Autor: crestin

Grija de frati

Cuprins de Simon Schrock

4

„Supuneti-va unii altora”

„Mie nu-mi dicteaza nimeni. Sa nu-mi spuneti mie ce sa fac. Ma descurc eu si singur. Fac ce vreau si fac ce-mi place!” Nu vi se pare ca ati mai auzit undeva aceste cuvinte?

Sa ne inchipuim ca tocmai ati terminat de expus seria de motive pentru care propuneti ca o oarecare lucrare sa se faca in biserica si sinteti foarte convins ca aveti perfecta dreptate, numai ca … ceilalti vad altfel si nu sint de acord. Ce veti face? Oare nu ginditi: „La sedinta urmatoare nici nu mai vin!” ?

Ati vazut vreodata doi oameni care se invita reciproc sa paseasca primul in fata unei usi deschise si niciunul nu vrea sa cedeze? Aparenta lor politete s-a poticnit in incapatinarea amindorura: niciunul nu vrea sa fie primul!

Ce este rau cu cele trei atitudini de mai sus? Nu avem dreptul sa mergem de capul nostru? Nu avem dreptul sa ne suparam cind nu se tine seama de parerea noastra? Nu avem dreptul sa fim cei mai smeriti si sa fim „mindri” de smerenia noastra?

Biblia ne spune ca cei care vor sa placa Domnului trebuie sa renunte de buna voie la toate aceste „drepturi” ale mindriei: si toti in legaturile voastre sa fiti impodobiti cu smerenie. Caci „Dumnezeu sta impotriva celor mindri, dar celor smeriti le da har” (1 Petru 5:5).

La o ultima analiza, nimeni nu poate face chiar tot ce vrea si nimeni nu poate trai singur. (Imi aduc aminte ca poetul si profesorul Ioan Alexandru ne povestea la Universitatea Populara din Bucuresti despre dialogul pe care-l avusese cu un „liber cugetator”. Tinarul se apropiase de profesor politicos, dar oarecum categoric in critica sa: „Domnule profesor, nu inteleg de ce legati dumneavoastra fericirea de cunoasterea lui Dumnezeu si de trairea in ascultare de El. Eu sint un ateu „liber cugetator” si sint foarte fericit si fara Dumnezeul de care vorbiti dumneavoastra. Nu inteleg cum as putea fi fericit daca ar trebui sa ma supun unei forte superioare mie si sa traiesc in dependenta totala de vointa ei”. Replica profesorului a venit repede si plina de … poezie: „Data viitoare cind ti-e foame sa nu te mai duci la cantina, ci sa maninci din tine. Altfel, de fiecare data cind treci pragul cantinei, semnezi prin chiar faptul acesta declaratia ta de dependenta; depinzi de bucataresele de la cantina. Du-te la ele si intreaba-le de unde au mincarea pe care ti-o pun in farfurie. Ele te vor trimite la plantele si animalele cimpului. Intreaba-le pe ele de unde vin si te vor trimite la vint, la soare si la ploaie. Intreaba vintul, soarele si ploaia de unde vin si-ti vor raspunde: „De la Dumnezeu!” Daca nu vrei sa depinzi de Dumnezeu, cind ti-e foame data viitoare incearca sa maninci … din tine. Maninca-ti degetele miinii, urechile si pulpa de la picior, ateule!”)

Depindem cu totii unii de ceilalti si cu toti depindem de Dumnezeu si de bunavointa Lui.

Daca vrem sa fim dupa voia lui Dumnezeu trebuie sa invatam sa ne supunem Lui si sa ne supunem si unii altora. Iata care este indemnul pe care ni-l da Biblia: „Multumiti intotdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, in Numele Domnului nostru Isus Christos. Supuneti-va unii altora in frica lui Christos” (Efes. 5:20-21).

Cine reuseste sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru toate lucrurile intelege ca trebuie sa accepte viata asa cum este ea rinduita de Dumnezeu. Acesta este primul pas spre supunere. Al doilea pas este sa invatam sa ne supunem si unii altora, cautind ceea ce este bine in fata Domnului („in frica lui Christos”).

A te supune vine de la expresia greaca: „hupo meno” care se poate traduce prin: „a te aseza in linie”, a te subordona, a asculta de glasul superiorului in armata. Dumnezeu a rinduit ca lumea aceasta sa fie guvernata de anumite forme de autoritate si noi trebuie sa ne subordonam lor. Lumea s-ar prabusi in anarhie si-n haos daca nu ar exista aceste forme de subordonare si de cooperare.

Autoritatea suprema

Cea dintii si cea mai mare autoritate este Dumnezeu. Psalmistul scrie: „Incredinteaza-ti soarta in mina Domnului, increde-te in El, si El va lucra” (Psalm 37:5). Noul Testament reia aceasta tema: „Supuneti-va dar lui Dumnezeu. Impotriviti-va diavolului, si el va fugi de la voi” (Iacov 4:7). Biblia ne atrage atentia ca exista doua puteri cosmice: Dumnezeu si Satana. Lui Dumnezeu trebuie sa ne supunem, iar lui Satana trebuie sa ne impotrivim.

Exista o categorie de naivi care cred ca pot trai intr-o neutralitate comoda: nici supunindu-se lui Dumnezeu si nici impotrivindu-se prea mult diavolului. O astfel de stare este iluzorie, nascuta din lucrarea de inselaciune desfasurata in lume de Satana. Ne-am nascut intr-un univers sfirtecat de o infruntare cosmica, careia, chiar daca nu o intelegem pe deplin trebuie sa-i facem fata. Nu exista independenta. Trebuie sa ne supunem sau lui Dumnezeu, sau lui Satana si sistemului sau, numit „lumea de acum”.

„Dar fac ce vreau si nu ascult de nimeni!” Dragul meu, asa ceva nu se poate. Sau esti cu Dumnezeu sau cu Satana. Domnul Isus clarifica lucrul acesta cind zice: „Cine nu este cu Mine, este impotriva Mea, si cine nu stringe cu Mine, risipeste” (Mat. 12:30). Este absurd sa crezi ca se poate sa fi neutru. Nu depinde de tine: „Cine nu este cu Mine, este impotriva Mea”.

Supunerea fata de Dumnezeu si acceptarea lui Isus ca Domn sint lucruri de cea mai mare insemnatate. Cei care se dau acum de partea Lui, vor gusta in final cu El din cupa victoriei. Cei care I se impotrivesc acum, vor ingenunchea odata inaintea Lui la marea Judecata. Biblia spune: „Iata ca a venit Domnul cu zecile de mii de sfinti ai Sai, ca sa faca o judecata impotriva tuturor, si sa incredinteze pe toti cei nelegiuiti, de toate faptele nelegiuite pe care le-au facut in chip nelegiuit, si de toate cuvintele de ocara, pe care le-au rostit impotriva Lui acesti pacatosi nelegiuiti” (Iuda 14,15). Cine vrea sa vada ca nu exista neutralitate, sa examineze cu atentie continutul „injuraturilor” de care este plin vocabularul oamenilor din lume. Nu este clar ca cele mai multe sint indreptate impotriva lui Dumnezeu si a lucrurilor Lui sfinte? Va veni o vreme cind acesti ignoranti atei vor plati pentru naivitatea lor vinovata. Biblia spune: „Pentru ca in Numele lui Isus sa se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamint si de sub pamint, si orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Isus Christos este Domnul” (Filip. 2:10-11). Indemnul subinteles in acest text este urmatorul: „Supune-te Celui biruitor acum, pentru ca sa ai in final parte de biruinta. Daca faci aceasta, in ziua Domnului vei fi de partea celor binecuvintati.

Respecta-i pe cei mai in virsta

Cea de a doua baza de autoritate in Biserica si in societate sint cei mai in virsta. Iata indemnul pe care-l gasim in 1 Petru 5:5: „Tot asa si voi, tinerilor, fiti supusi celor batrini. si toti, in legaturile voastre, sa fiti impodobiti cu smerenie. Caci, Dumnezeu sta impotriva celor mindri, dar celor smeriti le da har”.

Tinerii inchipuiti, care vor sa aibe ultimul cuvint si vor sa rastoarne lumea cu susul in jos, aruncindu-i la cosul istoriei pe cei batrini, se nenorocesc singuri. Proverbul romknesc intelept spune: „Cine nu are batrini sa si-i cumpere”. Adolescentii care cred ca pot inlocui experienta de o viata a batrinilor cu „cunostintele” acumulate in scoli n-au nici un habar de viata. scolile lumii nu fac doi bani in comparatie cu scoala vietii! Din punct de vedere crestin, orice batjocorire a celor mai in virsta si orice rebeliune impotriva ordinii stabilite este o violare a unui principiu fundamental al Scripturii.

In practica, asa numitul „conflict intre generatii” nu este nimic altceva decit o dovada a faptului ca nu ne „impodobim cu smerenie in legaturile noastre” si ca nu vrem „sa ne supunem unii altora”. Avem la fel de multa nevoie si de intelepciunea echilibrata a batrinilor si de entuziasmul debordant si neformalist al tinerilor. Aceste doua realitati sint ca frina si motorul automobilului. Vai de masina care nu are motor, dar vai si de masina care nu are frine!

Supune-te Bisericii

Cea de a treia autoritate rinduita de Dumnezeu este Biserica: „Ascultati de mai marii vostri, si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinind, caci asa ceva nu v-ar fi de niciun folos” (Evrei 13:17). Biserica este familia copiilor lui Dumnezeu si in aceasta familie unii sint rinduiti sa conduca. Dumnezeu ne indeamna sa acceptam aceasta ordine pentru ca activitatea acestor lideri spirituali sa poata fi facuta cu bucurie. Nu-i necesar ca sa le mai ingreunam si noi lucrarea. Au si asa o sarcina destul de grea. Chiar si atunci cind un astfel de conducator al Bisericii este gresit intr-o anumita privinta, mult mai mult se poate indrepta daca cei ce vor sa-l ajute fac aceasta intr-un spirit de supunere, decit daca o fac intr-un duh de impotrivire. Majoritatea impasurilor care au dus si duc la ruperi de Biserici si la suferinte nenecesare provin nu dintr-o problema de „dreptate”, ci din una de atitudine. Relatiile de supunere sint la fel si in Biserica si in familie. Cind vrei sa faci o „limpezire” a treburilor din Biserica intreaba-te: „Mi-ar placea ca sotia mea sa incerce sa rezolve problemele de acasa prin aceeasi metoda pe care o folosesc eu fata de conducatorii Bisericii?”

Supune-te formelor de guvernamint

A patra autoritate rinduita de Dumnezeu este forma de guvernamint a tarii: „Fiti supusi oricarei stapiniri omenesti, pentru Domnul; atit imparatului, ca inalt stapinitor, cit si dregatorilor, ca unii care sint trimisi de el sa pedepseasca pe facatorii de rele si sa laude pe cei ce fac bine” (1 Petru 2:13-14).

Cele patru forme de supunere enumerate mai sus sint importante si numai cel care se incadreaza in ele poate deveni ceea ce vrea Dumnezeu sa-l faca. Totusi, in afara celor patru, mai exista una fara de care nu vom putea sa mergem prea departe in viata si nu vom reusi sa facem prea multe: supunerea unii catre altii: „Supuneti-va unii altora in frica lui Christos” (Efes. 5:21). „si toti in legaturile voastre sa fiti impodobiti cu smerenie” (1 Petru 5:5). Imparatia lui Dumnezeu este un regat al iubirii si nicaieri nu se exprima mai frumos aceasta iubire ca intr-un caracter smerit, gata sa se puna la dispozitia altora in slujire.

Exemplul suprem

Domnul Isus este modelul suprem al supunerii si slujirii din iubire. Din pruncie si pina la Golgota, Domnul Isus a fost „unul venit ca sa slujeasca” (Marcu 10:45). Priviti-L ducindu-si crucea spre dealul Capatinii. Auziti-l cum ofteaza si infiorati-va cind cade sub povara ei. De crucea aceea erau atirnate toate pacatele lumii de la Adam si pina la ultimul om care se va naste in lume. Admirati-L cum stie sa ne slujeasca noua si cum stie sa se supuna hotaririi Tatalui din ceruri. Ar fi putut sa cheme legiunile de ingeri ca sa-L scape, dar n-a facut-o. Era Atotputernic, dar a acceptat sa fie scuipat si schingiuit de oamenii pe care i-a creat din dragoste. Din cauza ca m-a iubit pe mine, a suferit rusinea si a murit moarte de tilhar pe cruce.

Imaginati-va cum a aratat lucrarea Domnului Isus privita din ceruri. Cautati sa patrundeti dincolo de slava si sa-L vedeti pe Isus stind pe tron, in toata splendoarea si stralucirea dumnezeirii Sale. Are frumusetea si desavirsirea slavei de Dumnezeu. Nimic nu-i lipseste. Cautati sa va imaginati apoi o scara lunga care coboara din cer spre pamint si priviti-L pe acest Isus cum coboara, treapta dupa treapta, parasind slava cerului si intrind in atmosfera poluata de pacat a pamintului. Omenirea zace in cel rau si miroase urit in starea ei de putrefactie. El se umileste atit de mult incit accepta sa spele picioarele acestei umanitati murdarite de pacat. La picioarele scarii, imaginati-va lupii vicleni, rai si cruzi care asteapta sa-L sfisie. El vine sa se umileasca si sa spele picioarele minjite ale omenirii. Apoi, se lasa prins de ei, ca un Miel blind, accepta sa fie scuipat de aceasta haita nebuna si li se da in miini de buna voie ca sa fie schingiuit si apoi sfisiat pe lemnul crucii. Toate acestea le-a facut pentru ca te-a slujit pe tine si pe mine, facindu-se „urzitorul unei mintuiri vesnice”. Acesta este Domnul care ne cheama in imparatia Lui si ne indeamna sa invatam si noi sa ne supunem unii altora si „sa fim impodobiti cu smerenie in legaturile noastre”.

Cei mai multi dintre noi nu am vrea sa ne supunem nimanui. Ni se pare ca sintem prea destepti si prea priceputi ca sa ne umilim inaintea altora. Educatia noastra, diplomele cucerite, nivelul de civilizatie si mai ales … stravechea mindrie nu ne lasa sa ne mai imbracam cu smerenie in legaturile noastre. Nu mai avem intre noi slujirea in spiritul Mielului lui Dumnezeu. Ne-am insusit mai degraba incapatinarea catirului care se intoarce cu spatele la stapin si face praf, cautind sa-l loveasca cu copita.

Cum va putea magarul acesta violent sa se incadreze in lucrarea Bisericii? Trebuie sa ne pocaim cu totii si sa ne intoarcem la simplitatea si autoritatea Cuvintului lui Dumnezeu. Chiar daca traim intr-o lume complexa, principiile Bibliei au ramas aceleasi. Biserica n-ar trebui sa coboare standardul la nivelul pornirilor membrilor firesti. Liderii duhovnicesti trebuie sa dea tonul unei vieti de smerenie si supunere, iar ceilalti trebuie sa se supuna lor, „din pricina lui Christos”.

Testul supunerii

Iata cum este pus la incercare in Biserica spiritul nostru de supunere. Adunarea stabileste un anumit standard de sfintenie si imediat unul sau doi dintre membrii Bisericii nu vor sa-l urmeze. „Nu sintem de acord” spun ei cu tarie. Reactia lor seamana mai mult cu lovitura de magar, decit cu spiritul blind al mielului. Credinciosii s-au deprins sa fie mai incapatinati in lucrurile „mici” ale disciplinei Bisericesti, decit a fost Domnul Isus cind I s-a propus sa lase slava si sa „ia chip de rob, facindu-se asemenea oamenilor”. Cunosc tinere din Biserica care s-au suparat mai mult pentru citiva centimetri la lungimea rochiei, decit s-a suparat Christos ca a trebuit sa moara pentru aceasta incapatinare la Cruce. Frati s-au jignit mai mult unul pe celalalt pentru un anumit fel de tuns sau pieptanatura, decit s-a jignit Domnul cind a trebuit sa se aseze intre doi tilhari ca sa-i mintuiasca. Loviturile incapatinate de copite marcheaza viata Bisericilor de azi mai mult decit dovezile minunate de supunere. Toti suferim si, in strafundul sufletului, toti stim ca „nu se merita”.

(Fratele Richard {urmbrand imi povestea odata ca tocmai vizitase o adunare crestina divizata din cauza parerii despre libertatea femeii de a purta palarie in locul traditionalului batic. „Le-am spus repede care este solutia”, a spus dinsul. „Nu avea rost sa se certe pentru asemenea fleacuri. Le-am spus sa poarte de-acum incolo si batic si palarie: cele care vor palarie sa poarte baticul sub palarie, iar cele care vor batic, sa poarte palaria sub batic!” Probabil ca nu v-a scapat ironia din sfatul fratelui Richard. Ea marca de fapt mustrarea pentru o adunare care se impiedica in „fleacuri”, cind lumea pacatoasa ii astepta afara cu Evanghelia.)

Ce vrem sa spunem cu aceasta? Vrem sa spunem ca de-acum nimeni nu mai are voie sa gindeasca si sa-si spuna parerea de frica sa nu intre in conflict cu Biserica si sa fie acuzat de nesupunere? Fireste ca nu. Poti gindi si poti vorbi cit vrei si cu cine vrei. Dar trebuie sa inveti sa faci toate acestea intr-un spirit de smerenie si de supunere. De pe pozitia mielului, poti oricind zice: „Ajuta-ma in aceasta problema. Nu inteleg de ce este asa”. Nu spune in incapatinarea magarului: „Regula aceasta stupida nu are nici un sens”.

Multi credinciosi din Biserica se lipsesc singuri de binecuvintari, nefiind niciodata gata sa ceara lamuriri sau sa se lase ajutati de ceilalti. S-ar putea ca problema ta sa fie de natura financiara sau de natura spirituala; nu conteaza. Du-te la fratii tai si cere-le ajutorul. Daca-ti ofera bani, nu fi prea mindru ca sa-i primesti. Daca-ti atrag atentia ca te afli pe un drum gresit, supune-te lor si urmeaza-le sfatul. Nu te grabi sa contrazici, asculta, cauta sa intelegi si implineste. Aceasta este cea mai sigura cale spre binecuvintare.

Supunerea te scuteste

De ce sa ma supun autoritatii? De ce sa ascult de tata? De ce sa ascult de cei ce conduc Biserica? De ce sa ma supun altora? Supunerea ne aduce o forma de protectie, ea ne scuteste de atacurile spirituale ale diavolului. Supunerea este ca o umbrela care te poate scuti de torentele ploii. Supunerea ne scuteste sa infruntam singuri sagetile arzatoare ale celui rau. Daca tatal tau iti spune: „mai bine nu te duce seara aceasta …” , fa bine si asculta-l. S-ar putea sa fie sfatul care te scuteste de o primejdie nebanuita. Daca autoritatile iti spun: „Condu cu maximum 65 de mile pe ora”, stai in aceasta viteza, considerind-o limita care desparte o calatorie placuta de una care ti-ar putea lasa un gust amar in gura. Daca cei din Biserica iti spun ca nu este bine sa asculti un anume fel de muzica, asculta-i, caci va fi spre binele tau. Cei carora le-a dat Dumnezeu autoritate asupra ta nu-ti vor raul, ci dimpotriva, sa te pazeasca de primejdie.

Cind raspunzi obraznic: „Ba ma duc tata, regulile acestea fixate de tine n-au nici o noima” sau „Fac ce vreau cu viata mea” sau „Sint destul de mare ca sa ma conduc si singur”, nu faci altceva decit sa iesi singur de sub umbrela protectoare si sa te asezi in calea atacurilor diavolului. Lipsa de supune fata de autoritatea protectoare stabilita de Dumnezeu este responsabila pentru majoritatea suferintelor inutile pe care ni le-am provocat singuri. Daca am fi ascultat, am fi avut parte de bucurie si de biruinta.

Grija de frati

de Simon Schrock

„Fiti buni unii cu altii”

Inchipuiti-va ca ati avea un copil caruia ii place sa se joace cu un catel favorit si ca intr-o buna zi, catelusul sare pe strada si este calcat de un camion. Imaginati-va baietelul stind linga trupul ciinelui zdrobit si alaturi de el imaginati-vi-l pe soferul camionului, care a oprit masina sa vada ce s-a intimplat. Imaginati-va ca-l auziti pe sofer spunind: „Bine ca a fost doar ciinele acesta nebun. Mi-era teama de altceva mai rau. Alta data sa-ti tii ciinele in curte.” si tragind o injuratura a plecat mai departe cu camionul lui. In urma lui, copilul a ramas cu lacrimi in ochi. Linga catelul zdrobit s-a asezat intre timp si inimioara lui zdrobita.

In fata acestui tablou tragic se opreste inca un trecator. Este un om cu inima buna. El ridica trupul ciinelui de pe carosabil si-l aseaza cu grija pe iarba. Desi, grabit, el gaseste suficient timp ca sa stea de vorba cu copilul si sa-i spuna citeva vorbe de mingiiere. Inainte de a pleca, intreaba: „Este tatal tau acasa?” Cuvintele lui au ceva din caldura unei mingiieri duioase.

Imaginati-va acum ca sinteti pe drum cu masina si v-a explodat un cauciuc. Din pacate nu aveti nici unul de rezerva. Din goana traficului, un alt sofer lasa geamul jos si va striga ironic: „Norocosule!”. Un altul se opreste si se apropie spunind: „Va pot ajuta cu ceva?” Cuvintele celui dintii apasa cu nesimtire pe o rana deja facuta, in timp ce vorbele celui de al doilea sint ca un balsam alinator.

De mult, un om a cazut intre tilhari in timp ce calatorea intre doua orase. Tilharii l-au batut bine si l-au jefuit de tot ce avea, lasindu-l aproape mort la marginea drumului. Fara ajutor, omul acesta ar fi murit. Mi-l imaginez cum statea asa, zdrobit in trup si in suflet si se intreba singur: „Mor sau vine cineva sa ma scape?” Mi-l imaginez auzind cu bucurie pasii cuiva care se apropia pe drum si parca simt ca tresare de bucurie distingind in silueta trecatorului persoana unui preot. Cu siguranta ca acest trimis al cerului ii va sari in ajutor, dar … preotul a trecut speriat si grabit pe alaturi … si omul nostru a mai primit in inima lui inca o rana …

Dar stai! Se aud iarasi pasi … Numai sa nu fie iarasi hotii! Nu-s ei, e un Levit! Omul acesta obisnuit cu slujirea la Templu se va grabi sa-l ajute! Vai, nu! Levitul si-a strins si el haina infiorat de grozava priveliste si s-a furisat pe drum mai departe. Imaginati-va cit de trist trebuie sa fi fost omul nostru vazind ca cei doi reprezentanti ai religiei l-au lasat sa moara si si-au vazut egoisti de drum.

Dupa un timp, un alt om s-a coborit pe acelasi drum. Era un Samaritean, unul dintr-aceia dispretuiti de evrei. Probabil ca nici prin cap nu-i va trece sa ajute un evreu aflat pe moarte. Dar nu! … Iata cum acest Samaritean se opreste, se apleaca cu mila, il ridica pe cel cazut si-l aseaza pe asinul sau. Amindoi ajung la primul han, unde Samariteanul ii unge atent ranile si-l lasa hangiului spre ingrijire, promitind ca va suporta toate cheltuielile la intoarcere.

Toata credinta muribundului in bunatatea omeneasca, crunt zdruncinata de atitudinea Preotului si Levitului, a fost acum restaurata de fapta de omenie a Samariteanului milostiv. Rautatea, indiferenta, egoismul, cruzimea darima. Numai bunatatea zideste si vindeca ranile sufletului. Nu-i de mirare ca Biblia ne spune: „Fiti buni unii cu altii” (Efes. 4:32).

Bunatatea nu este optionala, ci o porunca

Biblia ne porunceste sa fim buni unii cu altii. Dumnezeu vrea ca noi sa ne aratam buni unii cu ceilalti. Dupa ce ne spune: „Fiti buni unii cu altii”, Dumnezeu adauga: „si milosi” (Efes. 4:32). Bunatatea crestina trebuie sa se manifeste in toate aspectele vietii noastre de fiecare zi. Acasa, parintii trebuie sa fie buni cu copiii lor, iar copiii trebuie sa invete sa fie buni cu parintii. La locul de munca, salariatii trebuie sa se deprinda sa fie buni unii cu altii. Relatiile de munca trebuie sa fie bazate pe stima si respect reciproc. In Biserica, fratii si surorile trebuie sa fie plini de bunatate intre ei. Diferentele de opinii nu sint o scuza pentru lipsa de bunatate si pentru obraznicii.

Familiarismul poate fi adesea un inamic al bunatatii. Avem tendinta sa socotim ca nu mai trebuie sa fim atenti cu cei din familie. Cu acestia ne permitem sa fim ironici si acri, crezind ca ei ne cunosc foarte bine si nu se vor supara pe noi. In felul acesta, bunatatea noastra devine doar o masca pe care ne-o punem atunci cind ne aflam la Biserica sau in alte locuri publice. O asemenea stare duce la ipocrizie si la pierderea adevaratei bunatati. In locul ei nu ne mai ramine decit un surogat artificial de politete falsa. Omul bun este bun oriunde si cu oricine. El nu poate fi altfel … si nici nu vrea sa invete sa fie altfel. Cine nu reuseste sa fie bun cu sotia, sotul sau cu ceilalti dintre cei mai apropiati prieteni ai lui, nu este un om bun in realitate.

Cineva dadea acest exemplu: „O mama s-a obisnuit sa fie cicalitoare si rea cu cei din familia ei. Cind nu erau acasa, ci in vizita la o alta familie, aceeasi femeie se transforma dintr-o data in cea mai dulce si mai grijulie mama. Totul revenea insa la „normal” de indata ce ajungeau acasa. Glasul devenea iarasi taios si fata morocanoasa. Intr-o seara, aceasta mama si-a auzit baietasul rugindu-se cam asa: „Doamne, te rog fa-o pe mama sa fie si cu noi la fel de buna cum este cu ceilalti oameni”.

La inceput, i s-a parut ca rugaciunea copilului este hazlie si a istorisit totul sotului ei. In loc sa zimbeasca, acesta a privit-o cu seriozitate in ochi si i-a spus: „M-am gindit si eu ca ar fi mai bine sa stam mereu in vizite si sa nu ne mai intoarcem niciodata acasa”. Seara aceea a fost momentul pocaintei in inima acelei femei.”

O definitie a bunatatii

A fi bun inseamna a fi folositor altora, a te pune la dispozitia lor ca sa-i ajuti, a fi generos si cu inima deschisa pentru suferintele altora. Domnul Isus a fost bun atunci cind a luat asupra Lui suferintele si durerile noastre (Isaia 53:4-5). Samariteanul milos este un exemplu de bunatate. Tot la fel este si omul care se opreste din drum ca sa mingiie un baietas caruia i-a fost omorit ciinele si la fel este si soferul amabil oprit din trafic pentru a da o mina de ajutor.

Bunatatea este dragostea care se manifesta in lucrurile mici si aparent neinsemnate; este respectul fata de simtamintele si personalitatea altuia; este intelepciunea constructiva pusa in practica. Bunatatea este spiritul constructiv care leaga prieteniile si toarna balsamul linistii peste situatii care altfel ar deveni explozive. Bunatatea rodeste binecuvintare si fericire acolo unde inimile sint atacate de putregaiul amaraciunii si al rautatii.

Bunatatea se manifesta in dialogul care scoate in relief calitatile interlocutorului, trecind sub tacere defectele. Ea tace cind nu gaseste ceva bun de spus, si devine guraliva cind este vorba sa laude pe altii.

Bunatatea este darnicia neinteresata care incepe cu o cana de ceai sau de cafea.

Daca mila este ceea ce se „simte” inauntrul inimii, bunatatea ar putea fi definita ca mila care se vede in afara. Un simplu gest al ei poate insenina fetele intristate. Infaptuirile bunatatii sint instrumentele pe care le poate folosi Duhul Sfint pentru a-i atrage pe altii inspre Christos. Bunatatea crestina este conditia normala a naturii duhovnicesti asezate in noi prin nasterea din nou. Fiind o roada a Duhului, bunatatea infloreste in noi doar in masura in care ne lasam umpluti de Dumnezeu si folositi de El „pentru faptele bune pregatite mai dinainte pentru noi ca sa umblam in ele” (Efes. 2:10).

Bunatatea exemplificata in Christos

Iata ce-i scrie apostolul Pavel lui Tit: „Caci si noi eram alta data fara minte, neascultatori, rataciti, robiti de tot felul de pofte si de placeri, traind in rautate si in pizma, vrednici sa fim uriti si urindu-ne unii pe altii. Dar, cind s-a aratat bunatatea lui Dumnezeu, Mintuitorul nostru, si dragostea lui de oameni, El ne-a mintuit, nu pentru faptele, facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin innoirea facuta de Duhul” (Tit 3:3-6). Apostolul mai scrie despre bunatate si in epistola catre Efeseni: „El ne-a inviat impreuna si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Christos, ca sa arate in veacurile viitoare nemarginita bogatie a harului Sau, in bunatatea Lui fata de noi in Christos Isus” (Efes. 2:6-7).

Domnul Isus a aratat ce este bunatatea atunci cind a venit sa traiasca printre noi, cind a acceptat sa poarte crucea, cind a murit in locul nostru si cind a inviat pentru indreptatirea noastra. El a fost gata sa mearga alaturi de cei aruncati in afara societatii. Le-a dat lumina orbilor, i-a hranit pe cei flaminzi. I-a vindecat pe cei cu neputinte si le-a iertat pacatele celor care au venit la El cu credinta.

Priviti-L cum este asezat pe cruce intre cei doi tilhari. Cuiele Ii strapung carnea, spinii Ii incununeaza fruntea cu picaturi de singe. Din mijlocul durerii si batjocorii El gaseste insa resurse sa fie bun. Gindul Sau este la soarta celor ce-L chinuiesc, la fericirea lor eterna. De aceea, El striga fara incetare: „Tata, iarta-i, caci ei nu stiu ce fac”.

Ridicat intre pamint si cer, facut o priveliste pentru gloata salbatica, Domnul Isus se intoarce catre tilharul pocait si se grabeste sa-i dea o veste buna: „Astazi vei fi cu Mine in rai”.

Nu exista o alta ilustrare mai mare a bunatatii decit Crucea de la Golgota. Acolo, Domnul Isus a acceptat sa moara pentru pacatele mele. El S-a facut jertfa de ispasire pentru mine. Bunatatea Lui nemarginita mi-a dat dreptul sa ma fac un copil al lui Dumnezeu.

Biblia spune: „Dragostea este plina de bunatate” (1 Cor. 13:4). Domnul Isus este bunatatea intruchipata. Cei care-L primesc in vietile lor sint chemati si ei sa arate lumii aceasta bunatate.

Bunatatea este o roada a Duhului Sfint

„Roada Duhului, … este: bunatatea” (Gal. 5:22). Un vechi proverb scotian spune: „tine minte ca cine nu este foarte bun, nu este foarte spiritual”.

Bunatatea este opusul rautatii. Cine stie sa raspunda cu bunatate atunci cind este intimpinat cu rautate face dovada unui om de caracter. Cei miniosi, usuratici si superficiali se grabesc sa raspunda repede cu aceeasi masura celor ce le fac rau. Aceasta este o dovada de lipsa de personalitate. Cine raspunde cu aceeasi moneda seamana cu oglinda, incapabila sa ne arate altceva decit ceea ce ii este asezat in fata. Un om matur stie ca faptele lui trebuie sa-l caracterizeze pe el insusi, nu pe cei care-l ataca. De aceea, el va raspunde celor din jur nu dupa cum merita ei, ci dupa cum este el.

Cineva spunea ca : „Bunatatea este un dar pe care-l putem da oricui, oriunde si in orice circumstante. Oricine poate fi rau, dar numai sufletele cu adevarat alese stiu sa dovedeasca bunatate”.

Bunatatea este o roada a Duhului si apare ca o consecinta a umblarii noastre cu Domnul Isus. Nu o putem produce prin stradaniile noastre, ci trebuie sa o cultivam, tot asa cum se cultiva pomii fructiferi. Bunatatea vine de la Dumnezeu si izvoraste din plinatatea lucrarii Duhului in viata noastra.

Pe masura maturizarii lor, crestinii cresc si in bunatate, mutindu-se dinspre scaunul „de judecata” inspre „tronul indurarii”. Ei se deprind astfel sa fie rabdatori, prietenosi si plini de mila. Daca te mai observi inca plin de asprime si duritate in relatiile cu altii, sa stii ca esti inca un crestin nevirstnic. Este semn ca roada bunatatii nu a fost cultivata indeajuns. Stai cu sinceritate inaintea Domnului si recunoaste-ti vina. Du-te apoi si stai de vorba cu cel pe care l-ai tratat rau. Cel ce indreapta un rau facut este o persoana care face progrese inspre bunatate.

Imbracati cu bunatate

„Astfel dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, imbracati-va cu o inima plina de indurare, cu bunatate, cu smerenie, cu blindete, cu indelunga rabdare” (Col. 3:12).

Imbracamintea este partea exterioara care ne caracterizeaza in ochii celorlalti. Se zice chiar: „Haina il face pe om”. Biblia ne spune ca bunatatea noastra trebuie sa se vada din felul nostru de comportament. N-ar trebui sa se poata spune: „Are gura rea, dar are o inima buna”. Biblia ne spune ca: „Din prisosul inimii vorbeste gura”. Nu este potrivit ca un crestin nascut din nou sa fie intrecut in bunatate de un necrestin care manifesta doar bunatatea fireasca. Un functionar crestin ar trebui sa fie mult mai amabil decit unul necredincios; o vinzatoare crestina trebuie sa arate mai multa bunatate in relatiile ei cu clientii decit o vinzatoare care este doar politicoasa. Trebuie sa ne deprindem sa punem pe noi haina bunatatii in fiecare dimineata si s-o aratam tuturor.

(Imi aduc aminte ca eram in agentia Tarom cu fratele Curtis Nims si, jenat de obraznicia „romkneasca” a unei functionare de acolo, i-am spus citeva cuvinte aspre si am cerut sa stau de vorba cu responsabila unitatii. Credeam ca fratele Nims nu mi-a inteles vorbele, dar el intelesese totul din tonul vocii mele. Ca urmare, m-a luat deoparte si mi-a spus blind: „Cine stie ce probleme are si ea! Poate ca s-a certat cu barbatul azi dimineata; sau poate ca are un copil bolnav. Saraca de ea; n-are nici un fel de bucurie. Las-o in pace, nu mai adauga inca un necaz la starea ei.” Cind a venit in sfirsit responsabila, i-am multumit ca ne-a acordat aceasta atentie si am adaugat: „Functionara dumneavoastra si-a dat toata silinta, dar probabil ca numai dumneavoastra ne puteti ajuta. etc. etc.” A fost o ocazie in care am invatat de la un om de peste saptezeci de ani cum trebuie sa te porti cind esti imbracat cu bunatate.

Este si mai trist cind cei ce lucreaza cu sufletele in Biserica nu sint imbracati cu bunatate. Cind a aflat pentru prima oara ca am de gind sa ma duc la Seminar ca sa ajung pastor, fratele Simion Cure m-a cautat si mi-a zis: „Chiar vrei sa te faci predicator, ca tata-tu?” „Da”, am raspuns eu timid. „Atunci, roaga-te Domnului ca sa-ti dea o beregata larga”. Confuz inca, credeam ca face aluzie la boala mea de ficat si la faptul ca nu pot minca decit mincare de regim special. Fratele Cure a continuat insa, dind raspuns nedumeririi de pe fata mea: „Pe copiii Domnului trebuie sa-i inghiti asa cum sint, cu pene cu tot. Nu-i de loc usor sa-i inghiti pe unii!” A fost prima si una dintre cele mai bune lectii de „teologie pastorala” din intreaga mea pregatire.

Alta data ma aflam in cercul Bisericilor de pe coasta de vest a Americii si am avut privilegiul sa lucrez alaturi de oameni ca Petru Popovici, Simion Cure, Liviu Olah, Aurel Popescu si Richard {urmbrand. Imi amintesc ca intr-una din localitatile de pe coasta Pacificului aparuse o cearta intre doua Biserici si o stare de conflict intre cei doi predicatori. Ca si in alte dati, pastorii celorlalte Biserici au format o comisie si ne-am dus la fata locului ca sa incercam sa-i indemnam pe frati spre bine. Ne-am impartit in doua grupe si ne-am dus sa stam de vorba cu fiecare Biserica si predicator in parte. Eu am facut parte din aceeasi grupa cu fratele Petru Popovici. N-am sa uit niciodata cuvintele rostite atunci de dinsul. Stind de vorba cu unul dintre predicatori, fratele Petru Popovici i-a spus: „De ce nu esti intelept? Nu asa se cistiga o lupta. Fii bun si vei cistiga! V-ati invrajbit unii impotriva altora si toti credinciosii sufera. Daca vrei sa cistigi, fii bun! Arata dragoste si vei aduna toata comunitatea de romkni la tine. Daca vrea cineva sa plece dincolo, la cealalta adunare, cheama-l pentru o ultima duminica si da o masa de despartire in cinstea lui. Multumeste-i pentru tot ce a facut pina atunci in adunare si spune-i ca esti convins ca va continua sa fie un madular bun si in cealalta adunare. Oamenii au nevoie de cineva care sa-i iubeasca. Chiar mai mult decit sa le predice. Arata-le dragoste si bunatate si ti i-ai cistigat pentru totdeauna. Vor veni inapoi si de la capatul pamintului, daca vor sti ca esti un om care-i iubesti sincer si le vrei binele. Fii categoric cu pacatul, dar plin de iubire cu pacatosii. Daca vrei sa cistigi, poarta-te cu bunatate!”

Am inteles atunci care a fost secretul succesului slujirii fratelui „Pitt”. Bunatatea poate pierde pe termen scurt, dar in final, cistiga intotdeauna! )

Bunatatea crestina trebuie sa ne insoteasca pretutindeni. Chiar si animalele din jurul casei trebuie sa afle ca noi sintem copii ai Domnului. Imi aduc aminte cu cita dragoste le vorbea mama mea orataniilor de la ferma. Chiar si ciinii veneau pe linga ea sa se gudure bucurosi. Am ajuns sa cred ca cine nu este bun cu animalele, nu va reusi sa fie bun nici cu oamenii. Este o convingere a mea pe care mi-a intarit-o si mai mult scurgerea anilor. Tinarul care-si loveste cu cruzime ciinele, nu va fi un sot si un tata gingas. Adolescentul care tipa obraznic la mama sa, va fi la fel de dur si cu viitoarea sa sotie. Nu te bucura cind, de dragul tau, prietenul tau, se cearta cu toata lumea. S-ar putea foarte bine ca sa simti curind pe pielea ta lipsa lui de bunatate!

Bunatatea crestina trebuie sa creasca. Experientele vietii si umblarea noastra cu Dumnezeu trebuie sa ne maturizeze in bunatate. Iata ce scrie apostolul Petru: „De aceea, dati-va si voi toate silintele ca sa uniti cu credinta voastra fapta; cu fapta, cunostinta; cu cunostinta, infrinarea; cu infrinarea, rabdarea; cu rabdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frati; cu dragostea de frati, iubirea de oameni” (2 Petru 1:5-7).

Cum creste bunatatea?

Crestem in bunatate atunci cind cei din jur se poarta frumos cu noi? Nu cred. Adevarata bunatate se dezvolta nu numai atunci cind este doar o reflexie a bunatatii din jur, ci in situatiile cind ea exista intocmai ca o unda de lumina intr-un loc intunecos. Bunatatea creste pe masura ce altii au nevoie de ea.

Este bunatatea un semn de slabiciune?

Probabil ca ati auzit spunindu-se: „Sint bun, dar nu sint si prost”. Cine spune asa, da deja semne de rautate.

Oricine poate fi rau, dar se cere multa putere ca sa te manifesti intotdeauna ca un om bun. Desi pare paradoxal, Biblia spune ca „cei blinzi vor mosteni pamintul” ( Mat. 5:5). Nimeni n-ar spune despre un tintar care n-a strivit un elefant, ca a facut-o din bunatate, dar un elefant care a ales sa nu faca rau unui tintar poate fi categorisit drept bun.

Bunatatea nu este o dovada de slabiciune, ci de putere. Iata ce a reusit sa faca o tinara fata buna la suflet. Istoria noastra incepe pe vremea cind ea lucra ca angajata la unul dintre cei mai „imposibili” sefi. Orice ar fi facut, din partea lui nu veneau decit replici nemultumite si pline de nervi. Lucrul in subordinea acestui om devenise un cosmar insuportabil. Tinara noastra ajunsese sa se intrebe daca banii cistigati meritau sanatatea zdruncinata si nervii incordati. Aceasta pina intr-o zi in care ea s-a hotarit sa-i joace nesuferitului sef o farsa. Incepind cu acea dimineata, tinara s-a hotarit sa-i faca in fiecare zi sefului cite un compliment. A inceput cu: „Vai ce stofa frumoasa este in costumul dumneavoastra” si a trecut prin toata gama de complimente posibile. Care a fost rezultatul? seful a devenit incet, incet mai potolit si nu dupa multa vreme … a luat-o de sotie. Bunatatea ei a biruit. Taria ei de caracter i-a cistigat admiratia si … inima lui.

Un compliment te poate face sa ajungi departe.

Crestinii au intrat in imperiul bunatatii la Crucea de la Golgota. Acolo, ei s-au intilnit cu Bunatatea in persoana. De atunci, ei cresc mereu in bunatate, facind tuturora bine, pina in ziua in care Bunatatea ii va lua la Sine acasa, ca sa aiba parte vesnic de ea.

Pe de alta parte, cei care nu s-au dus la Golgota sa se intilneasca cu Bunatatea lui Dumnezeu, vor continua sa traiasca in rautatea inimii lor, pina ce intr-o zi vor intra pe deplin in partasia celei mai rautacioase persoane din univers – Satan insusi. Impreuna cu el si cu ceilalti oameni rai, ei se vor chinui pe vecie unii pe ceilalti, provocindu-si plinsul si scrisnirea dintilor.

„Preaiubitilor, fie-va groaza de rau si alipiti-va tare de bine”.

Crestinii trebuie sa fie o oglindire a bunatatii lui Dumnezeu catre ceilalti oameni. „Fiti buni unii cu altii”.

„Indemnati-va unii pe altii”

Copiii nostri merg la o scoala crestina administrata de adunarea din care facem parte. Uneori, parintii sint invitati sa ia masa de prinz la scoala si sa participe apoi dupa-amiaza la citeva jocuri sportive. Sint alese cu precadere acele intreceri in care tatii si fiii pot face echipe comune. Scopul acestor activitati nu este succesul, ci marirea spiritului de echipa in fiecare familie.

Ori de cite ori cineva „face galerie” pentru cineva din familia lui, el cimenteaza si mai mult spiritul de echipa.

Biblia le cere celor care fac parte din familia lui Dumnezeu sa intretina acest spirit de echipa si sa participe la eforturile pe care le fac cei din jurul lor: „Indemnati-va unii pe altii in fiecare zi, cita vreme se zice: ” Astazi”, pentru ca niciunul dintre voi sa nu se impietreasca prin inselaciunea pacatului” (Evrei 3:13).

„Sa nu parasim adunarea noastra, cum au unii obicei; ci sa ne indemnam unii pe altii, si cu atit mai mult, cu cit vedeti ca ziua se apropie” (Evrei 10:25).

Scriptura nu lasa nici un dubiu asupra faptului ca cei din familia lui Dumnezeu trebuie sa se incurajeze unii pe altii. Acest lucru nu este lasat la latitudinea noastra. El este o porunca. Dumnezeu considera aceasta atitudine intr-atit de importanta incit ne-a dat un dar spiritual specific pentru a o putea indeplini: „Deoarece avem felurite daruri, dupa harul care ne-a fost dat, … cine imbarbateaza pe altii, sa se tina de imbarbatare”. (Rom. 12:6,8). S-ar putea ca darul tau sa fie acela de a-i imbarbata pe altii. Aceasta inseamna ca o vei face mai mult ca ceilalti si cu mai bune rezultate. Dar aceasta nu inseamna ca ceilalti nu trebuie sa se tina de imbarbatare. Nu exista scuza ca sa nu ne indemnam unii pe ceilalti. Dumnezeu ne-a poruncit sa ne incurajam unii pe altii.

Apostolul Pavel a cunoscut valoarea imbarbatarii. El a folosit-o aproape intotdeauna cind si-a inceput scrisorile destinate bisericilor din Asia Mica.

Iata ce le scrie celor din Corint: „Multumesc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi” (1 Cor. 1:4).

Celor din Colose le scrie: „Multumim lui Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Christos, caci ne rugam neincetat pentru voi, si am auzit despre credinta voastra in Christos Isus si despre dragostea, pe care o aveti fata de toti sfintii” (Col. 1:3,4). Apostolul ii incurajeaza laudindu-le credinta.

Apostolul ii indeamna pe cei din Filipi cu cuvintele: „Multumesc Dumnezeului meu pentru toata aducerea aminte pe care o pastrez despre voi. … sint incredintat ca Acela care a inceput in voi aceasta buna lucrare, o va ispravi pina in ziua lui Isus Christos” (Filip. 1:3-6). Este clar ca Pavel isi exprima aprecierea sa pentru ei si increderea in valoarea pe care o au ei inaintea Domnului.

Pe cei din Tesalonica ii lauda „pentru lucrarea credintei, osteneala dragostei si taria nadejdii” lor (1 Tesal. 1:3).

Acest principiu al incurajarii se vede foarte bine din felul in care se apropie Pavel de Timotei. In cea de a doua scrisoare catre acest tinar colaborator, Pavel lauda credinta lui Timotei (1:5), stabileste o legatura a iubirii (1:2), lauda spiritul de consacrare al lui Timotei (1:4-5) si trece apoi la indemnarea propriu zisa: „De aceea iti aduc aminte sa inflacarezi darul lui Dumnezeu, care este in tine prin punerea miinilor mele” (1:6). Va rog sa remarcati ordinea: mai intii stabilirea unei punti de simpatie si de iubire reciproca prin citeva aprecieri sincere si entuziaste si numai dupa aceea indemnarea spre mai bine si spre mai sus.

Acelasi fel de a lucra se vede si in cazul in care Pavel a trebuit sa corecteze ceva in viata colaboratorilor sai. Iata-l pe apostol scriindu-i lui Filimon: „Pavel, intemnitat al lui Isus Christos, si fratele Timotei, catre prea iubitul nostru Filimon, tovarasul nostru de lucru.” Este clar ca apostolul urmareste sa cladeasca mai intii o punte de simpatie catre inima lui Filimon. Pavel nu face economie de cuvinte atunci cind este vorba sa-l incurajeze pe un frate al sau sa progreseze in facerea binelui: „Multumesc totdeauna Dumnezeului meu, ori de cite ori imi aduc aminte de tine in rugaciunile mele, pentru ca am auzit despre credinta pe care o ai in Domnul Isus si dragostea fata de toti sfintii. Frate … in adevar, am avut o mare bucurie si mingiiere, pentru dragostea ta, fiindca, frate, inimile sfintilor au fost inviorate prin tine” (Filim. 4-5, 7).

Apostolul trece la subiectul sau dificil, numai dupa ce aceasta punte de simpatie reciproca este stabilita: „Te rog pentru copilul meu, pe care l-am nascut in lanturile mele: pentru Onisim, care alta data ti-a fost nefolositor, dar care acum iti va fi folositor, si tie si mie”. (Filim. 10-11). Intreaga scrisoare este o bijuterie de strategie spirituala. Problema lui Pavel era grea. El trebuia sa-l convinga pe un stapin de sclavi sa-si ierte sclavul fugar si sa-l trimeata inapoi ca sa-l slujeasca pe apostolul aflat intemnitat la Roma. Faptul ca aceasta scrisoare s-a pastrat dovedeste ca cererea lui Pavel a fost ascultata si ca Duhul Sfint a vrut ca intreaga situatie sa fie un model pentru felul in care crestinii trebuie sa stie sa se apropie unii de ceilalti si sa se indemne unii pe altii la facerea binelui.

Multe sfaturi date de pastorii bisericilor de astazi nu sint primite, nu pentru ca argumentele ar fi rele sau cuvintele nu ar fi cele mai potrivite, ci doar pentru simplul motiv ca inainte de atacarea problemei, cel ce da sfaturi nu a stiut sa construiasca o punte de simpatie si pretuire reciproca. Ar trebui sa stim sa pregatim mai intii inima celui ce ne asculta. Citeva cuvinte de apreciere sincera pot fi exact cheia care sa descuie lacatul de indiferenta. Aduceti-va aminte ca in toate scrisorile scrise celor sapte biserici din cartea Apocalipsei, Domnul Isus incepe prin a spune ceva bun despre ele: „stiu faptele tale … etc.” Critica si indemnul spre mai bine urmeaza numai in partea a doua a scrisorilor: „Dar ce am impotriva ta …”

Adu-ti aminte de acest principiu ori de cite ori vrei sa intorci pe cineva care s-a departat de Domnul. Cauta mai intii sa cladesti o punte de legatura. Spune citeva cuvinte izvorite din dragoste si simpatie sincera. Obisnuieste-te sa vezi intotdeauna si partea buna din oameni. Accentueaza calitatile lor, lauda-le pornirile inspre bine si atunci ei vor accepta cu supunere si criticile tale justificate.

Cum ne putem indemna unii pe altii? Iata mai jos sase sugestii pe care vi le propun:

Intii, indeamna prin cuvinte. Alege-ti cu grija cuvintele, tot asa cum isi alege si gradinarul semintele primavara. Sint ele „cu har si drese cu sare”? Se ” potrivesc ele cu invatatura sanatoasa” (Tit 2:1) ?

„Niciun cuvint stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud” (Efes. 4:29).

Adu-ti aminte de ceea ce le-ai spus celor din jurul tau in ultima saptamina. Au fost vorbele tale pline de optimism si de incurajare?

Unii jongleaza cu cuvintele ca si scamatorul cu cutitele. Nu uita insa ca este un joc periculos. De multe ori, glume si ironii „nostime” ating puncte dureroase si lasa rani adinci. Cintareste-ti cu atentie cuvintele. Ele pot aduce in vietile celor din jur sau raiul, sau iadul.

In al doilea rind, insoteste-ti cuvintele cu o calduroasa stringere de mina. Cind eram doar un copil, ma jucam mereu cu ceilalti copii pe o movila de pamint inainte de inceperea serviciului divin din Biserica. Cind sosea ora, ne insiruiam unul dupa celalalt si treceam pe rind prin fata usierului. N-am sa uit niciodata cum acel om simplu si modest ne stringea la fiecare pe rind mina si ne rostea cu dragoste numele. Cumva, acea stringere de mina si sunetul propriului meu nume: „Simon”, ma facea sa ma simt important si acceptat in Biserica. Chiar daca era mult mai in virsta, usierul era prietenul preferat al tuturor copiilor Bisericii. El implinea cuvintele Scripturii: „Spune sanatate prietenilor, fiecaruia pe nume” (3 Ioan 14).

Imi aduc aminte acum si de un alt frate mai in virsta, care este de mult la Domnul. si el imi stringea cu caldura mina si se bucura sincer de cite ori ne intilneam.

Invata si tu sa intinzi mina celor din jur si sa le spui pe nume. Nu exista nici o colectie de sunete mai melodioasa si mai placuta decit aceea a sunetelor care alcatuiesc propriul nostru nume.

In al treilea rind, indeamna-i pe altii prin spiritul de mingiiere. Fii deschis la durerile altora. Cauta sa te pui in locul lor si sa le simti necazurile. Deprinde-te sa-i privesti pe oameni in ochi si sa le spui citeva cuvinte de incurajare.

Prima mea sotie a murit cind eu aveam 25 de ani. Nu mai trebuie sa va spun ca ma prabusisem sub lovitura si mi se parea ca se sfirseste lumea. N-am sa uit niciodata mingiierea pe care a stiut sa mi-o dea mama mea. De cite ori ma duceam pe acasa, ea gasea cele mai potrivite cuvinte ca sa ma faca sa cred in viitor. Citeva astfel de cuvinte pe care ea le-a spus sorei mele despre mine in prezenta mea, mi-au dat masura increderii ei in mine si m-au alimentat cu puterea necesara sa o iau de la capat. Chiar si astazi, cind mi-e greu, ma gindesc mereu la acele cuvinte de incurajare ale mamei mele. Ele sint adierea de mingiiere de care am nevoie.

In al patrulea rind, indeamna printr-o actiune potrivita. Nu ajuta numai cu vorba, ci si cu fapta. Amalecitii invadasera iarasi tara si Israel se afla in batalie. Sus pe munte, Moise staruia in rugaciune pentru biruinta poporului Domnului. Miinile lui inaltate in rugaciune i-au facut pe evrei sa biruiasca. Cind miinile coborau in jos, Amalec era mai tare. Vazind ca trupul lui Moise a obosit, Aaron si Hur nu s-au multumit doar sa-l indemne sa continue, ci au luat o piatra, l-au asezat pe Moise pe ea si i-au sprijinit amindoua miinile inaltate spre cer.

si astazi, cei credinciosi trec prin multe batalii teribile. Satan si ostile lui vor sa-i tirasca spre iad. Trebuie sa ne deprindem sa ne indemnam unii pe ceilalti prin lucrari concrete ale iubirii.

In al cincilea rind, incurajeaza cu un zimbet. El este ca o raza de soare care alunga norii. Imi aduc aminte ca un astfel de zimbet daruit mie de unul din fratii mei m-a ajutat sa pot trece cu bine momentul in care am vazut pentru ultima oara trupul unei fiinte dragi in capela cimitirului.

Cind predicatorul vesteste Cuvintul de la amvon, asculta-l cu un zimbet pe buze. Fa-l sa stie ca il asculti cu interes si cu placere. Un zimbet sincer da aripi, in timp ce cascatul pune lanturi pe elanul predicatorului. S-a constatat ca trebuie sa pui in miscare cam saizeci si sase de muschi ca sa te incrunti, in timp ce pentru zimbet este suficienta actiunea a numai doi. Este mult mai usor sa zimbesti! Este mult mai folositor si .. te face si sa arati mult mai bine. De ce vrei sa faci riduri? Zimbeste!

In al saselea rind, indeamna si incurajeaza prin rugaciune. Gindeste-te la cei nemintuiti. Mijloceste la Domnul pentru ei. Cere mintuirea lor. Dumnezeu nu doreste moartea pacatosului, ci ca el sa se intoarca cu pocainta si sa gaseasca viata.

Adu-ti aminte de pastorul tau. El nu este doar pastorul Bisericii, ci si pastorul tau personal. Dumnezeu ti l-a daruit ca si ajutor si calauza. Roaga-te pentru integritatea si intelepciunea lui. Cere ca Dumnezeu sa-i dea Cuvint si sa-l fereasca de invataturile periculoase. Roaga-te pentru fericirea ta si pentru fericirea lui. Adu-ti aminte de alti credinciosi din adunare. Roaga-te pentru cei ce au probleme sau trec prin suferinte. Ajuta-i, purtind si sarcinile lor inaintea Domnului.

De ce sa-i indemnam pe ceilalti? Exista o intreita motivatie. Mai intii, pentru ca trebuie sa-i ajutam pe altii sa-si puna in rinduiala relatia lor cu Dumnezeu prin Domnul Isus. Credinciosii trebuie sa-i indemne pe cei necredinciosi sa vina la Domnul cit inca mai este vreme de har. Indemnare mai inseamna si staruinta ca cineva sa-si supuna viata sub autoritatea Domnului si a Cuvintului Sau.

A doua ratiune a indemnarii este lucrarea de zidire a trupului lui Christos. Madularele din trupul Bisericii trebuie sa se slujeasca unele pe altele in vederea cresterii: „Din El, tot trupul, bine inchegat si strins legat, prin ceea ce da fiecare incheietura, isi primeste cresterea, potrivit cu lucrarea fiecarei parti in masura ei, si se zideste in dragoste” (Efes. 4:16). Remarcati ca apostolul ne numeste „incheieturi”, subliniind si mai mult faptul ca niciunul din noi nu trebuie sa traiasca singur, ci trebuie sa intretina legaturi cu ceilalti, in vederea binelui reciproc.

Al treilea motiv pentru indemnare este ca trebuie sa-i impingem pe ceilalti spre o viata cu rost si cu rezultate duhovnicesti. „Indemnati-va unii pe altii la dragoste si la fapte bune”. Trebuie sa invatam sa ne apreciem pozitiv activitatile unii altora. Fiecare in parte este un fragment dintr-un mecanism social complicat. Invata sa apreciezi eforturile facute de ceilalti. Lauda-i pe cei ce cladesc case, pe cei ce muncesc in fabrici, pe cei ce repara masini. Incurajeaza-i pe cei ce se straduiesc sa fie buni parinti, buni soti si sotii.

Indemnati-va unii pe ceilalti! Ma gindesc la cei care m-au incurajat pe mine pe cale. Ma gindesc la invatatoarea aceea care a vazut tot raul din mine, dar a vazut si suficient bine ca sa-mi spuna ca intr-o zi s-ar putea sa ma cheme Domnul sa fiu un predicator. Incurajarea ei mi-a facut bine.

Ma gindesc la matusa mea Ema, care si-a petrecut o buna parte din viata asezata intr-un carucior de invalizi. Ea m-a indemnat sa caut sa fac ceva bun in viata. Ea a stiut sa vada in mine ceva ce altii n-au vazut si mi-a spus mereu ca o sa ajung „cineva”.

Ma gindesc apoi la toti prietenii mei, la editorii mei care m-au invatat si m-au propulsat inainte. Ma gindesc la toti aceia care m-au incurajat sa scriu. Cartea aceasta este si rezultatul incurajarilor lor optimiste.

Gindeste-te ce Biserica extraordinara ati avea daca fiecare ar fi preocupat sa-i indemne si sa-i incurajeze pe ceilalti! Fireste, nu putem face lucrul acesta cu resursele noastre. Trebuie ca Duhul Sfint sa ne foloseasca pentru o asa lucrare. Dar tocmai pentru aceasta a venit El sa locuiasca in inimile noastre! Nu degeaba se numeste El, Mingiietorul!

Stai pe loc si mai gindeste-te odata la cuvintele pe care le-ai rostit ieri. Dar saptamina trecuta? Vei fi surprins ce putine cuvinte de incurajare ai spus altora. Incearca saptamina viitoare sa te concentrezi asupra acestei atitudini. Preocupa-te sa observi in viata fiecaruia dintre cei dragi cite ceva pentru care sa-i lauzi sincer. Fa ceva deosebit saptamina viitoare – indeamna si incurajeaza! Entuziasmeaza-te pentru altii.

Credinciosii sint toti in aceeasi echipa: familia lui Dumnezeu. Fa galerie pentru ceilalti.

Grija de frati

de Simon Schrock

Introducere

Epoca moderna a adus in inimile oamenilor multa teama si incertitudine. Astazi am ajuns sa-i cunoastem foarte bine si sa-i indragim pe aceia care au pasit in spatiul cosmic, dar raminem orbi fata de suspinurile celor ce calca alaturi de noi in praful pamintului. Revistele ne spun totul despre „personalitatile” lumii, despre regi si regine, despre actori si cintareti, despre sportivi si recordmeni, dar cine-i mai baga in seama pe aceia care n-au incaput inca sub lumina reflectoarelor?

Societatea citadina ne-a adunat in complexe de apartamente betonate, in care ne ducem existenta ca in veritabile cazemate. Odinioara, cind traiam la sate sau la mahala, ii stiam pe toti cei de pe strada. Astazi nu ne mai cunoastem nici macar vecinii de palier. Am reusit paradoxul de a ne aduna pentru a ne instraina si mai mult unul de altul. Ne inghesuim in autobuz, in tramvaie, asteptind la cozi sau pe stadioane, dar traim singuratici, nebagati in seama de altii si neluindu-i in seama pe cei din jur.

Ceea ce-i si mai trist, am ajuns sa ne simtim singuri si in Biserici. Avem sali spatioase, coruri mari, orchestre numeroase, statii de amplificare, dar nu ne mai auzim gemind unul pe celalalt si nu ne mai cunoastem. Am ajuns sa confundam calitatea cu cantitatea si ne-am pierdut in eforturi dedicate lucrurilor exterioare. Sintem obositi, epuizati si totusi constienti ca n-am facut inca ceea ce trebuie. Ceva lipseste din viata noastra. Abundenta exterioara ne-a saracit launtric. Traim cu ochii pe ceas, cu mina pe portofel si cu inima rece si golita de sentimente. Sintem avizi dupa filme si carti de aventuri ieftine care sa compenseze lipsa noastra de atasament sentimental si de participare. Ne obsedeaza rubricile de stiri scandaloase, avem o curiozitate morbida sa aflam ce fac altii in casele lor, in familiile lor, in dormitoarele lor, dar nu gasim timp sau preocupare pentru vecinul de dincolo de perete, de gard sau de strada. Ne traim fiecare egoismul nostru ingust si nedind nimic altora ne saracim in mod tragic pe noi insine. Ce-i de facut?

Eu cred ca ne mai putem inca intoarce din drum si ca sintem chemati spre o alta forma de viata in care sa ne simtim toti membrii unei familii armonioase si pline de iubire. Ghidul spre aceasta binecuvintata realitate este Biblia. Ea ne cheama pe toti la picioarele unui singur Tata, numindu-ne fii de Dumnezeu si frati unii cu altii.

Din pacate, in ultimele decenii am fost invatati de dascali crescuti la scoala evolutionismului crud si competitiv. Ni s-a repetat pina la obstinatie ca doar „cel mai tare supravietuieste” si am fost indemnati sa stringem din dinti si sa ascutim „lupta de clasa”. Ne-am batut cu pumnii in vint, banuindu-ne reciproc si denuntindu-ne las. Am fost obligati sa ne sacrificam pentru un viitor nebulos si iluzoriu. Ni s-a rapit cerul si credinta in Dumnezeu si am fost lasati sa credem ca ne putem descurca singuri. Cind ne-a ars seceta, ni s-au inchis casele de rugaciune si am fost impinsi prin munca „voluntara” sa sapam canale de irigatii. Ce a urmat se stie …

Esecul societatii dinainte de 1989 a lasat urme adinci in fiecare dintre noi. Incercam sa scapam de nalucile lui, dar ne este si mai greu sa scapam de noi insine. Traim acum o perioada de tranzitie intre ceea ce am fost si nu am vrea sa mai fim si ceea ce vom fi, dar nu stim cum arata inca. Avem nevoie de o reeducare personala si nationala. Daca ea nu se va produce, prabusirea va continua, dureroasa si pagubitoare. Nu putem recladi o societate cu oameni prabusiti launtric. Vidul lasat de inlaturarea comunismului trebuie umplut cu un sistem de valori autentic. Astazi ni se propun mai multe. Dintre toate insa, noi vrem sa ne intoarcem la unul deja incercat si cu rezultate garantate. Oriunde a fost aplicat acest sistem a dat nastere unei societati progresiste cu rezultate extraordinare. Tot ceea ce se numeste astazi civilizatie, moralitate si decenta isi are originea in valorile acestui sistem. Care este el?

Crestinismul!

O intoarcere la valorile lui este sinonima cu intoarcerea „fiului risipitor” acasa. Chiar si pentru cei ajunsi „la porci”, Dumnezeu pastreaza inca si astazi o casa primitoare, o haina noua, un inel in deget, incaltaminte noua si … o inima plina de iubire.

Dumnezeu ne-a creat sa fim fiinte sociabile. Chiar si venirea noastra pe lume nu s-a facut singura, ci ne-a legat de existenta unor alte fiinte. Pruncia si copilaria noastra ne-au aratat cu prisosinta ca depindem de altii si ca avem nevoie de caldura partasiei. Pe masura trecerii anilor, am deprins aptitudini care ne pot ajuta sa supravietuim singuri, dar toata existenta noastra continua sa fie influentata de cei din jurul nostru.

Deploram conflictele internationale si actele de terorism. Suferim impreuna sub amenintarea fortelor animalice care se declanseaza in unii odata cu caderea noptii. Strazile noastre au devenit periculoase. Usile nu mai marcheaza caile de acces catre casa si inima altuia, ci locul unde ne ferecam cu sapte lacate, protejindu-ne existenta.

Cum ne poate ajuta Biblia in toate acestea?

Mai intii ar trebui sa spunem ca ea nu ne poate ajuta sa schimbam societatea, decit daca acceptam ca ea sa inceapa aceasta lucrare cu noi insine. Societatea nu se poate schimba decit schimbind cite un om o data, unul dupa celalalt. si aceasta lucrare trebuie sa inceapa cu mine si cu tine.

Al doilea lucru pe care trebuie sa-l spunem este ca Biblia nu poate schimba pe nimeni. Ea ne poate doar conduce la Acela care ne-a creat, care ne-a cautat prin Isus Christos si care vrea acum sa ne reaseze in armonia universala a intregii Lui creatii: Dumnezeu. Biblia este doar atit: vocea prin care Dumnezeu ii cheama pe oameni la Sine.

La acest tulbure sfirsit de secol douazeci, cartea aceasta ne pune inainte „ce putem deveni”, daca acceptam sa ne intoarcem la Dumnezeu cu toata fiinta noastra, devenind copiii Lui reintrati sub imperiul dragostei: „Sa-L iubesti pe Dumnezeul tau cu toata inima ta …, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti”.

Sintem acum in anul 1993 si privim cu ingrijorare la lucrurile care se desfasoara in tara. Departe de a judeca si de a osindi, incercarea noastra este sa fim de folos spre mai bine. Impreuna cu rugaciunile noastre, trimitem spre dumneavoastra o lucrare de asistenta duhovniceasca. Sint pagini scrise si traduse de la inima la inima, de oameni care au simtit pe propria lor piele, si suferinta instrainarii si bucuria umblarii in partasia copiilor lui Dumnezeu.

Anul trecut am tinut in Biserica noastra un studiu despre relatiile dintre frati. Multi m-au indemnat sa scriu toate cele spuse in paginile unei carti. Apoi altcineva mi-a dat sa citesc „One-Anothering”, scrisa de Simon Schrock. Cartea mi-a placut si am luat legatura cu autorul, pentru o eventuala traducere. Primind permisiunea lui de a adapta continutul la realitatile romanesti, am combinat cele doua lucrari intr-o singura carte. Contributiile mele cu ilustratii „romanesti” la cartea lui Simon Schrock apar in mai toate capitolele cartii si sint puse intre paranteze.

Nu am nici o indoiala, aceasta carte poate influenta o generatie. Cititi-o si dati-o mai departe, rugindu-va ca Dumnezeu sa-si faca prin ea lucrarea Lui desavirsita.

Daniel Brinzei

II. DUMNEZEU DESCOPERITORUL

1. INSEMNATATEA REVELATIEI DIVINE

Prin “revelatie divina” intelegem activitatea prin care Dumnezeul Atotputernic intra in istoria umana pentru a le comunica oamenilor adevaruri despre Sine si despre planul Sau mintuitor. Revelatia divina este in ea insasi o minune. Ea implica intrarea infinitului Dumnezeu in trecatoarea scurgere a timpului. Biblia nu explica aceasta interferenta a infinitului cu finitul uman, ci doar o prezinta ca pe o realitate evidenta si incontestabila. Acelasi Dumnezeu care i-a creat pe Adam si pe Eva, li s-a aratat apoi oamenilor de dupa potop, l-a chemat pe Avraam din tara lui si l-a ales pentru Sine si i-a transformat pe urmasii lui intr-un popor care sa poarte catre lume lumina cunostintei divine. La “implinirea vremii”, Dumnezeu a intrat El insusi in istorie prin persoana Domnului Isus, preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu. “Si Cuvintul s-a facut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal.” (Ioan 1:14) Biblia ne spune ca Dumnezeul creatiei este si Dumnezeul istoriei, iar in virtutea planului “alcatuit in Sine insusi” cu privire la omenire, Dumnezeu devine in aceasta istorie: “Dumnezeu Descoperitorul” si “Dumnezeu Mintuitorul”.

Nici un teolog nu poate dezbate astazi subiectele “revelatiei” si “inspiratiei” fara sa faca o referire la operele de exceptie scrise de profesorul B. B. Warfield (Beniamin B. Warfield, Revelation and Inspiration (New York: Oxford University Press, 1927) si The Inspiration and Authority of the Bible (Philadelphia: the Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1948)) (1851-1921) de la “Princeton Seminary” si James Orr (James Orr, Revelation and Inspiration (Eerdmans, 1952)) din Glasgow, Scotia. Acesti doi oameni sint socotiti doi giganti in lumea intimitatii cu Dumnezeu si in domeniul cunoasterii Cuvintului Sau.

O alta premiza a discutiei noastre este si faptul ca noi privim la continutul Vechiului si Noului Testament nu ca la o consemnare a dezvoltarii formelor religioase, produse de oamenii din Israel si din imprejurimi, de-a lungul istoriei, ci ca la o revelatie a voiei lui Dumnezeu cu oamenii din acele tinuturi. Biblia ne spune ca Dumnezeu i-a ales pe anumiti oameni ca sa ne transmita prin intermediul lor Cuvintul Sau cel sfint. Ei au devenit astfel instrumentele Lui pentru comunicarea planului de mintuire, mai intii catre familia lui Set, apoi catre poporul Israel, si in final, prin Biserica, catre toti locuitorii planetei. Acest fel de a prezenta continutul Bibliei este deliberat in contrast cu teoria “evolutiei religiei”, care pretinde ca toate religiile lumii fac parte din acelasi grup si trebuiesc studiate si intelese ca simple manifestari ale culturii si civilizatiei umane. “Evolutia religiilor” sustine ca omul L-a creat pe Dumnezeu, nu vice versa. Promotorii ei neaga mesajul profetilor si apostolilor si se ridica impotriva marturiei depuse de insusi Domnul Isus despre Biblie. Pentru cei ce cred Biblia insa, toate dificultatile epistemiologice (de posibilitate a comunicarii) pier ca praful scuturat de vint si raspindit in zare.

2. REVELATIA EDENICA SI PROTOEVANGHELIA

Chiar daca nu intra in prea multe detalii, este clar ca Moise intentioneaza in primele capitole ale Genezei sa ne impresioneze cu descrierea existentei fericite si imbelsugate a primilor oameni. Pe vremea aceea nu exista nici macar o singura umbra de pacat care sa le intunece partasia lor cu Creatorul. Adam si Eva se plimbau in racoarea diminetii impreuna cu Dumnezeu prin gradina. Constiinta lor era curata, pamintul nu cazuse inca sub blestem, si relatia lor cu restul creatiei era cu mult mai frumoasa decit ne-o putem inchipui noi astazi. Adam si Eva Il descopereau si-L intelegeau din ce in ce mai mult pe Dumnezeu prin natura din jur si printr-o comunicare directa. Chiar si dupa ce oamenii au pacatuit si mintea lor s-a intunecat din cauza pacatului, Dumnezeu a continuat sa vorbeasca prin natura. Desi nu ne poate mintui prin mesajul ei, creatia ni-L descopere si astazi pe Creatorul ei si al nostru. Iata cit de frumos este relatat acest adevar in psalmul 19:

“Cerurile spun slava lui Dumnezeu,
si intinderea lor vesteste lucrarea miinilor Lui.
O zi istoriseste alteia acest lucru,
o noapte da de stire alteia despre El.
Si aceasta fara vorbe, fara cuvinte,
al caror sunet sa fie auzit;
dar rasunetul lor strabate tot pamintul,
si glasul lor merge pina la marginile lumii.” (Psalm 19:1-4)

Alt psalm este si mai plin de indrazneala:

“Totusi, invatati-va minte, oameni fara minte!
Cind va veti intelepti, nebunilor?
Cel ce a sadit urechea, s-ar putea sa n-auda?
Cel ce a intocmit ochiul, s-ar putea sa nu vada?” (Psalm. 94:8, 9)

Iar David, acest mare om al lui Dumnezeu, scrie:

“Mi-aduc aminte de zilele de odinioara,
ma gindesc la toate lucrarile Tale,
cuget la lucrarea miinilor Tale.
Imi intind miinile spre Tine;
imi suspina sufletul dupa Tine, ca un pamint uscat.” (Psalm 143:5, 6)

Intr-una din numeroasele lui cuvintari, Iov declara:

“Intreaba dobitoacele, si te vor invata,
pasarile cerului si iti vor spune.
Cine nu vede in toate acestea dovada
ca mina Domnului a facut asemenea lucruri?” (Iov 12:7-9)

Domnul declara prin profetul Isaia:

“Ridicati-va ochii in sus, si priviti!
Cine a facut aceste lucruri?
Cine a facut sa mearga dupa numar,
in sir, ostirea lor?
El le cheama pe toate pe nume;
asa de mare e puterea si taria Lui,
ca una nu lipseste.” (Isaia 40:26)

Apostolul Pavel striga in auzul inchinatorilor pagini din Listra: “Si noi sintem oameni de aceeasi fire ca si voi; noi va aducem o veste buna, ca sa va intoarceti de la aceste lucruri deserte la Dumnezeul cel viu, care a facut cerul, pamintul si marea, si tot ce este in ele.” (Fapte 14:15) Iar celor din Atena le spune: “Dumnezeu, care a facut lumea si tot ce este in ea, este Domnul cerului si al pamintului, si nu locuieste in temple facute de miini. El nu este slujit de miini omenesti, ca si cind ar avea trebuinta de ceva, El, care da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile.” (Fapte 17:24, 25) In epistola trimisa celor din Roma, acelasi apostol declara raspicat: “Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu.

In adevar, insusirile nevazute ale lui Dumnezeu, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, cind te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El. Asa ca nu se pot dezvinovati; fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la lucruri desarte, si inima lor fara pricepere s-a intunecat.” (Rom. 1:19-21)

Si el adauga: “Toti cei ce au pacatuit fara lege, vor pieri fara lege; si toti cei ce au pacatuit avind lege, vor fi judecati dupa lege.” (Rom. 2:12)

Din cauza pacatului care i-a intunecat mintea, omul nu mai are astazi capacitatea de a primi marturia creatiei despre Dumnezeu. Ceea ce vede in jur nu-i mai poate inmuia inima, in asa fel incit sa se intoarca la Dumnezeu cu parere de rau pentru pacat si neascultare. Azi, omenirea nu mai poate citi revelatia naturala; ea are nevoie de ceva mai mult decit o informatie intelectuala. Dumnezeu a stiut aceasta si a trimis in lume pe Fiul Sau ca sa fie Mijlocitor si Mintuitor pentru oameni. (Rom. 1:21; 1 Cor. 2:14;etc)

Imediat dupa caderea primilor doi oameni, Dumnezeu le-a vorbit lor si sarpelui spunind:
“Vrasmasie voi pune intre tine si femeie, intre saminta ta si saminta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei zdrobi calciiul.” (Gen. 3:15)

Probabil ca acest text este cea mai buna ilustratie pentru nevoia de a studia in profunzime sensurile duhovnicesti ale Cuvintului lui Dumnezeu. La o prima citire, nu ne intilnim in acest verset nici cu Satan si nici cu mintuirea. De fapt, liberalii din toate timpurile au si sustinut ca singurul lucru despre care se vorbeste aici este conflictul neincetat pe care Dumnezeu l-a asezat intre sarpe, ca vietuitoare a pamintului, si “saminta femeii”, numire generica pentru neamul omenesc. Serpii sint si astazi un pericol pentru viata omului, de aceea le este zdrobit capul ori de cite ori sint prinsi.
Un copil al lui Dumnezeu care are lumina Duhului Sfint va vedea insa mult mai mult in continutul acestui text. Aici este o declaratie solemna prin care Dumnezeu se leaga El insusi sa ridice in natura omului o impotrivire fata de ispitirile Satanei. Dumnezeu promite ca va aseza o limita a puterii raului asupra neamului omenesc si nu va ingadui o distrugere totala. Inca si mai mult, dincolo de vrasmasia dintre oameni si sarpe, textul ne anunta infruntarea dintre Mesia si Satan.

Iata ce scrie despre aceasta episcopul Ryle: “In cea mai deplina semnificatie a ei, biruinta lui Hristos de la Golgota este implinirea promisiunii pe care le-o facuse Dumnezeu primilor oameni imediat dupa cadere. Atunci El vorbise despre vrasmasia dintre omenire, numita “saminta femeii” si sarpe, ca simbol al raului.” (Herbert E. Ryle, The Book of Genesis, The Camridge Bible for Schools and Colleges (Cambridge, University Press, 1914, 1921), pp. 54, 55) Nu exista nici un motiv sa ne indoim ca Geneza 3:15 este pe drept cuvint; “protoevanghelia”, tot asa cum Isaia 53 este un capitol mesianic. Acest verset scurt introduce pentru prima oara in Biblie tema mintuirii, ca lucrare promisa si infaptuita de Dumnezeu pentru oameni. Plin de inspiratie sfinta, Martin Luther declara si el:

“Acest text este in rezumat, esenta tuturor lucrurilor nobile si slavite pe care le gasim apoi raspindite in toata Biblia.” (H. C. Leupold, Exposition of Genesis (Columbus, Ohio: The Wartburg Press, 1942), p. 163) Chiar si Targumurile Evreiesti acorda acestui text o semnificatie mesianica.

Trebuie sa spunem ca versiunea Douay a Bibliei folosita in Biserica Catolica preia o greseala de traducere din “Vulgata” (Una dintre primele traduceri ale Bibliei in limba latina – N.T). Datorita acestei erori, textul suna asa: “Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei pindi calciiul.” Profesorul H. C. Leupold, facind o traducere cuvint cu cuvint a originalului, ajunge la varianta: “Vrasmasie voi pune intre tine si femeie, intre saminta ta si saminta ei; saminta ei te va zdrobi chiar la cap, iar tu o vei rani la calcii.” (Idem. p. 163) Dr. Leupold adauga: “Prin aceasta afirmatie Dumnezeu le-a promis oamenilor un Izbavitor si le-a dat motiv sa-L astepte si sa-I accepte in viitor lucrarea.” (Idem. p. 164)

Si daca este sa credem intr-adevar ca Biblia este in intregime inspirata de Duhul Sfint, ce ne opreste sa vedem in expresia “saminta femeii” o profetie voalata despre nasterea Domnului Isus din fecioara Maria? (Idem. p. 169, 170) Simetria ar fi atunci desavirsita! Satan a inselat femeia, crezind ca va distruge omenirea, dar Dumnezeu a hotarit ca tot prin femeie sa-L aduca in lume pe Hristos, cel ce va zdrobi sarpele si-i va izbavi pe oameni. (La aceasta se face probabil aluzie in 1 Tim. 2:15) Profesorul Leupold incheie spunind: “Chiar daca expresia folosita nu numeste explicit nasterea din fecioara, putem spune ca, providential, ea o anunta si o certifica.” (Opera citata, p. 169)

3. DE LA ADAM LA AVRAAM

Am mentionat deja ca mesajul central al Bibliei este oferirea mintuirii, si ca aceasta veste buna a fost raspindita in lume in timpul Vechiului Testament prin poporul Israel, iar in timpurile de acum, prin Biserica.

Instrumentul raspindirii cunostintei mintuitoare despre Dumnezeu in timpul Vechiului Testament a fost poporul evreu. Nu este de mirare deci, ca toata Biblia are o orientare evreiasca. Primordial, Vechiul Testament este cartea data de Dumnezeu evreilor pentru a le spune cine sint ei, de unde au venit si care le este marele si crucialul lor rol pe care trebuie sa-l joace in istorie. Inainte de a ne prezenta chemarea lui Avraam, stramosul tuturor evreilor, Biblia ne face in citeva capitole o succinta trecere in revista a evenimentelor mai importante din “protoistoria” omenirii. Primele trei capitole din cartea Genezei ne arata cum au fost create toate lucrurile si cum au cazut primii oameni in pacat. Capitolele patru si cinci ne spun despre Cain, Abel, Set si ceilalti urmasi ai lor pina la vremea potopului. Capitolele sase, sapte si opt se ocupa cu descrierea potopului si a urmarilor lui; capitolele noua, zece si unsprezece ne prezinta inceputurile celor trei mari ramuri ale rasei umane: urmasii lui Sem, urmasii lui Ham, si urmasii lui Iafet, iar capitolul doisprezece ni-L prezinta deja pe Avraam raspunzind chemarii divine. Restul cartii Geneza se ocupa cu istoria lui Avraam (capitolele 12-24), Isaac (capitolele 25-27), Iacov, 28-38) si Iosif (capitolele 39-50). Durata exacta a acestei perioade nu ne este cunoscuta. Felul in care-si scriau evreii genealogiile, aproximatia cu care un anumit personaj este numit “fiul lui …” chiar daca intre aceste doua persoane trecusera deja mai multe generatii, ne fac sa fim sceptici cu “datarile” anumitor experti. Probabil ca virsta adevarata a omenirii este undeva intre data fixata de arhiepiscopul Usser (circa 4.000 de ani i. H) si “milioanele” despre care vorbesc cu atita superficialitate “evolutionistii”.

Cartea Genezei ne arata ca inchinaciunea cea adevarata nu a inceput in lume cu Avraam. De indata ce Adam si Eva au devenit parinti, Eva a dat primului ei nascut numele: “Cain”, care este un derivat de la verbul “a primi”. Ea a zis: “Am capatat un om cu ajutorul Domnului!” (Gen. 4:1) sau poate ca Luther a avut dreptate cind a tradus acest pasaj prin: “Am capatat un om, pe Domnul!” El este de parere ca Eva a crezut ca s-a si implinit promisiunea mesianica facuta in gradina Edenului si ca acest Cain va fi acela care va zdrobi capul sarpelui. (Leupold, Opera citata, p. 190) Se pare insa ca expertii in ebraica sint mult mai inclinati sa accepte exclamatia Evei drept o multumire adresata Domnului pentru harul de a avea copii. Posibilitatea de a naste a aparut deci ca un privilegiu sfint, acordat in ciuda blestemului pentru pacat si ca o confirmare a unei izbaviri viitoare. Este evident ca Adam si Eva au ramas oameni tematori de Dumnezeu si plini de credinta in promisiunile Lui.
Pasajul imediat urmator ni-l prezinta pe Abel, celalalt fiu al lui Adam, care era temator de Dumnezeu si a adus prin credinta o jertfa Domnului. (Evrei 11:4) Din cauza ca sirul oamenilor tematori de Dumnezeu s-a intrerupt prin uciderea lui Abel de catre Cain, Dumnezeu i-a daruit Evei un alt fiu, pe care ea l-a numit: Set, “caci”, a zis ea, “Dumnezeu mi-a dat o alta saminta in locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain.” Set a fost si el un om al credintei. El i-a pus fiului sau numele: “Enos”, care inseamna in traducere: “muritor”, “trecator”. Numele in sine, pare rezultatul unei meditatii asupra diferentei dintre lumea eterna si soarta trista a oamenilor de pe pamint. (Leupold, Opera citata, p. 227) Daca aceasta explicatie vi se pare fortata, ginditi-va la caracterul lui Enos, tinind in minte ca: “Atunci au inceput oamenii sa cheme Numele Domnului”. (Gen. 4:26) Ce poate insemna aceasta expresie? Ce a vrut sa spuna Moise, autorul Genezei, atunci cind a folosit-o?

Stim precis ca aceasta expresie nu a insemnat ca oamenii au folosit atunci pentru prima data Numele Domnului, caci Moise l-a folosit deja de citeva ori in capitolele precedente. Si mai stim ca ea nu poate semnifica faptul ca abia atunci au inceput oamenii sa se gindeasca la Dumnezeu. Probabil ca raspunsul adevarat este cel dat de Dr. Johann Peter Lange (1802 (197)1884), care scrie in stralucitul sau comentariu: “Mai mult ca orice, trebuie sa vedem in aceasta expresie un inceput al activitatii cultice … felul in care este folosit limbajul face aluzie la o activitate organizata de inchinaciune catre Dumnezeu in mijlocul setitilor evlaviosi.” (Commentary on … Genesis (Grand Rapids, Mich.: Zondervan), p. 262) Profesorul Leupold comenteaza asa: “Este evident ca oamenii stiau despre cine este vorba cind vorbeau despre “Domnul”. Revelatia despre Dumnezeu nu a trebuit reluata de la zero prin Avraam si Moise caci si pina la ei oamenii au transmis din generatie in generatie si din gura in gura tot ceea ce stiau ei despre divinitate. Credinciosia lui Dumnezeu, atotputernicia Lui si mila Lui au fost mereu pastrate inaintea ochilor oamenilor prin practicarea formelor de inchinaciune, iar aici, pe vremea lui Enos, ne intilnim cu prima forma de inchinaciune publica formalizata din istorie.” (Opera citata, p.228) Dr. Ryle scoate in evidenta ca “expresia “a chema Numele Domnului” era o formula consacrata in practica invocatiilor, mai ales cind acestea implicau aducerea de jertfe.” (Opera citata, p. 83) Putem deci trage concluzia ca Enos a continuat lantul de oameni evlaviosi care L-au cautat pe Domnul si care au facut din inchinaciune o parte integranta a vietii lor.

Urmatoarea veriga din lantul cunoscatorilor de Dumnezeu din protoistoria omenirii a fost “Enoh, tatal lui Metusala”, despre care este scris de doua ori ca: “a umblat cu Dumnezeu”. (Gen. 5:22, 24) Autorul Genezei se grabeste sa treaca repede peste alte citeva generatii ca sa poata ajunge la Noe, care “a capatat mila inaintea Domnului” pentru ca “era un om neprihanit si fara pata intre cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu”. (Gen. 6:8, 9) Cind S-a hotarit sa nu mai ingaduie pacatul omenirii si sa ditruga lumea prin potop, Dumnezeu i-a spus lui Noe: “Intra in corabie, tu si toata casa ta; caci te-am vazut fara prihana inaintea Mea in neamul acesta de oameni.” (Gen. 7:1) Inainte de potop, a apucat sa-i promita: “Dar cu tine fac un legamint” (Gen. 6:18) pe care l-a intarit apoi dupa ce apele au scazut iarasi de pe fata pamintului: “Fac un legamint cu voi ca nici o faptura nu va mai fi nimicita de apele potopului, si nu va mai veni potop ca sa pustiasca pamintul”. (Gen. 9:11) Drept semn vizibil al acestui legamint dintre Dumnezeu si Noe a fost a fost ales curcubeul din nor. (Gen. 9:13)

Capitolul 10 din Geneza continua statistic istoria familiilor lui Sem, Ham, si Iafet, cei trei fii ai lui Noe, precursorii omenirii de azi; iar capitolul 11 ne arata cum au fost imprastiati oamenii de la Turnul Babel pe toata fata pamintului, ca sa formeze neamuri distincte, separate prin limbi si dialecte

Toate evenimentele de pina acum au fost parcurse oarecum “in viteza” de Moise, pentru ca scopul lui a fost sa ajunga tocmai la acest punct de o importanta cruciala pentru dezvoltarea istoriei lumii, cind Dumnezeu a luat initiativa si a patruns in evenimentele lumii chemindu-l pe Avraam ca sa-l puna de o parte si sa faca din el stramosul unui neam prin care sa raspindeasca in lume cunostinta despre mintuire:

“Domnul zisese lui Avraam: “Iesi din tara ta, din rudenia ta, si din casa tatalui tau, si vino in tara pe care ti-o voi arata. Voi face din tine un neam mare, si te voi binecuvinta; iti voi face un nume mare si vei fi o binecuvintare. Voi binecuvinta pe cei ce te vor binecuvinta, si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamintului vor fi binecuvintate in tine.” (Gen. 12:1-3)

Ca exceptie, Dumnezeu a mai continuat sa se descopere si altor oameni din afara neamului lui Avraam. Printre acestia ii putem aminti pe Melhisedec, contemporan cu Avraam, si care era “preot al Dumnezeului Celui Prea Inalt” (Gen. 14:17-24); pe Abimelec, caruia Dumnezeu i s-a aratat intr-un vis de noapte (Gen. 20:6); pe Faraon, pe care Dumnezeu l-a instiintat prin vise despre o mare seceta care se apropia (Gen. 41:1-32); pe Balaam, profetul care i-a vestit adevarul lui Balac (Num. 24:2, 3, etc); pe ostasul din tabara madianitilor pomenit in cartea Judecatorilor (Jud. 7:9-14); pe Cir persanul (Ezra 1:1-4); pe Nebucadnetar (Dan. 2:28-45); pe Beltsatar (Dan. 5:5-9, 17-28) si chiar si pe magii din Rasarit care au fost instiintati despre nasterea Domnului Isus (Mat. 2:1, 2). Am mai putea aminti si mesajul pe care l-a trimis Dumnezeu prin Iona celor din Ninive, capitala Asiriei (Iona 3:1-10) in cea de a doua jumatate a secolului opt dinainte de Hristos.

Toate aceste comunicarii ale lui Dumnezeu cu oameni sau popoare dinafara neamului lui Avraam au fost doar incidente izolate. Regula generala a Vechiului Testament a fost aceea ca, inainte de venirea Domnului Isus, Dumnezeu i-a ales pe urmasii lui Avraam pentru a raspindi prin intermediul lor in lume cunostinta mintuitoare despre Sine si despre planurile Sale. (Deut. 10:15; Psalm 147:19, 20. Deut. 4:7, 8, 32-34)

4. REVELATIA PE VREMEA PATRIARHILOR

Dumnezeu a vorbit intr-un fel deosebit patriarhilor. (The Inspiration and Authority of the Bible, pp.83-86; Revelation and Inspiration, pp. 15-18) El i s-a aratat lui Noe inainte si dupa potop si a stabilit legamintul in virtutea caruia s-a angajat sa nu mai distruga pamintul prin invazia de ape. Apoi li s-a aratat patriarhilor: Avraam, Isaac si Iacov, promitindu-le prin legamint sa le dea tara Canaanului si sa-i faca mostenitori ai binecuvintarii divine. Semnul exterior al acestui legamint a fost “taierea imprejur” (Gen. 17:11) Totusi, legamintele cu Noe si cu Avraam nu au fost decit simple pregatiri in vederea incheierii unui legamint mai mare si mai important cu Moise. Acest legamint a fost ratificat prin varsarea de singe si prin jertfe (Exod 24:3-8). Semnul legamintului mozaic a fost Sabatul (Exod 31:12-17).

In toata durata perioadei dintre Avraam si Amos, Dumnezeu si-a trimis profetii Sai la poporul Israel ca sa le vorbeasca, dar nici unul dintre acesti profeti nu se poate asemana sau compara cu Moise. Dumnezeu a avut un har special pentru acest om ales. Iata ce ni se spune in doua pasaje din Scriptura:

“Domnul vorbea cu Moise fata in fata, cum vorbeste un om cu prietenul lui”. (Exod 33:11; cf. Deut. 34:10)

“Ascultati bine ce va spun! Cind va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui intr-o vedenie sau ii voi vorbi intr-un vis. Nu tot asa este insa cu robul Meu Moise. El este credincios in toata casa Mea. Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului”. (Num. 12:6-8)

Pentru cel ce are o credinta curata si simpla, Biblia spune clar ca Dumnezeu a patruns in lumea noastra si le-a vorbit intr-un mod cu totul special patriarhilor.

Una din caile speciale de revelatie folosite de Dumnezeu pentru a li se descoperi acestor oameni au fost “Teofaniile” (aparitii dumnezeiesti). In Geneza 15, Dumnezeu ii vorbeste lui Avraam prin “flacarile care au trecut printre dobitoacele despicate”, iar in Geneza 18 i se arata in vizita celor trei oameni. Iacov vede in vis “scara cerului” si ingeri suindu-se si coborindu-se pe ea. (Gen. 28:10- 17) Iar Moise este chemat de Dumnezeu din “rugul aprins” care “nu se mistuia deloc”. (Exod 3:1-6)

Nu este de mirare ca acesti oameni au facut insemnari despre intimplarile deosebite prin care le-a vorbit Dumnezeu. Aceste insemnari au constituit apoi “arhivele” din care s-au alimentat cei ce au alcatuit colectia de cronici sfinte a poporului lui Dumnezeu.

O alta forma speciala de revelatie divina din Vechiul Testament a fost aparitia “Ingerului Domnului”. El sta de vorba cu Agar (Gen. 16:7), cu Avraam (Gen. 18:2, 10, 13,; 22:1, 11), cu Iacov (Gen. 31:11; 32:24, 28), cu Moise (Exod 3:2; 23:20; 32:34; Iosua 5:13-6:2; Jud. 2:1), cu parintii lui Samson (Jud. 13:3-20; cf. 6:11-24), etc.; si este mentionat de profetul Zaharia (Zah. 3:1). Ceea ce este specific acestui Inger al Domnului este faptul ca desi El poarta numele Domnului si pare a fi una cu El, este totusi de sine statator cu o personalitate distincta. In Geneza 22 gasim relatarea despre jertfirea lui Isaac. In clipa in care Avraam era gata sa-si duca pina la capat ascultarea, Ingerul Domnului i-a vorbit din cer astfel: “Avraame! Avraame! Sa nu pui mina pe baiat, si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucit n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine”. (Gen. 22:11, 12) Este clar ca aici ingerul Domnului lauda ascultarea lui Avraam fata de Domnul pentru ca imediat sa spuna “n-ai crutat pe fiul tau … pentru Mine”. Cine este oare acest reprezentant divin care este si nu este totuna cu Dumnezeu? Cine este acest inger care ba este una cu Tatal, ba este distinct de El? S-ar putea oare ca El sa fie “Fiul”, cea de a doua persoana a Sfintei Treimi, in actiunile Lui terestre dinainte de intrupare?

Marele comentator metodist Adam Clarke nu ezita sa faca aceasta afirmatie cind scrie: “Ingerul era chiar persoana simbolizata in jertfa ceruta de Dumnezeu: Isus Hristos care S-a putut numi pe Sine Iehova … si care a avut deplina autoritate de a reinoi promisiunea izbavirii. Cel ce era acolo ca sa-l scape pe Isaac, era acelasi care a venit apoi sa moara in locul nostru. In Numele Lui putem spune impreuna cu Avraam: “La muntele unde Domnul va purta de grija”. (Gen. 22:14) Dr. Leupold este si el de parere ca acest “inger al Domnului” este singular in calitatea si caracterul aparitiilor lui: “… fiind una cu Dumnezeu si totusi distinct de Dumnezeu, … acelasi care avea sa apara mai tirziu in lume luind infatisare omeneasca.” (H. C. Leupold, Exposition of Genesis (Columbus, Ohio: The Wartburg Press, 1942), pp. 500-501)

Autenticitatea revelatiei speciale data patriarhilor si maturitatea credintei lor sint adeverite de autorul epistolei catre Evrei:

“Prin credinta Avraam, cind a fost chemat sa plece intr-un loc, pe care avea sa-l ia ca mostenire, a ascultat, si a plecat fara sa stie unde se duce. Prin credinta a venit si s-a asezat el in tara fagaduintei,
ca intr-o tara care nu era a lui, si a locuit in corturi, ca si Isaac si Iacov, care erau impreuna mostenitori cu el ai aceleiasi fagaduinte. Caci el astepta cetatea care are temelii tari, al carei mester si zidar este Dumnezeu. Prin credinta a adus Avraam jertfa pe Isaac, cind a fost pus la incercare: el, care primise fagaduintele cu bucurie, a dus jertfa pe singurul lui fiu! El, caruia i se spusese: “In Isaac vei avea o saminta care-ti va purta numele!” Caci se gindea ca Dumnezeu poate sa invieze chiar si din morti: si, la drept vorbind, ca inviat din morti l-a primit inapoi.
Prin credinta a dat Isaac lui Iacov si Esau o binecuvintare, care avea in vedere lucrurile viitoare.
Prin credinta Iacov, cind a murit, a binecuvintat pe fiecare din fiii lui Iosif, si “s-a inchinat, rezemat pe virful toiagului sau. Prin credinta a pomenit Iosif, cind i s-a apropiat sfirsitul, de iesirea fiilor lui Israel din Egipt, si a dat porunci cu privire la oasele sale”. (Evrei 11: 8-10, 17-22)

In ceea ce-i priveste pe Abel, Noe, Avraam si Sara, acelasi autor scrie:
“In credinta au murit toti acestia, fara sa fi capatat lucrurile fagaduite; ci doar le-au vazut si le-au urat de bine de departe, marturisind ca sint straini si calatori pe pamint.
Cei ce vorbesc in felul acesta, arata deslusit ca sint in cautarea unei patrii. Daca ar fi avut in vedere pe aceea din care iesisera, negresit ca ar fi avut vreme sa se intoarca in ea. Dar doreau o patrie mai buna, adica o patrie cereasca. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rusine sa Se numeasca Dumnezeul lor, caci le-a pregatit o cetate”. (Evrei 11: 13-16)

5. MOZAISMUL

Cel ce accepta prin credinta relatarea Scripturii vede imediat ca Dumnezeul patriarhilor este si Dumnezeul profetilor si Dumnezeul apostolilor Noului Testament. Dumnezeul care li s-a descoperit celor din vechime s-a manifestat ca un Dumnezeu personal, drept, intelept si sfint. Moise ne prezinta in primele doua capitole ale Bibliei un Dumnezeu desavirsit, conturat in personalitate si care a facut cerurile si pamintul, asezindu-l pe om intr-o gradina frumoasa si placuta. Toate relatarile care continua dupa aceste doua capitole nu fac altceva decit sa intareasca credinta intr-un Dumnezeu personal. El este insa si un Dumnezeu sfint. In insemnarile lui Moise ne intilnim de multe ori cu acest avertisment:

“Domnul a vorbit lui Moise, si a zis: “Vorbeste intregii adunari a copiilor lui Israel, si spune-le:
“Fiti sfinti, caci Eu sint sfint, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru”. (Lev. 19:1, 2)

Sfintenia si dreptatea Sa L-au facut pe Dumnezeu sa distruga lumea pacatoasa de pe vremea lui Noe (Gen. 6), si sa-i imprastie pe oamenii de la turnul Babel pe toata suprafata pamintului (Gen. 11). Tot ele au facut ca Sodoma si Gomora sa fie pedepsite (Gen. 19). Si tot ele i-au condamnat la distrugere pe locuitorii Canaanului cind “nelegiuirea lor si-a atins virful”. (Gen. 15:16; Num. 31; Deut. 7:1- 5; Iosua 6:13;etc) Sfintul lui Israel i-a pedepsit pe Nadab si Abihu pentru obraznicia lor pagina (Lev. 10) si tot El a fost Cel care i-a scos pe copiii lui Israel din robie dupa ce a judecat tara Egiptului. (Exod 7 – 12)

Domnul Dumnezeu este si un Dumnezeu al providentei. Purtarea lui de grija s-a manifestat clar in vietile patriarhilor Avraam, Isaac, Iacov, Iosif si in multitudinea de intimplari de tot felul asociate cu existenta si peripetiile evreilor (De exemplu: cazul moaselor din Egipt (Exod 1:15-21), minunile facute pentru evrei in drumul spre Canaan (Exod 14), darea manei (Exod 16:4-8, 13-21; Iosua 5:12), apa din stinca (Exod 17; Num. 20)). Acest Dumnezeu personal si sfint a intrat in legamint cu Noe (Gen. 6:18; 9:9-17), Avraam (Gen. 12:2, 3; 15:18; 17:2), Isaac (Gen. 17:19; 17:21; 26:3, 4), Iacov (Exod 2:24 cf. Gen. 32:12) si apoi cu toti copiii lui Israel prin Moise (Exod 24:7, 8; Evrei 9:17-20; Exod 31:12-17).

Atunci cind Moise a cerut sa vada slava Domnului, Scriptura ne spune ca: “Domnul S-a pogorit intr-un nor, a statut acolo linga el, si a rostit Numele Domnului. Si Domnul a trecut pe dinaintea lui si a strigat: “Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la minie, plin de bunatate si credinciosie, care Isi tine dragostea pina in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat, si pedepseste faradelegea parintilor in copii si in copiii copiilor lor pina la al treilea si al patrulea neam!” (Exod 34:5-7) In aceasta declaratie se vede dragostea Lui statornica, indurarea si credinciosia Lui, dar si dreptatea cu care ii pedepseste pe cei care i se impotrivesc alegind de buna voie sa traiasca in pacat.
In mozaism, Dumnezeu este prezentat ca unul care are privilegiul alegerii. El este Acela care l-a chemat pe Avraam spre a-l conduce inspre o tara pe care i-o va arata. Dumnezeu hotarise in Sine sa-l transforme pe acest om intr-un neam mare care sa-i serveasca drept marturie. In multe pasaje, Pentateucul cuprinde declaratii ca aceasta: “Eu sint Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am pus de o parte dintre popoare”. (Lev. 20:24) Iar Moise le aminteste si el copiilor lui Israel: “Dar pe voi, Domnul v-a luat, si v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca sa-I fiti un popor pus de o parte, cum sinteti astazi”. (Lev. 20:24) Moise lamureste aceasta situatie in termenii iubirii divine: “El a iubit pe parintii tai, si de aceea a ales saminta lor dupa ei; El insusi te-a scos din Egipt, prin puterea Lui cea mare. El a izgonit dinaintea ta neamuri mai mari la numar si mai tari decit tine, ca sa te duca in tara lor, si sa ti-o dea in stapinire, cum vezi azi. Sa stii dar in ziua aceasta, si pune-ti in inima ca numai Domnul este Dumnezeu, sus in cer si jos pe pamint, si ca nu este alt Dumezeu afara de El”. (Deut. 4:20) Aceasta alegere divina a asezat asupra Israelului o anumita responsabilitate: “Caci tu esti un popor sfint pentru Domnul, Dumnezeul tau, si Domnul Dumnezeul tau te-a ales ca sa fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fata pamintului”. (Deut. 14:2)

Dumnezeul sfint care a incheiat legamintul cu Israel a stabilit anumite cai pentru rezolvarea problemei pacatului. Atunci cind Dumnezeu i-a facut promisiuni sfinte lui Avraam, gasim scris ca: “Avraam a crezut pe Domnul, si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire”. (Gen. 15:6) Legea lui Moise continea si ea anumite reglementari pentru lucrurile pe care era dator sa le indeplineasca un israelit atunci cind cadea intr-un pacat. Pentru cei ce implineau intocmai aceste prevederi ale Legii ispasitoare, exista asigurarea ca “li se va ierta”. (Lev. 4:20, 26, 31, 35; 5:10, 13, 16, 18, etc)

Unul dintre aspectele legii mozaice care trece prea adesea nebagat in seama este existenta unui climat de bucurie pe care Dumnezeu il dorea implementat in viata poporului. Iata in pasajul urmator o adeverire a acestui adevar in descrierea felului in care trebuia aniversata sarbatoarea corturilor:
“Sa praznuiesti sarbatoarea corturilor sapte zile, dupa ce iti vei stringe roadele din arie si din teasc. Sa te bucuri la sarbatoarea aceasta, tu, fiul tau si fiica ta, robul si roaba ta, si Levitul, strainul, orfanul si vaduva care vor fi in cetatile tale. Sa praznuiesti sarbatoarea sapte zile in cinstea Domnului, Dumnezeului tau, in locul pe care-l va alege Domnul; caci Domnul, Dumnezeul tau, te va binecuvinta in toate rodurile tale si in tot lucrul miinilor tale, si de aceea sa fii vesel”. (Deut. 16:13-15)

Chiar si binecuvintarea rostita peste copii lui Israel in rinduiala mozaica era o aluzie la bucurie:
“Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se indure de tine!
Domnul sa-Si inalte fata peste tine, si sa-ti dea pacea!” (Num. 6:24-26)

Pentateucul il mai prezinta pe Domnul si drept un Dumnezeu al revelatiei (descoperirii). Scripturile ni-L arata pe Dumnezeu stind de vorba cu Adam, Moise, Avraam, Isaac, Iacov, etc. Cele mai multe comunicari divine ne-au fost trimise prin Moise si prin ceilalti profeti din Israel. Chiar si Mesia este descris in termeni care fac aluzie la dorinta lui Dumnezeu de a sta de vorba cu omul: “Le voi ridica din mijlocul fratilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele in gura lui, si el le va spune tot ce-i voi porunci Eu”. (Deut. 18:18) Despre Moise, slujitorul Domnului, este scris: “El este credincios in toata casa Mea. Eu ii vorbesc gura catre gura, Ma descopar lui nu prin lucruri grele de inteles, ci el vede chipul Domnului”. (Num. 12:7,8) Iar despre proorocii mincinosi se afirma:

“Proorocul care va avea indrazneala sa spuna in Numele Meu un cuvint pe care nu-i voi porunci sa-l spuna, sau care va vorbi in numele altor dumnezei, proorocul acela sa fie pedepsit cu moartea”. (Deut. 18:20)

Punctul culminant al revelatiei mozaice a fost atins pe muntele Sinai, cind Dumnezeu le-a daruit evreilor cele 10 porunci, si impreuna cu ele le-a mai dat si alte legi prin Moise. “Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis de dimineata, a zidit un altar la poalele muntelui, si a ridicat douasprezece pietre pentru cele douasprezece semintii ale lui Israel. A trimis niste tineri dintre copiii lui Israel, sa aduca Domnului arderi de tot, si sa junghie tauri ca jertfe de multumire. Moise a luat jumatate din singe, si l-a pus in strachini, iar cealalta jumatate a stropit-o pe altar. A luat cartea legamintului, si a citit-o in fata poporului. Ei au zis: “Vom face si vom asculta tot ce a zis Domnul”. Moise a luat singele, si a stropit poporul, zicind: “Iata singele legamintului, pe care l-a facut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte”. (Exod 24:4-8)

Inainte de moartea sa, Moise a staruit de popor si i-a indemnat cu urmatoarele cuvinte:
“Acum, Israele, asculta legile si poruncile pe care va invat sa le paziti. Impliniti-le, pentru ca sa traiti, si sa intrati in stapinirea tarii pe care v-o da Domnul, Dumnezeul parintilor vostri. Sa n-adaugati nimic la cele ce va poruncesc eu, si sa nu scadeti nimic din ele; ci sa paziti poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, asa cum vi le dau eu”. (Deut. 4:1, 2)

Intreaga Biblie sustine autoritatea Pentateucului mozaic. De fapt, Biblia evreiasca se imparte in trei sectiuni majore: Legea, Profetii si Scrierile.

Legea cuprinde primele cinci carti ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri si Deuteronomul.
Sectiunea profetilor se subimparte si ea in doua categorii: Profetii dintii si Profetii de pe urma.
In numarul profetilor dintii avem cartile lui Iosua, Judecatorii, Samuel si cartile Imparatilor.

In numarul profetilor de pe urma sint socotiti: Isaia, Ieremia, Ezechiel si “ceilalti doisprezece”.
“Scrierile” cuprind urmatoarele unsprezece carti: Psalmii, Iov, Proverbele, Rut, Cintarea Cintarilor, Eclesiastul, Plingerile, Estera, Daniel, Ezra-Neemia, si cartile Cronicilor.

Fiecare dintre celelelalte sectiuni majore ale Bibliei atesta autoritatea legii mozaice. Iata ce gasim scris in: (1) “Profeti” : Iosua (Iosua 1:7, 8; 8:30-35; 22:5; 23:6), Judecatori (Jud. 3:4), Imparati (1 Imp. 2:3; 2 Imp. 14:6; 23:25), si Maleahi (Mal. 4:4) si (2) “Scrieri” : Psalmi (Ps. 103:7), Daniel (Dan. 9:11, 13), Ezra-Neemia (Ezra 3:2; 6:18; 7:6; Neem. 1:7, 8; 8:1, 14; 9:14; 10:29; 13:1) si Cronici (1Cronici 15:15; 2 Cronici 23:18; 25:4; 34:14; etc). In Noul Testament, si Fariseii (Mat. 19:7), si Saducheii (Mat. 22:23, 24) si Iudeii in general (Ioan 9:29) acceptau autoritatea mozaica a Legii. La fel putem spune si despre Filip (Ioan 1:45), Iacov (Fapte 15:21), Petru (Fapte 3:22), Pavel (Rom. 10:5; 10:19; 1 Cor. 9:9; 2 Cor. 3:15, etc), Stefan (Fapte 7:37), Ioan (Ioan 1:17), autorul epistolei catre Evrei (Evrei 7:14; 8:5) si chiar Domnul Isus insusi (Mat. 8:4; Marcu 7:10; Luca 20:37; Ioan 5:46; 7:19). Monoteismul etic nu este doar religia profetilor din ultimele secole ale istoriei poporului Israel. El este temelia pe care a aparut intreaga Biblie. Pentateucul lui Moise este descoperirea unui Dumnezeu sfint si drept care doreste ca poporul Sau sa traiasca in sfintenie, despartindu-se categoric de pacat. Mesajul ulterior al profetilor a fost o confirmare a mesajului Pentateucului. Slujba profetilor a fost aceea de a-i chema pe evrei inapoi la Lege si de a le talmaci evreilor continutul moral al prevederilor mozaice.

Si care au fost reglementarile stabilite de Dumnezeu pentru viata de inchinaciune religioasa a evreilor? Una dintre cele mai importante dintre ele a fost “o inima intreaga a Domnului”, adica o devotiune neimpartita, caci Dumnezeu este un Dumnezeu “gelos” (Exod 20:5). Domnul i-a fagaduit lui Moise ca va alunga popoarele Canaanului dinaintea poporului ales, dar ca acesta va trebui la rindul lui sa distruga toate altarele pagine, sa taie toti stilpii idolesti si sa distruga toti pomii de pe inaltimile pe care se aduceau sacrificii, “Sa nu te inchini inaintea unui alt dumnezeu; caci Domnul se numeste gelos, este un Dumnezeu gelos” (Exod 34:14). Cea mai importanta porunca data de Dumnezeu poporului Sau a fost aceasta:

“Asculta, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn. Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu toata puterea ta. Si poruncile acestea, pe care ti le dau astazi, sa le ai in inima ta. Sa le intiparesti in mintea copiilor tai, si sa vorbesti de ele cind vei fi acasa, cind vei pleca in calatorie, cind te vei culca si cind te vei scula. Sa le legi ca un semn de aducere aminte la miini, si sa-ti fie ca niste fruntarii intre ochi. Sa le scrii pe usiorii casei tale si pe portile tale” (Deut. 6:4-9).

Consacrarea totala pe care a pretins-o Dumnezeu de la evrei le-a interzis cu desavirsire orice forma de inchinare la idoli. In cartea legamintului se putea citi acest avertisment: “Sa paziti tot ce v-am spus, si sa nu rostiti numele altor dumnezei; numele lor sa nu se auda iesind din gura voastra” (Exod 23:13). Intr-una dintre cuvintarile lui de ramas bun, Moise i-a avertizat pe evrei de pericolul falsilor profeti care vor incerca sa atraga poporul spre idolatrie; el le-a mai spus celor din Israel ca si daca cel ce indeamna spre idolatrie va fi fratele, sora, fiul sau prietenul cuiva din Israel, pedeapsa lui va trebui sa fie aceiasi cu a proorocilor mincinosi, si anume: uciderea cu pietre. “Sa scoateti astfel raul din mijlocul tau” (Deut. 13:1-11). Nici n-ar mai trebui sa spunem ca aceasta interzicere categorica a idolatriei implica si oprirea de la orice comunicare cu spiritele sau cu cei morti: “Daca un om sau o femeie cheama duhul unui mort, sau se indeletniceste cu ghicirea, sa fie pedepsiti cu moartea; sa-i ucideti cu pietre: singele lor sa cada asupra lor” (Lev. 20:27).

Cea de a doua cerinta a reglementarilor impuse de Dumnezeu pentru viata evreilor a fost trairea in dragoste si dreptate sociala fata de aproapele lor:

“Sa nu furati, si sa nu mintiti; nici sa nu va inselati unii pe altii.
Sa nu jurati strimb pe Numele Meu, caci ai necinsti astfel Numele Dumnezeului tau. Eu sint Domnul.
Sa nu asupresti pe aproapele tau, si sa nu storci nimic de la el prin sila.
Sa nu opresti pina a doua zi plata celui tocmit cu ziua.
Sa nu vorbesti de rau pe un surd, si sa nu pui inaintea unui orb nimic care sa-l poate face sa cada; ci sa te temi de Dumnezeul tau. Eu sint Domnul.
Sa nu faceti nedreptate la judecata: sa nu cauti la fata saracului, si sa nu partinesti pe nimeni din cei mari, ci sa judeci pe aproapele tau dupa dreptate.
Sa nu umbli cu birfeli in poporul tau.
Sa nu te ridici impotriva vietii aproapelui tau. Eu sint Domnul.
Sa nu urasti pe fratele tau in inima ta; sa mustri pe aproapele tau, dar sa nu te incarci cu un pacat din pricina lui.
Sa nu te razbuni, si sa nu tii necaz pe copiii poporului tau.
Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Eu sint Domnul” (Lev. 19:11-18).

“Daca fratele tau saraceste, si nu mai poate munci linga tine, sa-l sprijinesti, fie ca strain, fie ca venetic, ca sa traiasca impreuna cu tine. Sa nu iei de la el nici dobinda, nici camata: sa te temi de Dumnezeul tau, si fratele tau sa traiasca impreuna cu tine. Sa nu-i imprumuti banii tai cu dobinda, si sa nu-i imprumuti merindele tale pe camata” (Lev. 25:35-37).

Fara sa intre prea mult in amanunte, Dumnezeu ii spusese lui Avraam: “Eu sint Dumnezeul cel atotputernic. Umbla inaintea Mea si fii fara prihana. Voi face un legamint intre Mine si tine, si te voi inmulti nespus de mult” (Gen. 17:1, 2).

Iar poporului Israel ii fagaduise:

“Daca vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tau, daca vei face ce este bine inaintea Lui, daca vei asculta de poruncile Lui, si daca vei pazi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; caci Eu sint Domnul, care te vindeca” (Exod 15:26).

Un foarte bun rezumat al tuturor reglementarilor stabilite de Dumnezeu pentru viata evreilor se gaseste in Exodul 20 si in Deuteronomul 5: binecunoscutul “decalog” sau mai pe romaneste: “Cele zece porunci”. Porunca dintii este o chemare la loialitate deplina fata de Dumnezeu: copiii Lui nu au voie sa se inchine nici unei alte divinitati; a doua porunca stabileste climatul unei inchinaciuni spirituale prin excelenta, fara cirjele idolatre ale reprezentarilor iconoclaste. A treia porunca pretinde reverenta adinca fata de Numele lui Dumnezeu, iar cea de a patra stabileste Sabatul ca zi de inchinaciune si de odihna dupa cele sase zile de osteneala in munca. A cincea porunca stabileste respectul pe care copiii trebuie sa-l acorde parintilor in universul sfint si stabil al familiei, iar cea de a sasea porunca interzice curmarea violenta a vietii prin crima. A saptea porunca impune curatia in casnicie prin interzicerea adulterului. A opta porunca instaureaza respectul fata de proprietatea altcuiva oprind furtul. Porunca a noua cere o vietuire in adevarul absolut, interzicind marturia mincinoasa chiar si atunci cind este vorba despre soarta unui prieten. Cea de a zecea porunca este o declaratie ca omul trebuie sa fie multumit cu ceea ce i-a dat Dumnezeu si sa nu jinduiasca dintr-o pornire egoista dupa proprietatea altora.

Cartea Deuteronomul ne mai pune la dispozitie si alte excelente rezumari ale legilor lui Dumnezeu, incununindu-le pe toate cu o avertizare solemna asupra soartei celor care vor alege sa asculte sau sa nu asculte de ceea ce zice Domnul:

“Iata, pun astazi inaintea voastra binecuvintarea si blestemul: binecuvintarea, daca veti asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau in ziua aceasta; blestemul, daca nu veti asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, si daca va veti abate de la calea pe care v-o dau in ziua aceasta, si va veti duce dupa alti dumnezei pe care nu-i cunoasteti” (Deut. 11:26-28).

“Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tau, decit sa te temi de Domnul, Dumnezeul tau, sa umbli in toate caile Lui, sa iubesti si sa slujesti Domnului, Dumnezeului tau, din toata inima ta si din tot sufletul tau, sa pazesti poruncile Domnului si legile Lui pe care ti le dau astazi, ca sa fii fericit? Iata, ale Domnului, Dumnezeului tau, sint cerurile si cerurile cerurilor, pamintul si tot ce cuprinde el. Si numai de parintii tai S-a alipit Domnul ca sa-i iubeasca; si dupa ei, pe saminta lor, pe voi v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeti azi. Sa va taiati dar inima imprejur, si sa nu va mai intepeniti gitul. Caci Domnul, Dumnezeul vostru, este Domnul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic si infricosat, care nu cauta la fata oamenilor si nu primeste daruri; care face dreptate orfanului si vaduvei, care iubeste pe strain si-i da hrana si imbracaminte.

Sa iubiti pe strain, caci si voi ati fost straini in tara Egiptului.
Sa te temi de Domnul, Dumnezeul tau, sa-I slujesti, sa te alipesti de El, si pe Numele Lui sa juri. El este slava ta, El este Dumnezeul tau. El a facut in mijlocul tau aceste lucruri mari si grozave pe care ti le-au vazut ochii. Parintii tai s-au pogorit in Egipt in numar de saptezeci de insi; acum Domnul, Dumnezeul tau, a facut din tine o multime ca stelele cerului.

Sa iubesti dar pe Domnul, Dumnezeul tau, si sa pazesti totdeauna invataturile Lui, legile Lui, rinduielile Lui si poruncile Lui” (Deut. 10:12 – 11:1).

Un alt lucru pe care trebuie sa-l spunem atunci cind ne ocupam de revelatia mozaica este ca in text intilnim expresii care-L aseaza pe Dumnezeu in dimensiuni si situatii umane. Iata de exemplu situatia in care ni se spune ca Dumnezeu s-a pogorit ca sa vada daca rautatea oamenilor era intocmai dupa zvonul venit pina la El (Gen. 18:21), sau intimplarea in care se pare ca Dumnezeu a fost convins de mijlocirea lui Moise si induplecat sa-si schimbe planurile (Exod 32:7-14). Aceste aplicatii ale sentimentelor, limitelor si trasaturilor umane asupra persoanei lui Dumnezeu se numesc “antropomorfisme” (de la “antropos” – om, si “morfa” – forma, in limba greaca) si trebuiesc luate ca exprimari simbolice, simplificari ale realitatilor dumnezeiesti pentru a putea fi reduse la nivelul intelegerii umane. Bineinteles ca Biblia nu vorbeste in sensul propriu al cuvintelor atunci cind pomeneste despre ochii, miinile sau aripile lui Dumnezeu. Cind Scriptura spune ca: “Domnul Isi intinde privirile peste tot pamintul ca sa sprijineasca pe aceia a caror inima este intreaga a Lui”, aceasta nu este decit o expresie poetica frumoasa despre providenta divina care este acordata tuturor acelora care nadajduiesc in Dumnezeu. Cind psalmistul scrie:

“El te va acoperi cu penele Lui,
si te va ascunde sub aripile Lui” (Psalm 91:4)

El nu se refera la lucruri materiale, ci doar exprima posibilitatea de a gasi adapost la Dumnezeu, tot asa cum puiul de gaina poate fugi imediat sub aripile clostei. Cind citim ca Dumnezeu nu a distrus cetatea Ninive dupa cele patruzeci de zile vestite de Iona, asta nu inseamna ca Dumnezeu s-a schimbat, ci ninivitenii!. Prin pocainta lor sincera, oamenii cetatii s-au mutat din sfera miniei divine in sfera indurarii nemasurate a lui Dumnezeu. Si, daca vrem sa intelegem, aceasta schimbare nu a fost in afara previziunii lui Dumnezeu, caci cititorul cunoscator de Dumnezeu va intelege imediat ca pina si anuntul strigat de Iona nu fusese altceva decit un mijloc prin care Dumnezeu a urmarit crutarea miilor de oameni si scaparea lor prin pocainta. Asa stau lucrurile si cu toate celelalte antropomorfisme ale Bibliei. Departe de a fi dovezi de scaderi in calitatea textului, ele sporesc mult frumusetea exprimarii si ne inlesnesc o intelegere umana pentru realitati si fenomene din realitatea gindirii divine.

Spatiul nostru este foarte scurt, de aceea ne oprim aici cu analizarea revelatiei mozaice, recomandindu-va sa studiati in detaliu alte publicatii teologice care se ocupa amanuntit de analizarea institutiilor ridicate de Dumnezeu prin Moise: cortul intilnirii, preotia, sistemul de jertfe, calendarul religios, legea civila, legea ceremoniala si legea morala. Inainte de a trece la alt subiect trebuie insa sa spunem ceva despre anumite standarde sub-crestine pe care le intilnim in legea lui Moise. Dintre ele amintim: ingaduirea poligamiei (Exod 21:10; Lev. 13:17, 18), acceptarea divortului si a recasatoririi (Deut. 24:1-4) si instituirea razboaielor sfinte ale lui Israel (Exod 21:12, 15, 16, 17; 22:18, 19). Daparte de a fi pasaje “neinspirate” si adaugate ulterior sau dovezi de revelatie progresiva si deosebita pentru diferite epoci si dispensatii, aceste abateri de la standardul sfinteniei desavirsite trebuiesc intelese in spiritul explicatiei pe care o da Domnul Isus in problema divortului:
“Fariseii au venit la El si, ca sa-L ispiteasca, I-au zis: “Oare este ingaduit unui barbat sa-si lase nevasta pentru orice pricina?”

Drept raspuns, El le-a zis: “Oare n-ati citit ca Ziditorul, de la inceput i-a facut parte barbateasca si parte femeiasca, si a zis: “De aceea v-a lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta-sa, si cei doi vor fi un singur trup”? Asa ca nu mai sint doi, ci un singur trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.”

“Pentru ce dar”, I-au raspuns ei, “a poruncit Moise ca barbatul sa dea nevestei o carte de despartire, si s-o lase?” Isus le-a raspuns: “Din pricina impietririi inimilor voastre a ingaduit Moise sa va lasati nevestele; dar de la inceput n-a fost asa. Eu insa va spun ca oricine isi va lasa nevasta, afara de pricina de curvie, si ia pe alta nevasta, preacurveste; si cine ia de nevasta pe cea lasata de barbat, preacurveste” (Mat. 19:3-9).

6. LITERATURA POETICA EDUCATIVA

Credinciosii evanghelici proclama Biblia drept Cuvint inspirat al lui Dumnezeu. Asta ii face sa nu simta nici un fel de obligatie sa ?
explice de ce Dumnezeu a ales sa foloseasca forme literare deosebite in alcatuirea Scripturilor. Credinta desavirsita nu critica lucrarile lui Dumnezeu, ci le accepta ca desavirsite. Pentru cititorul neavizat insa, exista anumite expresii si forme literare folosite in Biblie care ridica unele semne de intrebare. Aceste probleme apar mai ales in grupul de carti asupra carora ne vom fixa atentia in continuare.

Intre Iov si Eclesiastul, Biblia cuprinde sectiunea de poezie a scrierilor sfinte. Desi poezia mai exista si in pasaje scurte aflate in cuprinsul altor carti, ca forma literara, ea este caracteristica cartilor din sectiunea de literatura poetica educativa. Ca orice produse de poezie, limbajul acestor carti este plin de expresii metaforice, de arabescuri rafinate de figuri de stil, de exagerari voite si impresionante, de simplificari si interpretari ale realitatii care-l pot tulbura pe cel obisnuit cu stilul exact si strins legat de realitate al celorlalte carti biblice. Multe repetitii sint parte din specificul rimei de idei care a caracterizat poezia ebraica. Acest procedeu se numeste “paralelism” si prin el ideia din primul vers este scoasa in relief prin complectare sau contrastare cu o alta ideie din versul sau versurile urmatoare. Alte pasaje poetice sint scrise sub disciplina stricta a “acrostihurilor” (O versificare in care primele litere din fiecare vers formeaza o insiruire cu un sens special, in majoritatea cazurilor urmarind ordinea alfabetica; primul vers se incepe cu “a”, al doilea cu “b”, etc) (Exemple de asezare in acrostih: Psalm 9, 10, 25, 34, 37, 111, 112, 119 (8 versuri pentru fiecare litera); plingerile lui Ieremia 1, 2, 3, 4; Proverbe 31:10- 31).

Tematica literaturii poetice educativa este foarte variata cuprinzind: rugaciuni, cintari de lauda, tinguiri ale credintei, straluciri de cugetare sclipitoare, adevaruri etice si duhovnicesti, etc. Tot in aceste carti se mai gaseste si o mare incarcatura de ceea ce am putea numi “reflexii ale cugetarii omenesti”, spre deosebire de “intelepciunea revelata” din restul Bibliei. Iata si alte curiozitati: Israelul nu este mentionat niciodata in cartea Proverbelor, iar numele “Domnului” nu apare nici macar o singura data in cartea Eclesiastului (Joseph Angus, The Bible Hand-Book (New York; Revell, c. 1905), p. 583).

In ciuda acestor caracteristici specifice, literatura poetica educativa este validata ca autoritate duhovniceasca prin faptul ca a fost destinata, in marea ei parte, sa fie folosita in cadrul serviciilor publice sau private de inchinaciune.

IOV
Cartea lui Iov se ocupa cu un aspect particular al problemei suferintei: De ce ingaduie Dumnezeu suferinta celui neprihanit?

Autorul anonim al scrierii incepe prin a-l transporta pe cititor in sferele ceresti, unde se discuta lucruri care vor avea apoi o influenta coplesitoare asupra evenimentelor din viata terestra. In prim plan este adus insusi Dumnezeu care se lauda cu caracterul si viata deosebita dusa de robul Sau Iov. Sub provocarea Satanei, Dumnezeu ingaduie ca Iov sa piarda rind pe rind avutia, copiii si in final chiar propria sanatate. Apoi, in scena apar prietenii lui Iov care intretin cu acest om aflat in disperare un dialog scris cu multa eleganta si multa pricepere psihologica si religioasa. Pe scurt, cei trei prieteni ai lui Iov impartaseau parerea ca suferinta este intotdeauna o forma de pedeapsa divina, asa ca Iov era dovedit aprioric vinovat ca pacatos. Pentru ca viata exterioara nu-l arata pe Iov ca pacatos, vinovatia lui era dovedita a fi si mai mare, deoarece era fructul ascuns al unuia care a pacatuit pe ascuns, traind in ipocrizie. Un astfel de rationament l-a infuriat la culme pe Iov. Convorbirea lui cu cei trei prieteni s-a transformat foarte repede intr-un dialog al surzilor. In finalul
cartii, prefatat de Elihu, ia cuvintul insusi Dumnezeu si-l reaseaza pe Iov in limitele unei vieti smerite si binecuvintate.

Privita la suprafata, cartea lui Iov nu rezolva “filosofic” problema pe care o trateaza. Textul nu ne explica deslusit care a fost motivatia suferintelor acestui om deosebit. Solutia ramine doar in acceptarea circumstantelor vietii printr-o supunere fata de vointa unui Dumnezeu bun si neprihanit. Desi nu-i cunoastem intotdeauna motivatia actiunilor, Dumnezeu are dreptul la ascultarea noastra, caci ne-a descoperit ceva din natura Lui, si asta ne este deajuns pentru a ne ancora increderea in intelepciunea Lui desavirsita. Privita din acest punct de vedere, cartea Iov este o lectie de intelepciune pentru noi toti. Si mai ales o avertizare pentru cei care se grabesc sa-i presupuna vinovati pe toti aceia care trec prin incercari si suferinte. Faptul ca Dumnezeu n-a privit cu placere spre cuvintele celor trei prieteni ai lui Iov, ne face sa descalificam categoric si punctul lor de vedere.
Cartea Iov mai este si un manifest explicit despre grija lui Dumnezeu fata de copiii Sai, si o dovada de implicarea Lui in viata noastra de zi cu zi. Aceasta invatatura a fost preluata si expusa pe larg de Domnul Isus in cuvintarile Sale.

PSALMII

Psalmii nu alcatuiesc o carte unitara, ci sint o culegere de cintari sfinte izvorite din umblarea si inchinaciunea evreilor. Acesti psalmi au autori diferiti. Inscriptiile care sint asezate in titlul diferitilor psalmi nu sint inspirate si ele difera intre originalul ebraic si traducerea greceasca a Septuagintei. In varianta ebraica, saptezecisitrei de psalmi ii sint atribuiti lui David, doisprezece lui Asaf, unsprezece fiilor lui Core, unul lui Moise, etc. Septuaginta ii mai atribuie inca alti doisprezece psalmi lui David, dar ii neaga trei dintre aceia presupusi a fi ai lui in originalul ebraic. In Vechiul Testament ebraic, psalmii sint impartiti in cinci culegeri separate: 1 – 41, 42 – 72, 73 – 89, 90 – 106, si 107 – 150. In culegerea I, IV, si V numele predominant pentru dumnezeire este “Domnul” (Iehova), culegerea a doua foloseste cu precadere numirea de “Dumnezeu” (Elohim), in timp ce culegerea a-III-a le foloseste pe amindoua deopotriva.

Au fost date diferite clasificari ale psalmilor. De exemplu: psalmi de intelepciune, psalmi de lauda, psalmi de adorare, psalmi de multumire, psalmi devotionali, punitivi si mesianici. Profesorul Franz Delitzsch (1813 – 1890) ne-a lasat urmatorul comentariu despre natura psalmilor: “Psaltirea este si un Pentateuc; un ecou al celor cinci carti scrise de Moise in peregrinarile poporului Israel … Cele cinci carti sint mesajul poporului catre Iehova, tot asa cum cartile lui Moise au fost cinci carti de mesaj al lui Iehova catre popor” (Idem, p.569). Richard Hooker (c. 1554 – 1600), mare teolog englez, descrie psalmii in felul urmator: “Maretie istorica, dreptate exemplara, moderatie pilduitoare, intelepciune profunda, pocainta veritabila, rabdare greu pusa la incercare, taine ale divinitatii, umbre ale suferintelor lui Hristos, torente de minie, mingiieri duioase de har, lucrari ale providentei peste lumea de acum si promisiuni stralucite pentru lumea care va veni; aceasta fintina cristalina din care tisneste viata vesnica ne poate darui tot ceea ce este bun, vrednic de primit, de dorit sau de infaptuit. Fie rana oricit de rea, dezastrul oricit de adinc, boala oricit de crunta, in textul psalmilor se va gasi intotdeauna suficient balsam pentru mingiiere si pentru vindecare” (Idem, p.569). Cu alte cuvinte, cartea aceasta a Psalmilor este o colectie extraordinara de texte tulburator de frumoase si de necesare. Temele lor strabat dincolo de granitele Vechiului Testament in numeroase citate aflate in Noul Testament folosite spre confirmarea misiunii mesianice a Domnului Isus si pentru acuratetea doctrinala a invataturii.

CINTAREA CINTARILOR

Aceasta maiastra cintare este cel mai controversat text al Bibliei. Se discuta nu numai daca subiectul este dragostea trupeasca din cadrul casniciei sau dragostea duhovniceasca dintre Iehova si evrei sau Domnul Isus si Biserica. In discutie este pusa chiar inspiratia divina a textului si daca aceasta carte isi are sau nu dreptul de a sta intre celelalte scrieri sfinte.

Multi comentatori biblici care sustin interpretarea alegorica a Cintarii Cintarilor sint de parere ca textul are un caracter mesianic, prefigurind relatia dintre Domnul Isus, ca mire, si Biserica, ca si mireasa a Lui. Intr-adevar, exista multe alte texte in celelalte Scripturi, mai ales in cartile profetice, in care relatia dintre Dumnezeu si poporul Lui este asemanata cu legatura dintre un sot si o sotie. Dificultatea sta in faptul ca in toata cintarea nu exista nici macar un singur indiciu care sa ne justifice o interpretare alegorica.

Joseph Angus (1816 – 1902) este de parere ca: “Din punct de vedere literar, intreaga carte este o descriere poetica a trairii dragostei in cadrul sfint al unirii din casnicie. Cintarea Cintarilor este una dintre cele mai nobile expresii ale sentimentelor de iubire din cadrul relatiilor dintre un barbat si o femeie. Citirea acestei carti ne introduce in universul evreiesc al vietii conjugale” (Idem, pp. 595, 596).

Aceasta carte micuta plina de exagerari si metafore orientale este ca o pecete de aprobare divina pusa peste universul trairilor trupesti. Prin ea insasi, Cintarea Cintarilor devine un protest asupra extremismelor care au pretins ca viata de familie nu este demna de atentie si respect in discutiile din poporul Domnului. Continutul ei reprezinta o sfinta linie de mijloc in stare sa vindece atit ipocrizia batoasa a celor ce prefera sa ignore acest subiect, cit si senzualitatea celor care aleg sa traiasca in promiscuitate. Dumnezeu a sfintit relatiile dintre soti prin insasi procesul creatiei. In originalul ebraic, cartea pare ca a slujit drept un ghid de initiere al tinerilor aflati in pragul casatoriei. Sanford Calvin Yoder scrie: “Aproape toti scriitorii cartilor Bibliei au cite ceva de spus despre credinciosia in dragoste si dau ca pilda viata de familie. Prin aceasta ei recunosc ca trairile trupesti si sentimentale isi ating maximul de satisfactie atunci cind se manifesta in cadrul unor relatii inradacinate in respect si pretuire reciproca. Fara sa fie degradanta sau rusinoasa, iubirea trupeasca devine in cadrul familiei o exprimare a frumusetii si bucuriei. La acest nivel, orice exprimare poetica poate capata pe drept cuvint dreptul de a sta alaturi de celelalte carti ale Bibliei” (Sanford Calvin Yoder, Poetry of the Old Testament (Scottdale, Pa.:Herald Press, 1948 p.380).

PROVERBE
Cartea proverbelor este o colectie de nestemate sclipitoare, taioase, pretioase si foarte usor de memorat, destinate sa dea celor tineri o comoara de educatie suficienta pentru trairea unei vieti fericite si imbelsugate. Dr. Angus scrie ca Proverbele sint manuale de etica practica tot asa cum Psalmii sint lectii de inchinare duhovniceasca (Opera citata, p.585). Exista o caracteristica universala a Proverbelor care le face sa aiba valoare pentru oamenii aflati in cele mai diferite circumstante ale vietii. Dincolo de experienta etern umana a indeletnicirilor terestre, exista insa “o temelie religioasa a intelepciunii si moralei careia trebuie sa i se supuna toti” (Idem, p.585).

Caracterul primordial al cartii este practic, nu teologic. Referindu-se la valoarea cartii, Dr. Adam Clarke scrie:
“Oricine ai fi, citirea acestei carti iti va fi folositoare. Imparati si curteni, dar si oameni simpli: meseriasi, negustori, fermieri, pot gasi aici lectii practice despre felul in care trebuie sa-si duca viata si sa-si desfasoare activitatile lor particulare. Tati, mame, sotii, soti, fii si fiice, stapini si servitori, gasesc deopotriva recomandari pentru felul in care sa-si faca datoria, iar toate aceste principii eterne sint imbracate nu in lectii seci de morala, ci in haina intelepciunii practice din umblarea de fiecare zi. Pentru cel gata sa asculte, cistigul va fi nu numai in inima si minte, ci si in … punga. Cel intelept va invata si mai multe cai pentru a reusi in viata, iar viata insasi se va insanatosa sub adierea curata a curentelor de cinste, moralitate, mila, teama sfinta, iubire si pietate care strabat intreaga carte. Scopul principal al Proverbelor este acela de a inspira o mare reverenta fata de Dumnezeu Creatorul, o teama sfinta in fata judecatilor Lui drepte si o cautare infocata dupa intelepciune si virtute. Textul cartii picteaza nedreptatea, rautatea, mindria, lenea, zgircenia, neascultarea, betia si inca multe alte defecte in culori asa de triste incit orice om de bun simt se va umple de rusine si va fugi de ele, cautind sa se desavirseasca in ceea ce ii va inlesni prosperitatea si sanatatea, trupeasca si spirituala” (Comentariu asupra Proverbelor, III, p.700).

ECLESIASTUL

Aceasta este inca una din cartile dificile ale Bibliei. Numirea ei inseamna “predicatorul” sau “cel ce vorbeste in adunare”. Fara nici o indoiala ca tema principala a cartii este lipsa de sens sau “desertaciunea” vietii. Inca din primul capitol ni se arata ca, pentru cei care nu au credinta in Dumnezeu si in viata de apoi, existenta este o scurgere monotona si fara nici o semnificatie. Autorul cartii, recunoscut de toti a fi Solomon, vorbeste despre trairile vietii naturale folosind cu precadere termenul “sub soare”, care pare a semnifica limitarea, lipsa de perspectiva vesnica. El trece in revista infaptuirile carora li s-a dedicat in cautarea implinirii personale. Ele sint caracteristice vietii de abuzuri si cercetari pe care a dus-o Solomon: o cautare a faimei prin dobindirea de intelepciune, prin constructii marete, prin dedarea la placerile carnii, prin acumularea de bogatii si chiar prin intense preocupari artistice. Rezultatul?

“Apoi, cind m-am uitat cu bagare de seama la toate lucrarile pe care le facusem cu miinile mele, si la truda cu care le facusem, am vazut ca in toate este numai desertaciune si goana dupa vint, si ca nu este nimic trainic sub soare” (Ecles. 2:11). De la acest punct, in textul cartii apare un “deism” (credinta abstracta intr-un dumnezeu impersonal si indepartat) evident caruia i se permite sa evolueze chiar si pina la nivelul negarii credintei intr-o inviere a mortilor si a vietii de dincolo (Ecles. 9:10 cf. 3:19).

O a doua tema care strabate cartea este, de data aceasta, pozitiva, am spune “bahica”. Ea recomanda bucuria ca un contrabalans al desertaciunii vietii. In esenta, aceasta tema este o filosofie a “clipei” si a spiritului practic. Ea recomanda pretuirea binecuvintarilor aduse de munca, mincare si iubire:

“Nu este alta fericire pentru om decit sa manince si

Introducere in Teologie

I. DUMNEZEU CREATORUL

1. DEFINITII ALE LUI DUMNEZEU

Prin “Dumnezeu” intelegem acea fiinta eterna care a creat toate lucrurile vazute si nevazute. El singur este cu desavirsire sfint si bun, a fost dintotdeauna in existenta si vesnic va fi, o singura persoana in intreita fiinta: Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Marele teolog baptist A. H. Strong ne-a lasat urmatoarea definitie pentru Dumnezeu:

“Dumnezeu este spiritul infinit si perfect in care isi au sursa, suportul si scopul toate lucrurile”.(Augustus Hopkins Strong, Systematic Theology, Philadelphia: The Judson Press, 1907, p.52)

Catechismul Westminster ne propune definitia:

“Un Spirit infinit, etern si neschimbator in fiinta, intelepciunea, puterea, dreptatea, bunatatea si adevarul Sau” (p.52)

Ambele definitii de mai sus scot in relief un anumit numar de caracteristici ale dumnezeirii. Mai intii, Dumnezeu este descris ca spirit, ceea ce inseamna ca El nu este restrins la un trup sau o forma materiala, cu greutate, marime sau alte caracteristici fizice. Ca spirit, Dumnezeu nu are carne si oase asemenea oamenilor.

In al doilea rind, Dumnezeu este o persoana; adica El poseda caracteristici ca acestea: intelepciune, vointa, simtire, capacitatea de a planui, etc. Dumnezeu a facut intr-adevar planuri in Sine Insusi si le duce la indeplinire sigur si fara greseala.

In al treilea rind, Dumnezeu este infinit; ceea ce inseamna ca El nu este limitat decit de bunatatea Sa, iar aceasta bunatate a Sa este ceea ce ne intereseaza pe noi, caci sintem cu totii pacatosi si vinovati inaintea Lui. Din pacate, de-a lungul istoriei, oamenii au neglijat sa tina seama de bunatatea lui Dumnezeu si s-au apropiat mereu de domeniul supranaturalului cu teama, imaginindu-si-L pe Dumnezeu ca pe o fiinta teribil de periculoasa, care trebuie temuta, nu iubita. Adevarul este exact contrariul. Biblia ni-L prezinta mereu pe Dumnezeu in bunatatea Sa si in pornirea Sa binevoitoare fata de aceia care accepta sa-si puna toata nadejdea in El. Fara nici o indoiala, primele doua atribute ale lui Dumnezeu in ordinea marimii, asa cum sint ele prezentate in Biblie, sint: dragostea si sfintenia. Prin dragostea Sa intelegem atitudinea Lui binevoitoare fata de creatura Sa, iar prin sfintenie intelegem separarea Lui completa de orice lucru nedesavirsit si rau.

2. NUME BIBLICE SI DESCRIERI ALE LUI DUMNEZEU

In Vechiul Testament, Dumnezeu este identificat prin citeva nume diferite, dintre care amintim aici: El, Eloah, si mai ales Elohim. Semnificatia exacta a acestor nume nu poate fi precizata astazi cu certitudine. Dintre cele trei, cel de al doilea este cel mai rar folosit, aparind numai de 57 de ori in intreg Vechiul Testament.(Unele dintre aceste date au fost extrase din The Enghishmans Hebrew and Chaldee Concordance, London: Longman, Green, Brown, and Longmans, 1843).

„EL” este folosit de aproximativ 217 ori si ingemineaza probabil notiunea de putere, forta. Eloah este un termen oarecum mai poetic. Elohim apare de peste 2.570 de ori in Vechiul Testament si este inteles de cei mai multi comentatori biblici ca un plural de majestate al dumnezeirii. Altii vad in aceasta forma de plural o indicatie a trinitatii lui Dumnezeu, caci desi este un plural masculin, acest nume apare intotdeauna in Scriptura insotit de un verb la singular.

Un alt termen folosit in mod curent ca nume al lui Dumnezeu este „Elion”, care apare de aproximativ 30 de ori in textul Vechiului Testament, fiind tradus de cele mai multe ori prin: “Cel Preainalt”. Numirea

„El Sadai” este folosita cam de 49 de ori in Vechiul Testament, si este tradusa de obicei prin: “Cel Atotputernic”. Este posibil insa ca sensul primordial al acestui nume sa fi fost: “Stapinul milos”. Cu alte cuvinte, El nu este numai puternic (stapin), ci Ii si place sa-Si foloseasca puterea pentru protectia si binele nostru.

De departe, cel mai des intilnit nume al lui Dumnezeu in Vechiul Testament este numele sub care s-a descoperit El israelitilor. Forma poetica a acestui nume, „Iah”, apare de 50 de ori in Scriptura. Ea este accea care se folosea in expresiile compuse consacrate laudei: “Haleluiah” (slavit sa fie Domnul!) sau numelor: Ieremi-ia, Isa-ia, Mica-iah, etc.. Cea mai cunoscuta formulare a lui “Iah” este celebrul tetragrammaton “IHWH”, care apare tradus in unele Biblii prin “Domnul”, iar in altele prin Iehova. Cea de a doua forma, Iehova, a aparut din cauza reticentei evreilor de a pronunta Numele Sfint. Ei i-au inlocuit vocalele cu acelea din numirea “Adonai”. Astazi, pronuntarea originala a tetragrammatonului s-a pierdut cu desavirsire. Unii comentatori spun ca cea mai probabila ar fi: Iahweh. Acest nume al lui Dumnezeu apare de 6.823 de ori in Vechiul Testament.

Asa cum am amintit deja, evreii mai aveau si un alt nume pentru Dumnezeu si anume: „Adonai” (Domnul, Stapinul). El apare de 400 de ori in Vechiul Testament. Pe linga aceste nume mai exista in Biblie si un alt numar de termeni descriptivi care-L identifica pe Dumnezeu. El este caracterizat ca: Domnul ostirilor, macar ca astazi nu se mai stie precis daca aceste ostiri erau o referire la multimea ingerilor, la multimea evreilor sau la multimea stelelor de pe cer.

O alta numire folosita pentru Dumnezeu a fost “Ehieh”, asemanatoare cu numele “Iahweh”. In Exodul 3:14 acest termen este tradus prin: “Eu sint Cel ce sint”. Thomas Reed este de parere ca insemnatatea ei in idiomatica evreiasca este: “Voi fi tot ceea ce veti avea nevoie atunci cind va fi nevoie”.(I.S.B.E. (James Orr, revizuita de Melvin G. Kyle; The International Standard Bible Encyclopedia, Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, in 5 volume, 1939, II, p.1254.) Un alt lingvist sugereaza ca acest nume ar fi “pecetea legamintului prin care Dumnezeu se angajeaza sa fie cu Israelul in toate veacurile care vor veni”.(Idem, II, p.1267.)

Dumnezeu este identificat si prin alte nume descriptive ca: Imparatul, Datatorul Legii, Judecatorul, Stinca, Cetatuia, Turnul de scapare, Mintuitorul, Pastorul, Rasplata cea foarte mare, Scutul, etc. Una dintre cele mai frumoase este: Sfintul lui Israel, care apare de 30 de ori in text. Dumnezeu mai este descris si ca: Locul de scapare al celui credincios.

Exista trei perifraze compuse cu ajutorul numelui: Iahweh sau Iehova. „Iehova-Iire” (Gen. 22:14) care inseamna: “Domnul va purta de grija”; „Iehova-Nisi” (Exod. 17:15), care inseamna: “Domnul, steagul meu”; si „Iehova-Salom” (Judecat. 6:24), care inseamna: “Domnul pacii”.

Noul Testament nu contine o asemenea varietate de nume pentru identificarea lui Dumnezeu. De fapt, in originalul grecesc este folosit un singur nume comun: „Theos”, care a fost tradus la noi prin: Dumnezeu. Mai este numit si Cel Atotputernic in 2 Corinteni 6:18, unde este de fapt un citat din Vechiul Testament, si inca in alte 9 locuri din cartea Apocalipsei. Tot cartea Apocalipsa Il mai numeste si: Alfa si Omega (prima si ultima litera din alfabetul grecesc), cu semnificatia de: “Cel dintii si cel de pe urma”.

O alta expresie care mai apare in Noul Testament este: „Kirios”, (Domnul), care era folosita in societate ca o forma de respect pentru oameni, dar si pentru Dumnezeu si chiar pentru Mesia. Isus este numit asa mai ales in epistole; de fapt, apostolul Pavel ne spune ca: “Isus este Domnul!” a fost una din primele proclamatii din marturisirea de credinta crestina.(1 Cor. 12:3.)

Probabil ca cel mai duios nume dat lui Dumnezeu in Noul Testament este acela de „Tata”. Desi mai fusese folosit de citeva ori si in Vechiul Testament, acest termen este consacrat abia in Noul Testament pentru a ne descoperi ceva din natura launtrica a lui Dumnezeu si din intentiile pe care le are El cu oamenii. “Tata”, devine astfel numirea caracteristica a lui Dumnezeu in Noul Testament. Ea aduce cu ea o incarcatura de dragoste, de grija, de tandrete si de protectie si ne asigura de faptul ca Dumnezeu este plin de bunavointa si vrea sa ne ia linga Sine si sa ne poarte de grija.

Dintr-un alt punct de vedere, cele mai solemne declaratii despre Dumnezeu din Noul Testament sint urmatoarele trei:

(1) Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24 ),
(2) Dumnezeu este Lumina (1 Ioan 1:5 ), si
(3) Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8,16. ).

Apostolul Pavel obisnuieste sa-L numeasca pe Dumnezeu: “Cel ce a inviat din morti pe Isus Hristos” (Rom. 4:24; 8:11 10:9; etc.)

3. ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU

De-a lungul intregii istorii, strigatul omenirii a fost: Poate oare fi cunoscut Dumnezeu? Daca ne intoarcem spatele revelatiei divine, raspunsul va ramine pururi: Nu, asa ceva este imposibil!

Biblia ne spune ca Dumnezeu a ales sa ni Se descopere in doua feluri:

El ne-a dat o descoperire verbala prin intermediul anumitor persoane alese special pentru a scrie cartile Scripturii si, in al doilea rind, El ni S-a descoperit pe Sine deplin prin persoana si lucrarea Domnului Isus Hristos.

Autorul epistolei catre Evrei ne spune ca:
“Dupa ce a vorbit in vechime parintilor nostri prin prooroci, in multe rinduri si in multe chipuri, Dumnezeu, la sfirsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor, si prin care a facut si veacurile” (Evrei 1:1, 2.)

Bineinteles ca nici o revelatie scrisa nu va reusi vreodata sa descrie complet o persoana, de aceea vom spune ca numai Isus Hristos a reusit in mod desavirsit sa ni-L arate pe Dumnezeu. Iata ce ii spune El lui Filip: “De atita vreme sint cu voi, si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal. Cum zici tu dar: Arata-ne pe Tatal?” (Ioan 14:9.) Singura revelatie desavirsita a lui Dumnezeu ne-a fost adusa prin Hristos. Tot ceea ce poate si trebuie sa cunoasca omul despre Dumnezeu ne-a fost aratat in persoana si lucrarea Sa. Hristos este “chipul Dumnezeului nevazut” (Col. 1:15, 19; 2:9). Filosofia omeneasca este foarte grabita sa sublinieze cit de dificil este, daca nu imposibil, pentru Dumnezeu sa intre intr-o legatura cu omul aflat in perimetrul restrins al istoriei (timp si spatiu). Biblia declara insa raspicat ca Dumnezeu a facut exact acest lucru: El, spirit infinit si perfect a intrat in istorie si a stabilit o legatura mintuitoare cu oamenii. N-are nici un fel de importanta daca omul este sau nu capabil sa priceapa cum a fost cu putinta acest lucru. Biblia marturiseste clar ca el s-a intimplat, iar Domnul Isus este dovada suprema ca Dumnezeu s-a apropiat de noi ca sa ni Se descopere.

Sint de parere ca teologii n-au tratat inca suficient importanta intruparii lui Hristos si superioritatea revelatiei prin Fiul, fata de orice alta forma de revelatie verbala din istorie. Cred ca ar trebui sa staruim mai mult asupra felului in care viata si faptele lui Hristos au ilustrat atribute din fiinta divina, care ar fi ramas altfel doar niste simple abstractii verbale ale Scripturii. (James Hastimgs, A Dictionary of Christ and the Gospels, New York Charles Scribners Sons, 1908, p.139-143.)

Unul dintre cele mai complete studii asupra atributelor lui Dumnezeu este acela realizat de teologul baptist: A. H. Strong (1836 – 1921). (Lucrarea citata mai sus, pp.243-303.) In general, doar cu citeva mici modificari, studiul din acest capitol va urmari materialul furnizat de acest foarte studios comentator.

Strong imparte atributele lui Dumnezeu in doua clase; cele care se aplica direct si particular numai lui Dumnezeu insusi fara sa se reflecte asupra creaturilor Sale, numite din aceasta cauza: atribute absolute sau netransmisibile, si cele care sint manifestate de Dumnezeu in relatia Sa nemijlocita cu lucrurile create, in special cu omenirea. Acestea din urma poarta numele de: atribute transmisibile. Prin “atributele lui Dumnezeu” intelegem bineinteles: “anumite aspecte ale fiintei divine in manifestarile ei”. Multimea de atribute nu inseamna ca Dumnezeu este alcatuit din mai multe parti distincte care functioneaza izolat, ci doar ca, in descoperirea Lui de Sine, Dumnezeu ne-a lasat sa intrezarim anumite caracteristici ale divinitatii, ca un fel de scinteieri ale luminii cind ea se intilneste cu unduirile de la suprafata apei. Atributele sint fatete diferite sau calitati distincte ale personalitatii.

Atributele absolute
1. Unul dintre primele lucruri care trebuiesc accentuate cind vorbim despre Dumnezeu este spiritualitatea. Dumnezeu este duh (spirit). Acesta este mesajul purtat spre noi de intreaga Scriptura si confirmat de Isus Hristos Insusi. Prin acest lucru intelegem ca Dumnezeu nu este limitat de nici un fel de structura materiala. El nu are trup, este invizibil. Aceasta informatie a Bibliei da o lovitura de moarte panteismului pagin care sustine ca Dumnezeu este in toate lucrurile create si se identifica cu creatia. Dumnezeu nu este o parte a materiei. El nu este dependent de materie, ci locuieste in afara ei. Dumnezeu este creatorul materiei.
Scriptura Il prezinta pe Dumnezeu ca fiind “un Dumnezeu viu” (Ieremia 10:10.), “Dumnezeul cel viu” (1 Tesal. 1:9.) “Cel ce are viata in Sine”(Ioan 5:26.). Din aceasta cauza, ca o revelatie a lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos a putut sa spuna: “Eu sint Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine”.(Ioan 14:6.)

In timpul vietii Sale pamintesti, Domnul Isus s-a descoperit pe Sine ca izvor al vietii: atit spirituale, cit si fizice. El i-a spus fiului vaduvei din Nain: “Tinerelule, scoala-te iti spun”. Mortul a sezut in capul oaselor si a inceput sa vorbeasca. Isus l-a dat inapoi maicii lui. Toti au fost cuprinsi de frica, slaveau pe Dumnezeu, si ziceau: ?
“Un mare prooroc s-a ridicat intre noi; si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau!”(Luca 7:14-16.)

Fiicei lui Iair i-a vorbit chiar in aramaica ei nativa, spunindu-i: “Talita cumi”, care talmacit inseamna: “Fetito, scoala-te, iti zic!” Indata fetita s-a sculat, si a inceput sa umble; caci era de doisprezece ani. Ei au ramas incremeniti”.(Marcu 5:41, 42.)

Celui care murise de patru zile, Isus i-a putut spune: “Lazare, vino afara!” Si mortul a iesit cu miinile si cu picioarele legate cu fisii de pinza, si cu fata infasurata cu un stergar. Isus le-a zis: “Deslegati-l, si lasati-l sa mearga”.(Ioan 11:43, 44.)

Dar Isus n-a avut putere numai asupra vietii biologice, El Si-a manifestat autoritatea si asupra vietii spirituale, luindu-i pe pacatosi si transformindu-i in sfinti. El l-a putut lua pe avarul Zacheu si l-a transformat intr-un copil smerit al lui Dumnezeu, gata sa-si indrepte toate greselile facute. (Luca 19:8-10.) El s-a putut apropia de un suflet chinuit ca acela al Mariei Magdalena, stapinita de sapte draci, si a putut sa-i redea nevinovatia si sanatatea.(Luca 8:2.) El l-a putut lua pe un om rudimentar si pripit ca pescarul Petru si l-a putut maturiza ?
intr-o stinca duhovniceasca asezata la temelia edificiului spiritual al Bisericii. (Marcu 14:71; Mat. 16:13-20.) Domnul Isus a putut lua un om pornit sa persecute si sa pedepseasca ca Pavel si sa-l transforme in cel mai mare misionar al tuturor timpurilor.(1 Cor. 15:9,10.) Cu adevarat, Domnul Isus ni L- a aratat pe Tatal in toata puterea Lui autoritara asupra vietii fizice si spirituale. El nu este numai o revelatie a lui Dumnezeu, ci Revelatia insasi, unica descoperire desavirsita a Tatalui.

2. Biblia ni-L prezinta pe Dumnezeu ca pe o Personalitate auto-suficienta si constienta de sine. Aceasta inseamna ca Dumnezeu cunoaste, simte si are vointa proprie. Mai inseamna si ca El alcatuieste planuri in Sine Insusi si le duce apoi la indeplinire. Posibilitatea noastra de a-L cunoaste pe Dumnezeu este inlesnita de faptul ca El ne-a facut “dupa chipul si asemanarea Sa” si noi avem, ca si El, posibilitatea sa gindim, sa intelegem, sa simtim procesele de vointa. Omul este o personalitate de sine statatoare si auto-determinata numai in sens relativ.

Numai Dumnezeu este o astfel de personalitate in cel mai absolut sens al cuvintului. Faptul ca Dumnezeu este o personalitate duce la concluzia ca El este in stare sa lucreze, sa sfinteasca, sa pedepseasca, sa rascumpere, sa asculte rugaciunile, sa mingiie si sa-i intareasca pe aceia care fac parte din poporul Sau. El poate deasemenea sa poarte de grija celor ce sint ai Lui.(Vezi cartea teologului Reformat G. C. Berkouwer: The Providence of God, Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1952)

Ca personalitate, cu Dumnezeu se poate dialoga in chip rational prin rugaciune, nu prin tot felul de formule magice abracadabrante folosite in magie si in religiile pagine neroditoare. El nu poate fi declansat si obligat sa actioneze prin formule secrete sau “parole mistice” si nu poate fi fortat sa se inhame la propriile noastre dorinte umane ambitioase. Iata ce spune Biblia despre practicile pagine ne-crestine si despre conceptiile mistice din practicile religioase interzise prin legea lui Moise:

“Dupa ce vei intra in tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau, sa nu te inveti sa faci dupa uriciunile neamurilor acelora. Sa nu fie la tine nimeni care sa-si treaca fiul sau fiica lui prin foc, nimeni care sa aiba mestesugul de ghicitor, de cititor in stele, de vestitor al viitorului, de vrajitor, de descintator, nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti. Caci oricine face aceste lucruri este o uriciune inaintea Domnului; si din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tau, pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu sa te tii in totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tau. Caci neamurile acelea pe care le vei izgoni, asculta de cei ce citesc in stele si de ghicitori; dar tie; Domnul Dumnezeul tau, nu-ti ingaduie lucrul acesta”.(Deut. 18:9-14.)

Ca personalitate, Dumnezeu respecta fiinta umana creata si o lasa sa- si exerseze libera vointa si capacitatea de alegere. Nu este adevarat ca Dumnezeu este un fel de despot absolut care le-a fixat tuturora rolul predestinat pe care trebuie sa-l joace in marea drama a istoriei. O astfel de predestinare absoluta ar fi transformat lumea intr-un circ, si ar fi anihilat orice forma de responsabilitate personala din partea omului. Dumnezeu l-a creat pe om liber. Creatura poate zadarnici planul lui Dumnezeu cu privire la ea. Este scris ca: “Oamenii setosi de singe si de inselaciune, nu vor ajunge nici jumatate din zilele lor”(Psalm 55:23) si ca “Frica de Domnul lungeste zilele, dar anii celui rau sint scurtati”(Prov. 10:27.). Deasemenea despre poporul din timpul lui Hristos este scris ca:
“… tot norodul care L-a auzit, si chiar vamesii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar fariseii si invatatorii Legii au zadarnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui Ioan” (Luca 9:29-30.).

O a doua grupare de atribute absolute si netransmisibile are de a face cu Infinitatea lui Dumnezeu. Ea include existenta de Sine sau absoluta Lui independenta ca fiinta, imutabilitatea sau neschimbabilitatea Sa in fiinta si natura si singularitatea sau unicitatea Sa.

3. Existenta de Sine sau independenta Lui absoluta ca fiinta inseamna ca Dumnezeu nu este determinat de nimic exterior in gindire (Rom. 11:33-36.), vointa (Dan. 4:35; Rom. 9:19-21; Efes. 1:5; Apoc. 4:11.), putere (Psalm. 115:3.), intelepciune (Psalm. 33:11.), etc. In acest context, trebuie spus ca ceea ce-L pune in miscare pe Dumnezeu, inundind deopotriva toate celelalte atribute ale Sale, este dragostea (Exod. 20:6; 1 Ioan 4:8, 16.). Independenta absoluta nu inseamna ca Dumnezeu este un Suveran rece si fara simtire, ci mai degraba ca El este cineva in care ne putem increde. Si asta ne da si noua stabilitate (Psalm. 46). Dumnezeu este tot ceea ce are nevoie o fetita care se roaga sub darimaturile cauzate de bombe: “Doamne, Dumnezeule, ai mila de ?
mine si scapa-ma de aici”.

4. Imutabilitatea lui Dumnezeu sau neschimbabilitatea Lui inseamna ca El nu sufera alterari in caracterul si in natura Lui interioara. Dumnezeu nu evolueaza. El nu se schimba, ci ramine intotdeauna la fel cu Sine insusi. Exista foarte multe texte biblice care declara ca Dumnezeu nu se schimba(Mal. 3:6.), si ca in El nu este nici schimbare, nici umbra de mutare(Iacov 1:17.). Dumnezeu este baza tuturor mingiierilor noastre. “Prin aceasta vom cunoaste ca sintem din adevar, si ne vom linisti inimile inaintea Lui, ori in ce ne osindeste inima noastra; caci Dumnezeu este mai mare decit inima noastra, si cunoaste toate lucrurile”(1 Ioan 3:19, 20.).

Iarasi trebuie sa spunem ca imutabilitatea lui Dumnezeu nu face in nici un fel rugaciunea noastra zadarnica. Ori de cite ori ne rugam dupa voia Lui El ne asculta. Aici nu se pune problema sa-L convingem pe Dumnezeu si sa-L aliniem cu gindirea noastra limitata, ci sa ne punem pe noi insine intr-o pozitie si atitudine in care El sa ne poata binecuvinta. Iata ce-i spune Dumnezeu lui Solomon:

“Daca poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, si va cauta Fata Mea, si se va abate de la caile lui rele, il voi asculta din ceruri, ii voi ierta pacatul, si-i voi tamadui tara” (2 Cronici 7:14.).

Biblia contine multe pasaje care par ca neaga caracterul imutabil al lui Dumnezeu. Este vorba mai ales despre acele pasaje in care avem de a face cu “antropomorfisme”. Aceste figuri de stil sint ocazii in care Dumnezeul infinit care locuieste in afara spatiului si timpului foloseste expresii din anturajul si experienta omului pentru a Se face mai usor inteles. In unele dintre aceste ocazii gasim scris ca lui Dumnezeu “i-a parut rau”(Gen, 6:6), sau ca El a trebuit sa vina personal pe pamint ca sa vada daca ceea ce se auzise despre Sodoma era chiar asa(Gen.18:21). Ni se istoriseste cum Dumnezeu a vrut initial sa distruga Israelul sau cetatea Ninive, dar pocainta lor si parerea lor de rau L-au facut sa se razgindeasca si sa renunte (Iona 3:10.), etc.

Aceste ocazii trebuiesc intelese in contextul revelatiei intregii Scripturi, nu judecate fiecare in parte si rastalmacite. De exemplu, Ieremia scrie ca: “Dumnezeu s-a sculat dis de dimineata ca sa le trimita prooroci…(traducerea romaneasca difera de original. – N.T.) (Ier 44:4.), dar aceasta expresie trebuie judecata in contextul psalmului care ne spune ca Dumnezeu “nu dormiteaza, nici nu doarme”(Psalm. 121:4).

5. Una dintre cele mai accentuate trasaturi ale lui Dumnezeu in Biblie este Unicitatea Sa. Israelul nu a avut mai multi dumnezei, cum aveau popoarele pagine din jur. Ei au avut un Dumnezeu unic. Evreii stiau ca in afara de El nu exista un altul(Deut. 6:4; Isaia 44:6.).

La fel de solemn este si Noul Testament cind declara raspicat ca exista doar un singur Dumnezeu (Ioan 5:44.), un singur Dumnezeu adevarat (Ioan 17:3.), nu este decit un singur Dumnezeu (1 Cor. 8:4.), singurul Stapinitor, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor (1 Tim. 6:15.), etc. Apostolul Pavel declara: “Este un singur Dumnezeu, si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Insusi, ca pret de rascumparare pentru toti” (1 Tim. 2:5, 6.). Toate aceste afirmatii dovedesc ca politeismul, care ar spulbera unitatea universului, este in intregime nescriptural si neadevarat.

6. A treia grupare de atribute absolute sau netransmisibile se concentreaza asupra perfectiunii divine. Perfectiunea sau desavirsirea are de a face cu calitatile ajunse la superlativ, si se refera bineinteles la caracterul moral al dumnezeirii. Cel dintii dintre aceste atribute morale este ceea ce Strong numeste: adevar. Prin adevar el nu intelege ceva demn de crezare, ci faptul ca fiinta lui Dumnezeu si ceea ce stie El coincid intotdeauna. Adevarul este cunoasterea absoluta a realitatii si el trebuie sa fie in valoarea lui absoluta ceva personal, caci Dumnezeu este o persoana. Iata de ce Domnul Isus a declarat fara nici un echivoc ca El este adevarul.(Ioan 14:6.). Fiind de aceiasi natura cu Dumnezeu, Fiul si- a putut insusi public unul din atributele Tatalui.

7. Al doilea atribut din sfera morala este dragostea. Si aici trebuie sa facem o clarificare: dragostea despre care vorbim nu are nimic de a face cu mila sau cu bunatatea care se rasfring din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu ar fi in continuare dragoste si daca n-ar exista nici unom sau vreo alta creatura prin preajma. Cind spunem ca Dumnezeu este dragoste spunem ca intre cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Tatal, Fiul si Duhul Sfint exista o relatie speciala de comuniune, respect si daruire de Sine.(Strong, opera citata, p.260.). In mareata rugaciune pe care o face pentru ucenicii Sai in Ioan 17, Domnul Isus vrea ca Tatal sa ii duca si pe ei acolo unde va fi El pentru ca si ei sa poata vedea slava Lui “slava pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindca Tu M-ai iubit inainte de intemeierea lumii” (Ioan 17:24).

8. Cel de al treilea atribut din cadrul perfectiunii morale este sfintenia. Aceasta se refera la nivelul moral superior absolut si la integritatea Celui ce este “Sfintul lui Israel”. In El nu exista nici o umbra de pacat.

Se pare ca radacina cuvintului folosit pentru a defini sfintenia vine de la un termen care defineste separarea. Prin aceasta se intelege ca Dumnezeu, in fiinta si umblarea Sa, este total diferit fata de limitarile si pacatul pe care-l experimenteaza omul pe pamint. Acest caracter al sfinteniei lui Dumnezeu face ca ea sa fie asociata cu unicitatea divina(1 Sam. 2:2.). Dumnezeu este minunat in sfintenie (Exod. 15:11.). Cind Isaia a avut acea extraordinara vedenie in Templu, el i-a auzit pe serafimi strigind unul catre altul: “Sfint, sfint, sfint este Domnul ostirilor! Tot pamintul este plin de maretia Lui”! (Isaia 6:3.). Pentru ca Dumnezeu este sfint in cel mai absolut sens, este normal ca tot El sa fie izvorul legii morale ca standard unic pentru ceea ce este bine sau rau. Dumnezeu nu este bun in sensul ca El insusi se subordoneaza unei legi superioare Lui, ci mai degraba ceea ce este El in natura si manifestarile Lui determina ceea ce este bun sau rau. Sfint este ceea ce se afla in acord cu intentia lui Dumnezeu si cu natura Lui separata in mod desavirsit de pacat si faradelege.

Atributele transmisibile

Cea mai mare parte a Bibliei nu se ocupa cu atributele absolute ale lui Dumnezeu, care tind sa para mai mult sau mai putin abstractii filosofice pentru mintea umana, ci cu atributele Lui transmisibile, adica cu acea parte din Dumnezeu pe care o putem cunoaste din relatia pe care o are El cu creaturile din timp si spatiu, si mai ales cu omul.

9. Dumnezeu este vesnic. In contrast cu fiintele umane care se nasc si mor dupa ce petrec o perioada aproximativ scurta in viata terestra, Dumnezeu a existat dintotdeauna si intotdeauna va continua sa existe. De obicei Biblia nu exprima acest adevar in forma unei propozitii filosofice, ci il ilustreaza in termenii concreti ai realitatii inconjuratoare. Iata-l de exemplu pe psalmist, care in loc sa spuna ca Dumnezeu traieste in afara timpului, exclama:

“Doamne, Tu ai fost locul nostru de adapost, din neam in neam. Inainte ca sa se fi nascut muntii si inainte ca sa se fi facut pamintul si lumea, din vesnicie in vesnicie, Tu esti Dumnezeu!” (Psalm. 90:1, 2).

Iata deci ca Dumnezeu a existat inainte ca sa se fi nascut muntii, si El va continua sa existe din vesnicie in vesnicie. El a existat inainte de facerea pamintului:

“Tu ai intemeiat in vechime pamintul, si cerurile sint lucrarea miinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei raminea; toate se vor invechi ca o haina; le vei schimba ca pe un vesmint, si se vor schimba. Dar Tu ramii Acelas, si anii Tai nu se vor sfirsi”.(Psalm. 102:25-27).

Acesta este motivul pentru care Vechiul Testament Il numeste pe Dumnezeu „cel dintii si cel de pe urma” (Isaia 41:4.), iar Noul Testament foloseste fraza: “Alfa si omega” (Apoc. 1:8)

Am aratat deja ca Domnul Isus a vorbit despre slava pe care o avea inainte de intemeierea lumii (Ioan 17:24). El le-a mai spus iudeilor: “Adevarat, adevarat va spun ca, mai inainte ca sa se fi nascut Avraam, sint Eu” (Ioan 8:58), iar in Apocalipsa lui Ioan, Hristosul proslavit declara: “Nu te teme! Eu sint Cel dintii si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort, si iata ca sint viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor” (Apoc. 1:17, 18.).

Pentru ca Dumnezeu este vesnic, apostolul Petru poate sa spuna ca la Domnul o zi este ca o mie de ani si o mie de ani este ca o zi (2 Petru 3:8). Dumnezeu nu este limitat de nici o granita a timpului. La gindul acesta, credinciosul poate sa tresalte de bucurie stiind ca viitorul sau este asigurat si pentru viata aceasta si pentru cea viitoare.

10. Daca in relatie cu timpul, Dumnezeu este vesnic, in relatie cu spatiul, Dumnezeu este omniprezent. Prin aceasta intelegem ca El poate fi prezent pretutindeni in acelasi timp. In rugaciunea lui de dedicare a cladirii Templului, Solomon marturiseste despre Dumnezeu: “Dar ce! Va locui oare cu adevarat Dumnezeu pe pamint? Iata ca cerurile si cerurile cerurilor nu pot sa Te cuprinda; cu cit mai putin casa aceasta pe care Ti-am zidit-o eu!” (1 Imparati. 8:27) Apostolul Pavel le spune filosofilor de pe colina lui Marte ca: “In El avem viata, miscarea si fiinta!” (Fapte 17:28)

Unul dintre psalmisti exprima acest adevar al omniprezentei lui Dumnezeu printr-o ilustratie maiastra:
„Unde ma voi duce departe de Duhul Tau, si unde voi fugi departe de Fata Ta? Daca ma voi sui in cer, Tu esti acolo; daca ma voi culca in locuinta mortilor, iata-Te si acolo; daca voi lua aripile zorilor, si ma voi duce sa locuiesc la marginea marii, si acolo mina Ta ma va calauzi, si dreapta Ta ma va apuca”(Psalm. 139:7-10).

Este de la sine inteles ca mintea omeneasca nu poate patrunde pe deplin imensitatea acestor atribute ale lui Dumnezeu. Cine ar putea spune ca intelege omniprezenta? Omul nu poate pricepe cum se face ca Dumnezeu este instantaneu pretutindeni. O faptura umana are capacitatea de a-si concentra atentia asupra unui numar finit de persoane sau evenimente. Daca un mic grup de oameni stau inaintea lui, omul ii poate tine sub observare. Dar daca numarul lor creste, sa zicem la citeva mii sau zeci de mii, atunci omul nu-i mai poate observa decit ca pe o multime uniforma de chipuri din care va remarca cind si cind unele fete mai deosebite. Dumnezeu insa poate sa ne tina sub observatie pe toti, oricit de multi am fi, si felul Lui de a ne cunoaste este chiar infinit superior felului in care ne putem noi cunoaste unul pe altul. N-a fost numai o figura de stil atunci cind poetul Tennyson a exclamat:

„Tu imi esti mai aproape ca propria-mi suflare si mai la indemina ca miinile si picioarele”(Strong, Opera citata, p.280.).

Expresii antropomorfice ca acelea care zic ca Dumnezeu locuieste in ceruri fac aluzie nu la indepartarea lui Dumnezeu de oameni, ci la inaltarea Lui in slava (Psalm. 123:1).

Pentru ca Domnul Isus este imaginea desavirsita a Tatalui, El le-a putut promite ucenicilor ca: “Acolo unde sint doi sau trei adunati in Numele Meu, sint si Eu in mijlocul lor”(Mat. 18:20.). Aceasta veste despre omniprezenta lui Dumnezeu ii da celui credincios un sentiment de siguranta si incredere. caci se stie in atentia perpetua a Tatalui prin grija Fiului si prin prezenta neintrerupta a Duhului Sfint. Credinciosii nu sint niciodata “singuri”. Acesta este un adevar minunat, dar nici el nu poate fi experimentat decit de aceia care pot trece dincolo de intelegerea intelectuala seaca, ajungind prin citirea Cuvintului, meditatie si rugaciune sa traiasca o viata de reala partasie cu Domnul.

11. Un alt atribut dumnezeiesc pe care ni-l dezvaluie Biblia este omnistiinta. Noi spunem ca Dumnezeu este atotstiutor. Aceasta caracteristica a Lui se manifesta in domeniul memoriei, cunostintei prezente si a prestiintei. Dumnezeu cunoaste toate lucrurile deplin si dintr-o data. El nu are nevoie de un proces de gindire pentru a cunoaste. Cunoasterea Sa este instantanee. Sigur ca si acest adevar ar putea ramine dincolo de marginile intelegerii noastre daca nu am cauta sa-l ilustram cu ceva concret din Scriptura. In Psalmi scrie ca Dumnezeu cunoaste toate stelele (Psalm. 147:4), Domnul Isus ne spune ca Dumnezeu se ingrijeste de fiecare vrabie (Mat. 10:29), El poate supraveghea si dirija activitatea tuturor oamenilor (Psalm 33:1), cunoscindu-le fiecaruia inima, (Fapte 15:18.) stiind de ce are nevoie fiecare (Mat. 6:8), caci este la curent cu toate evenimentele viitoare(Isaia 46:9,10.), si ne-a numarat chiar si numarul firelor de par de pe cap (Mat. 10:30).

Pentru ca Domnul Isus este asemenea lui Dumnezeu, Ioan nu se sfieste sa declare ca: “El n-avea trebuinta sa-I faca cineva marturisiri despre niciun om, fiindca El insus stia ce este in om” (Ioan 2:25). Imprejurarea in care Domnul Isus ii spune lui Natanael ca l-a vazut “mai inainte ca sa-l cheme Filip, cind era sub smochin”(Ioan 1:45- 49.), poate si ea servi ca o ilustratie a omnistiintei divine in activitatea mesianica a Domnului Isus. (Separat de lucrarea Sa mesianica, se pare ca in toate celelalte privinte Domnul Isus se redusese pe Sine la dimensiunile si neputintele omenesti.(Marcu 11:12, 13)

Proclamind omnistiinta divina, psalmistul striga:
“Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti, stii cind stau jos si cind ma scol, si de departe imi patrunzi gindul. Stii cind umblu si cind ma culc, si cunosti toate caile mele. Caci nu-mi ajunge cuvintul pe limba, si Tu, Doamne, il si cunosti in totul. Tu ma inconjori pe dinapoi si pe dinainte, si-Ti pui mina peste mine. O stiinta atit de minunata este mai presus de puterile mele; este prea inalta ca s-o pot prinde” (Psalm. 139:1-6).

12. Dumnezeu este omnipotent, adica El este in stare sa-si duca la indeplinire orice plan pe care-l faureste. Noi spunem ca Dumnezeu este atotputernic. Acest atribut dumnezeiesc nu inseamna ca El va cauta sa faca orice fel de lucruri. Cineva intreba daca Dumnezeu ar putea face o piatra atit de mare incit El Insusi sa nu o poata ridica. O asemenea exprimare este lipsita de logica elementara. Dumnezeu nu va face niciodata lucruri care sa-L nege pe El insusi. Tot asa, Dumnezeu nu poate sa minta (Iacov 1:13.), sau sa se tagaduiasca pe Sine (2 Tim. 2:13.), ori sa nu-si tina promisiunile(Tit 1:2.). El este un Dumnezeu credincios Sie insusi. Intr-un anumit sens, Dumnezeu si-a limitat puterea atunci cind a acordat libertate omului. Aceasta situatie a permis ca in universul lui Dumnezeu sa poata apare impotrivirea fata de Dumnezeu si posibilitatea omului de a zadarnici planurile lui Dumnezeu cu privire la ei, ca in cazul fariseilor si carturarilor care au refuzat botezul lui Ioan (Luca 7:30).

Dumnezeu ii reaminteste lui Avraam de omnipotenta Sa atunci cind il intreaba: “Este oare ceva prea greu pentru Domnul?”(Gen. 18:14.) Iar psalmistul declara: “Dumnezeul nostru este in cer, El face tot ce vrea” (Psalm 115:3.).
Domnul Isus ne spune ca “la Dumnezeu toate lucrurile sint cu putinta” (Matei 19:26.). Apostolul Pavel ne spune ca Dumnezeu face toate dupa sfatul voiei Sale (Efes. 1:11.); si vrea ca toti credinciosii sa-si dea seama ca aceasta putere nemarginita a lui Dumnezeu este acum la lucru in noi (Efes. 1:19.). Dumnezeu poate sa faca mult mai mult decit putem noi crede sau gindi.(Efes. 3:20.) In Noul Testament, si mai ales in epistolele lui Pavel, puterea lui Dumnezeu este supranumita si puterea care L-a inviat din morti pe Hristos(Rom. 6:4; 8:11).

Ilustratia suprema a nemaipomenitei puteri a lui Dumnezeu a fost manifestata in faptul ca El a putut sa-l invieze pe Isus dintre cei morti. Un astfel de Dumnezeu care poate da viata unui om mort, va putea cu atit mai mult sa-i faca pe cei credinciosi sa reziste inaintea ispitelor!

Omnipotenta lui Dumnezeu este temelia sigurantei mintuirii noastre si argumentul increderii si optimismului nostru.
Credinta in omnipotenta lui Dumnezeu nu-l scuteste insa pe cel credincios sa treaca prin suferinte si persecutii. Cu ocazia unui indemn dat pentru staruinta in rugaciune, Domnul Isus face aluzie la sfintii care “striga zi si noapte inaintea Lui”(Luca 18:7.). Dumnezeu nu gaseste intotdeauna de bine sa sara imediat in ajutorul oricarui crestin care trece printr-o situatie dificila. Uneori, El ingaduie chiar ca sa fie slavit prin martirajul celor care-L reprezinta. Toti crestinii trec si ei prin suferintele de care au parte in general oamenii: boala, accidente, “moarte prematura”, lipsuri materiale, etc. Crestinismul nu este prin urmare un mod de a scapa de toate necazurile si suferintele vietii pamintesti, ci o calitate noua si launtrica a vietii spirituale care ne daruieste pace in mijlocul incercarilor si biruinta asupra descurajarii si suferintei. Chiar si o citire superficiala a capitolului 11 din epistola catre Evrei ne va indica faptul ca cei care au credinta nu scapa intotdeauna de suferinte: ba parca inmulteste numarul lor si le mareste intensitatea! Si totusi cit de frumos suna cuvintele lui Isaia:

“Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu Tine; si riurile nu te vor ineca;
daca vei trece prin foc, nu te va arde, si flacara nu te va aprinde.
Caci Eu sint Domnul, Dumnezeul tau, Sfintul lui Israel, Mintuitorul tau!” (Isaia 43:2, 3)

Este foarte greu sa patrundem gindul lui Dumnezeu si sa intelegem felul in care ne poarta El de grija. Uneori El ne scapa din primejdie, alteori El ne izbaveste prin primejdie. Elihu marturiseste in cartea lui Iov ca “Dumnezeu scapa pe cel nenorocit prin nenorocirea lui” (Iov 36:15). Exista o multime de alte pasaje care pot fi citate ca o dovada a abilitatii lui Dumnezeu sa izbaveasca. Iata ce frumos scrie Psalmistul:
“O mie sa cada alaturi de tine, si zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii si vei vedea rasplatirea celor rai” (Psalm. 91:7, 8).

Si totusi, un alt psalm, atribuit lui Asaf, marturiseste zbuciumul prin care a trecut omul lui Dumnezeu cind a vazut ca celor rai le merge bine, iar sfintii Domnului trec mereu prin necazuri: “Caci in fiecare zi sint lovit, si in toate diminetile sint pedepsit”.(Psalm. 73:14.)

Dupa ce face o incursiune asupra suveranitatii lui Dumnezeu in istorie asa cum iese ea in evidenta din felul in care s-a purtat El cu evreii si cu Neamurile, apostolul Pavel nu se poate opri sa nu exclame:
“O, adincul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cit de nepatrunse sint judecatile Lui, si cit de neintelese sint caile Lui!” (Rom. 11:33)

Toate acestea ne duc spre doua concluzii clare: cea dintii este ca cel credincios stie ca Dumnezeu poate sa faca absolut orice vrea, iar a doua este ca din pozitia noastra limitata nu vom putea niciodata sa intelegem de ce face Dumnezeu ceea ce face. Va trebui mereu sa ne intrebam de ce ia Dumnezeu viata unei tinere mame, de ce moare un barbat in floarea virstei, de ce ingaduie El ca natiuni pornite la rau sa asupreasca alte neamuri, etc. Dumnezeu este singurul stapin pe destinele oamenilor, iar noi sintem doar niste creaturi total dependente de El. Mingiierea pe care o avem este faptul ca stim ca Dumnezeu este bun si ca El ne vrea binele. Iov se sprijina pe aceasta credinta atunci cind spune: “Domnul a dat, si Domnul a luat, binecuvintat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21)

Domnul Isus a manifestat atotputernicia divina atunci cind a inmultit piinile (Ioan 6:5-14), cind a preschimbat apa in vin (Ioan 2:1- 11), cind a potolit furtuna (Marcu 4:35-41), cind a umblat pe ape (Marcu 6:46-50), cind l-a vindecat pe cel bolnav (Marcu 6:56), cind a redat vederea orbului (Luca 7:21), cind a alungat demonii (Marcu 1:32-34) si cind a trimis Duhul Sfint in ziua de Rusalii (Fapte 2:1-6, 32, 33).

13. Omul se poate rezema deplin pe Domnul si pe promisiunile Sale. Dumnezeu este credincios in vorba si in fapta. Atributele tranzitive manifestate de Dumnezeu in relatia Lui cu oamenii sint credinciosie si adevar. In multe parti din Scriptura se afla scris ca:

“Dumnezeu nu este un om ca sa minta,
Nici fiu al omului, ca sa-I para rau.
Ce a spus, oare nu va face?
Ce a fagaduit oare, nu va implini?”(Num. 23:19)

Noul Testament declara si el ca nu este cu putinta ca Dumnezeu sa minta si nu se poate ca El sa nu-|i tina cuvintul (Tit 1:2; 2 Tim. 2:13; Evrei 6:17, 18). Dumnezeu este intotdeauna credincios; adica El nu-i va parasi niciodata pe aceia care si-au pus nadejdea in El (Evrei 13:5)

Credinciosia lui Dumnezeu este asigurarea noastra ca cei credinciosi vor ajunge in cer. Pavel putea privi deja inainte spre ziua in care se va intilni cu cei convertiti in slava, nu pentru ca avea incredere in calitatile lor, ci pentru ca se incredea in credinciosia divina (1 Cor. 1:7-9; Filip. 1:6).

Pentru ca Domnul Isus este descoperirea lui Dumnezeu, toate fagaduintele lui Dumnezeu sint in El “da” si “Amin” (2 Cor. 1:20.). La mormintul lui Lazar, cind Marta s-a impotrivit intentiei lui Hristos de a ridica piatra de la gura mormintului pe motiv ca trecusera deja patru zile, Domnul Isus a mustrat-o cu blindete spunindu-i: “Nu ti-am spus ca, daca vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11:40)

In aceste zile de complet relativism si incertitudine, cuvintele Domnului Isus ne sint ca o ancora pentru suflet. Cuvintul lui Dumnezeu este demn de incredere pentru ca Domnul Dumnezeul nostru este un Dumnezeu in care ne putem pune increderea. Intr-o exclamatie retorica, printr-o exagerare voita, apostolul Pavel striga: “Dumnezeu sa fie gasit adevarat si toti oamenii sa fie gasiti mincinosi.”(Rom.3:4.) Aceasta intr-un pasaj in care este subliniata inca o data absoluta credinciosie divina.

14. Atributul central in fiinta lui Dumnezeu este dragostea. Apostolul Ioan declara ca Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8, 16). Prin dragostea lui Dumnezeu, Biblia intelege acea pornire plina de bunatate si de ?
bunavointa a Lui fata de lume, care L-a determinat sa-L dea pina si pe Fiul Sau la moarte pentru ca noi sa fim mintuiti. “Fiindca atit de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Dumnezeu, in adevar, n-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa fie mintuita prin El” (Ioan 3:16, 17). Apostolul Pavel spune ca sint putini aceia care sa fie gata sa-si dea viata pentru prietenii lor, “dar Dumnezeu isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cind eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi.”(Rom. 5:8) Golgota devine astfel pentru noi asigurarea ca Dumnezeu ne iubeste si ca El ne va da tot ceea ce este spre binele nostru: “El, care n-a crutat nici chiar pe Fiul Sau, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fara plata, impreuna cu El, toate lucrurile” (Rom. 8:32).

Apostolul Ioan face din exemplul dat de Dumnezeu prin jertfirea lui Hristos un indemn ca si noi sa traim in dragoste:
“Prea iubitilor, sa ne iubim unii pe altii; caci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste, este nascut din Dumnezeu, si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau
Fiu, ca noi sa traim prin El. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi, si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre. Prea iubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii” (1 Ioan 4:7-11).

Apostolul Pavel ne atrage atentia asupra zilelor nelegiuite dinaintea intilnirii noastre cu Hristos si adauga:
“Dar, cind s-a aratat bunatatea lui Dumnezeu, Mintuitorul nostru, si dragostea Lui de oameni, El ne-a mintuit, nu pentru faptele facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin inoirea facuta de Duhul Sfint, pe care L-a varsat din belsug peste noi, prin Isus Hristos, Mintuitorul nostru; pentru ca odata socotiti neprihaniti prin harul Lui, sa ne facem in nadejde, mostenitori ai vietii vesnice ” (Tit 3:4-7). In aceeasi idee el mai scrie: “Intre ei eram si noi toti odinioara, cind traiam dupa poftele firii noastre pamintesti, cind faceam voile firii pamintesti si ale gindurilor noastre, si eram din fire copii ai miniei, ca si ceilalti. Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata impreuna cu Hristos (prin har sinteti mintuiti).
El ne-a inviat impreuna, si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Hristos Isus, ca sa arate in veacurile viitoare nemarginita bogatie a harului Sau, in bunatatea Lui fata de noi in Hristos Isus. Caci prin har ati fost mintuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni” (Efes. 2:3-9) .

Apostolul Petru tresalta de bucurie cind scrie: “Binecuvintat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care, dupa indurarea Sa cea mare, ne-a nascut din nou prin invierea lui Isus Hristos din morti, la o nadejde vie, si la o mostenire nestricacioasa si neintinata, si care nu se poate vesteji, pastrata in ceruri pentru voi” (1 Petru 1:3, 4). Pina si pocainta noastra este prezentata ca un raspuns adecvat dat bunatatii divine: “Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungei Lui rabdari? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta?” (Rom. 2:4)

Scriptura ne invata ca atributul central din fiinta lui Dumnezeu este aceasta dragoste mintuitoare care s-a manifestat prin faptul ca Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sau sa moara la Golgota. Apostolul Pavel le-a reamnitit ca Dumnezeu este acela care ne-a daruit tuturor “viata, suflarea si toate lucrurile” (Fapte 17:25), iar paginilor din Listra le-a declarat ca Dumnezeu “nu S-a lasat fara marturie, intrucit v-a facut bine, v-a trimis ploi din cer, si timpuri roditoare, v-a dat hrana din belsug, si v-a umplut inimile de bucurie” (Fapte 14:17). Domnul Isus i-a invatat pe ucenicii Sai sa-si iubeasca dusmanii daca vor sa semene cu Tatal lor din ceruri “care face sa rasara soarele si peste cei buni si peste cei rai” (Mat. 5:45) Biblia proclama bunatatea lui Dumnezeu, asa cum se manifesta ea in evenimentele vietii de fiecare zi.

In nici un alt aspect al vietii Lui nu seamana Domnul Isus mai mult cu Dumnezeu ca in acela al dragostei. Hristos a iubit copilasii, i-a primit la Sine si i-a binecuvintat (Mat. 19:13-15). El si-a aratat dragostea fata de cei ciungi si schiopi vindecindu-i pe toti care au venit la El (Marcu 6:56). Dragostea Lui s-a revarsat chiar si asupra femeii pline de pacate care s-a apropiat de El, i-a udat picioarele cu lacrimile ei si i le-a sters cu parul capului ei (Luca 7:36-50). El a izbucnit in lacrimi de compasiune la gindul ca Ierusalimul avea sa fie pedepsit curind pentru impietrirea lor impotrivitoare (Luca 19:41-44). Iubirea Lui a fost intr-atit de mare incit s-a rugat chiar si pentru cei ce-L rastigneau, zicind: “Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac (Luca 23:34) Chiar si in agonia Lui sfisietoare, s-a aplecat spre tilharul pocait si i-a promis plin de iubire: “Astazi vei fi cu Mine in rai” (Luca 23:43). Cind Ioan Botezatorul era bintuit de crivatul indoielilor in inchisoare, Domnul Isus i-a trimis raspuns inapoi, proclamind mesianitatea lucrarii Lui prin lucrarile iubirii: “Duceti-va de spuneti lui Ioan ce auziti si ce vedeti: Orbii isi capata
vederea, schiopii umbla, leprosii sint curatiti, surzii aud, mortii inviaza, si saracilor li se propovaduieste Evanghelia” (Mat. 11:4, 5).
Una dintre cele mai evidente dovezi despre depravarea si pacatul omenirii este ignoranta generala si indiferenta cu care raspunde la initiativele dragostei lui Dumnezeu. Chiar si la convertire, omul de pe strada este mai convins de minia lui Dumnezeu , decit de bunatatea Sa. Abia dupa ce “pruncul in Hristos” incepe sa creasca si sa se maturizeze, el incepe sa devina din ce in ce mai constient de dragostea pe care i-o poarta Dumnezeu in Hristos, si de lucrarile minunate pe care le lucreaza aceasta dragoste in viata lui de fiecare zi. Chiar si pedepsele primite din partea lui Dumnezeu incep atunci sa fie vazute ca dovezi ale iubirii Lui si ca o confirmare ca am fost primiti de Dumnezeu ca si copii ai Lui (Evrei 12:5-11.) Purtarea crucii nu a fost numai lucrarea iubirii in viata lui Hristos, ea trebuie sa fie si semnul uceniciei noastre in dragoste (Marcu 8:34, 35.), si orice ingaduie Dumnezeu sa vina in viata noastra trebuie privit ca o dovada a dragostei pe care o poarta Dumnezeu pentru cei sfinti:

“Caci Domnul pedepseste pe cine-l iubeste, si bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeste.” (Evrei 12:6.)
Aceasta dragoste mintuitoare este ceea ce-l face pe un tata sa nu poata renunta la fiul nevrednic care si-a facut de ris familia. Domnul Isus a spus pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32.) tocmai ca sa combata atitudinea aroganta si dispretuitoare a fariseilor care-L condamnau pentru ca ii primea pe cei pacatosi si statea la masa cu ei. Mai intii, Domnul Isus le-a spus pilda cu oaia pierduta si cu leul pierdut, iar apoi a atrecut la istoria cu omul care avea doi fii, dintre care cel mai tinar a cerut de la tatal sau partea sa de avere si a plecat intr-o tara indepartata unde a risipit tot ce avea intr-o viata usuratica. Cind a inceput sa duca lipsa, “fiul risipitor” si-a venit in fire si si-a zis: “Ma voi scula, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: “Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta. Nu mai sint vrednic sa ma chem fiul tau; fa-ma ca pe unul din argatii tai” (Luca 15:18, 19).

Dar dragostea tatalui veghea in asteptare. El l-a zarit de departe pe fiul care se intorcea acasa, i s-a facut mila de el, a alergat de a cazut pe grumazul lui, si l-a sarutat mult. Fiul i-a zis: “Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta, nu mai sint vrednic sa ma chem fiul tau”. Dar tatal a zis robilor sai: “Aduceti repede haina cea mai buna, si imbracati-l cu ea; puneti-i un inel in deget, si incaltaminte in picioare. Aduceti vitelul cel ingrasat, si taiati-l. Sa mincam si sa ne veselim; caci acest fiu al meu era mort, si a inviat; era pierdut si a fost gasit”. Fratelui mai mare (care avea atitudinea rautacioasa si dispretuitoare a fariseilor si era minios in toiul sarbatorii) tatal i-a spus: “Trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, pentru ca acest frate al tau era mort, si a inviat, era pierdut si a fost gasit.” (Luca 15:20-32).

Noul Testament scoate foarte mult in relief dragostea mintuitoare a lui Dumnezeu pentru ca ia foarte in serios invatatura despre pacat si despre consecintele lui. Oamenii de astazi nu mai baga in seama grozavia pacatului si de aceea dragostea mintuitoare are o asa mica importanta pentru ei. Ei cred ca daca Dumnezeu este dragoste, El nu va pedepsi cu asprime pe cei ce-I calca voia sfinta, dar nimic nu este mai departe de adevar si nimic nu contrazice mai mult revelatia Scripturii. Biblia vorbeste peste tot despre seriozitatea pacatului si aminteste despre cumplita minie a lui Dumnezeu; si asta chiar in pasajele in care se vorbeste despre dragoste. Romani 5 spune ca dovada suprema a dragostei sta in faptul ca Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa moara pentru omenirea pierduta. Dar el nu continua prin a spune: “Atunci omenirea nu mai trebuie sa se teama de judecata divina”. Dimpotriva, apostolul continua spunind ca cei mintuiti prin singele lui Hristos “vor fi mintuiti prin El de minia lui Dumnezeu.”(Rom.5:10.) Dragostea lui Dumnezeu si minia Lui sint realitati care trebuie pastrate in echilibru. A predica numai despre minia Lui inseamna a-i duce pe oameni la disperare, dar a vorbi despre Dumnezeu doar ca despre a fiinta dulceaga pe care o poate batjocori si sfida oricine inseamna o blasfemie. “ Cine crede in Fiul, are viata vesnica; dar cine nu crede in Fiul, nu va vedea viata, ci minia lui Dumnezeu ramine peste el” (Ioan 3:36). Apostolul Pavel ne avertizeaza: “Nu va inselati: “Dumnezeu nu se lasa sa fie batjocorit. Ce seamana omul, aceea va si secera.”(Gal. 6:7.) Nu va fi nici un fel de convertire in masa in generatia noastra daca nu va fi mai intii o reinoita convingere despre grozavia pacatului, despre minia lui Dumnezeu si despre uimitoarea adincime a dragostei mintuitoare a lui Dumnezeu fata de toti aceia care sint in Isus Hristos. Numai cel care a intrezarit tragedia pacatului sau si apoi a gustat ceva din mareata iubire divina poate sa strige impreuna cu apostolul:
“Multumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!”(2 Cor. 9:15.)

15. Neprihanirea lui Dumnezeu este acel atribut care pretinde tuturor creaturilor Sale sa se conformeze standardului Sau moral desavirsit. Intr-unul dintre psalmii sai, David I se adreseaza lui Dumnezeu astfel: ?
“Tu, care cercetezi inimile si rarunchii, Dumnezeule drepte!”(Psalm 7:9.), iar in alt psalm citim: “Caci Domnul este drept, iubeste dreptatea, si cei neprihaniti privesc Fata Lui.”(Psalm. 11:7.), si inca: “Domnul este milostiv si drept, si Dumnezeul nostru este plin de indurare.”(Psalm. 116:5.) In rugaciunea Lui mijlocitoare, Domnul Isus Il numeste pe Dumnezeu: “Neprihanitule, Tata”.(Ioan 17:25.) Apostolul Pavel il descrie si el pe Dumnezeu ca pe “Judecatorul cel drept”.(2 Tim. 4:8.) Ioan vorbeste despre Mintuitorul nostru, numindu-L: “Isus Hristos, Cel neprihanit.”(1 Ioan 2:1)

Neprihanirea Sa L-a facut pe Domnul Isus sa-i avertizeze pe ucenicii Sai si in special pe Iuda despre pericolul lacomiei.(Luca 12:15.) Tot ea L-a facut sa o mustre cu blindete pe femeia samariteanca de la fintina pentru viata ei de pacat.(Ioan 4:18.) Si tot ea a pricinuit dezlantuirea de minie asupra negustorilor si schimbatorilor de bani din Templu. (Ioan 2:13-22.) Neprihanirea divina L-a determinat pe Hristos sa-l indemne pe tinarul bogat sa vinda tot ce are si sa dea saracilor (Luca 18:18-30).

Ca sa scoata in relief neprihanirea desavirsita a lui Dumnezeu, Vechiul Testament declara mereu ca Dumnezeu “uraste” raul. El ii “uraste” pe cei ce fac faradelegea,(Psalm 5:5.) uraste stilpii idolesti,(Deut.16:22) uraste orice forma de violenta in relatiile umane,(Psalm 11:5.) uraste formalismul religios,(Isaia1:14) si despartirea in casatorie.(Mal.2:16.) Inca si mai grozava este expresia “minia lui Dumnezeu”, care apare de multe ori si in Vechiul si in Noul Testament. De exemplu Dumnezeu ii avertizeaza pe cei din Israel ca daca se vor deda la nedreptati si asupriri sociale”minia Mea se va aprinde.”(Exod.22:24) Psalmii contin si ei multe exemple in care apare minia divina.(Psalm.2:5, 12; 78:31; 79:6; 88:16; etc) Isaia,(Isaia 9:19; 10:6; 13:13.) Ieremia, (Ier. 21:5; 32:37.) Ezechel,(Ezech.7:19.) si cel putin sase dintre profetii mici mentioneaza minia divina.(Osea 5:10; Amos 1:1; Naum 1:2; Hab. 3:2; Tef. 1:15,18; Zah 7:12.) Aceeasi expresie apare si in Cronici, (1 Cronici 27:34; 2 Cronici 12:7,12; 24:18; 28:11, 13; 29:8, 10; 30:8, 25; 34:21; etc.)si in Ezra,(Ezra 5:12; 7:23; 8:22; 10:14.) si in Neemia.(Neemia 13:18.) Noul Testament vorbeste astfel despre minia divina:” Cine crede In Fiul are viata vesnica; dar cine nu crede in Fiul, nu va vedea viata, ci minia lui Dumnezeu ramine peste el.”(Ioan 3:36.) Pavel spune ca:”Legea aduce minie,”(Rom.4:15), adica, neputinta omului de a respecta perceptele legii divine scoate in relief pacatul omului si trezeste minia lui Dumnezeu. Oamenii sint declarati “din fire copii ai miniei”(Efes.2:3.) Caci stricaciunea, lacomia si inchinaciunea lor sint cauzele pentru care “ vine minia lui Dumnezeu peste oamenii neascultatori.”(Efes. 5:6.) De aceea Pavel ne sfatuieste:” Omoriti madularele voastre care sint pe pamint: curvia, necuratia, patima, pofta rea, si lacomia, care este o inchinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine minia lui Dumnezeu peste fiii neascultarii.”(Col. 3:5, 6.) Din pricina necredintei lor, despre Iudei se spune ca: “i-a ajuns minia lui Dumnezeu!”(1 Tes. 2:16).
Foarte adesea, in Noul Testament minia lui Dumnezeu este asociata cu judecata de pe urma. Ioan Botezatorul le spune Fariseilor si Saducheilor :”Pui de napirci, cine v-a invatat sa fugiti de minia viitoare?”(Mat. 3:7.) Iar Pavel il avertizeaza pe pacatosul care refuza sa se pocaiasca astfel:”dar, cu impietrirea inimii tale, iti aduni o comoara de minie pentru ziua miniei si a dreptei judecati a lui Dumnezeu .(Rom. 2:5.) Numai Domnul Isus este Cel care il poate pazi pe cel credincios “de minia lui Dumnezeu.”(Rom. 5:9.) Asa scrie si apostolul Pavel : ”Isus care ne izbaveste de minia viitoare.”(1 Tes. 1:10.) Cartea Apocalipsa contine si ea numeroase referinte despre minia Mielului si despre minia lui Dumnezeu.(Apoc. 6:16, 17; 11:18; 14:10, 19; 15:1, 7; 16:1, 19; 19:15.)

Trebuie sa tinem in minte faptul ca Dumnezeu nu este limitat la dimensiunile unei fiinte omenesti si de aceea poate imbina in Sine in acelasi timp si minia si dragostea fata de cel pacatos. Minia exprima nemultumirea divina cu starea lui de fapt, in timp ce dragostea a facut deja planul pentru rascumpararea pacatosului si pentru punerea lui intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu.

16. Dreptatea divina este atributul in virtutea caruia Dumnezeu pretinde pedepsirea celui ce a incalcat voia Lui. Se pare ca de cele mai multe ori, sfintenia si neprihanirea lui Dumnezeu apar una linga alta. Tot asa, neprihanirea si dreptatea lui Dumnezeu sint intrepatrunse. Mijlocirea lui Avraam pentru Sodoma a fost facuta in virtutea dreptatii divine: “Sa omori pe cel bun impreuna cu cel rau, asa ca cel bun sa aiba aceeas soarta ca cel rau, departe de Tine asa ceva! Departe de Tine! Cel ce judeca pamintul, nu va face oare dreptate?”(Gen. 18:25.) Iar Moise a cintat:

“Caci voi vesti Numele Domnului.
Dati slava Dumnezeului nostru!
El este Stinca; lucrarile Lui sint desavirsite.
Caci toate caile Lui sint drepte;
El este un Dumnezeu credincios si fara nedreptate.
El este drept si curat” (Deut. 32:3, 4).

Unul dintre psalmisti spune asa de frumos:

“Domnul imparateste; sa se veseleasca pamintul,
si sa se bucure ostroavele cele multe!
Norii si negura Il inconjoara,
dreptatea si judecata sint temelia scaunului Sau de domnie.”(Psalm. 97:1, 2.)

Apostolul Pavel scrie despre:

“Ziua miniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Si anume, va da viata vesnica celor ce, prin staruinta in bine, cauta slava, cinstea si nemurirea; si va da minie si urgie celor ce, din duh de gilceava, se impotrivesc adevarului si asculta de nelegiuire. Necaz si strimtorare va veni peste orice suflet omenesc care face raul; intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Slava, cinste si pace va veni insa peste oricine face binele; intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Caci inaintea lui Dumnezeu nu se are in vedere fata omului. Toti cei ce au pacatuit fara lege, vor pieri fara lege; si toti cei ce au pacatuit avind lege, vor fi judecati dupa lege. Pentru ca nu cei ce aud Legea sint neprihaniti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea aceasta, vor fi socotiti neprihaniti. Cind Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, isi sint singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea Legii este scrisa in inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor si gindurile lor, care sau se invinovatesc sau se dezvinovatesc intre ele. Si faptul acesta se va vedea in ziua cind, dupa Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom. 2:5-16).

4. SFINTA TRIUNITATE

Termenul „triunitate” sau „trinitate” nu apare in Biblie. Folosirea lui ii este atribuita lui Tertulian, un teolog care s-a nascut in preajma anului 160 d.H. Acest termen si doctrina care ii este asociata a cunoscut o popularitate mare in Biserica mai ales in secolul al treilea. Datele pe care este fundamentata aceasta invatatura se gasesc bineinteles in textul Scripturii, in Noul Testament si, intr-o masura mai mica, chiar in Vechiul Testament. (Vezi excelentul articol: „Trinity”, de B. B. Warfield in I. S. B. E., volumul V, pp.3012-3022)
Cu alte cuvinte, Noul Testament Il prezinta pe Dumnezeu in cele trei Persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfint, care exista intr-o deplina si desavirsita unitate. Episcopul menonit Pieter J. Twisck (1565 – 1636) exprima aceasta realitate biblica in felul urmator: „In fiinta divina vesnica nu se afla numai trei nume, ci trei persoane care impartasesc aceleasi atribute divine. Exista Tatal, de la care isi trag fiinta toate lucrurile, Fiul, prin care au fost facute toate lucrurile, si Duhul Sfint, prin care lucreaza Tatal si Fiul … Pe acesti trei martori adevarati ii avem in cer: Tatal, Fiul si Duhul Sfint; dintre care slavitul Fiu s-a coborit printre noi si a trait ca rob, facindu-se asemenea oamenilor si a fost identificat si aratat lumii de catre Ioan Botezatorul la riul Iordan. Duhul Sfint a fost vazut si el de catre acelasi Ioan Botezatorul cu ocazia botezului Domnului Isus, cind a coborit in chip de porumbel si a venit peste Domnul Isus. Tatal, care este spirit nevazut si nu poate fi vazut cu ochi muritori, si-a facut atunci auzit din cer glasul si a zis: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, in care Imi gasesc placerea.” (T. J. van Braght, The Bloody Theater sau Martyrs Mirror, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1850; 1660, pp.374, 375)
Eu sint convins ca incercarile noastre de a explica sfinta triunitate mai mult complica lucrurile, decit sa le lamureasca. Intreita existenta a fiintei divine nu este un obiect pentru intelegerea rationala, asa cum bine sublinia Gerrit Roosen (1612-1711): „Aceasta problema va ramine pururi neinteleasa de mintea omeneasca: cum se face ca exista un Tata care are un Fiu, dar care nu este tot una cu Fiul si un Fiu care are un Tata, dar nu este confundabil cu El, si pe deasupra mai exista si un Duh Sfint, distinct de cei doi si totusi in relatie de desavirsita unitate cu ei, si cum se face ca acestia trei sint in chip desivirsit una si aceeasi persoana in intreita personalitate.
Mintea noastra fireasca nu se poate ridica la inaltimea supranaturalului, si faptura divina va ramine pentru noi o taina pe care trebuie sa o acceptam prin credinta.” (Citat in J. C. Wenger, The Doctrines of the Mennonites, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1950, p.129)
Marele teolog presbiterian, B. B. Warfield (1851-1921), a scris incontestabil una dintre cele mai amanuntite lucrari despre trinitatea lui Dumnezeu (Vezi „Trinity” in I.S.B.E., volumul v, pp.3012-3022) El observa ca Vechiul Testament prezinta aluzii despre sfinta triunitate. Iata de exemplu expresia Elohim (Un termen folosit in ebraica pentru a-l numi pe Dumnezeu). Ea este o forma de plural in limba ebraica. Desi expresia nu este prin ea insasi o dovada clara despre trinitate, ramine un fapt curios ca ea este urmata invariabil de un verb la singular. (Gen. 20:13: 35:7 (in original)) Vechiul Testament mai foloseste anumite pronume personale la plural, cind se spune de exemplu ca Dumnezeu a zis: „Sa facem pe om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra.” (Gen 1:26) sau: „Iata ca omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscind binele si raul. Sa-l impiedicam …” (Gen. 3:22) Isaia aude in cer glasul Domnului care intreaba: „Pe cine sa trimet, si cine va merge pentru Noi?” (Isaia 6:8)
Vechiul Testament mai contine si niste formule liturgice trinitare, pe care bineinteles ca Evreii nu le intelegeau atunci ca atare, dar care sint evidente pentru cititorul crestin de astazi. Un bun exemplu este binecuvintarea care trebuia rostita asupra copiilor lui Israel:
„Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se indure de tine!
Domnul sa-si inalte Fata peste tine si sa-ti dea pacea!” (Num. 4:24- 26)
De un mare interes sint si pasajele in care avem de a face cu aparitiile asa numitului Inger al Domnului. Ele s-au petrecut cu Hagar, (Gen 16:7-13) Avraam, (Gen 22:11-16) Iacov, (Gen. 31:11- 13) Moise, (Exod 3:2-6) Iosua, (Iosua 5:13-15) si nevasta lui Manoah. (Jud. 13:2, 16, 20-22) Ceea ce este curios la acest inger al Domnului este ca el pare in acelasi timp a fi si distinct de Domnul si una cu El.
De exemplu, dupa ce i se cere lui Avraam sa-l sacrifice pe Isaac aducindu-l ca jertfa pe muntele Moria, Cel care Il opreste in ultimul moment strigindu-l din cer este acest Inger al Domnului. El spune: „Sa nu pui mina pe baiat, si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucit n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine.” (Gen. 22:12)
Crestinul de astazi, inarmat cu cunostinta pe care i-o pune la indemina Noul Testament este inclinat sa creada ca acest Inger al Domnului era Fiul lui Dumnezeu in activitatile lui terestre dinainte de intruparea Sa in Ieslea Betleemului.
Nu trebuie trecute cu vederea nici referirile la Duhul Sfint din Vechiul Testament. Fireste ca pentru evrei ele erau sinonime cu persoana lui Dumnezeu insusi, tot asa cum pentru noi expresia: „Oh, mi se bucura sufletul…” nu inseamna altceva decit ca eu insumi, si nimeni altul, traieste clipele de bucurie. Dar, atita timp cit stim ca Noul Testament vorbeste despre Duhul Sfint ca despre o persoana,

PROLEGOMENA (partea II-a)

7. SURSA BIBLICA A TEOLOGIEI

Teologul evanghelic accepta, umil si plin de credinta, toate afirmatiile clarei ale Scripturii. Desi este adevarat ca darul maret dat de Dumnezeu oamenilor este Isus Hristos si ca menirea primordiala a Cuvintului lui Dumnezeu este aceea de a depune marturie despre Hristos, in Biblie mai exista si alte afirmatii despre adevar care sint toate foarte folositoare pentru invatatura. Este adevarat ca uneori oamenii au batjocorit continutul de informatii al Bibliei, fortind prin interpretari gresite textul Scripturii si rastalmacind metafore ca: ferestrele cerului, cele patru vinturi, etc. Iata ce declara Menno Simon despre autoritatea Scripturii:

“Nadajduim ca nici un om cu mintea intreaga nu va fi atit de ignorant incit sa nu-si dea seama ca Vechiul si Noul Testament au fost scrise spre invatatura, mustrarea si indreptarea noastra; si ca ele sint sceptrul si legalitatea careia trebuie sa i se supuna in ascultare orice casa, adunare, Biserica sau Imparatie a Domnului (2 Timotei 3:16). Orice lucru contrar Scripturii, fie ca este vorba despre doctrina, credinta, simboluri, inchinare sau comportament, trebuie confruntat cu aceasta legalitate si demolat cu acest sceptru, fara sa ne uitam la fata omului si fiind hotariti sa mergem pina la o nimicire totala”. (Complete Works (Elkhart, Ind. John F. Funk and Brother, 1871) I, pp.53,54)

Menno adauga si acest indemn:

“Va rog, plin de smerenie si teama sfinta, sa examinati aceste invataturi ale mele si sa le judecati prin Duhul si Cuvintul lui Hristos care este in voi. Comparati-le cu invatatura si practica apostolilor …: Trag nadejde ca, prin harul lui Dumnezeu, veti intelege deplin ca ce propovaduim noi este tocmai acea invatatura infailibila si de nezdruncinat a Scripturii” (Idem, I. p.77).

Este bine stiut ca, in ultimul secol, teologia modernista a ajuns sa puna la indoiala infailibilitatea Scripturilor; ei nu mai cred in minunile Domnului, nu mai accepta nasterea Domnului Isus din fecioara, neaga divinitatea unica a lui Isus Hristos, reduc problema ispasirii la o simpla influentare morala, resping invatatura biblica despre invierea in trup, inlocuind-o cu invatatura greceasca a nemuririi sufletului, nu cred in revenirea personala a Domnului Isus si-i neaga Bibliei statutul de autoritate deplina si desavirsita. (Vezi John Horsch, Modern Religious Liberalism (Scottdale, Pa. Mennonite Publishing House, 19240; J. Gresham, Christianity and Liberalism (New York; The Macmillan Co. 1942), p. 270.)

Acesti modernisti nu mai cred ca toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete (2 Timotei 3:16) si ca “nici o proorocie nu se tilcuieste singura. Caci nici o proorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, minati de Duhul Sfint” (2 Petru 1:20-21).

Si Catolicii si Protestantii sint de acord in privinta inspiratiei desavirsite a Scripturilor. Iata cum este exprimat acest punct de vedere intr-o definitie catolica:

“Inspiratia este o influenta directa a harului divin asupra mintii, asupra vointei si asupra tuturor celorlalte facultati ale scriitorului uman, care are ca rezultat faptul ca el concepe mintal, doreste si in final chiar scrie in modul cel mai corect exact ceea ce Dumnezeu intentioneaza ca el sa scrie si nimic altceva, asa ca putem spune pe drept cuvint ca Dumnezeu insusi este autorul tuturor celor scrise” (Donald Attwater, General Editor, A Catholic Dictionary (New York: The Macmillan Co. 1942), p.270).

Acelasi teolog continua:

“Inspiratia nu variaza in intensitate sau calitate, ea este aceiasi in toate cartile Bibliei si la fel in orice fragment al lor, garantindu-ne intreaga lor infailibilitate si autoritatea lor dumnezeiasca. Din cauza ca inspiratia nu este un proces mecanic sau o putere strivitoare, ci doar o influenta care se manifesta in launtrul mintii si vointei scriitorului uman, stilul personal, vocabularul personal si toate trasaturile personalitatii lui omenesti ramin intacte si usor de identificat in cartea produsa, desi continutul ei este in intregime lucrarea lui Dumnezeu Insusi, iar omul este doar un instrument in mina Lui desavirsita.” (Idem, pp.270,271.)

Cel ce vrea sa stie mai mult despre inspiratie poate citi excelentul eseu scris de John Murray de la Seminarul Teologic Westminster si intitulat: “The Attestation of Scripture”. (In The Infallible Word, pp.1-52)

Fiind si o carte scrisa de oameni, Biblia prezinta elemente pur omenesti ca de exemplu exagerarea constienta facuta de oamenii din poporul Israel in fata deslantuirii grozavelor plagi care s-au abatut asupra Egiptului (Exod. 9:6,7) sau prezenta emotiilor pur omenesti de: dezgust, descurajare, nadejde, aspiratie, bucurie si necaz. Biblia cuprinde o inregistrare a istoriei asa cum a fost ea vazuta prin ochii omenesti.

De exemplu, istorisirile paralele ale evanghelistilor pot fi numai cu greu armonizate una cu cealalta din cauza ca autorii lor le-au scris intr-o deplina libertate fara sa fie preocupati daca vor spune la fel ca cei ce vor povesti aceleasi evenimente. Stilul si vocabularul folosit se deosebeste foarte mult de la un scriitor la altul. Mai mult, personalitatea si experienta personala a fiecaruia este evidenta in felul in care sint scrise cartile Bibliei.

Credinta in inspiratia deplina a Scripturilor nu presupune in nici un fel convingerea ca autorii scrierilor au fost coplesiti de un fel de extaz religios care le-ar fi paralizat capacitatile mintale personale. Si inca ceva, limbajul scrierilor sfinte nu este unul stiintific sau macar teologic, ci este acela al vietii de fiecare zi. (vezi Gods Word Written, Herald Press, 1966, 1968.)

Cind “evanghelicii” sustin ca teologia trebuie sa fie in intregime intemeiata pe surse biblice, ei inteleg prin aceasta ca este de datoria oricarui teolog sa-si intemeieze afirmatiile pe Cuvintul lui Dumnezeu, pe intreg Cuvintul lui Dumnezeu si numai pe Cuvintul lui Dumnezeu.

Aceasta pozitie este in contradictie cu pozitia celorlalte doua curente teologice de interpretare : Scoala Rationalista si Scoala Catolica.

Mai exista si o alta pozitie a Scolii de interpretare mistica de care ne vom ocupa intr-unul din capitolele urmatoare.

Rationalistii stabilesc dinainte ceea ce cred ei ca este in limitele posibilului si apoi se folosesc de propriul lor intelect ca de un arbitru final al adevarului, dind la o parte autoritatea Cuvintului lui Dumnezeu revelat. Ei au fost foarte mult influentati de unele scoli de gindire filosofica, mai ales din timpul lui Immanuel Kant, din cea de a doua jumatate a secolului optsprezece. Noi spunem impreuna cu Luther ca:

“Nu trebuie sa criticam, sa cintarim sau sa judecam Scripturile cu propria noastra inteligenta, ci rivnitori si intr-o atmosfera de rugaciune, noi trebuie sa meditam asupra celor scrise cautind sa patrundem sensul adinc al celor scrise … Duhul Sfint trebuie sa fie in aceasta invatatorul si calauza noastra desavirsita de la care nu trebuie sa ne sfiim sa luam intelepciune. Ori de cite ori ma aflu asaltat de ispite, eu ma refugiez imediat in continutul unui verset din Biblie, ca acela care spune de exemplu ca Hristos Isus a murit pentru mine, si imi extrag de acolo puterea si nadejdea necesara pentru a depasi momentul de criza”. (Thomas S. Kepler, The Table Talk of Martin Luther (New York& Cleveland; The World Publishing co., 1952), p.6.)

Luther a mai spus:

“Mi-am bazat predicarea pe fiecare litera din cuvintul lui Dumnezeu; cui ii place sa ma urmeze, cui nu, sa ramina in urma”. (Idem, p.8.)

Conrad Grebel, intemeietorul miscarii “Fratilor elvetieni”, a scris in 1524: “Nu scoala, ci harul lui Dumnezeu mi-a dat puterea sa ma incred in Cuvintul lui Dumnezeu”. (Harold S. Bender, Conrad Grebel, c. 1498- 1526, Goshen, Ind. The Menonite Historical Society, 1950, p.iv)

Pacostea teologiei de astazi este ca ea a intrat sub influenta unor teorii abstracte pline de speculatii si sisteme filosofice, in loc sa stea in lumina curata a afirmatiilor clare prezentate de Dumnezeu in Cuvintul Sau.
Biserica Catolica nu respecta Biblia ca pe singura ei autoritate in probleme de credinta si practica. Pozitia ei a fost formulata in felul urmator: “ Sfinta Scriptura este de folos ca sa invete, ca sa mustre, ca sa indrepte, ca sa dea intelepciune in neprihanire, dar simpla ei citire nu garanteaza ajungerea la mintuire si ea nu este singura autoritate in probleme de credinta crestina. Autoritatea suprema ramine un atribut al Bisericii vii, iar sfinta traditie trebuie asezata alaturi de Scriptura si considerata la fel de inspirata. O dogma catolica deci, nu are neaparata trebuinta de un suport biblic care sa-i garanteze autoritatea; dogmele sint vrednice de crezare nu pentru ca ar fi luate din Scriptura, ci pentru faptul ca sint invatate de catre Biserica …” (A Catholic Dictionary, p.479)

In ce priveste acest corp de invatatura extrabiblic, pe care catolicii il numesc “traditie”, iata cum a fost el definit: Traditia este “totalitatea invataturilor care nu au fost incredintate sfintelor Scripturi (desi s-ar fi putut sa fi aparut in anumite carti neinspirate), ci ne-au fost transmise din generatie in generatie prin intermediul unor parinti autorizati ai Bisericii.” (Idem, p.528.)

Catolicii si Protestantii au pareri diferite nu numai in ceea ce priveste traditia extrabiblica, ci si in alte invataturi. Catolicii neaga de exemplu validitatea interpretarii personale a Scripturii, sustinind dimpotriva ca: “Numai Biserica poate arata sensul si intelesul unui anumit pasaj din Biblie”. (Idem, p.483.) Cu alte cuvinte, credinciosii catolici nu sint incurajati sa citeasca si sa caute sa inteleaga singuri Biblia bazindu-se pe ajutorul si iluminarea Duhului Sfint. In catolicism, dreptul de a interpreta Scriptura nu este al credinciosului individual, ci al Bisericii prin activitatea ierarhiei ei. Protestantii s-au ridicat impotriva acestei restrictii si au sustinut ca autoritatea suprema in probleme de credinta si viata este Cuvintul lui Dumnezeu, asa cum este el descoperit si lamurit de Duhul Sfint fiecarei constiinte in parte. Catolicii pretind ca autoritatea suprema trebuie sa ramina Biserica, nu credinciosii individuali; clerul ei, nu multimea fara pregatire.

Un al treilea punct in care Romano-Catolicii difera de Protestanti este componenta Bibliei insasi. Catolicii au adaugat Vechiului Testament un numar de carti pe care ei le numesc deoterocanonice. Aceste carti sint: Tobias, Judith, Cartea intelepciunii, Eclesiastul, Baruc, I si II Macabei, Estera 10:4 pina la sfirsit, Daniel 3:24 pina la 4:3, precum si capitolele 13 si 14. Catolicii sustin ca autoritatea acestor adaugiri este la fel de mare ca a tuturor celorlalte carti ale Bibliei, desi ei admit ca “ele nu au fost incluse in Biblia evreiasca a iudeilor”. (Idem. p.153.)

Protestantii au refuzat aceste carti si fragmente de carti extracanonice pe baza faptului ca ele nu au fost prezente in Biblia folosita de Hristos si de apostoli. Ele contin de altfel invataturi care nu sint in armonie cu restul Scripturii si nu sint citate nicaieri in continutul consacrat al Noului Testament, nu exista nici macar o urma a lor.
Exista si un al patrulea punct in care Catolicii si Protestantii nu sint de aceiasi parere.

Protestantii cred ca Dumnezeu a inchis canonul cartilor sfinte la numarul celor cuprinse in Noul Testament si ca de atunci nu a mai existat nici un alt fel de revelatie personala care sa fi avut ca scop suplementarea sau adaugirea invataturii sfinte.

De exemplu, inchinaciunea catre inima sfinta a lui Isus care consta in adorarea inimii de carne a Mintuitorului isi trage popularitatea dintr-o revelatie personala pe care ar fi primit-o sfinta Margareta Maria Alacoque in anii 1673 – 1675. (Idem, p.467) Protestantii nu neaga faptul ca Dumnezeu poate da unora calauziri individuale prin intermediul vedeniilor sau a descoperirilor personale, dar se impotrivesc ideii ca o astfel de comunicare personala si individuala ar putea avea insemnatate pentru toata multimea credinciosilor si ar trebui adaugata la continutul Scripturii ca o practica recomandabila si necesara.

8. CRESTINISMUL SI MISTICISMUL

Din cauza ca misticismul nu este o miscare unitara este foarte dificil sa fir definit intr-un fel care sa-i multumeasca pe toti cei ce fac parte din aceasta grupare.

Misticismul este un termen care se poate aplica si unei religii pagine din afara curentului de invatatura crestina si in acelasi timp si unei denaturari eretice a crestinismului, care continua insa sa se manifeste in interiorul lumii asa zise crestine. Tot asa, termenul poate fi folosit si atunci cind ne referim la un anumit fel de crestinism care nu este fundamental gresit, dar pune un accent neobisnuit de mare pe anumite forme de pietate si de inchinaciune.

Esenta misticismului este o nebalansata aplecare inspre continutul unei relatii de partasie si de comuniune tainica cu Dumnezeu sau cu Hristos care sa mearga dincolo de umblarea obisnuita a celui credincios cu Domnul, asa cum este ea reglementata de continutul Cuvintului lui Dumnezeu si de interpretarea pe care i-o da Duhul Sfint.

Misticismul veritabil, in aspectele generale ale acestei miscari, implica se pare trei stagii de ascensiune in spiritualitate: purificarea, iluminarea si unirea extatica. (Vezi Theologica Germanica, la capitolul despre extaz in miscarea mistica, New York: Pantheon, 1949, pp.9-109)

Multi mistici, crestini si necrestini deasemenea, marturisesc ca au trait astfel de clipe de extaz in care au experimentat o neingradita, directa si coplesitoare prezenta a dumnezeirii. Ei au inclinat dupa aceea sa practice si sa propovaduiasca anumite lucruri care au fost contrare invataturii din Cuvintul lui Dumnezeu, deschizind oamenilor o cale speciala de contact cu divinitatea, fara sa mai tina seama de totala depravare a fiintei umane si de nevoia ei dupa un Mintuitor personal.

Experientele de extaz nu sint rele prin ele insele. Multi dintre crestinii evanghelici, protestanti si chiar unii dintre Catolici au marturisit si ei ca au trait momente de deosebita inaltare sufleteasca in care au experimentat o minunata simtire a prezentei lui Dumnezeu.

Charles G. Finney era un tinar avocat in data de 10 Octombrie 1821 cind si-a predat viata in miinile lui Hristos si cind L-a acceptat drept Mintuitor personal. In seara aceleiasi zile, el a trait citeva ore de partasie deosebita cu Domnul Isus Hristos, de parca ar fi stat fata in fata personal cu Mintuitorul. Felul in care parea ca-L priveste Isus l-a facut pe Finney sa plinga cu hohote, asa cum plinge un copil. Duhul Sfint s-a pogorit peste el cu o asemenea putere de parca “valuri de iubire lichida” (Richard E. Day, Man of Like Passions (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1942), p.45) l-ar fi inundat.

Si alti sfinti din Biserica Domnului au avut trairi asemanatoare. Charles G. Finney nu a devenit insa un mistic; el n-a alunecat inspre o viata de preocupari pioase deosebite si nici nu a pretins ca alti crestini trebuie sa caute sa aiba si ei trairi extatice asemanatoare cu a sa. Dimpotriva! Finney a devenit un om cu o teologie foarte sanatoasa, accentuind severitatea legii lui Dumnezeu, necesitatea pocaintei de pacate si datoria de a-L asculta si de a-L sluji pe Hristos Domnul. Misticii propriu-zisi au pus un accent prea mare pe anumite tipuri de pietate si sa aseze trairile emotionale deasupra Scripturilor.

Noi nu vrem sa negam faptul ca Dumnezeu poate hotari sa dea unora dintre copiii Sai trairi extatice si nici sa bagatelizam importanta unei religii a inimii, dar vrem sa punem in discutie care este pentru crestin autoritatea suprema in probleme de credinta si de practica. Este aceasta autoritate doar simtirea interioara intima primita in timpuri de extaz sau este ea doar invatatura clara si limpede a Cuvintului lui Dumnezeu? Iata ce scria, plin de seriozitate, Simon Menno:

“Fratilor, va spun adevarul si nu mint: nu sint nici Enoh, nici Ilie; nu am vedenii, nu sint profet si nici nu va pot spune cuvinte care sa nu fi fost deja spuse in desavirsitul Cuvint al lui Dumnezeu (si oricine ar vrea sa va invete altfel s-ar rataci curind si v-ar insela amarnic). Sint incredintat ca bunul Dumnezeu ma va pastra in Cuvintul Sau in asa fel incit sa nu pot scrie sau spune decit ceea ce ni s-a spus deja prin Moise, prin profeti, prin evanghelisti si prin celelalte scrieri apostolice; sa le caut si sa le explic sensul, intentia si scopul urmarit de Hristos. Judecati si voi care aveti o minte duhovniceasca. Repet, nu mi s-a aratat nimeni si nu m-a inspirat nici un inger, si nici nu doresc sa mi se arate, ca sa nu fiu dus in ratacire. Cuvintul lui Hristos, asa cum este el, imi este tot ce am nevoie si tot ceea ce imi este de folos.” (Complete Works, II, p.248.)

9. TEOLOGIA SI FILOSOFIA

Unii teologi au subapreciat Biblia considerind-o doar o culegere de texte improvizate pentru a sustine un anumit sistem omenesc de filosofie. Altii au cazut in alta extrema, privind la Biblie doar ca la o culegere de literatura evreiasca si minimalizindu-i bagajul de continut doctrinal.

Teologii evenghelici cred ca Biblia este mult mai mult decit un simplu cuvint al oamenilor. In esenta ei, Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu trimis catre oameni. Chiar daca nu apartii celor care vad in Scriptura inspiratia lui Dumnezeu, esti obligat sa vezi chiar si la o citire superficiala ca Biblia propune un punct de vedere foarte clar asupra multora din intrebarile care au framintat mintile oamenilor inca din zorile istoriei. (Complete Works, II, p.248.)

1. Biblia sustine ca exista un Dumnezeu viu si atotputernic, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, Sfintul lui Israel si Tatal Domnului nostru Isus Hristos.

2. Scripturile confirma deasemenea existenta unei puteri spirituale limitate care i se opune lui Dumnezeu. Aceasta entitate este numita Satana (impotrivitorul, adversarul) si Diavolul (pirisul). Biserica crestina de astazi are nevoie sa redevina constienta de prezenta si lucrarea nefasta a Diavolului in lumea de acum; bineinteles ca aceasta nu este o pledoarie pentru o intoarcere la caraghioslicurile Evului Mediu, cu strania lui demonologie si cu “vinatoarea de vrajitoare” careia i-au cazut victime o multime de oameni nevinovati.

3. Biblia ne invata ca universul nu este infinit si nici vesnic, ci ca el a avut un inceput, cind a fost creat de Dumnezeu printr-un decret divin (“fiat” – sa fie!).

4. Biblia marturiseste ca Dumnezeu este in acelasi timp si “transcendent” (dincolo de creatie si separat de ea) si “imanent” (prezent in tot ceea ce se intimpla in creatie). Dumnezeu este slavit in Sine insusi mai presus de toata creatia, dar este si implicat in farimintarile ei in calitate de Suveran si Sustinator al ei. Providenta divina (grija dumnezeiasca) se indreapta permanent asupra tuturor lucrurilor create de El.

5. Scriptura ne spune ca Dumnezeu l-a creat pe om cu o capacitate mintala capabila sa gindeasca si sa fie educata de El si i-a dat porunca sa stapineasca pamintul si sa-l ingrijeasca.

6. Conform Bibliei, omul a fost facut de Dumnezeu asemanator Lui in capacitatile morale, mintale si spirituale, dar ca omul a cazut in ispita Satanei si a atras asupra intregii rase infectia “pacatului si a mortii”. Din momentul caderii, omenirea este iremediabil pierduta si alienata fata de Dumnezeu si ar ramine vesnic asa, daca Dumnezeu nu ar fi avut initiativa lucrarii de mintuire.

7. Biblia ne arata cum Dumnezeu a intervenit mereu de-a lungul istoriei umane pentru a desavirsi aceasta lucrare de mintuire, care a culminat apoi in ispasirea facuta de intrupatul Fiu al lui Dumnezeu, pe Crucea din dealul Golgotei.

8. Biblia ne arata din plin cum Dumnezeu i-a chemat mereu pe oameni la Sine si i-a indemnat sa se pocaiasca de pacatele lor, sa creada in El, sa puna capat impotrivirii lor si sa-L asculte din toata inima.

9. Biblia marturiseste ca aceia care I se predau lui Hristos prin pocainta si credinta sincera sint reinoiti din punct de vedere spiritual si intra intr-un proces treptat care are ca scop transformarea lor in asemanarea cu Isus Hristos.

10. Dumnezeu aude rugaciunile copiilor Sai si-i asculta. Rugaciunea este calea hotarita de Dumnezeu pentru intrarea in partasie cu El si pentru obtinerea binecuvintarilor. Rugaciunea pentru cei bolnavi poate include uneori si o ungere simbolica cu untdelemn (Iacov 5:14).

11. Biblia ne spune ca Dumnezeu are un scop clar si prestabilit cu rasa umana aici pe pamint, si anume, transformarea pamintului intr-o imparatie a Sa, anticipata acum de existenta si activitatea Bisericii.

12. Semnele distinctive ale crestinismului adevarat sint: o separare spirituala de orice este rau (ceea ce duce la o viata de sfintenie personala, la o traire in smerenie si umilinta, la o slujire a binelui si la o etica plina de bunavointa fata de altii), si o pasiune launtrica necurmata pentru aducerea altor oameni la Hristos.

13. Conform Scripturii, drama prezenta in istoria omenirii nu este fara sfirsit, ci doar temporara. Confruntarea poporului lui Dumnezeu cu fortele raului se va termina in final cu o interventie coplesitoare a lui Dumnezeu, cind Hristos va veni personal ca sa puna capat oricarei impotriviri, sa-i invieze pe cei morti, sa-i duca pe sfinti in slava care le-a fost pregatita, iar pe cei ce au trait in nelegiuire sa-i judece si sa-i pedepseasca.

Pentru cel ce este gata sa o creada sincer si umil, Biblia pune la dispozitie raspunsuri la intrebari majore ca cele despre fiinta si natura lui Dumnezeu, originea materiei, energiei si vietii, natura si destinul omului, inceputul si sfirsitul tuturor lucrurilor. Ea nu va raspunde insa niciodata la intrebarile speculative si nerodnice ale filosofiei, printre care am putea aminti: care este componenta ultima a materiei, care este relatia dintre trupul omenesc si gindirea umana, care sint limitele si caile cunoasterii, etc. Biblia nu raspunde nici celor curiosi care ar vrea sa afle in ea o detaliere amanuntita a planului lui Dumnezeu in istoria lumii.

Revelatia divina din Biblie este gata sa ne puna la dispozitie raspunsuri suficiente ca sa ne duca la mintuire, dar nu intentioneaza nici pe departe sa fie un tratat de filosofie pura sau de stiinta. Orice incercare de a o transforma in asa ceva, va sfirsi intotdeauna printr-o desfigurare a Scripturii intr-o incercare disperata de a-L face pe Dumnezeu sa ne spuna mai mult decit a vrut El sa ne descopere in Cuvintul Sau. Pe de alta parte, filosofii care intorc spatele revelatiei, gresesc si ei amarnic atunci cind nu vor sa tina seama de informatiile despre Dumnezeu, lume si viata pe care ni le pune la indemina Biblia.

Oamenii au nevoie si de teologie si de lucrarea ratiunii daca vor sa inteleaga bine cine sint ei si pe ce lume se afla. Si bigotismul ingust al celor care au intors spatele stintei si goliciunea morala a celor care au intors spatele crestinismului, au adus lumii numai suferinte, privatiuni si drame sfisietoare. Ce bine ar fi daca ne-am putea da seama ca si revelatia si ratiunea sint cadouri din partea aceluiasi Dumnezeu care ne vrea fericiti si in viata de acum si in cea viitoare.

10. CRESTINISMUL SI CELELALTE RELIGII

Crestinismul este o religie exclusivista. Domnul Isus a spus ca El este Calea, Adevarul si Viata si ca nimeni nu vine la Tatal decit prin El. Biblia ne spune ca toti oamenii care se afla astazi in viata descind din aceia care au avut la inceput o cunoastere clara despre Dumnezeu. Aceasta inseamna ca Biblia ne prezinta o origine comuna a rasei umane, iar aceasta origine a fost intr-o atmosfera de contact direct, nemijlocit si vital cu Dumnezeu. Paginismul este prin urmare o degenerare regretabila si vinovata a nivelului de cunoastere a lui Dumnezeu, Tatal (Rom. 1:20-32) .

Exista astazi in lume si o parere contrara care spune ca religia a suportat si ea un proces de evolutie progresiva de la animismul originar (in care oamenii credeau ca in spatele tuturor manifestarilor se afla cite un dumnezeu), la monoteismul contemporan (unificarea tuturor zeitatilor intr-un singur Dumnezeu). Aceasta teorie sustine ca si religiile sint la urma urmei un produs al mintii omului aflat in dezvoltare. Biblia ne spune insa ca omul a avut o cunoastere divina initiala si ca a pierdut-o apoi, indepartindu-se din ce in ce mai mult de Dumnezeu si ajungind la practici cu atit mai primitive si mai repulsive, cu cit indepartarea aceasta a ajuns mai mare. Din punct de vedere crestin, religiile lumii sint rezultatul unei indepartari vinovate fata de Dumnezeu. Biblia ne spune ca omul a ajuns astazi pacatos in natura sa si ca nu mai poate veni la Dumnezeu decit prin intermediul unui mijlocitor oferit in persoana Domnului Isus Hristos. Aceasta pozitie a crestinului s-ar putea sa fie jignitoare pentru cei care stau in afara crestinismului, dar nu avem ce face; ea este izvorita din mesajul clar si categoric al Bibliei ( Cf. Schmidt-Rose: The origin and Growth of Religion, Dial Press, 1935).

Daca Domnul Isus Hristos este singura cale de intoarcere a oamenilor la Dumnezeu, se pune intrebarea: Atunci de ce le-a mai dat Dumnezeu evreilor Legea lui Moise?

Raspunsul la aceasta intrebare ar putea suna cam asa:
(1) ca sa-i faca constienti de starea lor de pacat;
(2) ca sa le dea posibilitatea sa-si exprime simbolic pocainta; si
(3) ca sa-i pregateasca pentru viitoarea rascumparare prin Mesia.

Cu alte cuvinte, institutiile legii mozaice au avut un caracter didactic, simbolic si tipologic. Numai harul l-a determinat pe Dumnezeu sa-i primeasca la Sine pe cei care veneau la El pe baza jertfelor prevazute de legea mozaica: “Caci este cu neputinta ca singele taurilor si al tapilor sa stearga pacatele”.

Daca se intreaba cineva: Cum de erau atunci iertati israelitii care au venit la Dumnezeu mai inainte ca sa se fi jertfit Isus Hristos? le putem raspunde ca aceasta s-a putut realiza doar printr-o aplicare “retroactiva” a harului. (Evrei 9:15)

Daca ne este ingaduit sa folosim o ilustratie contemporana, a fost de parca, in harul Sau, Dumnezeu a ales sa achite plata unui cec mai inainte ca Domnul Isus sa fi depozitat pretul necesar rascumpararii noastre. In ziua de astazi insa, nici ceremoniile mozaice si nici formele vreunei alte religii nu-i mai pot mintui pe oameni. Acest adevar a fost proclamat cu tarie de apostolii Domnului. Biserica crestina nu poate participa acum la nici un fel de tripla alianta asa-zis mintuitoare (Protestantismul, Catolicismul si Iudaismul). Numai Domnul Isus mintuieste. (Fapte 4:12) El este singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni.

Ceea ce face crestinismul superior oricarei alte religii este Domnul Isus Hristos. Crestinismul nu este mai bun datorita unei etici superioare sau datorita unui sistem filosofic mai distilat. Singura superioaritate
a credintei crestine este persoana lui Isus Hristos. El este singurul in stare sa-i mintuiasca pe cei pacatosi. Numai El este Dumnezeu adevarat intrupat in istorie si numai El ii poate scapa pe oameni de grozava pedeapsa a vinovatiei. Iata ce i-a spus ingerul lui Iosif: “Ea va naste un Fiu, si-I vei pune numele Isus, pentru ca El (numai El) (Accentuarea din originalul grec)va mintui pe poporul Lui de pacatele sale”. (Mat.1:21)

S-ar putea ca alte religii sa contina si ele mari doze de adevar, un sistem filosofic elaborat si norme superioare de etica, dar ele nu vor fi niciodata in stare sa le ofere oamenilor lucrarea de rascumparare. Aceasta este cauza pentru care ele pot si trebuie pe drept cuvint sa fie numite: “false”. Ele nu pot da celor ce adera la ele tocmai siguranta mintuirii eterne pe care pretind ca o ofera. Iata de ce, in peisajul multicolor al religiilor lumii, crestinismul nu se va multumi sa stea linistit, ci va accentua si va intretine mereu nevoia de misiune si de proclamare a Evangheliei mintuitoare pina la marginile pamintului.

11. EVANGHELIA SI LEGEA

Biserica Protestanta le este indatorata luteranilor pentru evidentierea acestui contrast care se gaseste in Biblie. In discutia de fata prin lege se va intelege voia revelata a Lui Dumnezeu care pretinde omului o ascultare absoluta fata de normele de dreptate stabilite de Dumnezeu. Mereu si mereu Scripturile subliniaza ca in fata legii Lui Dumnezeu toti oamenii sint pacatosi.

Legea – de orice fel ar fi ea – nu este in stare sa salveze pe nimeni. (Rom. 3:19-31) Cu toate acestea legea este importanta. Ea le demonstreaza oamenilor ca au nevoie de un Mintuitor. Apostolul Pavel marturiseste ca el n-ar fi cunoscut ce este pacatul, daca n-ar fi fost legea care sa-i spuna : “Sa nu poftesti!” (Rom.7:7)

Chiar si dupa ce o persoana este mintuita, legea isi pastreaza valoarea, caci ea ii slujeste copilului lui Dumnezeu drept indreptar etic. Prin Evanghelie vom intelege vestea buna ca Hristos a murit pentru cei pacatosi, asa incit cei condamnati de legea lui Dumnezeu pot fi salvati acum prin credinta in Domnul Isus Hristos. Cu alte cuvinte, numai Evanghelia este aceea care ii poate mingiia pe oameni si le poate aduce mintuirea.

Unii oameni cred ca in Vechiul Testament se gaseste numai legea, iar in Noul Testament se gaseste numai evanghelia. Este adevarat ca Vechiul Testament se preocupa mai mult de legea lui Dumnezeu, cautind sa-l faca pe om sa-si recunoasca pacatosenia si nevoia lui de salvare. Dar Vechiul Testament este si locul in care este anuntata venirea evangheliei lui Hristos. Pe de alta parte, in Evanghelia Noului Testament sint citate o sumedenie de pasaje din Vechiul Testament care sint folosite ca temelie peste care este cladita mintuirea. Calea de mintuire recomandata in Vechiul Testament era mai mult sau mai putin aceeasi ca si astazi, si anume : Justificarea prin credinta. (Rom.4:1-25)

Noul Testament are si el in continut legea. Ba mai mult, astazi, legea morala este si mai pretentioasa decit in vremurile vechi. (Mat.5:17- 48) Totusi, in ansamblul lui, Noul Testamenet se ocupa mai mult cu prezentarea Evangheliei mintuitoare a lui Hristos.

Am putea spune deci ca Vechiul Testament contine pe linga lege si mintuirea prin credinta, iar Noul Testament contine pe linga mintuirea prin credinta si prezenta legii. Diferenta mare este ca Noul Testament se concentreaza asupra prezentarii intruparii si patimilor Domnului Isus Hristos.

Ar mai exista si o alta impartire fragmentara a continutului celor doua testamente: impartirea dispensationalista. Aceasta se bazeaza pe observatia ca istoria omenirii, asa cum este ea redata in Biblie, se poate imparti in sapte dispensatii diferite in care revelatia si pretentiile lui Dumnezeu au fost diferite. (The Scofield Reference Bible New York: Oxford University Press, 1909, 1945); Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology (Dallas, Tex.: Dallas Seminary Press, 1947, 1948), I-VIII.)

12. RELATIA CRESTINULUI CU VECHIUL TESTAMENT

Tot asa cum am aratat ca legea si harul se gasesc si in Vechiul Testament si in Noul Testament, trebuie sa subliniem acum faptul ca un crestin nu se poate restringe numai la Noul Testament, ci trebuie sa-l citeasca si pe cel Vechi. Apostolul Pavel ne-a invatat ca: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavirsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna”.

Revelatia lui Dumnezeu pe care o avem in Noul Testament nu este rupta de aceea primita prin Vechiul Testament, ci deriva din ea, ca o continuare fireasca. Pretutindeni in Noul Testament ni se aminteste ca Vechiului Testament a fost cu adevarat Cuvintul lui Dumnezeu.

Exista sute de citate clare care aduc textul Vechiul Testament in cel Nou. Westcott si Hort sint de parere ca exista nu mai putin de 1.076 cazuri in care textul Vechiului Testament este citat in scrierile Noului Testament. Profesorul H.S. Miller scrie si el ca: “Este adevarat ca Vechiul Testament este citat, direct sau aluziv, de aproximativ 1.000 de ori … si chiar de mai multe ori, daca s-ar numara totul in intregime”. (H.S. Miller, General Biblical Introduction (Houghton, N.Y.: The Word-Rearer Press, 1947, p.49)

Exista o continuitate nu numai in ceea ce priveste continutul celor doua testamente, ci si in caracteristicile poporului lui Dumnezeu din ele. Aproximativ cu doua mii de ani inainte de Hristos, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam si l-a ales pentru a-l transforma intr-un popor numeros prin care sa daruiasca lumii cele doua mari binecuvintari ele Sale: Scripturile si pe Mesia.

Din nefericire, atunci cind Isus Hristos a venit ca Mesia, sa rascumpere pe poporul Domnului, Evreii, ca neam, nu L-au recunoscut si nu L-au primit. Din aceasta cauza, ei au fost inlaturati vremelnic din planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel aseamana aceasta realitate cu taierea unor ramuri dintr-un copac. (Rom. 11:17) Minoritatea de Evrei care s-au pocait totusi si au crezut, L-au primit pe Domnul Isus si au intrat in Biserica alaturi de Neamurile care au primit mesajul Evangheliei. Aceste doua categorii de credinciosi sint astazi mostenitorii promisiunilor si binecuvintarilor lui Dumnezeu. (Efes. 2:11-22; Gal. 6:16) Cu alte cuvinte, credinciosii dintre Neamuri au fost altoiti in maslinul din care fusesera taiati ca ramuri Evreii necredinciosi. (Rom. 11:17-19)

Necredinciosii, fie ei dintre Evrei, fie ei dintre Neamuri, sint pierduti in pacat si in asteptarea pedepsei. Noul Testament prezinta Biserica drept o continuare spirituala a Israelului. Crestinii sint numiti “copii ai lui Avraam”. (Gal. 3:29) Ei nu mai apartin astazi unui Ierusalim pamintesc, ci unui Ierusalim care este in ceruri si de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului cel viu. (Evrei 12:22) Tot asa se spune despre cei credinciosi ca au mostenit fagaduintele facute patriarhilor. (Gal. 3:29) In fapt, crestinii au mostenit chintesenta tuturor promisiunilor facute in vechime si anume: pe Domnul Isus Hristos, neprihanirea noastra. (Gal. 3:14)

Adunarea celor credinciosi dintre Evrei si dintre Neamuri intr-un singur trup spiritual (Biserica) este numita de Pavel o “taina”, adica un adevar care nu a fost revelat clar oamenilor in vechime, dar care a fost descoperit acum copiilor lui Dumnnezeu. (Efes. 3:1-6)

In Noul Testament dispar toate deosebirile dintre Evrei si Neamuri. (Gal. 3:28) Asemenea tuturor Neamurilor, ca sa capete mintuirea si Evreii trebuie sa-L accepte pe Hristos. (Rom. 1:16) Bineinteles ca toti credinciosii trebuie sa depaseasca standardul etic al Vechiului Testament si sa traiasca acum la inaltimea invataturilor date de Hristos. Ceea ce ne-a spus Hriostos insa nu este o contrazicere a invataturii Vechiului Testament, ci mai degraba o completare si o adincire a lor. Hristos a venit, nu sa desfiinteze, ci sa implineasca. (Mat. 5:17-48)
Si El a facut aceasta dind la o parte tot ceea ce fusese revelatie trecatoare partiala si pastrind, si chiar extinzind, acele portiuni din revelata straveche care contineau legea morala. (George B. Stevens, The Theology of the New Testament, New York: Charles Scriber, 1927, pp.17-26.)

In celebra Sa predica de pe munte, Domnul Isus ne da o serie de ilustratii despre relatia Sa cu invatatura Vechiului Testament. (Mat. 5:21-48) El spune nu numai ca orice ucidere este vinovata, ci si ca orice minie este nedemna de un cetatean al Imparatiei lui Hristos. Nu numai curvia este rea, dar chiar si privirea pofticioasa este condamnabila. Nu numai divortul usuratic este rau, ci orice forma de divort este interzis, cu exceptia pacatului curviei. Nu numai juramintul fals este vinovat, dar chiar juramintul ca atare este o practica ce trebuie evitata. Nu numai razbunarea este rea, dar chiar si dorinta de a-ti apara pricina la tribunal este vinovata. Nu numai iubirea aproapelui este recomandabila, dar si iubirea dusmanilor trebuie sa-i caracterizeze pe cei ce sint copii ai Domnului. Vechiul Testament parea ca da un acord tacit poligamiei, Hristos ii cheama pe oameni inapoi la tiparul standard original, stabilit de Dumnezeu pentru o insotire unica pe toata durata vietii.

Din toate aceste exemple reiese foarte clar ca cel ce vrea sa faca astazi voia Domnului trebuie sa studieze cu mare atentie toata Biblia, comparind cu grija Vechiul Testament cu Noul Testament si, in caz de contrazicere, preferind intotdeauna invatatura Noului Testament ca norma finala de etica si teologie. Cititorul Bibliei va constata ca majoritatea continutului Vechiului Testament corespunde si astazi normelor mai inalte ale Noului Testament. In putine cazuri insa, ceea ce era trecator, ceremonial si simbolic trebuie lepadat si trecut astazi cu vederea.

Aducerea de jertfe, clasificarea mincarilor in curate si necurate, zilele de sarbatoare, sabatul, zilele de ispasire, etc. trebuie privite acum doar ca rinduieli pur evreiesti care nu mai au nici un fel de obligativitate pentru crestinii eliberati de Evanghelie. (Col. 2:14-23; Rom. 14:1-6; Gal. 4:9, 10; 4:21-5:1.) Fara nici o indoiala, cea mai importanta lucrare ceremoniala din intreaga lege evreiasca a fost taierea imprejur. Ea a constituit semnul exterior al legamintului incheiat de Dumnezeu cu Avraam. (Gen. 17:9- 14)

Noul Testament declara raspicat ca si aceasta ceremonie a fost inlaturata prin Hristos. (Gal. 5:2-11) Cazul acestei ceremonii evreiesti ne arata insa si felul minunat in care apostolii Domnului au stiut sa interpreteze adevarurile ceremoniale pentru a extrage un adevar spiritual mai profund din Vechiul Testament pentru a-l folosi apoi ca baza pentru o noua invatatura. Ei au observat ca pina si Moise le poruncise Evreilor sa nu se multumesca cu semnul exterior, ci sa-si taie imprejur inima, adica simtirea launtrica. (Deut. 10:16) El le-a profetit de altfel ca Dumnezeu va face aceasta taiere imprejur a inimii pentru ei si pentru copiii lor, asa ca vor ajunge sa-L iubeasca pe Domnul Dumnezeul lor din toata inima si din tot sufletul. (Deut. 30:6)

Putem deci spune ca atunci cind apostolul ii descrie pe crestini ca oameni cu inima taiata imprejur, facuta nu de mina omeneasca, ci cu taierea imprejur a lui Hristos (Col. 2:11), el preia de fapt o invatatura din Vechiul Testament. Cei ce au scris Noul Testament nu s-au sfiit sa ne dea clar si plini de autoritate revelatia cea noua primita prin Hristos. Totusi, in aproximativ o mie de cazuri, ei si-au ilustrat aceasta invatatura cu exemple si texte preluate din cuprinsul Vechiului Testament.

Acele portiuni din Vechiul Testament care proclama adevaruri ale lui Dumnezeu cu valoare vesnica si cu aplicabilitate permanenta pentru oameni sint numite adeseori: legea morala a lui Dumnezeu. Aceasta lege morala este valabila si astazi si este reafirmata de Noul Testament ca indreptarul desavirsit dat de Dumnezeu oamenilor. Domnul Isus Insusi a rezumat intreaga lege a lui Dumnezeu la o simpla variatie pe tema iubirii de Dumnezeu si de semeni. (Mat. 22:34-40) Este evident ca aceste doua principii ale iubirii, care au fost enuntate si de Moise si care alcatuiesc temelia celor zece porunci, sint si fundalul pe care evolueaza toate celelalte invataturi ale Scripturii. Crestinii sint indemnati si ei sa implineasca prevederile divinei legi morale, de data aceasta nu pentru a-si capata mintuirea, ci tocmai ca sa exprime dobindirea ei printr-o umblare in iubire.

Noul Testament proclama emfatic ca mintuirea nu se poate capata printr-o ascultare de prevederile legii, oricare ar fi ea (Rom. 3:20, 21, 22, 26, 28), caci Hristos este sfirsitul legii si neprihanirea tuturor celor ce cred. (Rom. 10:4) Aceasta nu inseamna ca Hristos a desfintat legea divina, ci doar ca El a pus capat caii de capatare a neprihanirii prin faptele legii. Astazi nu se mai ajunge in cer prin neprihanirea data de lege, ci prin unirea credinciosilor cu Domnul Isus, care le daruieste neprihanirea Lui divina si-i transforma dupa chipul si asemanarea Fiului lui Dumnezeu. (Rom. 5:17; 2 Cor. 3:18)

Noul Testament, si in special epistola catre Evrei, ne arata ca Vechiul Testament, ca sistem religios, este depasit si a fost inlaturat, in locul lui fiind pus Legamintul cel Nou, care-i este superior. (Evrei 8:6,7) Aceasta este o implinire a profetiei din Ieremia 31, care anunta stabilirea unui legamint nou. Daca s-a schimbat legamintul, s-a schimbat si preotia. (Evrei 7:11, 12) Crestinii nu mai sint sub preotia lui Aaron, ci sub preotia lui Isus Hristos. Vechiul Testament presupunea o sumedenie de jertfe, in Noul Legamint singura jertfa necesara si suficienta este Isus Hristos Insusi. (Evrei 7:27) Schimbarea legamintului a produs inevitabil si o schimbare a legii. (Evrei 7:12) Noul Legamint ne-a adus si promisiuni mai bune. Autorul epistolei catre Evrei scrie:

“Dar acum Hristos a capatat o slujba cu atit mai inalta cu cit legamintul al carui mijlocitor este El, e mai bun, caci este asezat pe fagaduinte mai bune. In adevar, daca legamintul dintii ar fi fost fara cusur, n-ar mai fi fost vorba sa fie inlocuit cu un al doilea. Caci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: “Iata, vin zile, zice Domnul, cind voi face cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda un legamint nou; nu ca legamintul pe care l-am facut cu parintii lor, in ziua cind i-am apucat de mina, ca sa-i scot din tara Egiptului. Pentru ca n-au ramas in legamintul Meu, si nici Mie nu Mi-a pasat de ei, zice Domnul. Dar iata legamintul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, dupa acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele in mintea lor si le voi scrie in inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, si ei vor fi poporul Meu”. (Evrei 8:6-12)

Vechiul Testament este o sursa bogata de ilustratii pentru zidirea sufleteasca a credinciosului crestin. El contine nenumarate exemple de credinciosie, de rasplatire a neprihanirii, de avertizare impotriva apostaziei, de binecuvintare a celor care au cautat pacea, curatia, si care au stat tari inaintea ispitelor, etc. Nicholls, a cules mai mult de douazeci si sase de proverbe care-si pot gasi ilustrarea in Biblie; si aceasta este numai inceputul a ceea ce s-ar putea face. (Angus-Green, The Bible Hand-Book, New York: Ravell, c. 1905, pp.587- 89.) Pavel ne spune si el ca cele petrecute in Vechiul Testament sint menite sa ne serveasca noua drept pilde. (1 Cor. 10:11)

Cunoasterea Vechiului Testament este absolut necesara pentru cel ce vrea sa inteleaga Noul Testament. Acesta din urma face dese referiri la istoria creatiei, la caderea omului, la intreaga istorie a planului de rascumparare, la legea lui Moise, la profeti, etc. Vechiul Testament mai are si o deosebita valoare devotionala. Aici am putea mentiona nu numai Psalmii, ci si rugaciunile marilor oameni ai lui Dumnezeu, ca Avraam, Iacov, Solomon, etc., impreuna cu exemplele de vietuire evlavioasa ale patriarhilor, preotilor si celorlalti eroi ai credintei.

Se ridica intrebarea; Daca ceremoniile Vechiului Testament n-au avut valoare prin ele insele, atunci de ce au mai fost instituite? Chiar daca nu sintem in stare sa raspundem complet la aceasta intrebare, am putea sugera ca ele au fost necesare ca sa sublinieze necesitatea trairii unei vieti sfinte separate de pacat. Animalele curate si necurate, diferitele zile de sarbatoare, reglementarile sanitare si toate celelalte prescriptii ale legii au fost necesare pentru a face ca religia sa patrunda in fiecare domeniu al vietii de fiecare zi. Acest aspect a fost in contrast deplin cu religiile pagine practicate de Canaaniti. Religia lor nu avea nici un fel de prevederi morale. (George E. Wright and Floyd V. Filson, The Westminster Historical Atlas to the Bible (PhiladelphiaL The Westminster Press, 1945), p.36.)

Sistemul evreiesc de jertfe le arata oamenilor ca pacatul este un lucru grozav si costisitor, care duce la moarte, si in acelasi timp ii pregatea pe Israeliti pentru acceptarea Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Institutia preotiei ilustra adevarul ca orice om are nevoie de un mijlocitor si mediator in relatia cu Dumnezeu, prevestind lucrarea care avea sa fie savirsita de Domnul Isus Hristos. Ligheanul spalarii a fost un simbol al curatirii; altarul arderilor de tot, al consacrarii; sfesnicul, al iluminarii divine; masa punerii piinilor inaintea Domnului, al partasiei cu Dumnezeu. Locul prea sfint le arata oamenilor ca pacatele lor ii opresc sa intre in prezenta lui Dumnezeu fara un mijlocitor; legea le atragea atentia oamenilor ca nu sint autonomi din punct de vedere moral, ci sint raspunzatori in fata lui Dumnezeu; iar capacul ispasirii le vestea ca Dumnezeu va purta grija de ispasirea pacatelor intregii lumi. (Vezi Harold S. Bender, Old Testamental Law and History (Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House,1936), pp43-47.)

Cu toate ca Vechiul Testament n-a fost revelatia finala si perfecta a lui Dumnezeu, nu inseamna ca el nu a fost o parte a revelatiei divine. Fara aceasta revelatie ne-ar fi cu neputinta sa intelegem revelatia Noului Testament. Orice s-ar spune despre Vechiul Testament, nu trebuie sa uitam ca Domnul Isus si apostolii l-au numit legea, profetii si psalmii si l-au respectat ca pe o descoperire a Domnului, (Rom. 3:2) un mesaj cu autoritate divina despre natura si intentiile lui Dumnezeu, care desi nu mai este obligatoriu pentru copiii lui Dumnezeu, ii influenteaza si le reglementeaza conduita conform cu felul in care este el interpretat si aplicat de catre Hristos si de catre apostoli.

13. UNITATEA BIBLIEI

Scopul central al Cuvintului lui Dumnezeu este sa-i conduca pe oameni la credinta mintuitoare in Isus Hristos si sa le inlesneasca astfel ajungerea la darul vietii vesnice care se capata prin unirea cu Domnul Isus. Biblia ar putea fi numita deci: “cartea mintuirii; nu pentru ca prin ea insasi sau prin sistemul de idei continut in ea, Biblia ar darui mintuirea, ci pentru ca ea ii indeamna pe oameni sa-si puna toata nadejdea in Acela care s-a facut om, a murit si a inviat apoi din morti pentru ca sa ne poata darui tuturor iertarea si viata vesnica. Domnul Isus i-a mustrat pe fariseii care iubeau Scripturile, dar nu-L primeau pe El: “Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine. Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata” (Ioan 5:39, 40; 20:31) Daca cineva L-ar scote din Biblie pe Domnul Isus siu salvarea oferita de El, Scriptura ar deveni imediat o carte a disperarii care ne-ar arata mereu numai standardul inalt al perceptelor divine si continua si vinovata noastra neputinta de a le indeplini.

De la un capat al Bibliei la altul, singura posibilitate pentru ca omul sa primeasca mintuirea lui Dumnezeu este aceiasi: credinta. Despre ea se vorbeste nu numai in renumitul capitol 11 din epistola catre Evrei, ci si pretutindeni in textul celor doua Testamente. Dumnezeu l-a primit pe Abel si a privit cu placere spre jertfa lui pentru ca el a adus-o prin credinta. Prin credinta a fost stramutat noh la cer si n-a mai ajuns sa guste moartea. Tot credinta a fost aceea care l-a facut pe Noe sa inceapa constructia corabiei in care si-a scapat familia. Cartea Genezei ne spune ca Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si asta i-a fost socotita drept neprihanire. (Gen. 15:6; Rom. 4:3.) Psalmii sint texte atit de pline de credinta si de inchinaciune incit au ramas si astazi textele preferate de credinciosii din toate colturile lumii. Profetii Vechiului Testament, mai ales Isaia si Amos, au condamnat cu toata vigoarea tendinta poporului de a substitui ceremonialele religioase in locul credintei, sfinteniei si ascultarii. (Isaia 1:11-20; 58:4-9; Amos 5:21-24) Ioan Botezatorul i-a avertizat pe evrei impotriva nadejdii inselatoare in apartenenta lor la familia israelitilor si i-a indemnat la o viata de ascultare adevarata. (Mat. 3:7-10) Cind Iudeii s-au apropiat de Domnul Isus ca sa-L intrebe ce fel de fapte sa faca pentru a fi placuti lui Dumnezeu, El le-a raspuns: “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta; sa credeti in Acela, pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29) Apostolul Pavel declara ca intreg scopul legii a fost sa faca sa taca orice gura inaintea Domnului si sa-i convinga pe toti oamenii de vinovatie: “Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului. (Rom. 3:20)

Una dintre cele mai frumoase sectiuni care vorbeste despre zadarnicia stradaniilor omenesti pentru capatarea mintuirii si despre care este calea pregatita de Dumnezeu pentru ajungerea acestei mintuiri este capitolul 3 din epistola catre Romani:

“Dar acum s-a aratat o alta neprihanire, pe care o da Dumnezeu, fara lege – despre ea marturisesc Legea si proorocii – si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nici deosebire. Caci toti au pacatuit si sint lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sint socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rinduit mai dinainte sa fie, prin credinta in singele Lui, o jertfa de ispasire, ca sa-Si arate neprihanirea Lui; caci trecuse cu vederea pacatele dinainte, in vremea indelungei rabdari a lui Dumnezeu; pentru ca, in vremea de acum, sa-Si arate neprihanirea Lui in asa fel incit, sa fie neprihanit, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus”. (Rom. 3:21-26)

Pentru cel cu credinta umila si simpla, s-ar putea spune ca Biblia nu numai ca este cartea mintuirii, dar si cartea lui Isus Hristos. In discutia pe care a avut-o cu cei doi ucenici aflati in drum spre Emaus, este scris ca Domnul Isus: “A inceput de la Moise si de la toti proorocii, si le-a tilcuit, in toate Scripturile, ce era cu privire la El”. (Luca 24:27.) Iar celor doisprezece ucenici le-a spus: “Iata ce va spuneam cind inca eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre mine in Legea lui Moise, in Prooroci si in Psalmi. Atunci le-a deschis mintea, ca sa inteleaga Scripturile. Si le-a zis :”Asa este scris, si asa trebuia sa patimeasca Hristos, si sa invieze a treia zi dintre cei morti. Si sa se propovaduiasca tuturor neamurilor, in Numele Lui, pocainta si iertarea pacatelor, incepind din Ierusalim.” (Luca 24:44-47) In ultima instanta deci, tinta intregului cuvint a lui Dumnnezeu este aceea de a-L prezenta pe Domnul Isus Hristos, mai intii prin tipuri si profetii, iar apoi prin implinirea lor. Stiind aceasta, nu ne mai miram ca in cartea Apocalipsei Ioan ne prezinta o scena cereasca in care:

“…cele patru fapturi vii si cei douazeci si patru de batrini s-au aruncat la pamint inaintea Mielului, avind fiecare cite o alauta si potire de aur, pline cu tamiie, care sint rugaciunile sfintilor. Si cintau o cintare noua, si ziceau :
“Vrednic esti tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile: caci ai fost junghiat, si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu singele tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o imparatie si preoti pentru Dumnezeul nostru si ei vor imparati pe pamint!”

M-am uitat, si imprejurul scaunului de domnie, in jurul fapturilor vii si in jurul batrinilor am auzit glasul multor ingeri. Numarul lor era de zece mii de ori zece mii si mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: “Vrednic este Mielul care a fost junghiat, sa primeasa puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda!” (Apoc. 5:8-12)

14. AUTENTICITATEA CUVINTULUI LUI DUMNEZEU

Crestinii sint intrebati adeseori de unde stiu ei ca Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu? Sigur ca am putea raspunde ca, asemenea naturalismului si ateismului, crestinismul este si el un sistem bazat pe credinta si am putea intoarce intrebarea in felul urmator: De unde stie ateul ca nu exista Dumnezeu si de ce crede el ca Biblia nu este Cuvintul lui Dumnezeu. Nu vom face asa ceva, pentru ca o asemenea discutie n-ar duce nicaieri. Este rezonabil sa credem ca un crestin trebuie sa fie gata sa dea socoteala de motivele pe care isi intemeiaza el credinta. (O. Hallesby, Why I Am a Christian (Minneapolis, Minn.: Augsburg Publishing House, 1930); si C.S. Lewis, The Case for Christianity (New York: Macmillan, 1943).)

Este logic ca persoana care a imbratisat crestinismul sa se astepte sa gaseasca in Cuvintul lui Dumnezeu lucruri conforme cu gindirea sanatoasa, o demnitatea in concordanta cu demnitatea divina, o armonie interna desavirsita a textului, un standard etic superior pentru viata personala si sociala, o nota de autoritate subinteleasa si promisiuni verificabile in viata si experienta de fiacere zi. Crestinii de pretutindeni pretind ca Biblia trece cu usurinta toate testele de mai sus.

In ultimele secole, Apologetii protestanti au citat ca argumente care dovedesc ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, urmatoarele: Armonia ei interioara , lipsa ei de greselile si prejudecatile vremurilor in care a fost scrisa, stilul minunat, influenta inalatoare exercitata asupra societatii in care a patruns, capacitatea ei de a supravietui oricarei persecutii si adevarurile ei fundamentale (ca acela despre creatia lumii) care trebuie sa la fi fost date autorilor de Dumnezeu printr-o revelatie divina.

Ceea ce trec prea adesea cu vederea apologetii crestini este ca toate aceste argumente pe care le ingramadesc ei in suportul credintei lor teiste in Cuvintul lui Dumnezeu li se pat atit de puternice si convingatare tocmai pentru simplul fapt ca ei insisi impartasesc aceasta credinta crestina. Cu alte cuvinte, credinciosul crestin ca Dumnezeu exista si a ajuns sa experimenteze si ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, asa ca orice argument care sustine ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu i se va parea imediat coplesitor de puternic. Pentru necredinciosul care a refuzat credinta in Dumnezeu insa, towte aceste argumente, oricit de logice ar fi ele, nu sint suficiente ca sa-l convinga. Aceasta pentru ca el a refuzat cu buna stiinta insasi posibilitatea ca revelatia divina sa existe caci a negat cu buna stiinta orice fel de credinta in Dumnezeu.Autorul acestei carti este in deplin acord cu urmatoarea afirmatie luata din marturisirea de credinta Westminster:

“Autoritatea Sfintei Scripturi nu depinde de marturia vreunui om sau a vreunei Biserici, ci de marturia lui Dumnezeu Insusi … si trebuie luata in consideratie tocmai fiindca este Cuvintul lui Dumnezeu.
S-ar putea sa fim impresionati de seriozitatea cu care o anumita Biserica priveste Sfinta Scriptura si s-ar putea sa ne puna pe ginduri evidentele supranaturale sau maiestatea stilului, sau extraordinara potrivire a partilor, sau unitatea de scop ( care este accea de a-I da slava lui Dumnezeu), sau simplitatea maiestuoasa cu care este prezentata calea spre mintuire, sau alte si alte incomparabile sublimuri ale Bibliei. Toate acestea la un loc s-ar putea sa ne puna pe ginduri, dar, intotdeauna, dovada suprema si asigurarea c Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu nu ne va fi data decit ca un rezultat launtric al lucrarii Duhului Sfint, care va adeveri in inimile noastre ceea ce sustine Biblia si anume ca ea este incontestabil Cuvintul sfint al lui Dumnezeu.
… Noi credem si marturisim ca iluminarea launtrica a Duhului Sfint al lui Dumnezeu este singura in stare sa ne faca sa pricepem lucruri de natura celor care ne sint revelate in Cuvint …” (Philip Schaff, The Creeds of Christendom (New York: Harper & Bros., 1877, 1919), III.)

Credinta pura in Biblie ca si Cuvint al lui Dumnezeu nu este asadar o problema simpla si amorala a filosofiei. Biblia poate fi primita ca si Cuvint inspirat numai de acela in a carui inima se afla convingerea ca Dumnezeu exista si ca El a ales sa ni se descopere prin Cuvint.

Cei care au imbratisat credinta crestina sint convinsi ca prin chiar natura lor, oamenii pastreaza in ei sentimentul prezentei lui Dumnezeu si sint inclinati sa creada ca El exista atunci cind admira minunatia creatiei sale. Instinctul omenesc este de a se pleca inaintea imensitatii ciu sentimentul ca “undeva” , “cineva” care a creat toate acestea trebuie sa existe. Mai mult, Duhul Sfint lucreaza si in cel necredincios, cautind sa-l convinga de propria-i necesitate de a scapa din pacat si impingindu-l spre convingerea ca ceea ce este scris in Cuvintul lui Dumnezeu este demn de crezare. Adevarul scis in Biblie este o sabie cu doua taisuri pe care o foloseste Duhul Sfint pentru a reteza necredinta si ingimfarea oamenilor si pentru a-i convinge de vinovatie si pentru a-i constringe sa se prabuseasca la picioarele crucii Domnului Isus Hristos. Mesajul Cuvintului lui Dumnezeu este insistent si dinamic, fie ca ascultatorul isi da sau nu-si da seama de ceea ce Biblia spune despre ea insasi. Iata de ce, in marturisirea noastra crestina trebuie sa continuam sa accentuam pacatosenia naturii umane si necesitatea rascumpararii in acelasi timp in care cautam sa-i indreptam pe oameni spre Isus Hristos, cel care ne poate mintui de pacate.

CITEVA SCURTE ENCICLOPEDII DENOMINATIONALE

Anabaptist – Menonite
Harold S. Bender si C. Henry mith: The Mennonite Encyclopedia, 4 volume. (Hillsboro, Kansas; Newton, Kansas; Scottdale, Pennsilvania; 1955 – 1959).

Baptiste
William Cathcart: The Baptist Encyclopedia, 2 volume (Philadelphia: Louis H. Everts, 1881).

Presbiteriene
Alfred Nevin: Encyclopedia of Presbiterian Church in the United States of America, Philadelphia: Presbyterian Encyclopedia Publishing Co., No. 1334 Chesnut St., 1884).

Metodiste
Mattew Simpson: Cyclopedia of Methodism (Philadelphia: Everts & Stewart, 1878).

Luterane
Henry E. Jacobs si John A. W. Haas : The Lutheran Cyclopedia (New York: Charles Scribners Sons, 1899) Erwin L. Licker : Lutheran Cyclopedia (Saint Louis, Missouri: Concordia Publishing House, 1954)

Episcopaliene
A. A. Benton: The Church Cyclopedia (New York: M. H. Mallory @ Co., 1883)

Romano Catolice
Donald Attwater: A Catholic Dictionary (New York: the Macmillan Company, 1942)
Pietro Parente, Antonio Piolanti, Salvatore Garofalo: Dictionary of Dogmatic Theology (Milwaukee: The Bruce Publishing Company, 1951)
Henry Denzinger: The Sources of Catholic Dogma (from the 30,th Latin ED, St. Louis and London: B. Herder, 1957)

PROLEGOMENA (partea I-a)

1. DOMENIUL TEOLOGIEI

Intregul domeniu al teologiei, cuprinzind toate disciplinele educatiei teologice, a fost impartit in mod traditional in patru diviziuni majore. La inceputul oricarui studiu al teologiei trebuie sa fie asezate subiecte cu un caracter general si orientativ care sa includa teme ca acestea: conceptul crestin de revelatie, natura experientei crestine, crestinismul si misticismul, crestinismul si celelalte religii, legea si Evanghelia, etc. Restul disciplinelor teologice pot fi grupate in patru categorii dupa cum urmeaza:

I. TEOLOGIA EXEGETICA
1. Filologia biblica.
a. Ebraica
b. Aramaica (caldeana)
c. Greaca
2. Arheologia biblica
a. Geografia tarilor biblice
b. Flora si fauna
c. Viata sociala si familiala in Israel
d. Institutiile politice si civile
e. Ceremoniile si datinile religioase
3. Introducerea biblica
a. Originea cartilor Bibliei
b. Revelatia divina
c. Inspiratia
d. Canonul biblic
e. Diferitele traduceri
4. Criticismul biblic
a. Criticismul textual sau inferior
b. Criticismul literal sau superior
5. Hermeneutica sau Principii de interpretare
6. Exegeza cartilor din Vechiul si Noul Testament

II. TEOLOGIA ISTORICA
1. Studii pregatitoare
a. Protoistoria omenirii. Geneza 1 – 11
b. Istoria lui Israel
c. Viata Domnului Isus Hristos
d. Istoria apostolica
2. Istoria Bisericii
a. Primara, 30-590 d.H.
b. Medievala, 590-1517 d.H.
c. Moderna, 1517- prezent.
d. Aspecte distincte

(1) Persecutiile
(2) Dezvoltarea structurilor si organizatiilor
(3) Consiliile Bisericii
(4) Formele de inchinaciune
(5) Parintii Bisericii
(6) Simbolistica crestina
(7) Istoria denominatiilor
(8) Activitati misionare si de caritate
(9) Statistici
(10) Arta si arhitectura bisericeasca

3. Istoria doctrinelor biblice

4. Teologia biblica
a. Vechiul Testament: intelepciunea si poezia poporului evreu, fenomenul profetic
b. Noul Testament: teologia caracteristica urmatoarelor sectiuni distincte: Evangheliile sinoptice, Evanghelia lui Ioan, Epistolele lui Pavel, Epistolele lui Petru, Epistola catre Evrei, Iacov si Apocalipsa.

III. TEOLOGIA SISTEMATICA
1. Apologetica
2. Polemica
4. Dogmatica sau Teologia Sistematica
5. Etica crestina
6. Enciclopedia teologica

IV. TEOLOGIA PRACTICA
1. Homiletica
2. Evanghelismul
3. Misionarismul
4. Teologia pastorala
5. Educatia crestina
6. Muzica bisericeasca
7. Structuri de autoritate bisericeasca
8. Institutiile de slujire crestina
9. Liturgica

2. CE ESTE “TEOLOGIA SISTEMATICA” ?

Schita de mai sus il poate ajuta pe cititor sa inteleaga care este locul ocupat de teologia sistematica in intregul studiilor teologice.

Prin “teologie sistematica” noi intelegem intregul adevar despre Dumnezeu asa cum ne este el descoperit in Cuvintul Sau. Cu alte cuvinte, teologia sistematica nu se ocupa cu ceea ce ne pune la indemina filosofia sau cugetarea omeneasca, ci numai si numai cu informatiile pe care ni le pune la dispozitie Cuvintul lui Dumnezeu.

Credem ca va fi de folos sa aratam aici legatura care exista intre teologia sistematica si unele dintre celelalte discipline ale studiului biblic.

Exegeza este examinarea unor anumite portiuni din textul Scripturii in limbile originale in care a fost scris. In esenta lor, toate studiile teologiei sistematice trebuie sa se sprijine pe o exegeza corecta, altfel ele nu ar avea nici un fel de valoare “teologica”.

Teologia biblica preia rezultatele studiilor exegetice asupra unui anumit pasaj si le grupeaza in unitati de sine statatoare ca de exemplu: doctrina despre Dumnezeu in invatatura mozaica sau nadejdea mesianica din cartea lui Isaia.

Teologia sistematica ia apoi invataturile biblice rezultate din studiile exegetice si din teologia biblica si le aduna pe toate la un loc in exprimari atotcuprinzatoare despre adevarurile divine. Teologia practica studiaza care sint cele mai bune cai pentru transmiterea acestor adevaruri despre Dumnezeu asa cum se gasesc ele in Cuvintul Sau.

Istoria bisericii traseaza drumul poporului lui Dumnezeu pe pamint de-a lungul secolelor.
Cel ce se ocupa cu teologia sistematica trebuie sa faca o distinctie clara intre proclamatiile despre adevar asa cum se gasesc ele in Cuvintul lui Dumnezeu si “interpretarile” intelepciunii omenesti in anumite aspecte ale revelatiei divine. Numai Cuvintul lui Dumnezeu ramine pururi autoritatea absoluta si pe deplin inspirata.

Teologia, ca stiinta, este un produs al muncii omului in dorinta lui de a intelege si de a clarifica. Ea nu este infailibila si nu poseda nici un fel de autoritate divina. Cu toate acestea, ea are o deosebita importanta si valoare prin faptul ca ridica inaintea fiecarei generatii adevarurile divine marete ale divinului Cuvint al lui Dumnezeu asa cum se gasesc ele in Scriptura.

3. DE CE STUDIAZA OAMENII TEOLOGIA?

Este absolut imposibil sa intelegi anumite exprimari ale Bibliei daca nu ai o cunoastere de ansamblu a ei. Asta nu inseamna in nici un fel ca Biblia este o carte confuza, ci doar atrage atentia asupra faptului ca, mai mult decit vrem noi sa recunoastem de obicei, Scriptura pretinde un anumit nivel de “interpretare” din partea noastra.

Iata un exemplu: cind Ioan ne spune ca “singele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat” (1 Ioan 1:7), el nu ne trimite la ideea ca cel pacatos trebuie sa stea fizic sub cruce si sa lase singele lui Hristos sa se scurga asupra trupului lui pentru a dobindi curatia launtrica. “Interpretarea” pe care o dam pasajului devine automat “teologia” noastra si ea ne spune ca semnificatia pasajului este ca prin credinta in Hristosul crucificat se dobindeste iertarea pacatelor. Si tot asa, cind Pavel spune ca el se “lauda cu crucea lui Hristos” (Gal. 6:14), el nu vorbeste despre crucea de lemn ca atare, ci despre lucrarea savirsita de Hristos prin moartea Sa din anul 30 d. H.

Cind Ioan ne spune ca Satan este legat cu un “lant mare” (Apoc. 20:1-2), teologii nu inteleg prin aceasta un lant de otel, ci doar o metafora pentru exprimarea limitarii la care va fi supusa puterea de influenta a Satanei.

Cind Domnul Isus a spus: “Acest pahar este legamintul cel nou” (1 Cor. 11:25), El a subinteles de fapt: “continutul acestui pahar simbolizeaza legamintul pe care-l fac cu cei credinciosi prin intermediul mortii Mele la Golgota”.

De fapt, regula generala pe care am putea-o propune este ca adevarul spiritual este exprimat intotdeauna intr-o forma care presupune o oarecare masura de interpretare. In mod obisnuit, pentru a dobindi “intelepciunea care duce la mintuire” (2 Tim. 3:15), omul de rind nu are nevoie decit de o inima curata si de o minte luminata de calauzirea Duhului Sfint. Cu toate acestea, Biserica are nevoie si de “teologia” scolastica rezultata din activitatea intensa si indelungata a acelor crestini nascuti din nou la o intelegere duhovniceasca a Cuvintului lui Dumnezeu, care petrec ani indelungati in studiu si meditatie asupra Bibliei. Aceasta nu pentru ca am avea nevoie de o autoritate ex-cathedra, care sa guverneze Biserica, ci pentru a aseza in fata fiecarei generatii de oameni raspunsul Cuvintului lui Dumnezeu la framintarile contemporane si pentru a putea infrunta ereziile care apar in perioada respectiva. Eruditii bibliei si crestinii simpli fara pregatire teologica sint bineinteles, toti la un loc si fiecare in parte, frati cu statut egal in cadrul Bisericii crestine.

Oamenii studiaza teologia pentru ca nu se pot multumi sa vada in Biblie o colectie dezordonata de literatura religioasa. Mintea omului este in asa fel construita incit sa tinjeasca dupa o privire de ansamblu care sa explice rolul si intelesul fiecarui element in parte.

Poate ca o comparatie cu natura s-ar putea sa ne ajute sa ilustram mai bine acest lucru. Iata copacii de exemplu: Dumnezeu nu a plantat copacii lumii intr-o ordine stiintifica riguroasa care sa tina seama de “soiuri” sau “categorii”. El nu i-a separat pe unii de altii. De fapt, s-a intimplat contrariul: natura ne prezinta o glorioasa si minunata diversitate de aranjament. Ce face mintea umana insa? Ea nu este multumita cu dezordinea frumoasa din jur, ea nu se poate opri la constatarea estetica. Mintea porneste infrigurat sa faca o clasificare care sa ordoneze realitatea din jur. Omul vrea sa stie cite soiuri de pomi exista si cum poate folosi diferitele soiuri pentru folosul muncii si vietii sale. Aceasta nu este adevarat numai pentru copaci, ci pentru toate celelalte elemente ale lumii noastre inconjuratoare. Oamenii de stiinta au grupat toate lucrurile in “sisteme”: minerale, plante, animale, bacterii, corpuri ceresti, etc.

Savantii iau animale sau plante care au caracteristici asemanatoare si le grupeaza mai intii in cea mai generala clasa posibila, numita de ei filum. La rindul lui, fiecare filum este divizat progresiv in subgrupe numite: subfilum, clasa, subclasa, ordin, subordin, familie, gen, specie si subspecie sau varietate. Clasificarea moderna a biologiei este bazata de exemplu pe o lucrare facuta de Linnaeus in anul 1735 d.H. (”Classification.” The World Book Encyclopedia (Chicago: Field Enterprises, Inc. 1950), Vol. 3, C, p.1468) . Imparatia plantelor a fost divizata in patru fila, iar cea animala in doisprezece sau chiar mai multe „fila”.

Oamenii de stiinta nu s-au putu insa multumi doar cu categorisirea lucrurilor din jur. Ei au vrut sa afle din ce sint facute aceste lucruri si asa s-a nascut chimia. Dupa acelasi proces s-au nascut si celelalte stiinte: aerodinamica, antropologia, arheologia, astronomia, bacteriologia, biochimia, etc. Produsul final al tuturor acestor clasificari si analize nu a fost doar simpla satisfacere a foamei mintii dupa explicatii, ci si descoperirea lucrurilor care ne-au imbunatatit existenta ca razele X, insulina, automobilul, aparatele electrice, etc. – toate acestea dovedind din plin valoarea cercetarii stiintifice.

Tot ceea ce am spus mai sus este valabil si pentru teologie. Mintea omeneasca nu este multumita sa citeasca doar istorisirile despre Moise, psalmii lui David, scrisorile lui Pavel si Apocalipsa lui Ioan. Oamenii vor sa inteleaga fiecare adevar in relatia lui cu adevarul total al revelatiei divine, iar aceasta este sarcina de capatii a teologiei.

Pe tarimul teologiei, clasificarea mai mult sau mai putin standardizata a inceput inca de pe vremea lui Peter Lombard, (1100-1160 d.H.) intemeietorul scolasticii (Emil Brunner, The Christian Doctrine of God (Philadelphia: The Westminster Press, 1950), p.vi.) .

Chiar si inainte de aceasta, in cele dintii secole de existenta a crestinismului, teologii incepusera deja lucrarea de interpretare si organizare a materialului biblic, cautind sa-l aseze intr-un sistem organizat, facind acelasi lucru pe care l-au infaptuit oamenii de stiinta in ostenelile lor.

Este foarte adevarat ca orice crestin poate primi mintuirea si poate ajunge la intelegerea Scripturii si fara sa studieze teologie, dar Biserica ca institutie trebuie sa-si sistematizeze si clarifice crezul. Invatatorii si predicatorii ei trebuie sa cunoasca temeinic continutul si semnificatia “Kerugmei” (proclamarii) biblice. Si dupa cum exista anumiti oameni de stiinta specializati in anumite “specii” sau in domeniul clasificarilor si al scrierii de tratate si manuale stiintifice, si in teologie unii trebuie sa se specializeze in studii particulare iar altii trebuie sa caute sa se dedice teologiei propriu zise.

Cercetarile stiintifice n-au reusit sa scape lumea de sarlatani, dar ele au produs minuni in felul in care ne-au imbunatatit traiul si au eliberat masele populare de frica si ignoranta care ii inrobise de-a lungul istoriei. In acelasi mod, studierea teologiei n-a reusit sa-i elimine pe “invatatorii mincinosi” si nici ereziile nimicitoare care s-au abatut asupra Bisericii. Neglijarea studiului teologic a incurajat insa si mai mult aparitia denaturarilor de tot felul. Dupa cum stiinta a facut mult progres in stapinirea si folosirea naturii in folosul oamenilor, si teologii sint chemati in fiecare generatie sa preintimpine primejdiile, sa infrunte atacurile filosofiilor anti-crestine din fiecare veac si sa ofere credinciosilor neinstruti si tuturor conducatorilor Bisericii o calauzire clara care sa-i ajute sa-si formuleze mesajul in cel mai bun fel in care poate fi inteles de fiecare generatie. Tragem nadejde deasemenea ca de-a lungul secolelor s-a progresat mult in procesul de publicare a unei cit mai corecte teologii.

4. VALOAREA TEOLOGIEI

1. Studierea continutului doctrinar al Cuvintului lui Dumnezeu are valoare pentru zidirea unei vieti duhovnicesti. Unii scot in evidenta importanta trairilor emotionale si a aprinderii inimii drept factori majori in cresterea duhovniceasca. Fara indoiala ca ceva adevar exista si in aceasta parere, caci este important sa-ti tresalte inima atunci cind asculti o predica curata din Evanghelie. Pentru a fi eficace, Cuvintul lui Dumnezeu trebuie sa ne atinga nu numai mintea, ci si emotiile.

Altii au scos in evidenta activitatile ca cel mai important factor de maturizare crestina. Ideia lor este ca marturisirea publica are un efect intaritor asupra credintei si asupra caracterului. Pentru ei nimic nu este mai folositor decit a sta de vorba cu un pacatos despre mintuire, a cauta sa cistigi un pierdut pentru Hristos si a depune marturie despre bunatatea lui Dumnezeu.

Nici emotiile si nici activitatile insa nu pot fi, singure, sursa cresterii omului duhovnicesc. Este necesar sa apara si un al treilea factor care sa se adreseze mintii prin intelegerea adevarului slavit despre Dumnezeu si despre mintuirea Lui, asa cum ne sint descoperite ele in Scriptura. O intelegere buna a intregului adevar descoperit omenirii de catre Dumnezeu este de cea mai mare valoare pentru maturizarea crestina.

2. Teologia sistematica ajuta deasemenea la proclamarea unei Evanghelii adevarate. Cel ce nu cunoaste decit versete izolate sau adevaruri partiale nu poate propovadui cum se cuvine Cuvintul lui Dumnezeu.Pentru a vorbi bine din Biblie trebuie sa cunoastem toata Biblia. Trebuie sa cunoastem toata istoria planului de mintuire asa cum este el descris din gradina Edenului si pina in cartea Apocalipsei. Trebuie sa fim familiarizati cu promisiunile si cu conditiile mintuirii si cu toate avertizarile din Scriptura. Nimeni nu cunoaste corect Cuvintul lui Dumnezeu pina cind nu poate sa faca legatura dintre pasaje particulare si intregul Bibliei.

3. In al treilea rind, studiul teologiei sistematice il poate pazi pe cineva de erezie. Orice ratacire care exista acum in lume, exista pentru ca cineva s-a departat de la adevarul curat al Scripturii si a propovaduit o deformare a invataturii data oamenilor in Biblie. De exemplu, unii credinciosi nu-si dau seama ca institutiile legii lui Moise au fost inlaturate prin lucrarea mintuitoare a lui Hristos. Altii nu-si pot da seama de diferenta care exista intre cei care au trait inainte si dupa ziua de Rusalii, chiar daca au fost cu toti mostenitori ai mintuirii.

4. Teologia sistematica ne mai este de ajutor si pentru a trai o viata centrata in Dumnezeu. Daca procesul de studiu se desfasoara in umilinta si dintr-o dorinta sincera de a cunoaste voia lui Dumnezeu, El ne va apropia de Hristos si ne va darui calazuirea si siguranta zilnica atit de necesara unei trairi crestine in biruinta si bucurie. Pe masura ce crestem in intelegerea adevarului din Cuvintul lui Dumnezeu, ajungem sa ne dam seama cit de total depindem de Dumnezeu, cit de nevrednici sintem si ce mult avem nevoie de harul lui Dumnezeu. Intrega viata crestina trebuie cladita pe adevar si nu pe oricare adevar, ci pe acela care se gaseste in Scriptura.

Din nefericire in studiul teologiei se pot face si abuzuri. Cineva poate face din el o preocupare sterila si un sistem intelectual golit de orice ascultare, smerenie si evlavie personala. Crestinismul se reduce atunci doar la un fel de filosofie pe care o pot pricepe chiar si intelectualii nemintuiti. Un studiu, care ar fi trebuit sa-L slaveasca pe Isus Hristos si sa-l ajute pe cel credincios sa se bucure de desavirsirea mintuirii prin har, se transforma astfel in ceva neatragator pentru omul simplu cu o credinta copilareasca si ramine doar ceva destinat jongleriilor intelectuale.

Cea mai buna cale pentru a impiedica teologia sistematica sa devina nerodnica si neatragatoare este insotirea ei cu un timp de meditatie petrecut in rugaciune. Fara asa ceva, cunostinta ingimfa si putem deveni intelectuali mindri si aroganti, inclinati spre certuri de cuvinte si fara nici un rod in slujirea crestina. Practic, aceasta inseamna ca trebuie sa petrecem cel putin atita timp in citirea Cuvintului lui Dumnezeu, cit petrecem in citirea cartilor de teologie. Cel preocupat de teologie trebuie deasemenea sa citeasca biografiile unor oameni mari ai credintei ca Pavel, Augustin, Luther, Calvin, Grebel, Menno Simons, Wesley, Spurgeon, Finney, Moody, J.S. Coffman, etc. Biografiile crestine au o valoare exceptionala pentru vitalizarea teologiei sistematice si pentru dezvoltarea unei evlavii personale.

5. LUCRARI DEOSEBITE DE TEOLOGIE SISTEMATICA

Probabil ca cele mai importante documente de teologie sistematica Romano-Catolice sint canoanele, decretele si catechismul de la Consiliul din Trent, ale carui sesiuni s-au tinut, cu intreruperi, intre anii 1545 si 1563. (Vezi “The Canons and Dogmatic Decrees of Council if Trent, A.D. 1563” in “The Creeds of Christendom”, de Philip Schaff, (New York: Harper and Brothers, 1919), II, pp.77-206)

Una din lucrarile cele mai importante de teologie catolica aparuta in limba engleza este: “Outlines of Dogmatic Theo-logy”, in trei volume, scrisa de Sylvester Joseph Hunter, preot Iezuit si aparuta in editura Benziger Brothers, la New York, Cincinati si Cicago in anii 1894-1896.

Importanta este si lucrarea in doua volume: “The teaching of Catolic Church” editata de G.D. Smith si tiparita de Macmillan in 1949.

Cea mai buna lucrare de combatere a teologiei Romano-Catolice este Handbook to the Controversy with Rome scrisa de profesorul Karl von Hase (1800 – 1890) si publicata la Londra ca o traducere a celei de a saptea editie in limba germana al carei original a fost publicat mai intii in 1862. Probabil ca aceasta lucrare ramine si astazi una din cartile majore de referinta.

Printre alte lucrari de valoare mai enumeram: Infailibility of the Church, de George Salmon, tiparita de Baker Book House, in Grand Rapids, Michigan, 1951 si A Catholic Dictionary, editat de Donald Attwater, Macmillan, 1942, si deasemenea Catholic Encyclopedia publicata de editura Appleton in anul 1910.

Una dintre cele mai bune lucrari de teologie in traditia Anglicana-Episcopaliana este Theological Outlines, de profesorul Francis J. Hall, scoasa de Morehouse-Gorman Co., New York, in 1933. Profesorul Hall a mai scris o Teologie dogmatica in zece volume, a carei rezumat se afla in Outlines.

Printre cele mai importante lucrari din traditia Reformata trebuiesc amintite: Institutes of the Christian Religion de John Calvin, aparute in 1536, in circulatie acum si in limba engleza, intr-o traducere in doua volume publicata de Westminster Press, 1935.

Un alt scriitor semnificativ a fost Charles Hodge (1797 – 1878), supranumit si “Personalitatea cea mai dominanta din grupul cunoscut sub numirea de “Scoala de la Princeton”. El este autorul a trei volume de Systematic Theology, 1872-1873.

Multumitoare este si lucrarea lui A.H. Strong (1836 – 1921): Systematic Theology, aparuta initial in 1886 si revizuita apoi in 1907. Strong a fost baptist.

Cea mai completa lucrare moderna de teologie sistematica este Reformed Dogmatics scrisa de profesorul Louis Berkof (1873 – 1957) si aparuta in patru volume la editura Eerdmans, 1932-1937.

De o oarecare valoare este si lucrarea Outlines of Theology de A.A. Hodge (1823 – 1886) publicata in 1860, revizuita in 1878 si retiparita de Eerdmans in 1949 si de Zondervan in 1972. Mai pot fi consultate si cartile scoase de G.C. Berkouwer (1903 -).

Cel mai de seama teolog, din cea mai stricta miscare a traditiei Luterane din America (Sinodul Missouri), este Dr. Francis Pieper (1852 – 1931). Intre anii 1917 si 1924, el a publicat in germana un set de trei volume intitulat: Christian Dogmatics (Concordia Publishing House, St. Louis, Missouri).

Profesorul John Theodore Mueller a scris si el un volum intitulat: Christian Dogmatics si publicat de aceiasi Concordia in anul 1934.

O foarte folositoare enciclopedie este aceea scoasa de Charles Scribner la New York, 1899: The Lutheran Cyclopedia editata de H.E. Jacobs si A.W. Haas.

Cea mai veritabila sursa de teologie Arminiana este bineinteles The Works of James Arminius (1560 – 1609) tradusa din limba latina si publicata in trei volume de Derby, Miller si Orton, la Auburn si Buffalo in anul 1853.

Cea mai complecta lucrarea de teologie arminiana este Theological Institutes scrisa de metodistul Richard Watson (1781 – 1833); cea de a treisprezecea editie a acestei lucrari a aparut in 1850.

In anul 1869, Samuel Wakerfield (1799 – 1895) a editat A Complete System of Christian Theology, care nu este altceva decit o condensare a lucrarii Institutes de Watson.

William B. Pope (1822 – 1903) a publicat in anul 1879 un Compendium of Christian Theology, iar John Miley (1831 – 1895) a scos in doua volume Systematic Theology.

In anul 1903 a aparut System of Christian Doctrines de Henry C. Sheldon.

Cea mai completa lucrare de teologie arminiana a aparut in anii 1940 – 1942 sub supravegherea lui H. Orton Wiley: Christian Theology, Nazarene Publishing House, Kansas City, Missouri. Interesanta este si rezumarea acestor trei volume sub titlul: Introduction to Christian Theology facuta de H. Orton Wiley si Paul T. Culbertson si tiparita de Beacon Hill Press, Kansas City, Missouri, 1946.

Probabil ca cea mai reprezentativa lucrare moderna din miscarea crestina Society of Friends este Friends for 300 years, scrisa de Howard Briton si publicata de Harper & Brothers, New York, 1952. Lucrarea standard este insa The Apology, de Robert Barklay, colegul domnului William Penn.

Revenind la traditia care exista in miscarile anabaptiste si menonite, trebuie sa spunem ca, in loc sa existe o preocupare pentru formulari sistematice ale teologiei, accentul s-a pus aici intotdeauna pe o mare simplitate a credintei si pe o deplina ascultare de perceptele Scripturii. Pina la aceasta ora nu exista nici macar o singura lucrare de teologie sistematica care sa fi fost scrisa de un frate menonit si vorbind in general despre cartile de doctrina biblica, putem spune ca pina acum au aparut doar foarte putine. Se cuvine sa amintim Complete Works scrisa de Menno Simons (1496 – 1561) si tradusa in limba engleza la Elkhart, Indiana, in anul 1871 si republicata la Scottdale, Pennsylvania, in anul 1956.

O alta lucrare a lui Menno a fost Foundation and Plain Instruction, 1539 – 1540. Colegul lui Menno, Dirk Philips (1504 – 1568) a scris si el citeva articole adunate sub titlul Enchiridion or Handbook of the Christian Doctrine and Religion, publicate de Elkart, Indiana, 1915.

In Germania, un presbiter menonit, Emil Haendiges, a scris o scurta teologie istorica intitulata Die Lehre der Mennoniten, 1921. De fapt, singurul om despre care putem spune ca a scris carti cuprinzatoare de teologie biblica pentru Biserica menonita a fost Daniel Kauffman (1865 – 1944). Lucrarea sa Bible Doctrine a fost publicata de Scottsdale, Pennsylvania, in anul 1914, iar Doctrines of the Bible a aparut in acelasi loc in 1928.

Una dintre cele mai puternice miscari care au influentat gindirea teologica moderna a fost aceea a lui Karl Bart si Emil Brunner in Elvetia. Scoala lor de teologie a fost numita: bartianism, teologie dialectica sau neo-ortodoxie. Cel mai proeminent exponent al miscarii a fost Bart, a carui lucrare Kirchliche Dogmatik (Culegere de docmatica a Bisericii), desi neterminata, s-a intins pe distanta a nu mai putin de douasprezece volume, cu un al treisprezecelea discutabil, dar semnificativ.

Dr. Brunner a scris si el trei volume cu titlul Die Kirchliche Lehre von Gott aparute in 1946,1949 si 1960 si traduse apoi in engleza in 1950, 1952 si 1962 (Westminster Press).

Demne de notat sint si lucrarile scolii Lundensiene reprezentata prin scrierile lui Gustav Aulen. Teologia lui sistematica este intitulata The Faith of the Christian Church (Muhlenberg Press, Philadelphia, 1948).

Alte lucrari aparute mai curind in America sint The Nature and Destiny of Man de Reinhold Niebuhr, Lecturile lui Gifford aparute in 1931, ale lui Scribner in 1951 si Systematic Theology scrisa in trei volume de Paul Tillich (University of Chicago Press, 1951 – 1963).

Nici scoala bartiana, nici cea lunensiana si nici teologia dialectica americana nu recunosc Biblia per se ca pe Cuvintul lui Dumnezeu infailibil. (Cornelius Van Til, The New Modernism, An Appraisal of the Teology of Bart and Brunner (Philadelphia: The Presbiterian and Reformed Publishing Co., 1947). Exponentii acestor scoli cred si ei bineinteles in inspiratia divina, dar pentru ei textul Scripturii este numai instrumentul prin care vine aceasta inspiratie. Ei nu cred ca Biblia a fost inspirata cuvint cu cuvint de Dumnezeu. (Pentru o sustinere argumentata a parerii ca Bibblia este in intregime un produs al inspiratiei vezi The Infailible Word, A Symposium, produsa de membrii facultatii si Seminarului Teologic Westminster (Philadelphia: The Presbiterian Guardian Publishing Co., 1946) Pentru ei, inspiratia nu este o problema de continut literar, ci una de contact personal cu Dumnezeu Insusi. Nu cine citeste poate cunoaste voia lui Dumnezeu, ci doar acela care intra prin citire intr-o legatura mistica si primeste mesajul divin. Scriptura se transforma astfel doar intr-un jurnal in care sint inscrise experientele oamenilor care s-au intilnit personal cu Dumnezeu si cu Hristos. Ele ne pot servi noua numai ca exemple.

Putem spune cu regret ca, in mare masura, teologia moderna se indeparteaza de credinta in creatie ca un act special al lui Dumnezeu, in caderea omului, ca eveniment real din istorie, in minunile savirsite de Domnul ca intimplari reale supranaturale si in realitatea pedepsei vesnice pentru pacat. Multi teologi de azi stabilesc limitari filosofice rigide prin care deosebesc ceea ce este credibil si ceea ce nu este credibil din relatarile Bibliei despre mesajul si lucrarea lui Dumnezeu. Profesind o anumita credinta in seriozitatea inspiratiei divine, acesti oameni se simt totusi liberi sa refuze ca inspirat o mare parte din continutul Scripturii. Cu alte cuvinte, pseudomodernismul teologic de astazi este cramponat inca de modernismul de acum citeva secole fiind inradacinat in gindirea lui Schleiermacher (1768 – 1834), Ritschl (1822 – 1889) si a altor teologi liberali.

Bartianismul a luptat din rasputeri sa depaseasca teologia nesanatoasa a lui Ritschlenienilor subliniind realitatea pacatului si nevoia omului dupa rascumparare. S-a incercat astfel sa se depaseasca tendinta modernismului de a centra totul in jurul omului si a capacitatii sale de a fi arbitrul revelatiei divine. Bartianismul a readus inaintea omului modern lucrarea mintuitoare a lui Hristos si a subliniat criza personala in care intra orice om care se intilneste in mod personal cu Hristos. Este regretabil ca bartianismul nu a putut depasi toate limitarile curentelor moderniste si mai ales atitudinea liberala fata de interpretarea Bibliei care i-a caracterizat in ultimele veacuri pe modernisti. Ne temem in continuare ca multi dintre teologii modernisti contemporani mai staruiesc si astazi intr-o nesanatoasa neincredere in totala inspiratie a Scripturii, denaturind astfel periculos continutul doctrinal al inspiratiei divine asa cum ne-a fost ea lasata pe paginile Bibliei.

In opozitie cu vechiul modernism (Reprezentat de lucrari ca An Outline of Christian Theology, de William Newton Clarke (New York: Charles Scribner, 1898) si Christian Theology in Outline de William Adams Brown (New York, 1906) si chiar si cu miscarea bartiana s-a ridicat un mare numar de teologi si invatatori de Biblie din America care au ajuns sa fie cunoscuti sub numele de “fundamentalisti”. Ei s-au intors total si definitiv la continutul de inspiratie al Scripturii si sint numiti din aceasta cauza: Evanghelici.

Din numarul acestor strict evanghelici trebuie pomenit P.B. Fitzwater de la Institutul Biblic Moody, a carui Christian Theology a fost publicata de Eerdmans in anul 1948, si profesorul Henry C. Thiessen de la Colegiul Wheaton, a carui Introductory Lectures in Systematic Theology a aparut in 1949 si a fost tiparita tot de Eerdmans.

Fundamentalistii accepta Biblia ca fiind cu adevarat Cuvintul inspirat al lui Dumnezeu si sustin o forma de inspiratie numita plenara si verbala. Credinciosii din foarte multe denominatii au imbratisat cu entuziasm aceasta invatatura si sint legati intre ei dincolo de limitele miscarilor din care fac parte de acest caracter Evanghelic propus de Fitzwater, Thiessen si mai tirziu de O. Buswell, Jr.

Ca miscare, fundamentalistii nu au polemizat atit de mult cu ginditorii contemporani, cum au facut cei din miscarea bartiana. Mai mult, fundamentalistii s-au limitat din pacate la un spirit de inregimentare, afisind un aer de sfidare fata de alti teologi care nu le impartasesc parerile si mai ales convingerile lor profetice premileniste.

O alta latura nedezvoltata a fundamentalistilor este lipsa de angajament pentru reformele sociale (Carl F. H. Henry, The Uneasy Conscience of Modern Fundamentalism (Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 1947), pentru rezolvarea materiala a problemelor lumii inconjuratoare. Cu alte cuvinte, fundamentalistii au refuzat pina acum sa se implice in activismul social din jur. In parte, aceasta tendinta este justificata ca un raspuns dat abuzurilor exponentilor asa-numitei evanghelii sociale, care s-au dovedit a fi indiferenti, daca nu critici, la conceptul de regenerare launtrica necesara prin lucrarea Duhului Sfint. Fundamentalistii cred ca Biserica este chemata sa rezolve problemele pacatului launtric din om, nu pe cele sociale ale lumii.

In aceasta scurta trecere in revista a lucrarilor deosebite de teologie sistematica ar mai trebui sa mentionam si Systematic Theology de Lewis Sperry Chafer (1871 – 1952). El a fost profesor la Seminarul teologic din Dallas. Lucrarea este in sapte volume, plus un index si a fost scoasa de Dallas Seminary Press intre anii 1947 – 1948. Scrierea este definita ca “evanghelica, premilenista si dispensationala”. Dispensationalismul subliniaza diferenta dintre anumite perioade istorice ale planului lui Dumnezeu cu lumea, si prezinta poporul evreu ca fiind in centrul atentiei lui Dumnezeu in istoria pamintului. Biserica este prezentata doar ca o paranteza intre legamintul vechi ebraic si instaurarea mileniului in care evreii vor ocupa din nou locul principal in scena lumii. Nu este nici un fel de nevoie sa mai spunem ca dispensationalismul sta intr-un contrast total cu teologia oficiala a ultimelor secole, fie ea Romano-Catolica, Ortodoxa, Reformata, Arminiana sau Anglicana. El este insa foarte raspindit astazi in gruparile foarte populare ale fundamentalistilor de pretutindeni.

Cartea pe care o cititi acum recunoaste Biblia drept singurul Cuvint al lui Dumnezeu, autoritatea finala in probleme de credinta si de viata. Biblia este pentru noi izvorul tuturor invataturilor de folos pentru mintuire si sfintire. Scopul central al Scripturii este acela de a prezenta lumii pierdute pe Isus Hristos si lucrarea Lui de mintuire.

A studia Biblia doar de dragul studiului si a practica un fel de scolastica protestanta ar insemna sa ne restringem la un intelectualism sterp si a nu face cinste traditiei gindirii crestine din secolele trecute si mai ales al reformatorilor din secolul XVI. Trebuie sa spunem ca teologii fundamentalisti din secolul XX sint singurii care se apropie indeajuns de spiritul marilor reformatori Luther si Calvin pe care l-au pierdut complet modernistii si semi-modernistii zilelor noastre, preocupati mai mult cu filosofia si cu studiile abstracte. Teologia care este necesara astazi este aceea a credintei copilaresti in Isus Hristos si in Cuvintul Lui, o credinta care sa incalzeasca inima, sa ilumineze intelectul si sa ne inflacareze spiritul.

6. DOVEZILE CLASICE PENTRU EXISTENTA LUI DUMNEZEU

Cu multi ani in urma, cel ce va scrie astazi era doar un crestin tinerel care citea cu nesat The Natural Theology, scrisa de profesorul Milton Valentine (1825 – 1906) de la Seminarul Teologic Luteran din Gettysburg, Pennsylvania, in anul 1885. Dr. Valentine cauta sa arate ca este rational sa crezi in Dumnezeu daca analizezi dovezile de inteligenta asezate in structurile din care este creata lumea.

Se pune insa intrebarea: Au toate aceste argumente logice valoare in procesul demonstrarii existentei lui Dumnezeu? Raspunsul este unul negativ.

Argumentele logice nu pot transforma un necredincios intr-unul care crede, desi Duhul Sfint ar putea folosi si aceasta cale pentru convertirea cuiva. Intoarcerea la Dumnezeu va ramine insa mereu o problema care depaseste ratiunea. Argumentele existentei lui Dumnezeu nu pot produce singure credinta mintuitoare. Ele pot fi cel mult “schelele nevazute” ce pot propti vremelnic credinta incepatoare a unora. Meditarea la teologia naturala poate produce o inarire a celor proaspat intorsi la Dumnezeu.

De obicei, sint amintite cinci argumente (dovezi) majore ale existentei divine.

Argumentul etnologic este doar o simpla presupunere. El atrage atentia asupra faptului ca la toate popoarele, indiferent de locul lor pe glob, s-au observat forme religioase care au insotit o tendinta generala si irezistibila de a crede in ceva supranatural. Din aceasta realitate se poate trage concluzia ca undeva, in adincul fiintei umane, este inscrisa convingerea ca omul nu este singur in univers si ca mai exista o putere sau niste puteri superioare lui.

Argumentul cosmologic este bazat pe rationamentul logic ca orice lucrare presupune un lucrator si orice creatie dovedeste existenta unuia care a creat-o. Cu alte cuvinte, lumea aceasta cu locuitorii ei nu s-ar fi putut crea singura; trebuie sa existe undeva un Dumnezeu inteligent care a produs aceasta lume si aceste fiinte inteligente.

Argumentul teleologic (de la grecescul “telos” , care inseamna “scop”, “tinta”) deriva din observatia ca pretutindeni in jur observam in creatie structuri inteligente care par a apartine unui plan universal. Daca exista insa un plan unificator al lumii, atunci trebuie sa existe si o minte inteligenta in care s-a nascut si care-l guverneaza spre implinirea unor scopuri ale sale.

Argumentul ontologic este o productie abstracta a logicii care scapa omului modern superficial. In forma lui cea mai simpla, acest argument spune ca ceea ce poate fi gindit trebuie sa existe: daca Dumnezeu este intruchiparea perfectiunii si daca perfectiunea implica existenta, atunci Dumnezeu trebuie sa existe.

O exprimare mai accesibila este urmatoarea: pentru ca gindirea umana sa aiba valoare, Dumnezeu trebuie sa existe, caci simpla notiune de finit presupune existenta Infinitului, si simpla ideie de creatie implica undeva un Creator, etc. Cu alte cuvinte, simpla nevoie de valoare a gindirii umane presupune existenta a ceea ce putem gindi (Leander S. Keyser, A System of Christian Evidence (Burlington, Iowa; Lutheran Literary Board, 1930), p. 199).

Fireste, aici nu este vorba despre Dumnezeu ca despre un simplu produs al imaginatiei umane. Immanuel Kant nu a fost prea convins de valoarea argumentelor teiste (care dovedesc existenta lui Theos, Dumnezeu). El a propus insa un al cincilea, argumentul moral. Kant a simtit foarte puternic ca exista evidenta unui profund caracter moral al lumii. Omul este plasat intr-o lume guvernata de anumite legi morale. El se poate ridica impotriva acestei realitati si poate actiona impotriva legilor morale ale lui Dumnezeu, calcindu-le, dar el nu poate desfiinta prin aceasta existenta lor si nici nu le poate desfinta caracterul lor moral; omul nu poate scapa consecintelor pacatului sau. Deci, rationeaza Kant, daca exista niste legi morale suverane, atunci trebuie sa existe si un Legiuitor care se poarta ca Guvernator al existentei.

Pentru cel ce vrea sa ia in consideratie toate argumentele, ni se pare nedrept sa omitem dintre ele unul foarte profund si anume: caracterul si marturia pe care o au Scripturile. Este evident ca ele au exercitat o influenta salutara oriunde au patruns si au fost tratate cu respect. Oamenii care au primit mesajul Bibliei au devenit mai buni si mai drepti. Este clar ca aceasta carte remarcabila postuleaza existenta unui Dumnezeu personal si maret. Am putea intreba deci: De pe ce temelie vorbesc aceia care indraznesc sa contrazica marturia Cartii cartilor?

Exista deasemenea si marturia depusa de Isus Hristos. Toti stiu ca El a fost un om cinstit, bun si drept. Vorbele Lui ne spun ca El cunostea din experienta personala despre existenta lui Dumnezeu. Am putea intreba din nou: Pe ce baza contrazic necredinciosii marturia lui Isus Hristos?

Am mai putea adauga argumentul experientei crestine. De-a lungul istoriei Bisericii crestine, milioane si milioane de oameni sinceri si buni au marturisit ca ei au gustat dulceata partasiei cu Dumnezeu prin credinta in Isus Hristos si ca au devenit constienti de realitatea prezentei lui Dumnezeu si a vesniciei. S-ar cuveni sa intrebam iarasi: Poate oare orbirea unora sa-i dovedeasca mincinosi pe cei care vad? Sau poate oare faptul ca unii nu L-au crezut pe Isus Hristos si si-au predat vietile in mina Lui sa dovedeasca faptul ca toti ceilalti care au facut aceasta traiesc numai o iluzie?

Se pare ca in aceste probleme despre argumentarea existentei lui Dumnezeu teologii au alunecat dintr-o extrema in cealalta. S-ar prea putea ca in generatiile trecute si Catolicii si Protestantii sa fi exagerat importanta dovedirii rationale pentru intoarcerea oamenilor la credinta. Astazi insa, se pare ca am alunecat in cealalta extrema ajungind sa subestimam intreaga problema, abandonind gindirea rationala si subliniind un fel de irationalism tulbure, de parca omul n-ar fi la urma urmei o fiinta cugetatoare.

Adevarul se afla ca de obicei undeva pe la mijloc intre aceste doua extreme. Prin ea insasi, ratiunea este neputincioasa sa-l transforme pe un om intr-o noua creatie in Hristos. Oamenii nu ajung crestini printr-o preocupare intelectuala intensa, ci prin realizarea faptului ca sint pacatosi si au nevoie grabnica de un Mintuitor, de Isus Hristos. Pe de alta parte, este rational, si asta poate fi sustinut cu dovezi, sa crezi ca lumea aceasta nu s-a facut de la sine si nu este de sine statatoare. Credinta in Dumnezeu este rationala si poate fi aparata in fata tribunalului mintii. Mesajul central al Bisericii crestine trebuie sa ramina insa, nu dovedirea, ci proclamarea legii sfinte a lui Dumnezeu si a pacatoseniei umane, care impreuna cer un remediu al crizei prin glorioasa lucrare mintuitoare a Evangheliei lui Hristos, oferita oricui cu conditia ca sa fie implinite conditiile credintei si pocaintei. Argumentele teiste nu pot produce credinta si nici nu o pot intretine, dar ele il pot ajuta pe credinciosul imatur sa-si depaseasca problemele intelectuale (Vezi J.C. Wagner, Can a Thinking Man Be a Christian? (Scottdale, Pa.: Herald Press, 1950) (desi s-a observat ca de cele mai multe ori indoielile nu sint de natura intelectuala, ci emotionala).

Trebuie de asemenea sa pastram in minte faptul ca mesajul central al Bibliei nu este un set de argumente, ci proclamarea unei mintuiri din pacat si a darului minunat al vietii vesnice prin Isus Hristos, Domnul nostru.