, frati moravieni, frati elvetieni, baptisti, etc.
Biruinta prin compromis
Biserica locala nu poate fi inteleasa decat in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege corect „partile” din care este alcatuita realitatea.
Cand si-a facut aparitia in lume, crestinismul a aparut pe fundalul Imperiului Roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covarsitoare. Biserica lui Christos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea Imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.
Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, parea ca triumfa Imperiul, dar punand stapanire pe inimile oamenilor, crestinismul a fost acela care a triumfat in final, modeland intreaga societate si dandu-i un impuls irezistibil spre „civilizatia” de care ne bucuram astazi.
La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pana atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din randul „patricienilor”, clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cand forta generalilor n-a mai fost depasita decat de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedand in fata dictaturii. Cel dintai general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 i.d.Ch). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l „indumnezeiasca”. Cand aceasta s-a realizat, luna de nastere a „zeului-om” si-a schimbat numele in „Iulius”, de unde se trage si numirea romineasca: „Iulie”. Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar „necesara” din ratiuni de Stat.
Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 i.d.Ch) – 14 d. Ch). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intamplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in „August” ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugand fortei brute, inclestarea nemaipomenita a birocratiei.
Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate clasele sociale ale societatii, nu o data dintre „legionarii” iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, „pax romana”, (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.
Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane.
In decurs de doar cateva secole, Roma a „institutionalizat” Biserica, transformand-o in „Biserica Romei”. Conflictul acut dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. si de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar Biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : „Sfantul Imperiu Romano-Catolic”.
Stafia acestui Imperiu a continuat sa bantuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea „reicht” al germanilor, care trebuia sa dureze „o mie de ani”, s-a prabusit in tandari.
Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este „reintegrarea” si „renasterea”. Termenii sub care se vorbeste despre aceasta sunt diferiti: „casa comuna a Europei” , „noua ordine economica mondiala” , „Europa unificata” sau „Statele Unite ale Europei”. Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. „Babilonul cel mare”, cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare „Anticrist”, pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamantul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.
Mariajul bisericii cu Statul
In primele trei secole, miscarea crestina a fost considerata „decadenta” (religio parva) si a suferit persecutii din toate directiile. Cele zece valuri de mari persecutii din Imperiu, n-au putut insa sa stinga flacara mesajului crestin. Dimpotriva! La debutul secolului IV existau in Imperiu intre cinci si zece milioane de crestini.
Devenit o miscare ideologica majora, crestinismul concura acum pe scena sociala cu paganismul idolatru. In acest context istoric, in istoria bisericii crestine apare Constantin (306-337), dupa Iulius Cezar, cel mai mare dintre imparatii romani. Prin geniul sau politic de om de Stat, Constantin a intuit imediat ca in capacitatea de sacrificiu si in credinciosia crestinilor este forta invincibila a unei „imparatii a sufletului.”
La intrebarea: „Cum sa fac sa injug acest extraordinar potential uman la structura Imperiului Roman, pentru ca oamenii sa fie gata sa moara si pentru mine cum sunt gata sa moara pentru acest Isus?”, Constantin a raspuns printr-o „pacaleala.”
Semnul de pe cer
La vremea aceea, Constantin era inca doar unul din cei cativa pretendenti la conducerea Imperiului Roman. In octombrie, 312, trupele lui Constantin se infruntau in teritorii cu legiunile tiranicului Maxentius. In preziua unei astfel de batalii, Constantin a pretins ca ar fi avut o „vedenie” si ca pe cer i s-ar fi aratat semnul crucii crestine, impreuna cu mesajul: „In hoc signo vinces” („In semnul acesta vei birui”).
Am dori din tot sufletul sa credem in aceasta „convertire” (asemanatoare cu cea pe care a avut-o Pavel pe drumul Damascului), dar viata traita ulterior de imparatul Constantin a dovedit din plin contrariul. Prin contrast cu toti „convertitii” de atunci, el a refuzat botezul crestin pana in preajma mortii si s-a purtat ca un despot cu „episcopii” bisericilor.
Este mult mai probabil ca acest Constantin a privit spre milioanele de crestini raspanditi in mai toate provinciile Imperiului, a vazut cinstea lor exemplara, corectitudinea, devotamentul, bogatiile adunate prin harnicia lor, solidaritatea lor iesita din comun si si-a dat seama ce forta extraordinara pot fi ei in structura si stabilitatea Imperiului. Astfel, un genial strateg a intrebuintat o stratagema pentru a inregimenta „armata mantuirii” in legiunile Imperiului. Soldatii crucii de la Calvar au fost transformati astfel in slujitorii unui tiran ascuns in umbra unei cruci pictate pe drapele. Nonviolentii de pana mai ieri au fost indemnati sa puna mana pe sabie si sa „spintece” pentru cauza unor ambitii arogante, deghizate de acum sub masca „crestinatatii.” Mieii neprihanirii au imbracat haina aspra de lup si si-au ascutit coltii ucigasi.
Crestinismul de Stat
Dupa biruintele in lupta, Constantin a ajuns „cezar” si a dat un decret in anul 323 prin care religia crestina a fost proclamata „religie de Stat”. Fara sa se increstineze el insusi, sub pretext ca „cezarul” trebuie sa fie imparatul tuturor, Constantin a convocat episcopii crestini la palat si i-a insarcinat cu institutionalizarea bisericii. A trebuit publicat un crez oficial al bisericii, in care „episcopii” au fost obligati sa faca concesii si compromisuri care sa ingaduie „maselor” sa intre in biserica fara sa implineasca conditiile convertirii Nou Testamentale (credinta personala si pocainta). Constantin n-a avut rabdare cu episcopii. El trebuia sa cladeasca un Imperiu. Sub presiunile lui, episcopii care nu au acceptat compromisul au fost inlaturati si, nu de putine ori, omorati. Forta politica a inceput sa dicteze in rezolvarea problemelor religioase. Pentru a-si justifica excesele, cezarul roman i-a silit pe crestini sa „inventeze” si apoi sa accepte pretutindeni „doctrina celor doua sabii”. Aceasta invatatura se baza pe exegeza gresita a textului in care, inainte de rastignire, Petru ii spune Domnului: „Doamne, iata aici doua sabii”, iar Domnul, ii raspunde: „Destul.” In conceptia noii doctrine, cele doua sabii din text ar reprezenta cele doua fatete ale noii societati crestine: sabia administratiei politice si sabia autoritatii eclesiastice.
Pana la data aceea, cezarul fusese „pontifex maximus”, marele preot, capul religiilor pagane, indumnezeitul reprezentant al divinitatii printre muritorii de rand. Prin Constantin, cezarul a devenit si capul suprem al Bisericii crestine, aparatorul si garantorul ei in societate. Prin introducerea unor legi favorabile, prin alocarea de fonduri pentru cladirea unor edificii impunatoare si prin garantarea unor privilegii care sa asigure bisericii accesul la imbogatire si comfort, Constantin si cezarii de dupa el au tarat biserica intr-o incuscrire cu puterea seculara, departe de credinciosia fata de „Mirele din cer” care zabovea sa vina.
Exista o infinita diferenta intre bisericile Nou Testamentale independente care se zbateau in conflicte sub persecutiile din primele trei secole si biserica compacta, unitara, institutionalizata si puternica de la sfarsitul vietii lui Constantin. Aparent, crestinismul a triumfat asupra persecutorilor lui, dar a biruit prin compromis, iar victoria l-a imbolnavit de moarte. In Imperiul roman, crestinismul a castigat politic, dar a pierdut din punct de vedere spiritual. Prin compromis si cedari repetate, episcopii au binecuvantat nasterea unui monstru cu doua capete: „Sfantul Imperiu Romano-Catolic”.
Deformarea doctrinei despre Imparatia lui Dumnezeu
Cartea Faptele Apostolilor debuteaza cu un pasaj in care ni se spune ca Domnul Isus li s-a aratat timp de 40 de zile ucenicilor si a stat adeseori de vorba cu ei despre „lucrurile privitoare la Imparatia lui Dumnezeu”. Este interesant ca in acel context, ucenicii au fost atat de cuprinsi de entuziasm in anticiparea evenimentului, incat L-au intrebat: „Doamne, in vremea aceasta ai de gand sa asezi din nou Imparatia lui Israel?” (Fapte 1:6).
Raspunsul Domnului Isus („Nu este treaba voastra CaND …”) nu a fost o negare a venirii Imparatiei, ci doar o anuntare a faptului ca instaurarea ei nu trebuie sa fie o preocupare a acelei generatii, si probabil nici a Bisericii ca atare. Imparatia trebuie sa ramana un prerogativ al Domnului Isus, la cea de a doua Sa venire.
In limbajul teologic, invatatura despre existenta unei imparatii terestre milenare a Domnului Isus se numeste si „Chiliasm”, de la termenul „chilios”, „o mie” din limba greaca. Chiliasmul a fost singura talmacire predominanta in biserica primelor doua secole. Unul dintre exponentii sai au fost Irineu, care a devenit episcop de Gaul in anul 177 si a murit ‘n preajma anului 200. Acest om, socotit drept unul dintre parintii Bisericii, si-a exprimat crezul astfel:
(1) Dupa caderea lui Adam in pacat, lumea trebuie sa parcurga o istorie de 6.000 de ani. Aceasta parere si-a bazat-o pe ideea ca Dumnezeu lucreaza in cicluri de sapte si pe talmacirea unor texte ca acelea din Psalmul 90:4; 2 Petru 3:8 si Evrei 4:9;
(2) La sfarsitul istoriei lumii actuale se va ridica pe pamant Antichristul.
(3) Christos se va arata atunci n slava si va triumfa asupra tuturor dusmanilor Sai.
(4) Christos va instaura pe pamant Domnia Sa de o mie de ani, ca un Sabat care va incheia ciclul de sapte mii de ani al istoriei.
(5) Ierusalimul va fi reconstruit si intreg pamantul va cunoaste o perioada de refacere si regenerare fara egal in istorie.
(6) Pacea si neprihanirea vor fi cele doua coordonate de baza ale domniei lui Christos pe pamant.
(7) Dupa aceasta domnie de o mie de ani a lui Christos, va urma invierea, judecata finala si ‘nnoirea tuturor lucrurilor.
Printre ceilalti adepti ai chiliasmului ii mai putem aminti si pe Papias, care a trait in prima jumatate a celui de al doilea secol, pe Tertulian (c.160 – c.230), pe Barnabas, care ne-a lasat o scriere datata intre anii 50 – 70, pe Iustin Martirul (c.100 – c.165), pe Iranaeus (c.130 – c.200), pe Hippolitus, care a trait in prima parte a celui de al treilea secol, pe Cyprian (martirizat la Cartagina in anul 258), pe Lactantius (c.260 – c.325), pe Commodianus, care a trait in prima parte a secolului patru, pe Victorinus, care a murit ca martir in anul 304, pe Apollinaris (c.310 – c.392), pe Cerintius din primul secol si pe ucenicii sai numiti „cerintieni”.
Prin imixtiunea cezarului in sinodurile bisericii si prin subordonarea escatologiei Nou Testamentale la scopurile imediate ale Imperiului Roman, „chiliasmul” a fost inlocuit cu „amilenismul”. Aceasta invatatura, foarte prevalenta si astazi in bisericile catolice si ortodoxe, spune ca nu trebuie sa asteptam in nadejde ca imparatie terestra milenara sa fie instaurata la venirea lui Christos, ci ca „imparatia” este un concept care trebuie realizat astazi de biserica, prin propovaduirea Evangheliei si prin convertirea tuturor oamenilor. (Mai tarziu, amilenismul avea sa modifice conceptul de Imparatie terestra intr-unul de imparatie spirituala).
Astfel, de la „asteptarea Imparatiei” si de la „NU e treaba voastra sa stiti cand …” s-a trecut la „realizarea imparatiei prin increstinarea in masa si prin constrangere cu ajutorul puterii militare a Statului.”
„Chiliasmul” a fost nadejdea bisericii persecutate. Cand biserica nu a mai fost persecutata de Stat, ea a abandonat „nadejdea intr-o glorioasa imparatie viitoare”, pentru care imparatii de acum nu aveau rabdare, si a fabricat o doctrina care sa justifice domnia imparatilor din lumea de acum, sub pretextul unui mandat divin primit din partea Domnului Isus, „Imparatul imparatilor si Domnul domnilor”.
In loc sa astepte in smerenie si curatie feciorelnica „Imparatia neprihanirii” pe care o va instaura Christos la cea de a doua Sa venire, Biserica s-a aliat cu Statul ca sa construiasca o imparatie in care ambitiile, lacomia si orgoliile imparatilor au tarat-o in pacat.
Pusa sa aleaga intre martiraj si ademenitoarea perspectiva a bogatiei si a comfortului, biserica, prin reprezentantii ei de atunci, a preferat, in limbajul metaforic al Apocalipsei sa „se suie in pat” si sa curveasca cu mai marii lumii (Apoc. 2:20-22). Dumnezeu a stiut mai dinainte aceasta. Cuvintele folosite de Domnul Isus in scrisorile trimise bisericilor Pergam, Tiatira si Sardes ne aseaza inainte analiza si diagnosticul pe care-L face Dumnezeu bisericii din aceasta perioada istorica:
Pergam = biserica in cardasie cu Statul, doctrina celor doua sabii;
Tiatira = biserica „in pat” cu Statul nelegiuit, epoca plagilor mortale care au decimat Europa;
Sardes = biserica muribunda, o fatada falsa, o forma lipsita de continut; „Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort” (Apoc. 2:8 – 3:6).
Prin deformarea invataturii despre Imparatia lui Dumnezeu, crestinismul a calcat in picioare dorinta lui Christos ca Biserica sa ramana separata de Stat. Iata ce a spus El in Matei 22:21 : „Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”
Aceste cuvinte au aparut intr-o imprejurare in care mai marii vremii au vrut sa-L prinda pe Domnul Isus si sa-L aresteze sub pretext ca nu respecta autoritatea de Stat. Ei au fost asa de siguri ca Domnul Isus nu se poate incadra in sistemul Statal incat au trimis impreuna cu provocatorii si garda de la Templu, „irodianii” (Mat. 22:16).
Intrebarea provocatorilor a fost: „Se cade sa platim bir Cezarului sau nu?”
„Isus, care le cunostea viclesugul, a raspuns: „Pentru ce Ma ispititi, fatarnicilor? Aratati-Mi banul birului.” si ei I-au adus un ban. El i-a intrebat: „Chipul acesta si slovele scrise pe el, ale cui sunt?”
„Ale Cezarului,” i-au raspuns ei. Atunci, El le-a zis: „Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”
„Mirati de cuvintele acestea, ei L-au lasat si au plecat” (Mat. 22:15-22).
Am putea preciza: Au plecat cu mainile goale! Nu L-au putut prinde! Prin cuvintele spuse atunci, Domnul Isus ne-a aratat pentru toate veacurile atitudinea pe care trebuie sa o avem fata de Stat, „puterea temporala.” Exprimata succint ea este: „o separare distincta si un respect reciproc.”
Pentru cei familiarizati cu terminologia Bibliei iudaice, raspunsul Domnului Isus a fost limpede. Iata-l acum explicat pentru cei lipsiti de traditia iudaica:
1. Pe „banul birului” era chipul Cezarului si slovele limbii lui latine.
2. Aceasta intiparire ii arata fara nici o confuzie apartenenta: era „al Cezarului.”
3. Dumnezeu il facuse pe om dupa „chipul si asemanarea Sa” (Geneza 1:27)
4. Deci, omul, fara nici o posibilitate de confuzie, ii apartine lui Dumnezeu si trebuie „dat lui Dumnezeu.”
Rezumand cele de mai sus, putem spune ca exista o „imparatie temporala” in care se cuvine sa ne indeplinim corect indatoririle cetatenesti randuite de autoritatea Stat, si o „imparatie a lui Dumnezeu” in care trebuie sa ne dam pe noi insine Dumnezeului al carui chip Il purtam prin creatie.
Crestinul este o „intersectie” intre etern si temporal. Prin faptul ca el este cetatean, face parte din imparatia randuielilor sociale prezente, dar prin faptul ca el face parte din Biserica, el transcende imparatiile terestre si participa la activitatile unei realitati care nu poate fi reglementata de legislatii imperiale omenesti: „mparatia lui Dumnezeu sau Imparatia cerurilor.
Orice incercare de a sterge linia de demarcatie dintre aceste doua imparatii, este echivalenta cu o „lovitura de palat”, in care puterea omeneasca incearca sa detroneze autoritatea divina. Pusi sa aleaga, copiii lui Dumnezeu trebuie sa refuze intotdeauna demn, dar categoric, amestecul autoritatii omenesti in domeniul spiritual al Bisericii: „Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi, decat de Dumnezeu” (Fapte 4:19).
Istoric, crestinismul a facut tocmai aceasta greseala. Mai marii Bisericii s-au plecat in fata Cezarului si au acceptat sa se aseze sub protectia, dar si sub … autoritatea lui! In felul acesta, crestinismul a devenit un instrument al ambitiilor imperiale!
Persecutatii ajung sa persecute
Aliata cu Imperiul Roman, biserica a trebuit sa manifeste „nerabdarea” cezarilor in fata ezitarii cu care erau intampinate dorintele de unificare si de institutionalizare. In multe locuri, cetatenii imperiului care refuzau sa se „increstineze” au inceput sa fie persecutati. Agresivitatea bisericii crestine s-a transformat dintr-o propovaduire persistenta intr-o „constrangere” sprijinita cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a fost posibil?
La insistentele nerabdatoare ale lui Constantin si mai ales ale cezarului de dupa el, Teodosiu I, „sinodurile episcopilor crestini” au renuntat la invatatura „totalei libertati de constiinta” si au introdus „doctrina increstinarii fortate”. Aceasta modificare de doctrina a fost sprijinita cu o inacceptabila „talmacire” a uneia din pildele Domnului Isus. Este vorba despre pilda celor poftiti la cina (Luca 14:15-24). Prin aceasta pilda, Domnul Isus i-a raspuns unuia care a zis, aparent evlavios, „Ferice de acela care va pranzi in Imparatia lui Dumnezeu!” Ideia pildei este ca „doritori teoretici” sunt multi, dar cei care sunt gata sa lase preocuparile inselatoarei vieti de acum, pentru a se gandi si pregati pentru Imparatia viitoare sunt, din pacate, foarte putini. Intr-unul din ultimele versete ale pildei, „stapanul” care isi poftise musafirii, exasperat ca ei n-au venit si ca inca mai este loc in sala de ospat, i-a zis robului sau: „Iesi la drumuri si la garduri si pe cei ce-i vei gasi, sileste-i sa intre, ca sa mi se umple casa” (Luca 14:23). Acest „sileste-i sa intre” (rastalmacit cu buna stiinta) a devenit deviza „increstinarii fortate,” dictate de puterea imperiala.
Unii dintre „parintii bisericii” au inceput sa recomande pe fata „increstinarea fortata”. Augustin din Hippo declara ca este preferabil ca oamenii sa fie adusi la Dumnezeu prin invatatura si sfatuire, dar ca, in situatia cand acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosita forta si pedeapsa:
„Multi trebuiesc adusi ca slugile cele rele, fortandu-i sa intre cu nuiaua suferintei. Vor avea apoi timp sa creasca singuri la un nivel de spiritualitate inalta … Domnul insusi ne-a spus ca musafirii au fost mai intai invitati sa vina de buna voie la marele ospat, apoi, cand n-au vrut sa se conformeze, au fost siliti sa intre.”
Prin ceea ce s-a facut atunci, biserica crestina a ajuns sa fie compusa din trei categorii de „credinciosi”: credinciosi din convingeri personale, credinciosi din interese personale si credinciosi din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterata, iar constiinta umana a fost „ingenuncheata cu forta.” In timp, biserica a preluat chiar functiile si puterea Imperiului si a devenit singura autoritate suprema admisa in societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie inceputa in secolul IV este supranumita „Dark ages – epoca intunecata” sau „Middle Ages” – veacul de mijloc. Prin anumite colturi ale lumii, umbrele acestei epoci mai dainuiesc si astazi.
Doua din manifestarile cele mai detestabile ale „epocii intunecate” au fost Cruciadele si Inchizitia. Iata ce spune Encyclopedia Britanica despre „Middle Ages”:
„Evul Mediu este perioada de istorie europeana cuprinsa intre caderea Imperiului Roman de Apus (c. 395) si perioada Renasterii (care a inmugurit in regiuni diferite ale Europei in secolele XIII, XIV sau XV). Termenul ca atare si semnificatia lui traditionala au fost introduse cu o vadita tendinta de confruntare de umanistii italieni; „renasterea” studiilor si culturii clasice grecesti pe care o sarbatoareau ei venea astfel dupa o simbolica perioada de „o mie de ani”, al carei intunerec sublinia si mai mult importanta lucrarii lor. Intr-un sens, acesti umanisti au „inventat” Evul mediu pentru a se putea distanta ei insisi de el si pentru a se putea defini prin contrast cu el.”
„Dupa ce vizigotii au cucerit Roma (410), Imperiul Roman a inceput sa se clatine. Triburile germanice care s-au infiltrat fortat in teritoriile Imperiale din sud si din vest au fost pana la urma „increstinate”, dar nu au acceptat niciodata ideia de Stat centralizat unic. Ele si-au pastrat obiceiurile si stilul de viata, iar aceasta a facut guvernarea lor si unitatea culturala a Imperiului Roman imposibile. Multe din imbunatatirile si din calitatea vietii adusa de Imperiul Roman, ca de exemplu: sistemul extraordinar de drumuri, sistemul postal, rutele comerciale, au decazut in mod substantial, impreuna cu nivelul realizarilor din arta si stiinta. (In haosul politic si administrativ) … singura forta capabila sa dea o baza pentru unitatea sociala a ramas Biserica Romano Catolica. Evul Mediu deci prezinta o imagine confuza si adesea contradictorie a unei societati care incearca sa se structureze politic pe o baza eminamente spirituala.”
„Dupa dizolvarea Imperiului, s-a ivit ideia unei Europe care sa functioneze ca un mare Stat-biserica, numit „crestinatate”. (tineti minte versul eminescian: Peste-un ceas, crestinatatea e ca pleava vanturata”). Aceasta „crestinatate” era gandita sa functioneze cu doua straturi de conducatori: „sacerdotium”, sau ierarhia eclesiastica si „imperium”, sau conducatorii seculari. In teorie, aceste doua grupuri trebuiau sa se completeze reciproc, in misiunea lor de a reglementa, una problemele eterne, iar cealalta, problemele pamantesti ale oamenilor. In sfera problemelor eterne, autoritatea suprema era investita in scaunul papal, iar in sfera temporala in scaunul imparatesc. In practica insa, aceste doua centre de autoritate se infruntau continuu, se certau in public si au purtat chiar razboaie unul cu celalalt. Imparatii au incercat adesea sa intervina in treburile interne ale bisericii, pretinzand ca au dreptul divin de a numi slujitorii bisericii din teritoriile aflate sub suveranitatea lor si ca trebuie sa aiba un cuvant de spus in „doctrinele care reglementeaza viata si comportamentul social.” Biserica, la randul ei, nu numai ca avea in proprietate orase si forte militare, dar a si incercat mereu sa se amestece in treburile Statului. Papa Inocentiu al III-lea, de exemplu, a pretins ca are dreptul sa arbitreze in disputele seculare dintre monarhii rivali pro ratione peccati (in imprejurari in care ar putea exista pericolul savarsirii de pacate). Alti papi au folosit „excomunicarile” drept un instrument politic si si-au arogat chiar si dreptul de a-i inlatura pe regi de la domnie.” (Encyclopedia Britanica, Middle Age, pag. 107).
Cruciadele
Venit sa moara pe o cruce pentru pacatosii lumii, Christos a trebuit sa vada pentru o vreme pe pacatosii lumii omorati in numele crucii. Ce au fost aceste cruciade?
Din punct de vedere teologic, cruciadele au fost incercari de a integra Ierusalimul in dogma imparatiei amileniste. Cartea Apocalipsei si doctrina continuitatii preotesti cerea, in talmacirea amilenista, ca Ierusalimul sa fie cuprins in teritoriul teocratiei crestine. La umbra teologiei s-au ascuns insa o serie intreaga de alte interese, unele dintre ele foarte „lumesti” si preocupate mai mult cu aurul si argintul lumii, decat cu sufletele oamenilor. Vom cita iarasi din Encyclopedia Compton:
„Este porunca Domnului!” Acesta a fost strigatul miilor de crestini care s-au alaturat cruciadelor pornite sa cucereasca tara Sfanta si sa elibereze Ierusalimul de sub turci. Din 1096 pana in 1270 au fost opt cruciade majore si doua „cruciade ale copiilor” (amandoua in anul 1212). Numai cea dintai si cea de a treia cruciada au fost, pentru un timp, victorioase. In lunga istorie a cruciadelor, mii de „cavaleri”, de ostasi, negustori si tarani si-au pierdut viata in marsurile de pe drum si in luptele purtate.
Pentru crestinii din Europa, Ierusalimul era cetatea sfanta. Mormantul lui Christos, Muntele Maslinilor, Golgota si multe alte locuri asociate cu viata si invatatura lui Christos le erau prezentate ca detinatoare de puteri magice pentru vindecarea de boli si pentru iertarea de pacate.
Manati de o superstitie pagana „increstinata” de biserica oficiala, oameni din toate colturile Europei faceau pelerinaje la „locurile sfinte.” Cand accesul le-a fost interzis de turci, crestinii au pornit sa ia cu asalt Israelul si sa elibereze Ierusalimul. In plus, Commenus, imparatul ramurii Rasaritene a Imperiului Roman, a inceput sa se teama ca turcii vor ataca Constantinopolul. Ei il invinsesera deja in lupta pe predecesorul sau si-l omorasera. „Crestinatatea” a inceput sa simta amenintarea teroarei turcesti, asa ca acest Commenus i-a trimis papei Urban al II-lea o scrisoare in care-i solicita ajutorul. Papa a convocat de urgenta un Conciliu bisericesc la Cleremont, in Franta (1095). Vorbind cu mult patos si elocinta, el si-a indemnat audienta sa porneasca neintarziat o cruciada pentru eliberarea tarii Sfinte. Nici un alt discurs din istorie nu a avut un efect mai mare. Inflacarati de un nestapanit zel religios, preoti, cavaleri si nenumarati oameni din popor au strigat in cor: „Este porunca Domnului!”
Sub masca religioasa se ascundeau insa alte sentimente. In vremea aceea, Europa crestina traia in feudalism. Stapanul castelului administra dupa plac si pamantul si oamenii care se aflau pe el. Nu exista prea multa viata „citadina”, cu exceptia Italiei, unde comertul transformase orasele in cetati ale luxului si distractiilor care atrageau ca un magnet pe cei dornici de viata.
Pe de alta parte, populatia aflata intr-o explozie demografica avea nevoie de teritorii noi in care sa se extinda. Pe acest fond, cruciadele s-au dovedit a fi de fapt niste expeditii de cucerire si jaf, deghizate intr-o haina religioasa. Participantii la ele doreau mult mai mult decat eliberarea Ierusalimului. Ii fascina mai ales tezaurul Templului despre care unii credeau ca se mai afla inca ascuns sub ruine. Ii fascina si sa plece din locurile anoste in care traiau, ca sa traiasca „marea aventura” a unor calatorii din care sperau sa se intoarca „celebrii si bogati.”
Plecati fara provizii de acasa, cruciatii s-au manifestat ca adevarate hoarde de lacuste care au devorat si jefuit totul in cale. Europa isi trimetea de fapt „exploratorii” sa se intoarca aducand cu ei noile fascinatii din lumea orientala: trestie de zahar, orez, caise, pepeni, portocale, lamai, banane, panza de Damasc, matase, satin, catifea si vopsele.
Cruciadele sunt o rusine a bisericii. Judecate retrospectiv, ele nu au produs nimic „crestin” in teritorii. Au deschis insa mintea oamenilor spre realitati din afara sferei crestine si au adus in Europa germenii din care s-a dezvoltat apoi gandirea independenta, miscarea renasterii si, mai tarziu, marile explorarii geografice care au dus la descoperirea Americii si a faptului ca traim pe un pamant … rotund. Din acest punct de vedere, mergand suficient de mult spre est ajungi la … vest, iar adancindu-te prea mult in istoria aspectului crestin al Evului Mediu, dai de stravechea si egoista fire pamanteasca, interesata sa domine, sa adune bogatii si sa … se implineasca intr-o existenta fara legatura personala cu Dumnezeu.
MAREA „SCHIZMA” DINTRE APUS SI RASARIT
In vara anului 1054, chiar in clipa cand trebuia sa inceapa liturghia in mareata catedrala „Sfanta Sofia” din Constantinopol, cardinalul Humbert impreuna cu alti doi trimisi ai Papei de la Roma au inaintat pana la altar, au depus acolo o „bula” papala si au iesit stergandu-si praful de pe picioare si spunand: „Dumnezeu sa vada si sa judece!” Documentul excomunica patriarhul Constantinopolului si intreaga Biserica aflata sub pastorirea sa, interzicandu-le sa mai primeasca „harul divin” prin comuniune cu Biserica Catolica si prin savarsirea sacramentelor.
Unul dintre diaconii prezenti, intuind continutul documentului l-a luat repede de pe altar, a alergat dupa Humbert si l-a implorat sa ia „bula de excomunicare” inapoi. Cum Humbert a refuzat s-o faca, diaconul a aruncat documentul in praful de pe strada.
Acest incident este identificat de obicei drept clipa in care s-a produs „schizma”, marea ruptura dintre ramura Apuseana si ramura Rasariteana a Bisericii Catolice. De atunci, cele doua jumatati sunt cunoscute ca Biserica latina (Romano Catolica) din vest si Biserica greaca (Grec Ortodoxa) din est. Incidentul din catedrala nu a fost insa decat unul dintr-o intreaga serie de incidente care au marcat permanentizarea schizmei, pecetluind-o prin teribilul masacru deslantuit de cruciatii Romei in Constantinopol in anul 1204. Consecintele acestei rupturi dainuiesc si astazi, iar cauzele ei au fost multiple si complexe.
Schizma – realitati geo-politice
Pe vremea apostolilor, Imperiul Roman se bucura de unitate si stabilitate. Desi era constituit din grupuri etnice diferite care vorbeau o sumedenie de limbi nationale si de dialecte, imperiul era condus de un singur Cezar (imparat) si se manifesta pretutindeni pe coordonatele civilizatiei greco-romane. Cel putin una din cele doua limbi de circulatie mondiala, latina si greaca, era vorbita in fiecare colt al imperiului, limba latina fiind cu predilectie limba cancelariilor imperiale.
Cam pe la sfarsitul celui de al doilea secol, Imperiul Roman, desi teoretic a ramas intact, a functionat practic prin doua jumatati plasate fiecare sub autoritatea unui imparat propriu. Constantin a infiintat chiar si o a doua capitala imperiala in rasarit, Constantinopol, cunoscuta sub titlul de „cea de a doua Roma.”
Au urmat apoi invaziile germanice din secolul cinci. Vestul Europei a fost sfasiat de razboaie si impartit intre goti, lombarzi, franci, vandali si alte triburi germanice. Bizantinii din rasarit considerau in continuare Imperiul Roman drept universal (catolic), dar in realitate, divizarea pe coordonatele est-vest se adancea cu fiecare an.
Avarii si slavii au ocupat apoi peninsula balcanica. Iliricum, care functionase ca un veritabil pod intre rasarit si apus a devenit astfel o formidabila bariera. Odata cu ridicarea Islamului in secolul sapte, Marea Mediterana a intrat din ce in ce mai mult sub controlul lumii arabe. Contactele culturale dintre tarmul rasaritean si tarmul vestic al Mediteranei a fost din ce in ce mai dificile.
Realitatile geo-politice s-au complicat si mai mult. Timp de secole, de cate ori avusesera nevoie, papii de la Roma apelasera la Constantinopol pentru ajutor economic si militar. In anul 754 insa, papa stefan al II-lea, incapabil sa primeasca ajutor din rasarit, a solicitat sprijin din partea conducatorului francilor, Papin, pentru a putea face fata atacurilor lombarzilor. Din momentul acela, papalitatea a alunecat din ce in ce mai mult sub tutela politica a francilor.
Peste doar o jumatate de secol s-a intamplat un alt eveniment, mai dramatic si cu o si mai mare valoare simbolica. In ziua de Craciun a anului 800, papa Leo al III-lea l-a incoronat pe Charlemagne (Carol cel Mare), rege al francilor, conferindu-i titlul de „”mparat al sfantului Imperiu Roman.” Charlemagne a cautat imediat sa primeasca aceiasi recunoastere si din partea imparatului de la Constantinopol (Bizant). „mparatul bizantin se considera insa conducatorul unui imperiu inca unic. Actul de incoronare a fost declarat drept o „nefericita farsa”, cu intentia nemarturisita de a produce o „schizma.” Bizantul nu s-a grabit sa recunoasca incoronarea lui Charlemagne.
Schizma – instrainarea crescanda
Incoronarea lui Charlemagne a scos in evidenta si mai mult „schizma” de civilizatie dintre vest si est. Toate masurile de renastere culturala promovate de Charlemagne la curtea sa din occident au fost marcate de puternice prejudecati teologice si politice impotriva greco-orientalilor. La randul lor, bizantinii, s-au complacut sa se retraga in turnul lor de fildes si au refuzat sa ia in serios evolutia scolastica din vest. Pentru bizantini, francii, cu toata cultura lor, erau doar niste „barbari.” Aceasta prejudecata reciproca a fost amplificata de problema limbii folosite. Apusesera zilele cand oamenii din clasa educata cunosteau si greaca si latina. Incepand de prin anul 450, foarte putini oameni din vest cunosteau greaca, iar dupa anul 600, cu toate ca Bizantul isi pastra inca numele de Imperiu Roman, foarte putini bizantini mai vorbeau limba latina. Fontiuss, cel mai mare scolar rasaritean al secolului IX, nu stia sa citeasca in limba latina. In anul 864, un imparat „roman” al Bizantului, Mihael al III-lea, desemna limba lui Virgiliu drept o limba „barbara.”
Peste aceste realitati s-a suprapus si felul in care era vazuta educatia in cele doua jumatati imperiale. Bizantinii aveau o civilizatie de mare bogatie si cultura. Foarte multi „laici” erau pasionati de teologie. Figura omului de rand pasionat de teologie este o caracteristica a „sfintilor” din Imperiul Bizantin. Unii din cei mai renumiti oameni ai Ortodoxiei – Fontiu de exemplu – au fost „laici” inainte de a fi promovati ca „patriarhi.”
In Occidentul prins in plasa confuziilor si luptelor politice, singura educatie inalta care a supravietuit in ceea ce se cheama de obicei „Evul Mediu” sau „intunecat”, a fost cea din sfera Bisericii. Teologia a devenit astfel domeniul exclusivist al preotilor. Cei mai multi „laici” erau fara educatie, incapabili sa patrunda nuantele dezbaterilor teologice.
Teologia Bisericii crestine a urmat deci doua cai diferite. In vestul latin, ea a fost prevalent practica, in timp ce in rasaritul grec a devenit preponderent speculativa. Gandirea latina a fost influentata puternic de „dreptul roman.” Grecii au asezat teologia mai mult in contextul unei vieti de inchinaciune. Cea dintai a nascut o teologie „juridica”, cea de a doua a dat nastere uneia „meditativa si ireneica” (de veneratie).
In privinta „crucificarii”de exemplu, latinii L-au privit pe Christos ca „victima”, in timp ce grecii L-au privit mai mult ca „biruitor asupra mortii.” Latinii au vorbit mai mult despre necesitatea „rascumpararii” celor pacatosi, in timp ce grecii au accentuat imperativul „indumnezeirii” fiintei umane.
Au existat si diferente in ceea ce priveste aspectele practice: grecii au admis casatorirea preotilor, latinii au insistat asupra necesitatii celibatului. Cele doua ramuri au avut pareri diferite si in privinta „postului”. In Eucharistie, grecii au folosit painea dospita, in timp ce latinii au preferat painile fara drojdie, numite si „azimi.”
Toate aceste deosebiri nu s-au exclus neaparat unele pe celelalte. Ele au fost mai mult „complementare”, asemenea deosebirilor care exista in cadrul familiei intre un sot si o sotie.
Schizma – lupta pe fata
Disputele fatise dintre cele doua ramuri ale Bisericii au inceput cam de prin secolul sase. O intamplare petrecuta in secolul noua insa arata cat de departe ajunsese ruptura dintre Roma si Constantinopol. Incidentul este cunoscut in istorie sub numele de „schizma lui Fotiu”, desi ortodocsii prefera sa-i spuna „schizma papei Nicolae.”
El a debutat in anul 858, cand patriarhul Ignatiu din Constantinopol a fost exilat de imparatul bizantin pentru ca indraznise sa-i critice imoralitatea din viata personala. Sub presiunea imparatului, Ignatiu si-a dat demisia si in locul lui a fost promovat Fotiu, un „laic” foarte dotat. Acest Fotiu a fost supranumit „cel mai renumit ganditor, cel mai capabil politician si cel mai abil diplomat care a ocupat vreodata postul de patriarh la Constantinopol.”
Fotiu, asa cum cerea obiceiul vremii, a trimis o scrisoare episcopului de la Roma, papa Nicolae I, prin care anunta instalarea sa in scaunul patriarhal. In mod normal, papa ar fi trebuit in mod automat sa trimita inapoi o scrisoare de recunoastere si felicitare. Dar Nicolae a zabovit. El auzise ca in Constantinopol mai existau inca multi suporteri ai patriarhului demis care il priveau pe Fotiu drept „uzurpator.” Asa ca papa Nicolae s-a decis sa astepte niste lamuriri suplimentare inainte de a da un raspuns. In anul 861, el a trimis niste „delegati” la Constantinopol. Fotiu, care nu dorea un conflict deschis cu papa, i-a tratat pe delegati cu toata cinstea, invitandu-i chiar sa prezideze un Consiliu local in care sa se puna capat tuturor neintelegerilor. Consiliul a decis ca Fotiu este indreptatit sa fie considerat patriarh legitim.
Cand i-a primit inapoi pe delegatii veniti din Constantinopol, papa a considerat ca ceea ce facusera ei reprezenta o „depasire a atributiilor.” A rejudecat el insusi problema dupa datele aduse de ei si a rasturnat decizia, spunand ca Fotiu trebuie sa renunte la toate pretentiile de demnitate preoteasca si ca in locul lui trebuie reinstalat ca patriarh, Ignatiu.
Auzind cele petrecute, bizantinii au preferat sa ignore hotararea papei si n-au dat nici un raspuns scrisorii trimise de la Roma.
Neintelegerea cea mare era in privinta pretentiilor papale, care devenisera un „mar al discordiei” intre Apus si Rasarit. Intre bisericile rasaritene exista un puternic sentiment de egalitate si fratie intre episcopi. O serie intreaga de biserici locale se pretindeau a fi fost infiintate personal de apostoli. Desi acordau scaunului episcopal de la Roma cinstea de „primat intre episcopi”, bisericile il priveau pe papa mai mult ca pe un „primus inter pares” (cel dintai dintre mai multi egali).
In Apus, un singur oras putea pretinde cinstea de a avea o biserica fondata de unul din apostoli, Roma, asa ca „cetatea eterna” ajunsese sa fie singura cu statut „apostolic.” Bisericile apusene functionau mai putin ca un colegiu de egali si mai mult ca o monarhie cu conducerea centralizata in persoana celui care ocupa scaunul papal. Bizantinii nu s-au suparat pe aceasta situatie atata vreme cat scaunul papal n-a avut pretentia sa-si intinda ascendenta si asupra Rasaritului.
Mai mult, rasaritul avea un conducator unic in persoana imparatului bizantin, care avea datoria sa pastreze si sa garanteze ordinea publica. Dupa invaziile triburilor germanice din Europa de vest, intregul teritoriu se faramitase in tinuturi aflate sub domnia unei pluralitati de mici capetenii razboinice. Singura figura care putea proiecta in jur aparenta unei centralizari politice a Europei de vest a fost liderul religios de la Roma. De exemplu, papa Leo I a fost acela care, in anul 452, l-a convins pe Attila, conducatorul hunilor migratori sa ocoleasca Roma intr-una din campanile lui razboinice. Dupa acest incident, scaunul papal a inceput sa-si exercite autoritatea nu numai asupra fetelor bisericesti subordonate, ci si asupra liderilor politici ai zilei. si atunci insa, Rasaritul a trecut cu vederea aceste abuzuri, atata timp cat papa pretindea autoritatea suprema numai in Apus.
Pentru prima data, in cazul acestui Nicolae I, scaunul papal cauta sa-si extinda si sa-si exercite autoritatea suprema si asupra ramurii rasaritene a Bisericii. Asa cum avea sa o formuleze intr-un document din 865, Nicolae I avea pretentia ca autoritatea lui trebuie sa se manifeste „asupra intregului pamant, adica, asupra oricarei biserici.” Cand s-a ivit disputa dintre Ignatiu si Fotiu la Constantinopol, papa Nicolae a socotit sa o foloseasca ca o ocazie de a face ambele parti implicate in conflict sa se aseze sub propria lui autoritate, certificand prin aceasta jurisdictia sa universala.
Ironia este ca tocmai „supunerea” lui Fotiu in fata delegatilor papali a dat peste cap toate planurile. Decizia lui n-a confirmat neaparat suprematia papala, ci doar o oarecare masura de „curtoazie diplomatica.” Pentru a-si demonstra autoritatea, papa Nicolae I a hotarat sa convoace un nou Consiliu. Bizantinii nu au fost deranjati de scrisorile venite de la Roma, doar in masura in care acestea depaseau prevederile articolului 111 stabilit la Consiliul de la Sardica (343). Acest articol stipula ca „rejudecarile” nu pot fi facute de papa de la Roma, ci de catre un grup de episcopi din provinciile imediat invecinate cu locul in care se afla episcopul aflat in discutie.
Bizantinii si-au dat seama ca Nicolae I a incalcat cu buna stiinta acest articol si s-a amestecat in mod nepermis in afacerile unui alt patriarhat. Chiar si doar pe fondul acestei „autoritati papale”, disputa dintre Nicolae I si Fotiu a avut un potential exploziv. Exista insa si un alt fond al problemei, mult mai subtil, dar si mult mai distructiv ca si consecinte.
Schizma – politica misionara
Pe vremea aceea, si Bizantul si Biserica Apuseana (cu precadere germanii) pornisera campanii misionare in mijlocul popoarelor slave. Cele doua linii de strategie misionara, una pornita din vest, iar cealalta din est aveau sa se intalneasca in Bulgaria.
Bulgaria era o tara pe care si Roma si Constantinopolul dorea cu ardoare sa o atraga in sfera lor de influenta. „Hanul” bulgar Boris a inclinat la inceput sa ceara misionarilor germani (deci catolicilor) sa-l boteze in religia crestina, dar cand a fost amenintat cu invazia bizantinilor s-a razgandit si, in preajma anului 865, a fost botezat de preotii greci.
Boris a cerut ca biserica bulgara sa primeasca aceiasi autonomie pe care o aveau alte patriarhate (Alexandria, Antiohia si Ierusalim), dar Constantinopolul l-a refuzat.
Din aceasta cauza, Boris s-a intors iarasi inspre Apus, sperand sa obtina conditii mai bune pentru intrarea tarii sale in „lumea crestina.” Hanul le- a dat misionarilor latini mana libera sa lucreze in Bulgaria, iar ei s-au napustit in atacuri verbale asupra grecilor, grabindu-se sa scoata in evidenta punctele in care cele doua ramuri ale Bisericii nu era de acord: casatorirea preotilor, reguli pentru zilele de post, si, mai ales …”FILIOQUE”!
Aceasta disputa din urma se referea la o formula rostita in „credeul crestin.” La inceput, fraza suna astfel: ” Cred in Duhul Sfant, Domnul, datatorul vietii, care purcede de la Tatal …” Ea se rosteste astfel si astazi in bisericile rasaritene. Apusul a introdus insa treptat inca o expresie „sI DE LA FIUL” (in latina: FILIOQUE), asa ca in Apus credeul spunea „purcede de la Tatal si DE LA FIUL.”
Aceasta adaugire a aparut pentru prima data in Spania ca un raspuns dat „arianismului” (doctrina care nega divinitatea Fiului lui Dumnezeu). Formula s-a raspandit apoi in Franta si Germania, unde a fost acceptata cu entuziasm de Charlemagne si canonizata in Consiliul de la Frankfurt (794).
Roma propriu-zisa nu a folosit aceasta formula liturgica decat de la inceputul secolului XI. In anul 808, papa Leo al III-lea i-a scris lui Charlemagne ca, desi el crede ca adaugirea este in intregime in spiritul invataturii evangheliei, considera ca este periculos sa accepte modificarea unui text adoptat de Consiliile Bisericii drept „credeu oficial.”
Grecii au ignorat acest „FILIOQUE” pana in secolul IX, dar cand l-au contestat au facut-o cu toata pasiunea. Ortodocsii rasariteni au respins (si resping si astazi) aceasta adaugire la „credeu” din doua motive. In primul rand „credeul” este o avutie comuna a intregii Biserici si daca ar trebui schimbat ceva, schimbarea trebuie facuta in cadrul unui Consiliu ecumenic (al tuturor episcopilor din est si vest). Prin faptul ca au modificat „credeul” fara consultarea celor din Rasarit, vesticii sunt vinovati de, in terminologia unui teolog ortodox, „fraticid moral”, sau de pacat impotriva unitatii Bisericii.
In al doilea rand, majoritatea ortodocsilor cred ca adaugirea clauzei „FILIOQUE”: este gresita din punct de vedere teologic. Unii merg pana la a o denunta drept „erezie”, pentru ca ea schimba echilibrul delicat din doctrina despre trinitatea dumnezeirii.
Cu toate ca adaugirea la crez nu era inca acceptata in Roma secolului IX, papa Nicolae I i-a sustinut pe misionarii germani care o propovaduiau in Bulgaria.
Alarmat de aceasta invazie misionara la chiar granitele Imperiului Bizantin, Fotiu a scris in anul 867 o scrisoare catre toti episcopii Bisericii Rasaritene. In ea, el condamna adaugirea la credeu si-i proclama drept eretici pe cei ce o propovaduiesc in popor. Fotiu convoaca un Consiliu la Constantinopol, si il excomunica pe papa Nicolae I, numindu-l „un eretic care face prapad in via Domnului.” Crestinatatea era in pragul marei schizme.
Situatia s-a schimbat insa pe neasteptate. In acelasi an, 867, imparatul Bizantului a fost asasinat, iar uzurpatorul tronului l-a demis pe Fotiu si l-a reinstalat ca patriarh pe Ignatiu, omul a carui demitere si exilare pornise toata controversa. Cam in aceiasi vreme a murit si papa Nicolae I. In locul sau a urmat Adrian al II-lea, iar apoi papa Ioan al VIII-lea. Prin aceste succesiuni de personaje, au aparut alte controverse si alte aliante, despre semnificatiile si complexitatea carora nu este locul sa discutam aici.
Un alt Consiliu convocat la Constantinopol, cunoscut sub numirea de Consiliul anti-Fotian, la condamnat pe Fotiu, r asturnand deciziile din anul 867. Consiliul acesta a decis ca Bulgaria apartine de patriarhatul din Constantinopol. Dandu-si seama ca Roma ii va oferi chiar mai putina libertate decat i-a oferit Bizantul, Boris a mai schimbat o data macazul si a acceptat decizia episcopilor. In anul 870 au fost alungati din Bulgaria toti misionarii apuseni si nimeni n-a mai auzit de atunci in Bulgaria despre „FILIOQUE.”
Istoria nu se sfarseste insa aici. Dupa o vreme, la Constantinopol, Ignatiu si Fotiu s-au impacat, iar cand in 877 a murit Ignatiu, Fotiu a devenit inca o data patriarh!
In 879 a fost convocat un nou Consiliu la Constantinopol, Consiliul precedent a fost anatemizat si au fost ridicate toate sanctiunile plasate anterior asupra lui Fotiu. Roma a stat deoparte, neincercand nici sa insiste asupra adaugirii la crez si nici sa impuna autoritatea scaunului papal. Pentru o vreme cel putin, in aspectele ei exterioare, pericolul schizmei parea inlaturat.
Schizma – esecul diplomatiei
La debutul secolului XI a aparut iarasi necazul. In anul 1014, cu ocazia incoronarii lui Henry al II-lea ca Sfant „mparat Romano-Catolic, credeul a fost cantat pentru prima oara in forma lui „adaugita.” In plus, plasata sub influenta germana acum, Roma s-a reorganizat din interior si, prin activitatea unor papi ca Grigore al VII-lea, si-a dobandit o pozitie de autoritate fara paralel in istoria politica a Europei de vest. In mod firesc, urmatorul pas al Romei a fost sa readuca la viata pretentiile ei de jurisdictie universala.
Lucrurile au fost complicate si mai mult de Normanzii si de Vikingii care au atacat regiunile din sudul Italiei, aflate pana atunci sub directa autoritate Bizantina. Mai mult, Venetia, un puternic oras-stat si centru comercial a inceput sa se amestece din ce in ce mai suparator in afacerile comerciale bizantine din Italia si Asia Mica.
Prin 1050, normanzii au inceput sa-i forteze pe grecii din Italia bizantina sa se conformeze liturghiei si practicilor latine. Ca reactie, patriarhul Mihai Cerularie le-a pretins bisericilor latine din Constantinopol sa se conformeze practicilor grecesti. Cand acestea au refuzat, patriarhul a dispus inchiderea lor.
In 1053, Cerularie si-a temperat atitudinea si i-a scris papei Leo al IX-lea, propunandu-i o incercare pentru rezolvarea tuturor controverselor. In 1054, papa Leo a trimis la Constantinopol trei delegati in frunte cu Humbert, episcopul din Silva Candida.
Cardinalul Humbert si patriarhul Cerularie au fost insa amandoi ingamfati si incapatanati, asa ca intalnirea lor n-a produs nici o imbunatatire. Cand i s-au adresat lui Cerularie, delegatii papali i-au inmanat doar o scrisoare din partea papei si s-au retras fara sa rosteasca macar salutarea de uzanta. De fapt, scrisoarea fusese scrisa de Humbert si era foarte pornita pe cearta.
Patriarhul a refuzat sa mai stea de vorba cu delegatii papali. Infuriat peste masura, Humbert si-a pierdut orice rabdare si a scris imediat o „bula de excomunicare” impotriva lui Cerularie. Invinuirile, majoritatea fara nici un suport real, contineau pana si o acuza pentru omiterea formulei „FILIOQUE” din credeul oficial rasaritean!
Humbert a plecat imediat in Italia, unde s-a grabit sa prezinte situatia drept o mare victorie pentru scaunul de la Roma. Reactia patriarhului Cerularie a fost convocarea unui alt Consiliu la Costantinopol si emiterea unui document pentru excomunicarea cardinalului Humbert. Incercarea de impacare facuse ca lucrurile sa fie mult mai rau decat fusesera mai inainte.
Relatii „prietenesti” dintre Roma si Constantinopol au continuat insa si dupa 1054. Cele doua jumatati ale Bisericii pareau ca nu-si dau inca seama de uriasa prapastie care se adancea intre ele. Pentru moment, toate pareau doar un impas temporar, doar o neintelegere care, cu tact si diplomatie, avea toate sansele sa fie rezolvata. Aceste sperante au fost insa spulberate cu desavarsire de ceea ce au facut „cruciatii.”
Schizma – sacrilegiul
La inceputul deceniului 1090, imparatul bizantin Alexis a apelat la ajutor din partea Romei. Musulmanii tocmai cucerisera regiuni intinse din Imperiul Bizantin, si mai grav, multe locuri sfinte din tara Sfanta. Apusul si-a adunat fortele si a trimis mii de „cruciati” care au reusit sa elibereze si Antiohia si Ierusalimul.
Acesti cruciati au instalat insa si in Ierusalim si in Antiohia patriarhi de rit „latin” care activau acum alaturi de cei de rit „grecesc.” Populatia crestina a acceptat aceasta situatie si, un timp, lucrurile au mers foarte bine.
In 1187, Saladin i-a invins pe crestini si a cucerit Ierusalimul. In noua ordine creata, situatia de la locurile sfinte s-a complicat. Doi patriarhi rivali si-au impartit loialitatea crestinilor din Palestina: unul latin la Acre si unul grec la Ierusalim. Schizma care ameninta Biserica a inceput sa se manifeste si la nivel local.
Peste inca un secol, orice forma de convietuire si colaborare dintre Biserica de Rasarit si cea de Apus s-a evaporat cu desavarsire. In anul 1204, ostasii crucii din Europa occidentala s-au indreptat spre Egipt in cea de a patra lor cruciada. Ei au fost determinati sa faca un ocol prin Constantinopol manati de doua motivatii separate. Prima a fost ca negustorii din Venetia, care au finantat expeditia, sperau ca prezenta lor in Bizant va destabiliza situatia in folosul lor. A doua a venit din partea fiului lui Isaac Angelus, imparat fortat sa abdice la Constantinopol, care a vrut sa revina la tron cu ajutorul fortelor apusene. Prezenta cruciatilor in Constantinopol nu a rezolvat insa nimic. Enervati de interminabilele dispute politice, cruciatii porniti pe capatuiala si-au pierdut rabdarea si au inceput sa jefuiasca orasul. Cele trei zile de jaf au fost fara egal in istorie.
Timp de 900 de ani, maretul Constantinopol fusese capitala civilizatiei crestine. Orasul era impodobit pretutindeni cu capodopere de arta. Multi din cruciati, in special cei din Venetia, au carat aceste odoare sfinte si le-au asezat ca podoabe sa infrumuseteze pietele si bisericile lor. Palcuri de soldati transformati in hoti si talhari au cutreierat strazile si au spart casele oamenilor, zmulgand avari tot ce stralucea sau parea de valoare. Nici manastirile, nici bisericile, nici bibliotecile n-au fost crutate. Vile somptuase si case saracacioase au fost intoarse peste cap si jefuite.
„Cruciatii” nu s-au oprit din jaf decat ca sa necinsteasca femei si sa goleasca botoaiele cu vin din pivnite. Calugaritele au fost siluite in chiliile lor. Pe strazi zaceau trupuri insangerate de femei desfigurate si de copii. In Hagia Sofia, cea mai impunatoare cladire de Biserica a crestinismului, soldatii beti au rupt draperiile scumpe de pe pereti, au sfaramat iconostasul de argint si au carat bucatile cu ei. Cartile sfinte si icoanele au fost calcate in picioare.
In timp ce soldatii chefuiau band din vasele de la altar, o prostituata s-a asezat pe tronul patriarhului si a cantat un cantec francez imoral. Dupa trei zile de apocaliptica distrugere, Constantinopolul era in ruine.
Schizma – trista realizare
Dupa jaful cruciatilor, Bizantul nu si-a mai revenit niciodata. Imperiul de Rasarit fusese slabit pentru totdeauna. Dupa nici doua sute de ani, cand a fost atacat de turci, Constantinopolul a cazut fara sa mai poata opune o prea mare rezistenta. Orasul a fost cucerit in anul 1453. Civilizatia bizantina s-a facut tandari, iar Biserica Rasariteana s-a vazut aruncata intr-un statut de minoritate sufocata intr-o cultura ostila.
Crestinismul ortodox n-a uitat niciodata jaful si distrugerea acelor trei zile teribile din anul 1204. Istoricul Steven Runciman scrie: „Cruciatii n-au adus pacea, ci sabia, iar aceasta sabie a fost instrumentul prin care crestinismul a fost taiat in doua.”
Resentimentul si dusmania si-a pus o amprenta durabila pe inimile crestinilor din Rasarit. „Chiar si sarazinii (musulmanii) sunt milosi si buni”, scrie un istoric ortodox al vremii, „in comparatie cu acesti oameni care au purtat semnul Crucii lui Christos pe umerii lor.”
Istoricii disputa in continuare data la care a inceput marea schizma. Ce este sigur, este ca dupa 1204, ceea ce Dumnezeu unise, omul a reusit sa desparta.” (Multe pasaje din capitolul dedicat „Schizmei” sunt tributare lucrarii „Biserica Ortodoxa”, scrisa de Timothy Ware si aparuta in editura Pinguin in anul 1993).
Pentru o autentificare a documentarii de mai sus, iata cum descrie evenimentele legate de schizma, Ioan Ploscaru, episcop al Bisericii greco catolice din Romania, om care si-a platit convingerile cu anii de grei de puscarie in timpul regimului comunist din Romania:
„Acest eveniment atat de important (Schizma) nu a fost cauzat doar de o neintelegere doctrinara intre Roma si Constantinopol. Cauzele sunt mai vechi, implicand o lunga perioada de framantari, cu elemente de nationalism si orgoliu omenesc.
A fost conflictul dintre greci si romani. Imperiul roman a ajuns la o mare putere, realizand unitatea administrativa a lumii antice. Apoi a urmat unitatea crestina, avand conducator un Papa, urmas al sfantului Petru, cu sediul tot la Roma.
Orientul, in special grecii, se simteau pagubiti. Prin cultura lor veche, ei se simteau superiori tuturor barbarilor din apus, inclusiv latinilor. Din acest motiv nici nu voiau sa invete limba latina, comunicatiile fiind astfel ingreuiate intre Apus si Rasarit.
Conflictul a luat proportii si a dus la crearea Imperiului Roman de Rasarit sub Todosiu cel Mare la 395, intarind astfel sentimentul grecesc de suprematie.
Treptat, imparatii bizantini au inceput sa se amestece in treburile bisericesti, fiind incurajati de slabiciunea episcopilor. Astfel lua fiinta „Cezaro-papismul-bizantin”, numind Constantinopolul „Noua Roma”, iar la sfirsitul sec. IV, episcopii reclamau titlul de „pontifici”, asteptand momentul sa se declare independenti de Roma. Au mai fost mici perioade de rupturi intre anii 337-787, dar s-au impacat la Conciliul II din Niceia. Conflictul serios va incepe cu anul 857.
Patriarhul Constantinopolului, Ignatiu, refuza sa-l cuminece pe primul ministru Bardas, fiindca acesta traia in faradelege cu nora lui.
Din razbunare, Bardas, unchiul imparatului Mihail al III-lea, il inlatura pe Ignatiu si-l numeste patriarh pe Fotiu, un laic plin de vanitate. Ignatiu se plange Papei Nicolae I, care, dupa cercetari, decalara legitimitatea lui Ignatiu. Dar Fontius nu tine seama si, bazandu-se pe sprijinul Curtii, convoaca un Conciliu cu 318 de episcopi din Rasarit, caterisindu-l pe Papa si aducand o serie de invinuiri bisericii de Apus. Astfel: ca au scurtat postul Pastelui cu o saptamana, ca in post se mananca lapte, oua si branza, ca preotii nu sunt casatoriti si ca-si rad barbile ca soldatii, ca sunt eretici, introducand in Crez si cuvantul „FILIOQUE”, etc.
In 867, impartul Mihail al III-lea este ucis de un general de al sau care-l inlatura pe Fontius si-l readuce pe Ignatiu, sub conducerea caruia se tine cel de al optulea Conciliu Ecumenic, care osandeste pe Fontius (Conciliu tinut la Constantinopol in anul 869).
Dupa moartea lui Ignatiu, urmeaza din nou Fontius, care dadea semne de cainta, dar apoi repeta acuzele si condamna al optulea Conciliu Ecumenic. Dar imparatul Leo Filosoful il trimite in exil, unde si moare in anul 891.
Dupa inlaturarea lui Fontius, se restabileste unitatea Bisericii, dar numai pentru scurt timp. In anul 1054 ajunge patriarh Mihail Cerularie. Acesta inchide toate bisericile de rit latin din Constantinopol, alungandu-i pe calugari si pe preoti. Cand Papa Leo IX trimite de la Roma o delegatie pentru impacare, patriarhul nici nu vrea sa stea de vorba cu ei. Atunci, delegatii Papei au pus pe altarul Bisericii Sfanta Sofia, „Bula de excomunicare”, zicand: „Aici sa judece Dumnezeu!”
Celularie il excomunica pe Papa si reinnoieste punctele de despartire, inmultindu-le la 60. Dar esentiale vor ramane peste veacuri cele patru puncte principale:
1. Primatul Papal.
2. Purcederea Sfantului Duh si de la Fiul.
3. Existenta purgatoriului.
4. Cuminicatura cu azima (paine nedospita).
Astfel, la anul 1054, Biserica de Rasarit se rupe de Biserica Romei. Urmarile acestui eveniment sunt considerabile.
Incercari de unire au mai fost facute in anul 1247 la Lyon si in anul 1439 la Florenta, unde a venit chiar impartul Bizantin Ioan IV Paleologul, care se temea de pericolul turcesc din Rasarit. Actul Unirii de la Florenta a fost semnat si de mitropolitul Moldovei Damian. Dar aici, s-a opus Unirii episcopul Efesului, Marcu, zicand ca „decat sa fie supus Bisericii de Apus, ii prefera pe turci.”
Era normal, caci el de turci a fost trimis, orasul Efes fiind de multa vreme sub ocupatie turceasca. Un alt principe bizantin, Nottaras, declara: „Mai bine sa vad turban turcesc, decat tiara papala.” Dorinta li s-a implinit, caci dupa paisprezece ani, turcii au ocupat Constantinopolul (1453).
Rupandu-se de centrul crestinatatii, de Roma, Biserica din Rasarit, s-a dezmembrat si a slabit, pierzindu-si orice dinamism si spiritualitate. Cat de putin s-a indeplinit dorinta bizantinilor ca orasul lor, Constantinopol, sa ajunga cea de a doua Roma!
Dupa Schizma, patriarhii din Constantinopol urcau si coborau treptele tronului patriarhal, la inceput dupa capriciile imparatilor bizantini, apoi dupa dorinta turcilor, care ii urau de moarte pe crestini si aveau tot interesul sa-i tina despartiti. In anul 1621, Pasa Ali ii cerea patriarhului 300 de mii de galbeni pentru aceasta demnitate, spunand ca o da ieftin …
Asadar, in timpul turcilor, aceasta functie, se vindea la licitatie. In astfel de imprejurari, Biserica orientala a slabit, misiunile au incetat, avantul sufletesc a scazut, monahismul a decazut. Exemplele de viata sfanta, ca sfantul Vasile cel Mare, sfantul Ioan Gura de Aur si altii au disparut cu totul. Insasi „Biserica” s-a dezmembrat, ajungand sa se formeze vreo 17 Biserici Autocefale (Independente).
Urmarile Schizmei de la 1054 sunt imense! Poate ca alta ar fi fost intreaga istorie a Europei, daca in fata puhoiului turcesc ar fi stat o Biserica unita in aceiasi credinta. Ruptura creata de Cerularie a ramas peste veacuri si prapastia s-a adancit tot mai mult, spre paguba Rasaritului.
(Fragment din „Scurta istorie a Bisericii romane”, scrisa de Ioan Ploscaru si publicata in serial de revista „stirea” din Cluj in primavara anului 1998).