Autor: crestin

Aceasta povestire ilustreaza faptul ca o minciuna mica poate creste asa de mare ca n-o mai poti ascunde.

Intr-o seara ploioasa, un domn imbracat destul de bine isi conducea masina spre casa venind de la serviciu. Se gandea la slujba lui in care devenise destul de priceput si bine respectat in oraselul de munte unde locuia. El era acum presedintele unei fabrici de hartie, bucurandu-se de munca lui si familia sa pe care o iubea foarte mult.
In timp ce se gandea la toate acestea, se uita pe drumul de munte si apropiindu-se de-o curba vazu ca ceva se misca pe drum in fata lui. Apropiindu-se mai tare de umbra aceea miscatoare, isi dadu seama ca era un baietel pe o bicicleta. Apasa pe frana ca sa mai reduca din viteza dar era prea tarziu. Din cauza drumului udat de ploaie, masina aluneca si se izbi in baiatul cu bicicleta. In cele din urma opri masina, iesi sa vada ce facuse si cand vazu baiatul jos ghemuit si lesinat, in loc sa-l duca repede la spital, se urca repede in masina, dadu putin inapoi si porni cu viteza, lasand baiatul inconstient acolo jos.

Cateva minute mai tarziu, un tir trecu si el pe-acolo. Soferul tirului vazu si el ceva acolo pe drum, dar nu putea spune exact ce putea fi. In clipa in care si-a dat seama ce era acolo, a pus si el piciorul pe frana, dar din nou era prea tarziu si-l lovi si el pe baietel.
Soferul tirului a sarit din cabina, a ridicat cu grija copilul si a fugit cu el repede la spital. Oricum era prea tarziu si doctorii n-au mai putut face nimic copilului.
In ziua urmatoare, vestea accidentului s-a impanzit in tot oraselul. Oamenii din oras erau toti furiosi pe cel care a lovit prima data cu masina pe baietel si l-a lasat acolo fara sa-i dea vreun ajutor.

In aceeasi zi, in timp ce presedintele fabricii de hartie se pregatea sa mearga la lucru, fiul sau veni alergand in camera si zise:
„Taticule, am fost afara si-am vazut masina ta lovita si becul din fata spart. Ce s-a intamplat?”
Tatal raspunse:
„Las ca am eu grija de asta, da-i drumul la treaba ta.”
La serviciu, omul acesta coplesit de vinovatie nu mai putu face nimic gandindu-se cum de-a putut sa lase acolo baietelul acela. Nu mai putea sa traiasca cu sentimentul acesta de vinovatie; s-a urcat in masina sa si s-a dus direct la politie sa le spuna ce-a facut. Imediat, domnul presedinte a fost dus la inchisoare si aruncat acolo intr-o celula.

Toti oamenii din oras, familia sa si prietenii sai au fost socati sa auda ca el a putut sa faca un astfel de accident si sa lase baietelul acela acolo.
Cateva zile mai tarziu, un reporter de la ziar veni la el in inchisoare ca sa-i ia un interviu si l-a intrebat:
„Dumneavoastra pareti a fi un om care are totul – o casa frumoasa, o slujba plina de succes si o familie care va iubeste. Cum de-ati putut lovi un baietel si sa fugiti de la locul accidentului, lasandu-l acolo in drum ?”
Reporterul l-a ascultat pe omul acesta spunandu-i mai multe intamplari din viata sa, afland astfel raspunsul la intrebare.

Cand omul acesta era mic, el era foarte mandru de ceasul de buzunar al tatalui sau si dorea sa-l ia la scoala intr-o zi, ca sa-l arate colegilor sai. El stia ca tatal sau i-a zis o data:
„Nu!”, dar el era disperat „sa se mandreasca cu ceasul tatalui” la scoala.
Astfel, se gandi sa-l ia intr-o zi dupa ce tatal sau va pleca la lucru dimineata, si-l va aduce inapoi inainte ca tatal sau sa vina de la serviciu. Si asa, el nu va afla niciodata.
A doua zi dimineata, s-a strecurat in camera parintilor lui, a luat ceasul din sertarul tatalui sau, l-a invelit intr-un servetel de hartie, l-a pus in buzunar si-a plecat la scoala.
Era tare bucuros cand in pauza, a putut iesi afara la joaca. Si-a adunat prietenii in jurul sau si le-a aratat ceasul. Unul din ei, i-a cerut sa-i dea un pic ceasul sa-l tina in mana. Cand sa-l dea celuilalt baiat, ceasul ii cazu din mana si se prefacu in tandari. Baiatul, ingrozit, ridica bucatelele de jos, le puse in servetel si dupa terminarea scolii se duse in graba acasa si puse ceasul spart inapoi in sertarul tatalui sau. Cand tatal veni acasa in seara aceea si vazu ceasul spart, il intreba pe baiatul sau ce s-a intamplat. Baiatul minti si refuza sa recunoasca faptul ca el a spart ceasul.
Minciuna aceea l-a facut sa mai zica una si inca una si tot asa, tiparul vietii sale era bazat pe minciuna. Crescand, baiatul acesta n-a vrut niciodata sa spuna adevarul despre lucrurile rele pe care le-a facut. El a continuat sa minta iar minciuna i-a devenit un obicei.

Cand presedintele fabricii de hartie s-a prezentat la tribunal in fata judecatorului, el a primit 20 de ani de puscarie.
Daca l-ar fi luat pe baiat imediat la spital de la locul accidentului, i-ar fi salvat viata iar rusinea si regretul pe care acum trebuia sa le sufere in inchisoare nu le-ar mai fi cunoscut. In loc sa faca ce era drept si sa spuna adevarul, el a incercat sa acopere adevarul cu o minciuna. Daca ar fi invatat sa spuna adevarul inainte de a se maturiza, viata lui ar fi avut un alt sfarsit.

Intamplarea aceasta ne da numai un exemplu despre cat de important este sa invatam a spune adevarul de mici copii, apoi ca tineri.
Cel mai important lucru pentru voi este sa luati in serios cele cinci decizii de la inceput si astfel veti creste copii mari si tineri care spun adevarul si in cuvantul carora toti pot avea incredere.

Tinerii din zilele noastre se tem de prea multa munca si se poarta ca si cum sudoarea fruntii – ca rezultat al unei munci cinstite – ar fi ceva de care sa te rusinezi. Oare chiar toti, in mod egal, sunt speriati de un mers mai obosit si de o fata mai umflata?!
Acest duh de lenevie da nastere caselor unde se aduna tinerii la jocuri de noroc, umple puscariile de tineri lenesi care umbla aiurea si nu fac nimic, umple discotecile cu vagabonzi si tin casele de ajutorare si institutiile de caritate foarte active.

Tineri ca acestia nu vor construi niciodata case uriase si fabrici, nici cladiri precum Cetatea de Scaun a Sucevei care dainuie de mult timp sau alte cladiri si blocuri inalte ca in zilele noastre. Cei care au construit astfel de cladiri nu erau lenesi si nici fricosi de munca.
Toti baietii din America au auzit de Tipografia mare a lui Harpers. Deci, toti baietii acestia cunosteau foarte bine paginile cartilor lor frumos colorate si poate ca multi au vazut si Tipografia din orasul New York. Dar daca eu i-as fi intrebat pe unii baieti cum se face ca fratele mai mare a lui Harper a gasit o casa asa de frumoasa si impozanta, poate ca mi-ar fi spus ca omul acesta a fost „un mare norocos”.

Intr-adevar, a fost norocos. Dar un prieten vechi, lucrator la tipografia aceea, ne-a dezvaluit secretul acestui om norocos.
El insusi, editorul principal si cu cel mai mare dintre baietii lui Harper au invatat meseria de tipograf cu multi ani in urma, pe strada John din New York. Ei si-au inceput viata lor fara noroc, dar cu maini voitoare sa munceasca si minti active; un noroc suficient de mare pentru orice om tanar din tara asta libera.
„Uneori, dupa ce ne faceam treaba pe ziua respectiva, James Harper spunea:
‘Thurlow (asa il chema pe editor), hai sa mai desfacem un palet mare de hartie. Numai sa-l desfacem. Sa-l avem gata desfacut pe maine’.
In general, cadeam de acord, dar fara prea mare tragere de inima sa „desfacem numai” paletul, insa James ma pacalea si radea la bombanelile mele si niciodata nu ma lasa pana nu desfaceam complet tot paletul si asezam hartia frumos si intinsa perfect la colturi, gata de lucru pentru a doua zi.
Vara ne-am facut un obicei sa mergem mai devreme la lucru si pana ceilalti baieti si barbati isi mancau micul dejun, noi aveam jumatate din treaba noastra facuta pe ziua aceea. Ne dadeam intalnire mai devreme si porneam spre strada John. Ceream cheia de la ofiterul de serviciu batand usor in gemuletul lui, iar domnul Seymour o lua de sub perna si ne-o dadea prin oblonul geamului.

Facand asa, n-aveam probleme cu nimeni si nici treaba cu baietii rai care faceau numai nazbatii, iar pe deasupra, adunam bani la buzunar pentru munca facuta.”
Cheia data prin oblonul geamului ne vorbeste despre secretul „norocului” acestor doi barbati care s-au ridicat pana au devenit eminenti, foarte cunoscuti si cu un nume bun, in timp ce alti baieti care dormeau adanc in acele ore de dimineata, au ramas necunoscuti si ” fara noroc” cum spun ei. In loc sa-l urmareasca pe seful lor cand era cu spatele si sa spuna celorlalti, aprinzandu-si o tigara: „Hei, baieti, haideti acasa, am facut indeajuns pentru azi!”, fratii Harper spuneau: „Hai sa mai lucram un pic si peste program, sa ne pregatim lucrul pe maine , ca sa ne fie mai usor !”

Acest „sa mai lucram un pic peste program” – care pe multi ii sperie in zilele noastre si-i face sa fuga in Vest, pe vapoare, sau oriunde, mancand resturi si cautand cum s-ar putea face bani fara sa muncesti – a pus temelia viitorului maret al acestor doi tineri care erau doar ucenici sarguinciosi.
Astfel de baieti erau bucurosi sa mearga seara la culcare si sa doarma dusi. Ei n-aveau timp de pierdut, energie de risipit, ganduri de lenevie si nici conversatii murdare.
Printre ultimele cuvinte rostite de James Harper – cuvinte potrivite sfarsitului unei astfel de vieti – au fost: „Nu este cel mai bine sa studiezi cum sa lucrezi cat mai putin, ci cum sa lucrezi cat mai mult.” Aceste cuvinte trebuie intiparite in mintea fiecarui tanar care asteapta sa devina ceva in viata.
Tineri si tinere, puneti-va in gand acest lucru: oamenii mari de maine ai tarii noastre – Romania – vor fi acei care astazi fac ceea ce acesti baieti au facut in copilaria lor.
Daca veti fugi de munca, daca va veti enerva pe seful vostru sau pe cei ce va invata sa fiti credinciosi, daca va sculati tarziu dupa o noapte petrecuta in placeri lumesti, cautand cum sa inlocuiti munca cinstita cu speculatii, atunci nu veti fi altceva decat victima propriilor voastre nebunii.

Cei pe care voi ii intalniti si sunt imbracati frumos, cuviincios, care muncesc si sunt ascultatori, ocupandu-se de lucruri serioase, cei care invata sa faca lucruri bune si corecte sunt cei despre care se spune ca au „noroc”. Munca peste program nu este o teroare pentru ei. Dimpotriva, ei se pregatesc sa ia locul celor mari conducatori ai tarii noastre. Ei au descoperit secretul lui James Harper. Cheia data prin oblonul de la geam dis-de-dimineata ne spune, de fapt, totul despre aceasta poveste!

Matusa Silvia