Este ziua lui Isus!


 ARTICOLE si ESEURI


EPOCA MODERNA - Daniel Branzei
adaugat la data 2005-06-02 10:01:55

EPOCA MODERNA

Identitate Crestina in Istorie
Daniel Branzei

Eliberata prin Reforma din chinga Bisericii cu pretentii totalitare de dominatie mondiala, societatea a evoluat rapid spre ceea ce numim azi “civilizatia moderna”. Renasterea a eliberat spiritul uman creator si a propulsat omenirea prin defileul epocii ideologice (Iluminismul) spre epoca tehnologica de astazi. Acest spirit uman eliberat si constient de propria lui valoare individuala inaintea lui Dumnezeu a produs revolutiile democratice prin care s-au inlaturat in mare masura conventiile sociale care-i clasificau pe unii drept “nobili”, iar pe altii drept “oameni din popor”.
Sloganul “Fraternite, egalite, liberte” a produs o egalizare a lumii pe criteriul “fratiei in familia universala a copiilor lui Dumnezeu”. Era de fapt, spiritul bisericilor de “frati” (Filadelfia din cartea Apocalipsei), amplificat la dimensiunile intregii societati umane. Sprijinitorii revolutiilor democratice din Germania iesiti in strada pentru marsuri si demonstratii aveau, nu intamplator lozinci de esenta crestina:

“Cand tata Adam ara si mama Eva cosea,
Atunci nobil cine mai era?”

Incepand cu secolul XVII, in Europa au inceput sa se formeze in perimetrul fostului Imperiu Roman state nationale independente. Imparatii si demnitarii locali n-au mai acceptat ca supusii crestini din teritoriu sa fie in acelasi timp subordonati si scaunului papal de la Roma. Prin urmare, ei au incurajat formarea unor “biserici nationale”, in care influenta Romei avea sa fie mult diminuata.
Revolutia renascentista
Umanismul renascentist, dezlantuit concomitent cu miscarea Reformei, a urmarit readucerea omenirii sub imepriul “ratiunii.” Materialismul filosofic propagat de Aristotel a fost readus in arena stiintifica si a dus la aparitia “ateismului stiintific.” In felul acesta, eliberata de sub tutela eclesiastica, “stiinta” s-a dezvoltat pe directii noi, nebanuite pana atunci. Societatea a reintrat in climatul divers dinaintea Evului mediu.

Revolutia din Franta

Una din cele mai importante dezvoltari ideologice din era moderna a fost “Revolutia franceza” (1789-1799). Grupati sub deviza: “Liberte, fraternite, egalite” revolutionarii au cucerit Bastilia, au abolit monarhia Burbonilor, au desfiintat titlurile nobiliare (declarand ca toti oamenii se nasc egali) si au cerut accesul universal prin vot la stabilirea legilor si la rezolvarea problemelor sociale. In incercarea lor idealista de a o rupe cu trecutul mostenit din Evul Mediu, francezii au cautat sa aseze societatea pe principii necrestine. Proclamand Republica Franceza, revolutionarii au redus la maxim drepturile si privilegiile eclesiastice. Prin legile aparute atunci s-au pus bazele separarii dintre Stat si Biserica.

Lepadand public ascendentul bisericii asupra oamenilor, revolutionarii au plimbat simbolic prin oras o procesiune a inscaunarii unei autoritati noi, un tron in care “ratiunea” era infatisata sub chipul uneia dintre cele mai frumoase prostituate din Paris. Succesul Revolutiei din Paris a fost de scurta durata. Prin aparitia si ascensiunea fulminanta a lui Napoleon Bonaparte, Franta s-a intors la monarhie.

Revolutiile democratice din Europa

Idealurile revolutionarilor din 1789 nu au fost insa uitate. In anul 1948, o serie de revolte violente in mai toate tarile Europei au urmarit sa realizeze prin forta ceea ce li se refuzase pe cale legala. Revolutiile au fost initiate de membrii clasei de mijloc si ai nobilimii care au cerut instaurarea unor guverne reprezentative constitutionale. Lor li s-au alaturat apoi muncitorii si taranii, porniti sa rastoarne practicile capitaliste care ii saracisera peste masura. Miscarile revolutiilor democrate s-au intins peste Polonia, Danemarca, Germania, Italia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Croatia si Romania. In fiecare tara, cetatenii cereau iesirea de sub dominatia imperiilor care le subjugasera. Desi realizarile revolutiilor democratice au fost si ele de scurta durata, aceste miscari sociale au influentat foarte mult dezvoltarea ulterioara a istoriei europene, subminand conceptul de monarhie absoluta si semanand germenii din care au rasarit mai tarziu liberalismul si socialismul.

Cel mai mult insa, revolutiile democratice au lovit in existenta bisericii si in caracterul si calitatea influentei ei asupra societatii. Negarea monarhiilor absolute a insemnat ca societatea a refuzat sa mai creada ca Dumnezeu se implica personal in afacerile oamenilor si ca El “ii ridica si ii coboara” pe imparati. Votul universal si guvernele reprezentative au inlocuit in societate dictatul “conciliilor eclesiastice.” Revolutiile democratice au proclamat instaurarea Republicilor, a caror functionare presupunea o clara delimitare si separare intre Biserica si Stat.

Utopia umanismului luciferic

In planul ideilor, intrarea in epoca moderna a fost marcata de un reviriment al conceptului de “independenta” fata de divinitate. Omul a fost proclamat de filosofie drept “masura tuturor lucrurilor”, iar societatea, ca intreg, a fost “secularizata”. (“Secular” = care apartine lumii de acum, caracteristic lucrurilor nespirituale, fara caracter sfant; lumesc; fara element religios. “Secularism” = tendinta de a analiza si rezolva problemele societatii fara a lua in considerare factorul religios, divin).
In planul realizarilor materiale, avantul stiintei si tehnologiei a creat un progres remarcabil. Secolul XIX poate fi considerat, “secolul iluziilor”. Omenirea s-a apucat sa construiasca prin propriile ei puteri o societate fara probleme si fara suferinte. Progresul extraordinar al stiintei si tehnologiei i-a facut pe multi sa creada ca vor putea readuce “raiul pe pamant.” Aportul adus de aplicarea energiei electrice si a energiei aburilor a fost imens. Au aparut fabrici si uzine. A crescut populatia oraselor. A inceput mecanizarea agriculturii. Medicina a produs medicamente cu rezultate spectaculoase in eradicarea unor molime si boli socotite pana atunci “pedepse divine.”

In dorinta incapatanata de a separa lumea de “providenta divina”, o “teorie” cu fundal intuitiv, dar fara un suport stiintific demonstrat, a fost preluata de la savantul englez Darvin si aplicata tuturor transformarilor filosofice si sociale din istorie. Ea poarta numele de “evolutionism” si presupune existenta unui univers mecanicist, in care lucrurile se intampla “din necesitate”, nu din cauza unui Creator supranatural. Aceasta teorie a fost si mai este inca, ilustrarea pornirii “luciferice” de eliminare a lui Dumnezeu din istorie si de a “realiza” progresul fara El.

Privita in perspectiva istoriei, epoca moderna reia la scara planetara incercarea celor care au lucrat la inaltarea turnului Babel (Gen. 6). Nu intamplator, cartea Apocalipsei descrie conflictul final din apusul civilizatiei ca pe o infruntare intre Dumnezeu si “Babilonul cel Mare” (Apoc. 18).

Postmilenismul

Reflectand filosofia optimismului la moda, o fractiune a bisericii crestine a lansat sloganul unei “imparatii a lui Dumnezeu realizate prin eforturi omenesti”. Numita si post-milenism, aceasta conceptie sustine ca Biserica este chemata sa realizeze “increstinarea lumii”, ca o conditie a revenirii lui Christos. Una din putinele consecinte pozitive ale “entuziasmului postmilenist” a fost ca, in secolele XIX si XX, toate confesiunile religioase si-au intetit eforturile misionare. Europa si America si-au trimis emisarii sa converteasca neamurile planetei la credinta crestina.

Marea deziluzie

Fara a putea analiza prezentul de la inaltimea unei detasari istorice, putem spune ca declansarea primului razboi mondial si apoi dezastrele cauzate de cel de al doilea au spulberat definitiv increderea in capacitatea omului de a instaura “raiul” pe pamant fara aportul dumnezeirii. Deziluzionata si fracturata de iluziile “iluminismului” si ale “comunismului”, omenirea este astazi mai flamanda spiritual si mai dezorientata ca oricand. Biserica crestina este chemata sa umple golul lasat de prabusirea sistemelor “umaniste.” Daca ea nu o va face, omenirea se va prabusi inapoi in mreaja paganismului oriental idolatru. Semnele unei astfel de eventualitati sunt deja prezente printre noi. Multimea de curente spiritualiste grupate sub numirea de “New Age” nauceste mii si mii de oameni din toate tarile.

Evolutii paralele

In tumultul prefacerilor sociale, diferitele ramuri ale “crestinatatii” au evoluat pe cai paralele. Lumea crestina este impartita astazi in catolicism, protestantism si ortodoxie. Intr-un anumit fel, aceste ramuri au caracteristice comune. Din anumite puncte de vedere insa, ele se deosebesc si in invatatura si in manifestare.

“Potrivit unei scheme arbitrare, folosita de teologul rus convertit la catolicism, Vladimir Soloviev (1853-1900), spiritul Ortodoxiei este influentat de teologia ioanica (scrierile apostolului Ioan), in timp ce catolicismul reproduce influenta petrina (scrierile apostolului Petru), iar Protestantismul poarta caracterul paulin (scrierile apostolului Pavel)” (Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxa, Ortodoxie, pag. 277).

Cele trei fracturi ale bisericii crestine din secolul XVI au pasit si evoluat in epoca moderna in paralel, dar cu manifestari caracteristice. Sa le luam pe rand:

Catolicismul modern

Roman catolicismul a pasit in epoca moderna cu o atitudine defensiva, incercand sa stavileasca atacurile reformatilor. Preocuparea de capatai a fost consolidarea credintei catolice, purificarea ei de abuzurile din trecut si incercarea de a recastiga teritoriile intrate sub influenta Reformei Protestante.

Cel mai important eveniment din viata bisericii catolice, in trecerea aceasta spre epoca moderna, a fost Conciliul de la Trent (1545-1563). Desi tinut in secolul XVI, Conciliul avea sa fie “temelia” pe care s-a incercat “reconstruirea” identitatii catolice. Batalia cea mare s-a dat in problema “autoritatii.” Fractiuni ale bisericii catolice s-au desprins de doctrina traditionala si au sustinut ca autoritatea asupra bisericilor nationale trebuie sa fie investita in liderii locali. Dupa marasmul revolutiei franceze, majoritatea catolicilor s-au intors insa la doctrina traditionala, iar la Conciliul Vatican I, Biserica a promulgat dogma “infailibilitatii papale.” Cu toate ca nu toti cei prezenti au fost de acord, opozitia minoritatii a fost neputincioasa. Roma s-a reasezat astfel in varful piramidei catolice.

Ca un scurt comentariu, trebuie sa spunem raspicat ca si “infailibilitatea papala” (doctrina catolica) si “infailibilitatea Bisericii” (doctrina ortodoxa) sunt imposibil de sustinut in virtutea dovezilor istorice. Iata un citat care subliniaza ca cele doua “infailibilitati” sunt nu numai incompatibile, ci chiar ... inexistente:

“In ajunul incheierii conciliului Vatican II, la 7 Decembrie 1965, papa Paul al V-lea, in catedrala Sfantul Petru de la Roma, si patriarhul Atenagoras, in catedrala patriarhala din Istambul, ridica in acelasi timp anatema care dura intre cele doua Biserici de noua secole. Cei doi sefi de Biserici isi dau seama totusi ca “acest gest de dreptate si de iertare reciproca nu este suficient pentru a pune capat diferentelor, cele vechi si cele mai recente, dintre Biserica Romano Catolica si Biserica Ortodoxa” (Ion Bria, Dictionar de Teologie Ortodoxa, Schisma, pag. 349).

Este evident ca orice “revocare” a unui act bisericesc dovedeste fragilitatea doctrinei “infailibilitatii”!
Aceasta este si cauza pentru care "cererea de iertare" papala din inceputul acestui nou mileniu a fost atat de controversata si doar partial acceptata de teologii catolici.

Astazi, catolicismul mondial trece printr-o faza de “prefaceri ecumenice.” Din dorinta de a incorpora cat mai mult din populatia lumii in randurile membrilor ei, Biserica Catolica face enorme compromisuri de crez si practica. In multe tari cu biserici catolice din America de Sud sau din Africa, Cina Domnului (mesa) este practicata in paralel cu stravechi practici pagane locale.

Ortodoxia Rasariteana

Odata cu caderea Constantinopolui in mana turcilor (1453), Biserica Catolica Ortodoxa a intrat intr-o etapa de stagnare. Teologia Rasariteana si-a continuat astfel declinul inceput inca pe vremea Evului Mediu. Din cauza starii deplorabile in care se aflau scolile teologice din Grecia si Asia Mica, liderii miscarii crestine din Rasarit au plecat sa studieze la scolile din Europa apuseana. In felul acesta, unele din controversele care au marcat viata eclesiastica apuseana si-au facut simtita prezenta si in Biserica Rasariteana.

In 1724, o mare parte din patriarhatul din Antiohia s-a pus sub autoritatea Romei. Urmarea a fost ca in secolul XVIII s-au accentuat sentimentele anti romano-catolice. In 1755, patriarhii Constantinopolui, Alexandriei si Ierusalimului au decretat ca “botezul latin” nu are nici o valabilitate si ca toti convertitii la ortodoxie trebuie sa fie rebotezati. Aceast decret a stat in picioare pana la sfarsitul secolului XIX, desi nu a fost pus niciodata in aplicare de biserica Rusa. De altfel, apele tulburi din teologia ortodoxa au stagnat peste tot in Rasarit, cu exceptia Rusiei, unde teologi ca Alexei Khomiakov (1804-1880) si Filaret Drozdov (1782-1867) au produs opere de seama.
Ambele biserici istorice, si cea Apuseana si cea Rasariteana, patroneaza astazi un compromis social. Acceptand intrarea in biserica prin botezul aplicat copiilor imediat dupa nastere, catolicismul si ortodoxia au pretentii de biserici “majoritare” sau chiar de biserici “nationale.”

Sunt insa populatiile acestor tari intr-adevar “crestine”? Recensamintele periodice declara ca da (intre 70 % si 95% din populatie declarandu-se catolici sau ortodocsi). Realitatea este insa cu totul alta. Numai intre 4% si 10% dintre acesti pretinsi crestini frecventeaza in mod regulat serviciile de inchinaciune ale bisericilor. Diferenta dintre “crestinii nominali” si “crestinii practicanti” este scandalos de mare si ea dovedeste ca majoritatea “crestina” provine dintr-o societate “secularizata”, care traieste iluzia unei mosteniri crestine.

Protestantismul

Ceea ce caracterizeaza protestantismul modern este o miscare de continua fragmentare, nascuta din dorinta evadarii din capcana formalismului institutionalizat si din tendinta unei eterne intoarceri la simplitatea si spiritualitatea bisericii primare. Au aparut astfel nume de denominatii noi: ~ua\arii, pietistii, pentecostalii, crestinii dupa evanghelie, metodistii, nazarinenii, adventistii, [esle]enii, charismaticii, etc.

Pentecostalii

Avand unele antecedente in crestinismul istoric, pentecostalii au aparut formal in istorie relativ recent. Locul si data aparitiei lor sunt: Miscarea de trezire spirituala din strada Azusa, Los Angeles, California, 1906. Liderii crestini prezenti la acea intrunire s-au intors de acolo “botezati in Duhul” si au generalizat acest gen de experienta spirituala si in bisericile lor. Astfel de biserici “pline de Duhul Sfant” s-au infratit pentru a forma apoi denominatii pentecostale (termenul provine de la “pentecostos”, “cincizeci” in limba greaca si anunta o identificare cu experienta celor de la Cincizecime din cartea Faptele Apostolilor).

Membrii bisericilor pentecostale imbratiseaza toate articolele de credinta ale bisericilor evanghelice, dar le imbraca intr-o coloratura specifica, ancorandu-le in lucrarea si puterea prezentei Duhului Sfant in viata de fiecare zi a bisericii.

Am putea spune ca, in timp ce Protestantismul a aparut ca un raspuns dat la instrainarea Bisericii de persoana si invatatura Fiului lui Dumnezeu, miscarea pentecostala a aparut ca un alt raspuns dat, de data aceasta, la instrainarea sau neglijarea invataturii despre importanta prezentei si puterii Duhului Sfant in viata crestina. Din aceasta perspectiva istorica, catolicismul si ortodoxia sunt “teocentrice” (ancorate in inchinarea catre Dumnezeu Tatal), bisericile protestante si neoprotestante clasice sunt “Christocentrice” (ancorate in lucrarea mantuitoare a lui Christos), iar miscarea pentecostala, cu transformarea ei in miscarea “carismatica moderna” este “pneomatocentrica” (ancorata in prezenta si lucrarea Duhului Sfant). Nu se poate nega faptul ca, departe de a fi o noutate teologica, miscarea pentecostala, a produs o revenire la “crestinismul inimii”, la trairea unei relatii personale entuziaste cu Christos si la abandonarea “priceperii si abilitatilor eclesiastice sau intelectuale, in favoarea abandonarii in calauzirea “ungerii” despre care vorbeau in Noul Testament apostolii.

Teologia pentecostala a insemnat o intoarcere la exegeza unor texte mult prea neglijate de-a lungul istoriei, mai toate amintind de “darurile Duhului”, de “calauzirea Duhului”, de “semnele apostoliei”, de “vindecari provocate de interventia divina” sau de "descoperiri" cu un puternic accent profetic.

Scapata din chingile teologiei “scolastice”, miscarea pentecostala si-a aratat foarte curand toate plusurile si minusurile ei. Pe de o parte, oriunde a ajuns, miscarea a insemnat o reimprospatare a vietii personale a credinciosilor si o dinamizare a vietii de inchinaciune, iar pe de alta parte, elanul adoptarii “semnelor” necenzurat de maturitatea unei exegeze sanatoase a dus la tot felul de excese pagubitoare, la aparitia “sarlatanilor duhovnicesti” si la o aparent necurmata faramitare a bisericilor. Fara sa luam in seama multitudinea de numiri sub care exista miscarea “pentecostala” putem spune ca ea este cea mai rapid crescatoare ramura a crestinismului contemporan.

Miscarea pentecostala si-a depasit acum varsta adolescentei si, calauzita de aparitia unor lideri maturi si stabili, isi da din plin aportul la pregatirea crestinilor pentru apropiata lor intalnire cu Mirele. Escatologia pentecostala graviteaza, cum era si firesc, in jurul devizei: “Si Duhul si Mireasa zic: “Vino!” Si cine aude sa zica: “Vino!” (Apoc. 22:17).






  MENIU PRINCIPAL


  RESURSE GRATUITE


  GALERIE FOTO

De veghe in lanul de grau

  RECOMANDARI



  RETEA SITE-URI


  PARTENERI
  STATISTICI SITE
 » total afisari: 3374926
 » vizite unice: 382606
 » vizitatori online: 5

  DIVERSE/PROMO
 
gradinita crestina Samariteanul