Este ziua lui Isus!


 DETALII ARTICOL


Grija de frati - Urcand mereu spre culmile partasiei ceresti
adaugat la data 2005-06-01 18:47:21

Grija de frati
Urcind mereu spre culmile partasiei ceresti

de Simon Schrock

Trebuie sa urci din greu ca sa ajungi pe virful muntelui. Catararea nu este lipsita de pericole si picioarele calca adesea prin locuri periculoase. La fel este si drumul spre nivelul superior al partasiei duhovnicesti. Se cere efort si preocupare sustinuta. Se cer sacrificii personale si un mare spirit de intr-ajutorare crestina. Alpinistii sint insiruiti unul dupa altul, legati intre ei cu funii trainice si animati in permanenta de un exemplar spirit de echipa.

Haideti sa ne continuam si noi urcusul nostru inspre nivelul superior al partasiei duhovnicesti in familia copiilor lui Dumnezeu.

Slujiti-va unii pe altii

Treapta a sasea: "Ca niste buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi sa slujeasca altora dupa darul pe care l-a primit" (1 Petru 4:10).

Cei credinciosi stiu, din exemplul dat de Domnul Isus, ca drumul spre inaltare trece pe strada smereniei. Christos a venit ca sa ne serveasca tuturor si sa se faca urzitorul unei mintuiri vesnice. Caci Fiul omului n-a venit sa i se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata rascumparare pentru multi."(Marcu 10:45) . Fiecare urmas al lui Christos trebuie sa se considere un om chemat la slujire. A fi slujitorul altora nu este un lucru placut firii pamintesti. Diferenta dintre Biserica Domnului Isus si lumea celor necredinciosi sta tocmai in disponibilitatea credinciosilor in a se sluji unii pe altii.

(Cineva cauta sa lamureasca acest lucru printr-o ilustratie despre iad si despre rai. Dus in iad, el a vazut ca toti erau asezati de o parte si de cealalta a unei mese imense pe care se aflau toate bunatatile imaginabile. Fiecare mesean avea la dispozitie o lingura cu care putea lua din cele de pe masa, dar ... vai! Lingura era mult prea lunga si era legata in asa fel de bratul fiecaruia incit nimeni nu o putea duce la gura. Toata masa era cuprinsa de harmalaie si fiecare ii dadea celuilalt cu lingura in cap ca sa nu manince nimeni nimic. Mirat de cele vazute, omul nostru a plecat clatinind din cap si s-a dus in rai. Si aici oamenii erau asezati la fel de-a lungul mesei. Si aici aveau fiecare legata de mina cite o lingura prea lunga pentru a se putea hrani singuri. Dar aici era liniste si pace, caci fiecare il hranea cu lingura pe cel din fata lui. Handicapul fusese depasit de acceptarea sujirii unii catre altii.

Diferenta dintre iad si rai era determinata de diferenta dintre egoism si duhul de slujire.)

Exista o infinitate de cai prin care ne putem manifesta duhul de slujire. Nu este greu sa afli cum ii poti sluji pe ceilalti. Singurul lucru greu, este sa ai o inima suficient de smerita pentru a apuca pe calea slujirii.

Pentru unii, calea slujirii este calea normala a vietii. Pentru altii, slujirea este doar ceva ocazional si cere eforturi speciale. Este vremea ca sa urcam mai sus spre nivelul de viata al cerului, cautind sa le fim de folos tuturor celor ce ne inconjoara.

Cei ce practica slujirea sint oameni fericiti. Aceasta activitate aduce sanatate sufletului si umple viata de sens. Sint cunoscute o sumedenie de cazuri cind oameni s-au insanatosit atunci cind, uitind de propriile lor suferinte, s-au apucat sa-i slujeasca cu rivna pe cei mai nenorociti decit ei.

Oamenii preocupati doar de ei insisi, sint mai tot timpul nemultumiti, cirtitori, imbufnati si lipsiti de bucuria vietii.

Traiti in armonie

Treapta a saptea: "Aveti aceleasi simtaminte unii fata de altii. Nu umblati dupa lucrurile inalte, ci ramineti la cele smerite. Sa nu va socotiti singuri intelepti" (Rom. 12:16). "Deci, daca este vreo indemnare in Christos, daca este vreo mingiiere in dragoste, daca este vreo milostivire si vreo indurare, faceti-mi bucuria deplina si aveti o simtire, o dragoste, un suflet si un gind" (Filip.2:1).

Care este mai importanta uniformitatea sau unitatea? Trebuie oare sa gindim toti la fel? Orice neintelegere trebuie privita neaparat drept un atentat la bunastarea bisericii?

Armonia partasiei spirituale nu inseamna o zdrobire a personalitatii si parerilor fiecarui credincios in parte.Ea se poate asemana cu lucrarea unei orchestre in care, desi fiecare instrument sau grupa de instrumente isi cinta propia partitura, toti participantii se subordoneaza aceluiasi dirijor si cinta aceeasi simfonie.

Unitatea bisericii, se manifesta prin faptul ca toti credinciosii asculta de acelasi Domn, au acelasi scop si sint partasi aceleiasi lucrari de mintuire a lumii.

Christos este intotdeauna de acord cu El Insusi si toti cei care il au pe Christos in inima, traiesc minunea partasiei duhovnicesti. Intre oamenii maturi din punct de vedere spiritual, hotaririle n-ar trebui luate niciodata pe principiul majoritatii, cei calauziti de Duhul lui Dumnezeu trebuie sa rivneasca intotdeauna spre unitatea pe care o aduce smerenia si ascultarea fata de Domnul.

(Poate ca ar trebui sa povestesc aici despre o biserica cu mii de membrii si pastorita de patruzeci si trei de presbiteri. Practica celor care conduc aceasta biserica este sa ia numai hotariri in unanimitate. Oridecite ori exista diferenta de opinii, ei privesc aceasta ca pe o indrumare din partea Duhului lui Dumnezeu ca luarea unei hotariri, trebuie aminata. Pina atunci, ei staruiesc in post si in rugaciune. Cei ce au o astfel de practica, dau fiecarui participant un sentiment de importanta si responsabilitate propie.

Fireste ca o asemenea situatie nu se poate intilni decit acolo unde cei ajunsi in conducerea bisericii au trecut cu succes prin scoala smereniei si a lepadarii de sine.)

Dati-va intiietate unii altora

Treapta a opta: "Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca. In cinste, fiecare sa dea intiietate unii altora" (Rom.12:10). Alesii lui Dumnezeu trebuie sa devina si alesii nostri. Iubitii lui Dumnezeu trebuie sa devina si iubitii nostri. Luca isi adreseaza Evanghelia unui frate pe care-l numeste: "Prea alesule Teofile" (Luca 1:3), iar Pavel si Ioan isi numesc adesea destinatarii epistolelor: "prea iubitii mei frati" (Filip. 4:1; 1 Ioan 4:1). O asemenea atitudine este o- pusa egoismului si mindriei. Ea nu lasa nici un loc laudaroseniei.

A da intiietate altuia in cinste, nu inseamna ca oridecite ori sint alegeri la adunare, tu trebuie sa refuzi orice numire, lasind pe altii sa se ocupe de treburile Bisericii.

A da intiietate altuia nu inseamna a fugi de raspundere si nici a avea o falsa modestie. A da intiietate inseamna a fi gata sa-l scoti pe altul in evidenta, a elogia meritele si realizarile lui, uitind pentru o vreme de propriile tale infaptuiri.

(Probabil ca cel mai bun exemplu in aceasta privinta este apostolul Ioan si felul in care si-a scris el Evanghelia. Un observator atent va vedea ca Ioan prefera sa nu-si pomeneasca numele in descrierea actiunilor. Din lipsa de spatiu ne vom rezuma sa citam doar etxtul din Ioan 20:2: "A alergat la Petru si la celalalt ucenic, pe care-l iubea Isus", Ioan 21:7: "Atunci ucenicul pe care-l iubea Isus a zis lui Petru ..." si pasajul din finalul Evangheliei: "Ucenicul acesta este cel ce adevereste aceste lucruri, si care le-a scris. Si stim ca marturia lui este adevarata" (Ioan 21:24). Chiar si intimplarea cu reabilitarea lui Petru este redata doar in Evanghelia lui Ioan. De ce? Pentru ca intre Ioan si Petru existase tot timpul o rivalitate pentru intiietate. Faptul ca Ioan il "scoate in evidenta" pe Petru in Evanghelia sa subliniaza o data mai mult ca intre timp acest apostol trecuse prin scoala lepadarii de sine.

A da intiietate altuia inseamna a fi cel dintii la slujire si ultimul la acceptarea laudelor, a fi constient ca si atunci cind indeplinim tot ce ni se cere nu sintem nimic mai mult decit niste robi netrebnici care si-au indeplinit doar datoria.

In lucrurile mici si cotidiene, a da intiietate in cinste se manifesta prin politete, prin respect, prin acceptarea parerilor altuia si printr-o sincera bucurie in fata succeselor altora. Oamenii mici au rivali si traiesc intr-un continuu spirit de concurenta. Oamenii duhovnicesti locuiesc deja "in locurile ceresti in Christos" si-i pot privi pe toti ceilalti cu simpatie si cu incurajare.

Inainte de a descrie intimplarea in care Domnul Isus le-a spalat picioarele ucenicilor, Ioan face un comentariu interesant: "Inainte de praznicul Pastelor, Isus, ca Cel ce stia ca I-a sosit ceasul sa plece din lumea aceasta la Tatal, si fiindca ii iubea pe ai Sai, care erau din lume, i-a iubit pina la capat. ... Isus, fiindca stia ca Tatal ii daduse toate lucrurile in miini, ca de la Dumnezeu a venit si la Dumnezeu Se duce, s-a sculat de la masa, S-a dezbracat de hainele Lui, a luat un stergar si s-a incins cu el" (Ioan 13:1,3). Domnului Isus nu i-a fost greu sa se umileasca perntru ca stia foarte clar cine este, de unde vine si unde se duce. Tinind cont de acest comentariu, spalarea picioarelor devine o ilustratie a principiului enuntat in acest subcapitol: "In cinste, dati-va intiietate unii altora".

Exista doua feluri de "cinstiri": cinstea pe care ne-o putem da unii altora si cinstea pe care ne-o va da Domnul. Cine umbla dupa prima, o pierde pe a doua; cine o daruieste cu darnicie altora pe prima, va avea parte din belsug de la Dumnezeu de a doua: "Cum puteti crede voi, care umblati dupa slava pe care v-o dati unii altora si nu cautati slava care vine de la singurul Dumnezeu" (Ioan 5:44).

Cine este bogat in Dumnezeu este darnic cu cei din jurul lui. Imi aduc aminte de un comentariu ironic auzit intre doi frati care nu erau de aceeasi parere. Primul a zis: "Nu-ti dau dreptate", iar celalalt i-a replicat: "Nici n-ai de unde, pentru ca nu ai dreptate!" La fel se poate spune si despre "cinste": Cine se simte acceptat de catre Dumnezeu in locurile ceresti este plin de bunavointa si amabilitate fata de toti acei ce-l inconjoara.)

A da intiietate in cinste altora inseamna a practica politetea la nivelul duhovnicesc al cerului.

Marturisiti-va unii altora pacatele

Treapta a noua: ""Marturisiti-va unii altora pacatele si rugati-va unii pentru altii, ca sa fiti vindecati" (Iacov 5:16). In viata Bisericii exista citeva stari duhovnicesti in care trebuie sa intram si sa "raminem". Exista credinta cea mare de la convertire, dar exista si credinta de fiecare zi, in care trebuie "sa crestem". Exista "mintuirea desavirsita" pe care am primit-o in dar, dar exista si "mintuirea de obste" pe care trebuie sa o ducem pina la capat "cu frica si cutremur", "caci mintuirea este mai apropae de noi acum decit atunci cind am crezut". Exista o "unire cu Christos" prin botezul cu Duhul Sfint" , la altoirea noastra in trupul Bisericii, dar exista si o unire cu Christos prin practicarea periodica a "Cinei Domnului". Tot asa exista si "pocainta" initiala cu care ne-am intors la Dumnezeu "din felul nostru desert de vietuire", dar mai exista si "pocainta noastra progresiva, de fiecare zi", ca un fel de spalare continua a sufletului in singele curatitor al iertarii de la Calvar.

A marturisi inseamna a recunoaste o stare reala de fapt, a consimti. Marturisirea pacatelor este asemanatoare cu higiena zilnica. Se spune ca "gradul de civilizatie al unui popor se masoara in cantitatea de sapun pe care o foloseste". Parafrazind acest proverb, putem spune ca "gradul de sfintenie al celor credinciosi se masoara in gradul de sensibilitate al lor fata de pacat si in graba cu care alearga ei la curatirea prin singele ispasitor al Mielului.

A-ti marturisi pacatele inseamna in primul rind a le recunoaste. Apostolul Ioan ne spune ca: "Daca zicem ca n-avem pacat, ne inselam singuri si adevarul nu este in noi. ... Daca zicem ca n-am pacatuit, Il facem mincinos si Cuvintul Lui nu este in noi" (1 Ioan 1:8,10). Fie ca este vorba de greseli neintentionate, de alunecari sau neglijente, fie ca este vorba de calcari de lege bine intentionate si premeditate, singele lui Christos ne este singura cale spre refacerea sanatatii duhovnicesti si spre reluarea partasiei sfinte cu ceilalti.

Exista pacate pe care este suficient sa le marturisim doar lui Dumnezeu si chiar ar fi daunator sa le mai marturisim si altora. Textul nostru ne vorbeste insa de un alt gen de pacate, care au ranit nu numai legatura noastra cu Dumnezeu, ci si capacitatea noastra de a avea partasie unii cu altii. Cine isi ascunde pacatele nu propaseste. Lipsa de pocainta este cauza multor tragedii care se intimpla in Biserica. Familii se destrama, prietenii se dezleaga si multe boli sufletesti si trupesti duc Biserica intr-o stare de neputinta.

Multi parinti ne-au spus ca cele mai grele cuvinte pe care le invata copiii lor nu sint cele greu de pronuntat, ci cele greu de "acceptat": "Am gresit" si "Iarta-ma, te rog". Unii pastreaza greutati in pronuntarea acestor cuvinte toata viata. Ca sa nu spuna: "Am gresit" si "Iarta-ma, te rog", unii prefera sa plece in alta parte si sa inceapa o alta Biserica. Ni s-a umplut tara de astfel de Biserici, dar, intrebam noi, poate Dumnezeu binecuvinta Biserici formate astfel?

Cui sa ne marturisim pacatele? Iacov ne spune ca trebuie sa ne "marturisim unii altora pacatele". Aceasta este o aluzie la faptul ca sintem toti: "o semintie aleasa, o preotie imparateasca" (1 Petru 2:9). In Biserica lui Christos, cei credinciosi sint frati si surori si nimeni nu are monopolul "spovedaniei". A spune aceasta este foarte adevarat, dar trebuie sa adaugam si o nota de avertizare. Pacatele nu sint lucruri care trebuiesc popularizate si nici impartasite altora pe care singura lor auditie poate sa-i darime. Nu este intelept ca "marturisirea pacatelor" sa se faca in Biserica, in cadrul serviciilor divine sau in cadrul trecerii prin fata adunarii in vederea botezului. Si la fel de neintelept este sa-ti deschizi inima in fata unora care abia asteapta o ocazie de birfa. Marturisirea reciproca a pacatelor este o practica rezervata celor duhovnicesti. Cauta un frate, daca esti barbat, sau o sora, daca esti femeie, in care sa ai incredere. Cum sa stii daca poti avea incredere? Sfatul meu este sa te rogi o buna bucata de vreme cu acea persoana. La urma urmei Iacov spune: "Marturisiti-va pacatele si rugati-va unii pentru altii".

Un anunt asezat pe avizierul unei Biserici spunea: "Dumnezeu prefera oameni cu un caracter atit de inalt, incit trebuie sa se aseze in genunchi pentru a fi la nivelul cerului". Cauta si tu sa te imprietenesti numai cu astfel de oameni.

Madulare unii altora

Treapta a zecea: "De aceea, lasati-va de minciuna: "Fiecare sa spuna apropelui sau adevarul", pentru ca noi sintem madulare unii altora" (Efes. 4:25).

A fi un membru al Bisericii inseamna a fi de fapt un madular al trupului lui Christos. Poate ca esti o mina sau poate ca esti un picior sau un deget. Orice ai fi, tu ai nevoie de trup si trupul are nevoie de tine. Textul citat mai sus ne spune ca intre madularele trupului nu trebuie sa existe comunicari false. Minciuna intrerupe si falsifica relatiile dintre oameni. Nici un crestin n-ar trebui sa cauzeze un astfel de rau in trupul spiritual al Bisericii.

Imi aduc aminte de momentul in care mi-am taiat virful unui deget cu ferastraul rotativ. Au fost clipe de mare soc si de o imensa durere. Pina si noaptea in somn ma urmarea imaginea bucatii de deget cazuta jos in rumegusul de sub masa de lucru. Ma chinuia mai ales gindul ca nu-mi voi mai putea folosi niciodata mina la fel ca mai inainte.

Altadata mi-am fracturat mina dreapta cazind de pe cal. Luni de zile am purtat-o legata de git si prinsa intr-o teaca de ghips. Chiar si dupa ce mi-a scos doctorul ghipsul, am continuat multa vreme sa-mi protejez cu atentie bratul drept si m-am surprins de multe ori tinindu-mi mina la piept exact in aceeasi pozitie in care o purtasem in covalescenta.

Cu crestinii se intimpla la fel. Toti sintem impreuna madulare in trupul Bisericii si traim intr-un fel de interdependenta organica. Intre noi trebuie sa se stabileasca comunicatii sincere si deschise. Atentia cea mai mare trebuie aratata acelor "madulare" care sint bolnave sau au fost ranite in lupta cu pacatul.

Din pacate, in multe locuri se aplica exact contrariul, confirmind remarca trista facuta de un observator atent care a observat ca: "Biserica este singura armata din lume care-si omoara ranitii". Disciplina bisericeasca n-a avut niciodata ca scop distrugerea celui gresit. Scopul disciplinarii trebuie sa fie intotdeauna "reabilitarea" prin pocainta si reintegrare. Sa nu uitam ca singurul evanghelist care a scris sentinta : "Sa fie pentru voi ca un vames", fusese el insusi vames si avusese parte de atentia rascumparatoare a minunatului Mintuitor de oameni (Mat. 18:17).

Intreaga suita de trepte care duc la nivelul superior al partasiei duhovnicesti se incununeaza cu intelegerea faptului ca sintem fiecare madulare unii altora si ca de bunastarea unuia depinde binele general al tuturor. Ca si in garzile de muschetari ai regelui Frantei, putem spune si noi: "Unul pentru toti si toti pentru unul!".

Cine a urcat toate cele zece trepte ale maturizarii spirituale in slujire ajunge la posibilitatea de a experimenta ceea ce scrie Ioan in epistola sa: "Daca umblam in lumina, dupa cum El insusi este in lumina, avem partasie unii cu altii; si singele lui Isus Christos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat" (1 Ioan 1:7). Aceasta este partasia sfintilor sau "|oinonia". Aceasta este vietuirea in unitatea daruita de Duhul Sfint. Aceasta este umblarea in lumina partasiei cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfint.

O astfel de stare este in contrast evident cu starea de lucruri dintre oamenii lumii. Tocmai de aceea Biserica poate fi lumina si sarea pamintului. Daca relatiile dintre membrii unei Bisericii nu sint superioare relatiilor dintre oamenii lumii, este indoielnic ca Biserica aceea face lucrarea Domnului.

In lume sint la moda mindria, orgoliul, egoismul si "procesomania". Daca unul a gresit altuia, celalalt ii spune imediat: "Iti arat eu tie! Te dau in judecata!". Tribunalele sint pline de procese intre vecini, intre fosti prieteni, intre soti si sotii, intre patroni si angajati si intre cetateni si Stat. Nu exista mila si nu exista toleranta. Fiecare vrea sa se catere mai sus decit celalalt, chiar daca va trebui sa i se urce in circa sau sa calce pe cadavre. Biserica si lumea nu se aseamana.

Cind te apasa greutatile - lumea te striveste. In Biserica ne purtam poverile unii altora.

Cind simti ca te prabusesti - lumea trece cu tavalugul peste tine. Cei din Biserica te iau in brate si te aduc inaintea Domnului in rugaciune.

Cind gresesti - lumea ride de tine si te da la o parte. Biserica iarta si nadajduieste in mai bine.

Cind te simti singur - lumea nu te baga in seama. Cei din Biserica iti deschid casele lor si te trateaza ca pe un frate.

Cind nu poti sa tii pasul si ramii in urma - lumea te paraseste. Biserica se apleaca cu intelegere si te ia de mina.

Cind iti pierzi calmul si te biruiesc nervii - lumea iti raspunde cu aceiasi moneda. Cei din Biserica iubesc cu intelegere si asteapta cu rabdare.

Cind ti se deschide calea spre succes - lumea te trage inapoi de picioare, invidioasa. Biserica te incurajeaza si "iti face galerie".

Cind esti handicapat - lumea te claseaza ca incompetent si te izoleaza. Biserica te inconjoara cu dragoste si te considera un copil al Domnului.

Cind ai patit-o si te-ai ars pe propria-ti piele - lumea spune ca asa-ti trebuie si te pune inapoi in banca ta. Biserica manifesta mila si se repede sa-ti vindece ranile.

Cind esti in lipsa - lumea te dispretuieste. Biserica imparte cu tine tot ce are.

Cind te napadesc problemele - lumea iti da o sumedenie de sfaturi. Biserica te ia de mina si merge alaturi de tine.

Cind ti se ofera o sansa si ajungi intr-o pozitie importanta - lumea te lauda pe fata, dar te dispretuieste pe ascuns. Cei din Biserica se bucura si stiu sa dea intiietate unii altora.

Biserica este comunitatea celor "chemati afara" din sistemul corupt al lumii pentru a forma societatea aleasa a celor ce traiesc inca de pe acum avanpremiera Imparatiei care va sa vina. Desi mai sintem "in lume", noi nu mai sintem "din lume" si nici "ai lumii". Noi sintem "fii ai zilei" si vestim tuturor zorii unei existente care va veni odata cu intoarcerea Domnului Isus pe pamint.

(Fratele Simion Cure imi povestea despre unul dintre cele mai folositoare sfaturi pe care le-a primit de la Petru Belicov sau fratele Dirla, cind acestia ii erau profesori la Seminarul Teologic din Bucuresti: "Fratilor predicatori, niciodata sa nu va urcati la amvon, ci sa coboriti la el! Cine n-a stat mai intii in partasie cu Domnul pe munte, ca Moise, nu are ce mesaj sa le aduca celor din vale. Nu va mirati ca nu va straluceste fata, daca n-ati stat mai intii pe munte in partasie intima cu Dumnezeul cel Atotputernic. Oamenii care va vor asculta Duminica nu vor sti ce ati facut voi toata saptamina, dar vor simti cu siguranta daca "ati umblat cu Domnul" sau daca ati umblat prin vaile Sodomei". Acelasi lucru se poate spune si despre viata si impactul social al Bisericii in lume. Biserica nu este o organizatie si n-ar trebui niciodata sa se multumeasca doar cu o viata de organizatie omeneasca. Ea are privilegiul de a fi pe pamint o extensie a cerului, un trup spiritual al carui Cap este asezat pe tronul Universului, un organism spiritual in care pulseaza inca de pe acum "puterile veacului viitor".)

Intre teologia Bisericii si ucenicia crestina este uneori o prapastie imensa si acuzatoare. Este scris ca oamenii din Bisericile formaliste ale sfirsitului de veac vor avea "doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea" (2 Tim. 3:5).

A venit vremea sa ne dezbracam de formalism si de ipocrizie si sa ne intoarcem la izvorul curat al unei vietii care sa-L imite si sa-L ilustreze pe Domnul. A venit vremea sa ne intoarcem la un stil de viata simplu si practic ... la bune relatii cu ceilalti ... la omenie si la intr-ajutorare frateasca!






  MENIU PRINCIPAL


  RESURSE GRATUITE


  GALERIE FOTO

De veghe in lanul de grau

  RECOMANDARI



  RETEA SITE-URI


  PARTENERI
  STATISTICI SITE
 » total afisari: 3345342
 » vizite unice: 376444
 » vizitatori online: 5

  DIVERSE/PROMO
 
gradinita crestina Samariteanul